Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera H

 

hábă, -e, (habdiște, hăbdiște), s.f. - 1. Șezătoare: "Prostu-i badea, n-are coarne, / Vine-n habă, numa doarme" (D. Pop 1978: 195; Odești-Codru). Termen atestat doar în Trans. de nord-vest. 2. Priveghi. - Et. nec. (MDA).

hádă, -e, s.f. - Neam, tagmă, fel, grup, castă: "Nimeni să nu mă cunoască / C-am fost eu la hada voastră" (Bârlea 1924: 34); "O vinit la noi cu tătă hada lui" (Faiciuc 1998; Dragomirești). - Din magh. had (hadsereg) "armată, oaste" (Candrea cf. DER).

hagắu, -auă, s.n. - (înv.) Târnăcop; calhău, galhău. - Posibil din germ. Hacke "târnăcop".

haitắu, haităi, (heitaș, hăitaș), s.m. - Gonaș; cel care alungă vânatul. - Din haită (< magh. hajtás "gonire, hăituire").

halaríp, -i, s.n. - "Se zice când cineva stă pe mâini și cu picioarele în sus" (Bârlea 1924). Halaripi, poreclă pentru locuitorii din Valea Stejarului (fosta Valea Porcului): "Halaripi Valea Porceni, / Pită crepată, coștueni" (Bârlea 1924 II: 309). - Et. nec.

halắu, s.n. - Jgheab din lemn în care se pune sare pentru oi și, în general, mâncare la animale. - Din valău (< magh. vállu).

hald, s.n. - v. hand.

halípă, -e, s.f. - Haină ruptă, zdreanță (Faiciuc 1998). - Cf. ucr. halena (MDA).

halúbă, -e, s.f. - Haină: "Ca halubele din fetie / Să le-ncarce pă tri cară" (Papahagi 1925: 170). Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). - Et. nec. (MDA).

halúșcă, haluște, s.f. - (gastr.) Foi de varză (sau viță-de-vie) umplute cu orez și carne tocată sau păsat; gălușcă, piroșt'e, bruzbuță, holupcă. - Din gălușcă (< rus. galușka).

hámneș, -ă, (hamniș), adj. - 1. Șiret, perfid, lotru; fals. 2. Nesătul, lacom: "Și gura mi-i hamneșă" (Papahagi 1925: 191); "Am bărbat tare hamniș, / De mine toate le-o-nchis" (Bârlea 1924: 247). - Cuvânt autohton (Rosetti 1962, Brâncuși 1983).

hámer, -e, s.n. - Ciocan. Hamori, top. în Lăpușu Românesc unde, pe vremuri, funcționa un atelier manufacturier, care executa diferite obiecte de fier necesare pentru locuitori, mineri și armată (Băiuț 2003: 14). - Din germ. Hammer "ciocan".

hand, -uri, (hald), s.n. - Cânepă de sămânță (în Chioar); hăldan, aldan (ALR 1956: 253). - Cf. germ. Hanf "cânepă" (Țurcanu).

handál, -uri, s.n. - Partea mai întărită (sau mai înaltă) a unui orășel (Bârlea 1924): "Pe la noi, prin hăndăluț, / Toată muta-i cu drăguț" (Bârlea 1924 II: 292). Ilba Handal, localitate minieră în apropiere de Seini. - Din germ. Handal "dâmb" (Țurcanu 2005).

harám, -uri, s.n. - Jaf, pradă. ■ (loc. adj. și adv.) De haram = la voia întâmplării, fără stăpân, lăsat în paragină; de batjocură, de râs: "Să despărțé de familie. Era de haram. Făce haram. Era de râs în sat, batăr c-o fost om de cinste" (Bilțiu 2001: 119); "Du-te, moarte, și-n alt neam / Nu face din noi haram" (Memoria 2001: 114). - Din tc. haram "ilicit, prohibit" (Șeineanu, DA, DEX); Srb. haran "gratuit" (DER).

harást, -uri, (haras), s.n. - Fibră (Coman 2004); Arniciu colorat (Lenghel 1979); Lână de merinos colorată (Bulgăr 2007). - Cf. magh. haraszt "ferigă".

harașéu, -ei, s.n. - Șef, căpetenie a lotrilor, a tâlharilor: "Și pe noi ne-or auzî / Harașeii lotrilor, / Putere tâlharilor" (D. Pop 1978: 222; Băsești). - Et. nec.

harbúz, harbuji, s.m. - Dovleac, pepene verde; cucurbătă: "A ta ziță de harbuz / Să suie pă gard în sus" (Papahagi 1925: 167). Harbuz, poreclă în Dragomirești și Bârsana. - Tc. harbuz; Din rom. provine pol. arbuz, ucr. arbuza (DER).

hárcă, (hârcă), s.f. - (mit.) Pește uriaș; balenă; "tata peștilor" (Papahagi 1925): "O mărs o fată cu boii la râu și s-o băgat în marginea râului să adape boii. Și odată o vinit harca și-o prins-o pă fată de picior" (Bilțiu 1999: 138): "În Maramureș, deși lipsesc apele mari, întâlnim totuși mitocredințe ale apelor, unele născocite din rațiuni de ordin practic, având drept scop îndepărtarea copiilor de la apele curgătoare" (Bilțiu 1999: 26-27). - Probabil din hârca (< ucr. hyrka).

hásnă, -e. s.f. - 1. Folos, câștig, profit. 2. Satisfacție. În expr. a avea hasnă (de ceva sau de cineva) = a avea folos; a se bucura de ceva sau cineva. - Din magh. haszon "profit" (MDA).

hat, -uri, s.n. - 1. Fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor. 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. - Cf. ucr. hat "zăgaz; dig" (DEX, DER).

hatijác, -uri, (hătijac), s.n. - (mil.) Raniță de soldat; borneu. - Din magh. hátizsák "raniță".

hátra, adv. - Înapoi. (în expr.) Umblă de-a hatra = umblă de-a-ndărătelea (Papahagi 1925: Șieu). - Din magh. hátra "înapoi, îndărăt".

hațắu, hațauă, (hățaș, hățău), s.n. - Cărare, potecă. Cărarea de la stână la izvor sau în sat (ALR 1956: 408). O cărare pe povârnișul unui deal, pe unde se trag lemne (Lenghel 1979; Hotea 2006). - Et. nec. (MDA).

háznă, -e, s.n. - Folos: "Pe cum n-am avut nici eu / Haznă de drăguțu' meu" (Memoria 2001: 98). "E atât de general întrebuințat cuvântul haznă, încât cel literar abia ici colo se aude, rar" (Țiplea 1906). - Din magh. haszon "folos".

hăciúg, hăciuji, s.m. - Creangă: "A me parte-i îngrădită / ... / Tot cu pari și cu hăciuji" (Ștețco 1990: 146). - Din hățiș (cf. desiș, tufiș).

hădăráș, -i, (hădărău, hadarău, hadarag), s.m. - Bota scurtă a îmblăciului, cu care se lovește snopul: "Voi d-aicea vă luați, / În pădurea cea de fagi / Și vă tăiați hădăragi" (Bârlea 1924: 26). - Din magh. hadaró "îmblăciu".

hăitáș, -i, (haitău), s.m. - 1. Gonaș. 2. Iaz care dirijează apa la o moară: "Și acolo, pe podul Miresii, era un hăitaș mare" (Bilțiu 1999: 139). Hăitaș, top. în Rohia-Lăpuș. - Din haită (< magh. hajta) + -aș.

hăizáș, -uri, s.n. - Acoperișul de la casă, șură sau grajd. În Maramureș se face acoperiș (hăizaș) chiar și deasupra porților de lemn, de la intrarea în gospodărie. Acesta "este construit, aproape fără excepție, în două ape. (...) Rândul al doilea de draniță, care depășește cu 10 cm. înălțimea acoperișului, formează creasta. De obicei, creasta se termină în coadă de rândunică având un evident rol ornamental (Nistor 1977: 22). "Pă un hăizaș de casă, ce zine pă apă, ca o șaică, zd'era și țâpure Roman Toad'er șî cu un prunc" (Lenghel 1979: 131). - Din magh. hajzás (MDA).

hălădí, hălădesc, vb. intranz. - 1. A trăi undeva în voie, în liniște. 2. A scăpa cu viața. 3. A reuși, a trece de, a apuca: "La alții le-o părut bine / C-o hălăduit cu mine" (Bârlea 1924 II: 135); "Cine ibde ș-apoi spune / Nu hălăduia din fune" (Calendar 1980: 81). - Din magh. haladni "a merge mai departe".

hămnisítv, -ă, (hămnisât), adj. - Nesătul, lacom. - Din hamniș (< magh. hamis) + -it.

hăpt, adv. - Chiar, tocmai: "Unde-a vede munți cu brazi / Gândi-u-a că is hăpt frați" (Calendar 1980). - Cf. hăt (< ucr. het).

hărămní, vb. refl. - A se distruge (Papahagi 1925). - Et. nec.

hărst, interj. - Comandă pentru oi ca să intre în staule pentru a fi mulse (Hotea 2006). - Cf. hârști, hârș "cuvânt care imită zgomotul produs de spintecarea aerului cu un bici" (onomatopee).

hăsnuí, -esc, vb. tranz. - 1. A avea folos 2. A uza de ceva. - Din hasnă + -ui.

hăt, adv. - 1. Destul. 2. Mult. În expr. hăt tare, hăt departe (Țiplea 1906). "Drăguța mi-i mărișoară, / Cătunia hăt m-omoară" (Papahagi 1925: 209). - Din ucr. het (DA cf. DER).

hătijác, s.n. - v. hatijac.

hăț, s.n. - v. hâț.

hățí, hățesc, vb. refl. - 1. A se apuca (de treabă), a începe o acțiune. 2. A se prinde (de ceva): "Toți de d'ișin se hățâră" (Memoria 2001: 33). - Din haț (indică o mișcare pentru a prinde sau a apuca; onomatopee).

hățáș, s.n. - v. hațău.

hăznuí, hăznuiesc, vb. intranz. - A folosi: "O hăznuiesc la toate bolile" (Memoria 2001: 29). "Cât în lume ai muncit / Nimica n-ai hăznuit" (Ștețco 1990: 49). - Din haznă "folos" + -ui.

hâd, -ă, adj. s. - 1. Urât, diform, respingător. 2. Murdar, hâros, tinos: "Și tu tăt cu hâda-i hi" (Papahagi 1925: p.194). (mit.) Hâda-Băii, personaj mitologic local, asemănător cu Fata Pădurii: "Frunză verde unghia găii, / Mă ibăsc cu Hâda-Băii" (Bârlea 1924 I: 279). - Cf. ucr. hyd (DEX).

hâzắnie, -ii, (hâdzănie, hâdzăne), s.f. - Arătare necurată, bizară, slută: "Tu, hâdzăne! Pă tine nu te vede nime" (Bilțiu 2001: 119). - Din hâd + -anie.

hâí, hâiesc, vb. refl. - A se opinti (pentru a ridica o greutate); a se încorda; a se apleca. - Cf. magh. hajol "a se apleca" (DEX).

hâitúră, hâituri, s.f. - (med.) Hernie; vătămătură. - Din hâi "a se opinti" (acțiune care poate declanșa hernia) + -tură.

hấlbe, s.f., pl. - (la pl.) Resturi alimentare ce rămân de la masă. În amestec cu apă (lătúri), se dau la animale: "Cu hâlbele de pă masă" (Papahagi 1925: 207). Termenul circulă în Transilvania și Bucovina. - Et. nec. (MDA).

hâlbăít, -ă, adj. - Netrebnic, nemernic (Lenghel 1979; Bârsana). - Probabil din hâlbe/hâlbă + -it.

hâlboánă, -e, (hâlbon, hâlbonă), s.f. - 1. Vârtej; loc mai adânc în albia pârâului (Hotea 2006). 2. Baltă, loc de scaldă (Chioar). Valea Hâlbocii, top. în Rozavlea (Caia 2002: 8). - Cf. bolboană (< a bolboci).

hâlbotí, hâlbotesc, vb. tranz. - A sorbi, a mânca cu zgomot: "O hâlbotit tăt din troacă" (Faiciuc 1998). - Din hâlbe + -oti.

hândắu, hândauă, s.n. - Apă mică: "Murăș, Murăș, hândăuaș / Nu păzî, nu tulbura / Că-i mândru pă fața ta" (Țiplea 1906: 478). - Et. nec.

hấnsă, -e, s.f. - Grup de oi despărțite de turmă (Morariu 1937: 146). - Et. nec. (MDA).

hấră, -e, s.f. - 1. Ceartă, neînțelegere, zâzanie. 2. Murdărie, jeg. - Der. reg. din hârâi "a se certa".

hârâí, hârâiesc, vb. intranz. - A ațâța, a întărâta. - Din hâr "cuvânt care imită mârâitul câinelui" (onomatopee).

hârb, -uri, (hârboi), s.n. - 1. Vas spart; ciob. 2. Vas, oală de lut veche, uzată: "Mă-ntorsăi cătă lădoi, / Tăt de-un blid și de-un hârboi" (D. Pop 1978: 175). - Sl., cf. bg. hărb (DA cf. DER).

hấrcă, hârce, s.f. - 1. Femeie bătrână, urâtă și rea. 2. Vechitură, hârb: "Hârcă de babă săraca, / Unde ți-e fata cea dragă?" (Antologie 1980: 285). Vezi și harcă. - Din ucr. hyrka (DEX); Formație regresivă de la hârcâi, cf. horcăi (DER).

hârcotí, hârcotesc, (hârcâi, hârcăi), vb. intranz. - A respira greu, zgomotos. - Din hârcăială "respirație zgomotoasă" (formă onomatopeică).

hârgắu, hârgauă, (hârdău, hârbău), s.f. - Oală mare de lut, cu două toarte, în care se păstrează alimentele: "Văzui pă soacra că vine, / Cu tocana-n pindileu, / Cu laptele-ntr-on hârgău" (Bilțiu 2002: 217; Stremț-Codru). În Lăpuș, cununa și struțul miresei se află la un loc, pe gâtul unui vas de lut (hârgău) plin cu apă din cel mai curat și mai rece izvor al satului (Memoria 2004-bis: 1226). - Cf. hârb "oală de lut veche" (> hârbău).

hârós, hâroasă, adj. - Murdar; tinos, hâd, jegos. - Din hâră "murdărie" + -os.

hârtícă, (hărtică, hertică), s.f. - (med.) Tuberculoză: "...da așe o căpătat hârtică la plomâni, cum zâcem noi p-aici" (Bilțiu 2001: 261). - Din hârcă, hârcăit "respirație zgomotoasă" + -ică; Cf. germ. Hektik "respirație specifică bolnavilor de tuberculoză" (Țurcanu).

hârticós, adj. - v. heticos.

hârtoápă, s.f. - v. hotroapă.

hârzób, hârzoabe, s.n. - Cerc de lemn sau de metal de care se prinde o pânză, prin care se strecoară zerul; sită (Papahagi 1925). - Sl., bg. vărzop "legătură" (Cihac, Tiktin cf. DER).

hâșâí, hâșâiesc, (hâșăi), vb. intranz. - A alunga, a îndepărta; a țâpa: "Io de-acolo n-oi fuji, / Batăr cât m-a hâșăi" (Bilțiu 1990: 369). - Din hâș!, interj. cu care se alungă păsările de curte (onomatopee) + -îi.

hâț¹, -uri, (hăț), s.n. - Frâu; d'epleu, hăț. - Probabil din hâț².

hâț², interj. - Haț; indică o mișcare bruscă, când cineva smucește sau trage ceva. - Forma onomatopeică.

hâțâí, -esc, vb. refl. - 1. A se agita. 2. A se legăna. 3. A se zgâlțâi. 4. A se îmbrânci. - Din hâț² + -âi.

hâzî, hâzesc, vb. intranz. - A murdări, a urâți: "O vacă bălegată / Hâzắ ciurda toată" (Lenghel 1979: 214). - Din hâd "urât".

heába, (hiaba), adv. - În zadar, zadarnic, degeaba: "Nu-ți bate murgu' hiaba" (Bârlea 1924 I: 226). - Din degeaba; sau direct din geaba "în zadar" (< tc. caba).

hécelăv, -e, s.f. - Perie, darac: "De ți-a fi bărbatul drag, / Pune-i hecela sub cap" (Bilțiu 1990: 105; Lăpuș). - Din germ. Hechel "darac".

hédeș, -ă, (hedeșeu), adj. - Frumos, plăcut: "Boii mândrei, hedeșei, / Căra-u-or lupii cu ei" (Bârlea 1924 II: 221). - Posibil din jdd. chídesch "excelent. minunat" (Țurcanu).

héid, -uri, (heid'i), s.n. - Plantație, cultură de viță-de-vie. - Et. nec.

heitéu, s.n. - v. hinteu.

hélge, helgi, s.f. - Nevăstuică (Mustela vulgaris). - Din magh. hölgy "doamnă"; tânără căsătorită; nevăstuică".

héli, (heliu), s.n. - Loc: "Și Domnezo te-o văzut, / Heli în rai nu ți-o făcut" (Bilțiu 1990: 43). - Din magh. hely "loc".

henț, -uri, s.n. - Măruntaie de animale, resturi de carne (pe Mara, Cosău și în Săpânța). - Et. nec.

Hera - (top.) Deal care leagă culmea Judeleva de dealurile Plăiuțului (șoseaua Rona-Petrova). Localnicii pronunță Herea sau Hirea. - Ar putea fi un efect al palatizării lui f în h: Fiera, Ferea (< fier); fără nici o legătură cu lat. hera "stăpâna casei".

herdetíș, -uri, s.n. - 1. Vestirea care se face la biserică de către preotul paroh, "atunci când doi tineri, fecior și fată, cad de acord să se căsătorească. Acestea se fac de trei ori, în trei duminici. Preotul rostește din amvon: «Se căsătorește numitul cu numita. Aceasta este prima vestire. Cine știe ceva deosebit sau grad de rudenie până la gradul patru despre ei, să anunțe oficial parohia. Să aibă noroc». Poporul răspunde: «Noroc să deie Dumnezeu». După vestire, se stabilește ziua nunții" (Godja-Oú 2002: 164). 2. Herd'et'ișurile din Văleni = obicei care se ține în satul Văleni, com. Călinești-Maramureș, în ziua de Crăciun, când toată suflarea satului, după ieșirea de la biserică, se adună în dâmb, "la Iantă" (o colină din centrul satului, denumită astfel după numele unui evreu ce a locuit în zonă, în perioada interbelică), ca să asculte un alt fel de vestiri. Acestea sunt rostite de un grup de feciori, mascați. Textele sunt versificate, au caracter ironic și moralizator și se adresează tinerilor necăsătoriți: "Ionu lui Oú, băiatul cu sănătatea, se vestește pentru întâia oară cu dăscălița lui Iepan". "Băiatul lui Bode Ion, cu gânduri multe, se vestește pentru a patra oară cu fata lui Nu Pot Be, Ileana lui Alexa lui Todoran". "Cinstea de la măritiș / Se cunoaște-n herd'eti'iș" (Calendar 1980: 128). - Din magh. hiresztelés "vestire".

heredí, herdesc, vb. tranz. - A lucra, a munci, a avea o ocupație. - Et. nec. (MDA).

heredíe, -ii, s.f. - Ocupație, treabă, lucru. De regulă, în expr. a avea heredie = a avea de lucru (ceva; cu cineva). - Cf. heredi (MDA).

hernéu, -auă, (hereneu, ierneu, arneu), s.n. - Coviltir; căruță acoperită cu rogojină sau pânză; corfă - Din magh. ernyö "coviltir".

hertícă, s.f - (med.) Tuberculoză. Se trata cu hrean ras amestecat cu miere de stup (Faiciuc 1998). - Cf. hârtică (< germ. Hektik).

heticós, -oasă, (hârticos), adj. - Bolnav de tuberculoză. - Din hertică + -os.

hía, s.n. - Lipsă. În expr. mi-i hia = îmi lipsește, am nevoie, îmi trebuie: "Nu mă iei, nu mi-i hia, / Fie-i noră sărăcia" (Bârlea 1924 II: 67). "De-ar si hia de-o gubuță / Om cârti ș-a si nouță" (Papahagi 1925: 183). - Din magh. hiány "lipsă".

hiába, adv, - v. heába.

híbă, -e, s.f. - Cusur, defect: "Că în ceasu' ce-o născut / Nicio hibă n-o avut" (Ștețco 1990: 76). - Din magh. hiba "greșeală, eroare; defect". Cf. germ. Hieb "lovitură, crestătură" (Țurcanu 2005).

hídoș, -uri, s.n. - Pod plutitor, ponton (Papahagi 1925). - Din magh. hidas "pod plutitor".

hij, -uri, s.n. - Plantație de viță-de-vie; vie; heid'i: "O văzut sub hiju Zetii niște luminițe" (Memoria 2004-bis: 1288; Cicârlău). - Et. nec.

hintéu, hinteauă, (heiteu), s.n. - Trăsură boierească, caleașcă: "Și l-o pus în căruță, în heiteu acela a lor și o pornit la drum" (Bilțiu 1990: 508). - Din magh. hintó "caleașcă".

hir¹, -e, s.n. - Fir, tulpină: "P-on hiruț de iarbă mare" (Calendar 1980: 86). - Cf. fir (< lat. filum).

hir², -i, s.n. - Veste, știre, noutate: "Ce hir i la mamă-mea?" (Țiplea 1906: 189). - Din magh. hir "veste".

híreș, -e, adj. - 1. Frumos, mândru. 2. Strașnic, grozav: "Tri și patru mi-oi afla / Mai hireș ca dumneata" (Calendar 1980: 25). - Din magh. hires "renumit, vestit, celebru" (Gh. Radu 1970).

hiríz, s.n. - Ferăstrău de mână; sirisău. - Din magh. füresz "ferăstrău" (< germ. Führsäge).

hitetắu, -auă, (hichetău), adj. - Înșelător, ademenitor, amețitor: "Horilcuța-i hichetauă" (Papahagi 1925: 194). - Probabil din magh. hitetlen "necredincios".

hitetuít, -ă, adj. - Amăgit, înșelat: "Și te du și te mărită, / Nu ședea hitetuită" (Papahagi 1925: 259). - Din hitetui "a amăgi".

hiteuán, hiteoană, (hitioan), adj. - Slab, uscat; amărât. În general se folosește ca adj. pentru animale: "Boul slab este hiteuan". - Din magh. hitvány "de calitate inferioară; slab" (A. Radu 1970; DER).

hleáb, -uri, s.n. - Acaret, construcții anexe din curtea unei gospodării tradiționale: "Să s-aline cu tăte marhăle, / În tăte hleaburile" (Papahagi 1925: 280). - Cf. ucr. chljabaty "a se clătina, a fi hodorogit", ref. la hleab cu sensul de "lucru rău, stricat, vechi; ciob, hârb".

hlizí, -esc, (lizi, lizî), vb. refl. - 1. A râde de nimicuri, a chicoti. 2. A rânji. - Cf. ucr. hluzuvaty "a pune într-o situație ridicolă" (DER); Cf. ceh. liziti (MDA).

ho, interj. - 1. Comandă pentru a sta pe loc (se adresează animalelor, în special cailor). 2. Destul! Stai! Oprește-te!: "Ho, ho, ho, nu mă-mpușca, / Că nu-s fiara fiarelor" (colinda cerbului). - Cf. germ. halt!, holt! (Țurcanu 2005).

hoáspă, -e, s.f. - Înveliș al boabelor de cereale, de fasole, de mazăre. Hoaspe, poreclă pentru locuitorii din Săcel (ALR 1969). - Et. nec.

hobăná, vb. tranz. - A legăna pe brațe: "Eu nu-l pot hobăna că mă dor mânurile" (Faiciuc 1998). - Contaminare între hlobă (< ucr. ohlobla) și legăna (MDA).

Hobấnul, s.n. - (top.) Pădure (în Groșii Țibleșului-Lăpuș). - Cf. hobână, pe care Iorgu Iordan (1963) îl raportează la hobaie "vale, groapă între două dealuri" (Vișovan 2002).

hodíșă, adj. - (ref. la oi) Cu coarnele mari și date pe spate (Precup 1924: 24). - Et. nec. (MDA).

hodorogí, vb. tranz. - 1. A face zgomot în mers; a hurui, a zdrăngăni: "Cine umblă pân pod și nu hodorogește" (Fumul). 2. A vorbi mult și fără rost: "Cine hodorogește / Puțin lucru isprăvește" (Calendar 1980: 21). - Din hodorog (onomatopee).

hógnoș, -i, (hognog, hodnog, hotnog), s.m. - (mil.) Locotenent: "Trâmbițele trâmbițând, / Hognoșii pe noi strigând" (Bârlea 1924 II: 108). - Din magh. hadnagy "locotenent".

hohér, -i, s.m. - 1. Călău: "Stegar i-a si hoheru / Că i-a tăie căpuțu" (Memoria 2001: 105). 2. Om blestemat. - Din magh. hóhér "călău"; Cf. germ. Haher "cel ce cosește vieți" (Țurcanu 2005).

hoí, hoiesc, vb. refl. - A se hârjoni (cu fetele); a se drăgosti, a se săruta. - Et. nec. (MDA).

hóis, (hăis), interj. - Îndemn pentru animalele prinse la jug pentru a coti la stânga (vs. cea, "la dreapta"). - Et. nec. (MDA).

hoitár, -i, s.m. - (ornit.) Vultur alb (Neophron perenopterus). În Maramureș specia are numai o valoare istorică, deoarece este consemnată numai în literatura veche. În prezent a dispărut complet din zonă (Ardelean, Beres 2000). - Din hoit "cadavru, mortăciune, stârv" + -ar.

holbán, -i, s.m. - Persoană cu ochi mari (Hotea 2006). Holban, poreclă în Dragomirești (Faiciuc 1998). - Din holba "a face ochii mari, a se zgâi" (< lat. volvere).

hólbură, -e, s.f. - (bot.) Plantă cu flori mari și albe sub formă de clopoței, care se încolăcește pe tulpina porumbului; troscoțel; "Că i-oi hi atuncea noră / Când i-a crește-n prag holbură" (Calendar 1980: 82). - Din volbură (< lat. *volvula, din volvere).

hólcă, s.f. - Zgomot mare, gălăgie, larmă (ALR 1969: 71). - Din ucr. golka (MDA).

hold, s.n. - Unitate de măsură pentru terenuri, echivalent cu un iugăr (5400 mp) (Lenghel 1979). - Din magh. hold "iugăr".

hóldă, -e, s.f. - Câmp semănat, lan: "Eu holda nu am gătat" (Papahagi 1925). - Din hold "iugăr" (< magh. hold).

holendér, -dre, s.n. - (min.) Manșon pentru furtunul de apă sau de aer; colier. - Din germ. Holländer "olandez" (MDA).

holteí, holteiesc, vb. intranz. - A feciori, a petrece tinerețea: "Spală și cămașa mé / Care-am holteit cu ié" (Calendar 1980: 94). - Din holtei "burlac" (< ucr. holtjaj "desfrânat").

holúpcă, holupci, s.f. - (gastr.) Sarma, halușcă (ALR 1971: 530; Rona, Săpânța). - Probabil din halușcă.

homór, s.n. - Pleavă, hoaspe (ce rămân după ce se cerne grâul): "Că ți-o lucrat săracele / Și tu numa' că le-ai dat / Ia, fruntea homorului / Pă deasupra ciurului" (Papahagi 1925: 235). - Et. nec.

homotí, homotesc, vb. refl. - A se încurca, a se zăpăci: "Te-ai homot'it și mni-ai dat pe mult înapoi" (Faiciuc 1998). - Din ucr. homút (Papahagi 1925).

homotít, -ă, adj. - Cherchelit, puțin băut, vesel, pilit; șumăn (ALR 1969: 228). - Din homoti.

honcăí, (honcăli, honcoti), vb. intranz. - 1. (Ref. la lupi sau câini) A urla. 2. (Ref. la animale cornute) A răji, a boncăli: "Ce răjești, Florică, / Ce honcălești? / -Cum n-oi răji, / Cum n-oi honcot'i?" (Bilțiu 1990: 297). - Din honc, hong "glas, voce, timbru vocal" (< magh. hang "glas").

hont, -uri, s.n. - Vagonet din lemn numit și "cățel", care și-a căpătat acest nume datorită scârțâitului său, asemănător cu scheunatul câinelui. Forma cea mai arhaică, cunoscută la Chiuzbaia, era un trunchi de copac scobit, legat și tras cu o funie. S-a folosit și vagonetul cu trei roți. Roaba și vagonetul din lemn au dominat în transportul orizontal al minereurilor timp de 400 de ani (a doua jumătate a sec. XV și sfârșitul sec. XIX) (Șainelic 1986: 42). Hontoaie, poreclă în Valea Stejarului. - Din germ. Hund "câine" (Țurcanu 2008; 83).

hónved, honvezi, s.m. - (mil.) Nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata terestră maghiară sub monarhia austro-ungară (Bârlea 1924). - Din magh. honvéd "militar teritorial".

hopáie, hopăi, s.f. - Văpaie, strălucire: "Văd casa săracului / Din mijlocul raiului, / Din hopaia binelui" (Bârlea 1924 I: 164). - Cf. văpaie (cf. alb. vapë).

hopăí, hopăiesc, (hopălui), vb. tranz. - 1. A sări, a sălta, a juca. 2. A cerne; a scutura vasul în așa fel încât conținutul să fie amestecat și să sară hoaspele, pleava. - Din hop, hopa "exclamație care însoțește o săritură" (onomatopee) + -ăi.

hopăít, -ă, adj. - Jucat, dansat: "Bălțișor mândru-nflorat / Care s-așteaptă hopăit" (Ștețco 1990: 27). - Din hopăi + -it.

hopấc, s.n. - 1. Petrol (pentru lampă); opaiț, fotoghin. Formă atestată în Strâmtura și Bârsana (ALR 1971: 330): "Aprinzând un hopâc ce era în casă, vede în gura cuptorului o pită de grâu" (Lenghel 1979: 200). 2. Minge la jocul de-a oina (Calendar 2007). - Et. nec.

hopoltíncă, -i, (holobincă, holoptincă), s.f. - Specie de ciuperci comestibile (Russula sp.); iescuță, oiță, vinețică, bureți oiești (Acta Musei 2002: 358). - Et. nec.

hoptac, adv. - (mil.) Comandă militară cu sensul de "drepți": "Măi, neamțule, stai hoptac, / Să-mi tomnesc ciacău-n cap" (Țiplea 1906: 490). - Din germ. habt Acht! "Atențiune, drepți!" (Țiplea 1906).

horáiță, horaițe, horăiți, s.f. - 1. Uliță: "De atunci n-am mai umblat noaptea pe horăiți singură" (Bilțiu 1999: 385; Ieud). 2. Coclaur, vâlcea (Calendar 2007; Finteuș). Termen atestat doar în nordul Trans. - Et. nec. (MDA).

hóră, -i, s.f. (sg. hore) - Cântec interpretat vocal sau instrumental: "Maramureșenii horesc și cântecele lor se cheamă «hori», care și etimologic și semantic se deosebesc de «o horă», dansul care până în 1918 nu a fost pentru «jocurile maramureșene»" (M. Pop 1980). Cântec, doină, baladă. "Poporul din Maramureș nu face deosebirea între baladă și doină. Cântecele mai lungi, baladele, de comun le numesc hore, pl. hori; cele mai mici, cântecele, doinele: hore și dârlaiu; acest din urmă, de regulă, înseamnă melodie" (Țiplea 1906): "Asta-i hore bătrânească / Cine-a trăi s-o horească" (Ștețco 1990: 142). - Termenul horă "dans" provine din ngr. horos, prin intermediul bg. hóro (DA, Pușcariu); Termenul hore, în relație cu motivul oilor pierdute, din interj. hole, huli, huri (Sireteanu 1983).

horăí, horăiesc, vb. intranz. - A sforăi; a froi, a hroi, a fornăi. - Din a sforăi, contaminat cu a hori "a cânta".

horcotí, horcotesc, (hârcoti), vb. intranz. - 1. A gâfâi, a respira greu. 2. A sforăi: "Când pășește, horcotește" (Bârlea 1924 II: 243). - Din hor, horc "cuvânt care redă zgomotul produs de cel ce sforăie" (onomatopee).

horí, horesc, vb. intranz. - A cânta sau a interpreta la un instrument melodii populare: "A cânta hore; când moare vreun fecior tânăr ori vreo fată din sat, atunci nu-l cântă (= bocesc) femeile, ci-l horesc fetele, adică îl petrec cu hori, cântece până la groapă, de regulă cu acompaniament de lăutari" (Țiplea 1906). - Din hore.

horíncă, (horilcă), s.f. - Băutură alcoolică din fructe sau cereale, distilată de două ori. Termenul horincă e atestat îndeosebi în satele de pe valea Marei. În zona Săcel-Vișeu-Moisei-Borșa - horilcă. În Săpânța - pălincă. În paralel circulă și sin. țuică, cu mențiunea că "e termen mai nou". După prima distilare se numește șpirt, horincă puturoasă, arcoziță. După a doua distilare se numește horincă. Termenul horincă e neatestat (până în perioada interbelică) în alte regiuni ale țării: în Crișana, Sătmar și Oaș - pălincă; în Trans. - vin ars; în Banat, Muntenia și Moldova - rachiu; în Muntenia - țuică. "Bată-te, focu, horilcă, / Tu faci omul de nimnică" (Ștețco 1990: 340; Borșa). Horincean, Horincar, nume de familie. - Termenul horincă se încearcă a fi derivat din a hori (a cânta), dar mai probabil de la gorilca, din limba ucraineană (Dăncuș 2010); Din ucr. horilka "țuică" (Caia 2002); Din ucr. horilka (după holeră) (DEX).

horincíe, -ii, s.n. - Locul (sau instalația) unde se fabrică horinca; pălincie. - Din horincă + -ie.

horholínă, -e, s.f. - Fată bătrână: "Mărită-te, horholină, / Nu șede fată bătrână" (Papahagi 1925: 221). - Probabil din horhola "a înfrumuseța, a împodobi"; sau din țig. horholina "femeie bătrână".

horj, -uri, s.n. - 1. Unealtă cu care se curăță copitele animalelor. 2. Scoabă utilizată la incizarea obiectelor casnice din lemn (Șainelic 1986: 55) - Din horji "a scobi" (< magh. horzsolni).

hórmot, s.n. - Gălăgie, zgomot, larmă. - Probabil din hâră "ceartă", cu o var. intermediară *hârmot.

horpotí, horpotesc, vb. tranz. - A sorbi, a mânca zgomotos: "Că de când tot stărostești / Multe blide horpotești" (Bilțiu 1990: 83). - Cf. horpăi (< horp "imită zgomotul făcut de cineva care soarbe" + -ăi).

hóșbot, -uri, s.n. - Obiecte casnice, vase: "Pe când a venit acasă, toate hoșboturile i-au fost întoarse hucurel prin casă" (Bilțiu 1999: 98). - Cf. germ. Hausestatt. hótnog, s.m. - v. hognoș.

hotroápă, -e, (hârtoapă, cotroapă), s.f. - Groapă, râpă, teren accidentat: "Tot pe văi și pe hârtoape, / Cu oile cele șchioape" (Papahagi 1925: 218). - Din sl. vrǔtǔpǔ (Cihac, DA cf. DER).

hrebíncă, (hreabăn, hreabân), s.f. - 1. Perie cu dinți de lemn, "ori cu piele de ariciu" și, mai târziu, cu dinți de fier prin care se trece fuiorul de lână (sau cânepă), după ce a fost zdrobit cu melița. Razilă. 2. Unealtă pentru culegerea afinelor, confecționată din scândurele subțiri de brad sau stejar, de forma unei cutii cu partea inferioară prelungită și deschisă, prevăzută cu dinți în formă de pieptene (Dăncuș 1986). - Din ucr. hrebinka (MDA).

hrénzălă, hrenzele, s.f. - (gastr.) Plăcințele de cartofi cruzi dați pe răzătoare, amestecați cu ouă, piper, sare și făină, prăjite în grăsime și consumate cu smântână sau lapte de oaie (Faiciuc 1998). - Posibil din jdd. chremzle (Țurcanu).

hríbă, -e, s.f. - Specie de ciuperci comestibile. Hribă bună, hribă de stejar, hribă de vară (Boletus aereus); hribă de brad, hribă de toamnă (Boletus pinicola); hribă de plop (Leccinum aurantiacum); hribă de carpen (Laccinum carpini). "Este un obicei în Maramureș consumarea preparatelor de ciuperci în perioada posturilor, înaintea sărbătorilor religioase" (Beres, Marta 2002: 358). "Fata dacă se mărită, / Gândești că-i o hribă friptă" (Bârlea 1924 II: 208). Hribe, poreclă în localitatea Valea Stejarului; Hribe-Coapte, poreclă pentru locuitorii din Nănești-Maramureș (T.B. Dăncuș 2005). - Din ucr. hryb "ciupercă".

hrișcáș, s.n. - Orez. - Din magh. rizskása.

hríșcă, s.f. - 1. (bot.) Plantă alimentară (Fagopyrum esculentum). În trecut era cultivată pe suprafețe întinse, fiind hrana țăranilor săraci din unele zone (inclusiv Maramureș). Din semințe se obține făină, din care se prepară mămăliga (Butură 1979; Dăncuș 1986). Hrișcă, poreclă, supranume și nume de familie. 2. (Ref. la oi) Cu pistrui deși pe obraz (Precup 1924). - Din ucr. hreska, hrička, cf. pol. hryczka (DER).

hroí, hroiesc, vb. intranz. - A sforăi; a froi, a horăi (ALR 1971: 322; Moisei, Borșa). - Formă onomatopeică.

huc, (hucurel, huculuc, huculeț, hucuina), adv. - Tot, toată, toți, toate. În expr. tot huc, întărește pron. nehot. tot: "Dar or zonit tâlharii, pribegii, șî or furat oile tăte huc" (Papahagi 1925: 125). - Cf. buc (< alb. byk) (MDA).

húci, huciuri, s.n. - Pădure mică, deasă; crâng; t'ers, corci. "Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri" (Țiplea 1906): "Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cord'ii carnea-n huci" (Calendar 1980: 73). Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman 2004). - Din ucr. hušča "desiș" (Cihac, DA cf. DER).

húdă, hude, s.f. - Spărtură, gaură (în zid, în gard). Perforație, gaură practicată în rama capacului de la lăzile de lemn, în care intră țâțânile (Stoica, Pop 1984). - Cf. sl. hadǔ, "cale, potecuță" (DEX).

huhuiét, huhuietă, huhuiată, adj. - Înalt (Lenghel 1979); țuguiat, bombat (Bilțiu 1990): "Pă ce piatră huhuietă" (Bilțiu 1990: 323; Larga). - Din huhui "deluleț" + -iet (MDA).

huidúmă, -e, s.n. - Persoană înaltă și solidă (Hotea 2006). Matahală. - Et. nec. (MDA).

húită, -e, s.f. - Mulțime, grămadă (Berbești, Breb, Budești). - Cf. hurtă (< ucr. hurt) (MDA).

hulúbă, -e, s.f. - Fiecare din cele două rude la care trage calul singur la căruță (ALR, 1971. h. 368; Dragomirești). - Din ucr. holoblja (DEX).

hunsfút, hunsfuți, (huntuț), s.m. - Persoană șmecheră, încrezută (Grad 2000; Hotea 2006): "Plinu-i iadu de hunsfuți / Și raiu de oameni muți" (Lenghel 1979: 166). - Din germ. Hundsfuada < Hundsfott "rafinat, înșelător (Țurcanu 2005).

hurducá, hurduc, vb. tranz și refl. - A (se) mișca, a (se) clătina, a (se) scutura, a (se) zgâlțâi, a (se) zdruncina. - Formă onomatopeică.

hurlúp, -i, s.m. - Prune care nu se coc, se usucă în pom sau cad pe jos (ALR 1971: 457; Rozavlea, Dragomirești, Săcel, Vișeu). - Et. nec. (MDA).

husár, -i, s.m. - (mil.) Soldat de cavalerie în armata maghiară: "Tăte rând de tufe mari / Și morminte de husari" (Papahagi 1925: 169). Husar, poreclă în Borșa. - Din magh. huszár.

húsoș, -i, s.m. - Monedă ungurească de argint de 20 de bani, care a circulat în Transilvania în sec. XIX: "Spune-ne moarte Pintii, / Că noi bine te-om plăti / Cu taleri, cu husoșii" (Calendar 1980: 132). - Din magh. huszas.

hustupá, hustup, (hustupti, hutupti), vb. tranz. - A înfuleca: "Atunci câinele a luat tocana și a hustupat-o iute și s-a dus în traba lui" (Bilțiu 1999: 312). - Et. nec. (MDA).

húșcă, huști, s.f. - Drob de sare: "Când laptele dă în foc (la stână), focul trebuie hușcuit (presărat cu sare de hușcă - căpățână de sare albă) și cu iarbă verde" (Latiș 1993: 82). Sarea de hușcă se obține prin fierberea apei de izvoare sau de bălți sărate. - Din ucr. huska.

hútă, -e, s.f. - Sirenă (zona minieră Baia Mare). - Probabil din germ. Hupe "corn, sirenă".

hututúie, s.f. - Persoană naivă, năucă, împiedicată, neîndemânatică: "Și hututuiele nu au putut trage haina de pânză de pe ea" (Bilțiu 1999: 403; Oarța de Sus). - Cuvânt autohton (Philippide 1928).

huțucắu, huțucăi, s.f. - Fecior zburdalnic: "Tot pe dealuri și pe văi, / Unde-i vede huțucăi" (Bârlea 1924 II: 276). - Probabil ref. la huțui "cei doi feciori care au grijă de cununa miresei și lada de zestre".

huțúl, -i, (huțan), s.m. - Populație de origine slavă ce vorbește un dialect ucrainean; a fost colonizată pe văile Tisei și Tarasului de autoritățile austriece în jurul anului 1773 (Tomi 2005: 92). "Limba lor este ucraineană, amestecată cu elemente românești. Seamănă cu românii la port și la obiceiuri. După unii, huțulii ar fi cumani ucrainizați, după alții (Iorga), români slavizați" (Iordan 1963: 274). - Din ucr. hucul.