Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera M
macắu, (măcău), s.n. - Botă, toiag; obiect ceremonial purtat de chemătorii la nuntă: "Suntem soli împărătești, / De la ‘nălțatu-mpărat trimăși; / La macău cu cipcă de mătasă, / Cum poartă și-nălțata-mpărăteasă" (Bilțiu 1990: 70). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). - Probabil din același etimon latin *matteuca, din care provine rom. măciucă "bâtă îngroșată la un capăt"; Din magh. mankó (MDA).
maglaváis, -uri, s.n. - Amestec. - Din germ. mackelweiβ (Țurcanu 2005).
mai¹, maiuri, s.n. - Unealtă din lemn (uneori în formă de ciocan) utilizată pentru bătut, îndesat sau nivelat). În Maramureș: a) lemnul cu care se bat rufele când se spală; b) ciocanul folosit la bătutul dranițelor. - Lat. malleus "ciocan, mai"; Mag. majus "mai" provine din rom.
mai², maiuri, s.n. - Ficat. - Din magh. maj "ficat".
maiástru, adj. - v. măiastru.
maiér, -i, s.m. - Țăran înstărit, proprietar de oi, care ia în arendă munți pentru vărat (Vuia 1964: 68). Proprietar, fermier (DER). Căpetenie de ciobani, păstor bogat, cu turme multe și reputație economico-socială în comunitatea profesională (Vulcănescu 1970: 229). - Din germ. Meier "fermier; administrator de moșie" (DER); Formă contrasă din "mare oier" (Vulcănescu 1970).
máivă, s.f. - (bot.) Mușcată (Pelargonium zonale). Se folosește în med. pop. la tăieturi, bube, prin aplicarea frunzelor. - Probabil din magh. malyva (v. Borza 1968).
májă, măji, s.f. - Unitate de măsură pentru greutăți echivalentă cu 100 kg. - Din magh. mázsa "chintal".
máltăr, s.n. - Mortar. - Din magh. malter (< germ. Mörtel).
mamántă, -e, (mamarcă, mamorniță, mamandă), s.f. - Femeie grasă; matahală, namilă: "Și-odată o ieșit o mamantă și hai după noi" (Bilțiu 2001: 245; Ieud). "Momanda care a venit noaptea la geam să ia copiii este un duh rău, feminin, drăcoaică și se mai numește Mamarcă, Mamorniță" (Memoria 2004-bis). - Cf. mamorniță (< mamon "drac") și baborniță (MDA).
mamón, -i, s.m. - Diavolul banului (Țiplea 1906). Demonul lăcomiei (DER). Mamonul dracilor, "mai mare peste diavoli, căpetenia dracilor" (Bilțiu 2002). - Din sl. mamona (Tiktin cf. DER); Mamona, personaj biblic.
mánă, -e, s.f. - 1. (în mit. diferitelor popoare) O forță impersonală cu caracter sacru, ce se poate afla în orice lucru sau ființă. 2. (în mit. rom.) Substanță activă, potență fecundă sau calitate a unei substanțe nutritive: mana câmpului, mana grâului, mana laptelui etc. (Evseev 2001). 3. "Laptele gros și unturos, galben ca ceara, dulce ca mnierea, gros ca untura" (Papahagi 1925: 283): "Untu tău, / Mana ta, / Puterea ta" (Bilțiu 1990: 300). - Din sl. mana.
mandúlă, -e, s.f. - Amigdale. - Din magh. mandula; Cf. germ. Mandeln (Țurcanu 2005).
manzắr, -i, (mamzăr), s.m. - Bastard (formă atestat în zona Vișeu). - "Termenul este frecvent în limba idiș: mamzăr (mamzer sau manzer "bastard"), prin disimulare manzăr" (Scurtu 1966: 76). Cuvântul a fost preluat în sec XIX, iar în a doua jumătate a sec XX a devenit regresiv.
Maramúreș, (Maramurăș), s.n. - 1. Regiune istorică (numită pe rând voievodat, țară, comitat, județ, regiune) situată în partea de nord a României, atestată documentar din 1199. a) Voievodatul Maramureșului / Țara Maramureșului / Maramureșul istoric: regiunea din întreg bazinul superior al Tisei. Era condus de voievozi locali și organizat în cnezate. În perioada feudală devine comitat, cu reședința la Sighet și avea aceleași granițe: Galiția, Bucovina, respectiv comitatele Bereg, Ugocea, Sătmar, Solnoc-Dăbâca și Bistrița. b) Județul Maramureș (interbelic), parte a regatului României, cu reședința la Sighet, cuprindea teritoriul dintre râul Tisa și aliniamentul munților Rodna - Țibleș - Gutâi - Oaș. În 1919 (după Conferința de Pace de la Paris) partea nordică a Maramureșului (din dreapta Tisei) a intrat în componența Cehoslovaciei (apoi a Ungariei, URSS și, din 1991, a Ucrainei). c) Regiunea Maramureș (1960-1968) cuprindea Maramureșul istoric interbelic, zonele Lăpuș, Chioar, Codru (integral) și Sătmar. d) Județul Maramureș (1968 - prezent) cuprinde Maramureșul istoric interbelic, zonele Chioar, Lăpuș și jumătatea estică a Codru. 2. Depresiunea Maramureș este străbătută de râurile Vișeu, Iza și Mara. 3. Munții Maramureșului sunt situați în partea de nord-est a județului, în dreapta râului Vișeu, până la granița cu Ucraina. – Vezi considerații etimologice în anexa lucrării.
máre, mări, s.f. - În expr. ochi de mare = iezer, lac glaciar, tău. "În legătură cu lacurile, ce se numesc aici ochiuri de mare, se povestesc o mulțime de legende, ca și aceea în care e vorba de dispariția unei turme întregi de oi împreună cu ciobanul lor, al cărui suflet nu-și află odihnă" (Demeter, Marin 1935: 42). De menționat că unele lacuri glaciare din Maramureș au o adâncime apreciabilă de 10 până la 30 metri. - Cf. germ. Meerange "ochi de mare; lac glaciar" (Țurcanu); Lat. mare.
marmazắu, s.n. - Vin de culoare purpurie, precum marmaziul (Bârlea 1924): "Nu-i vinuț de marmazău" (Bârlea 1924: 73). Vin din Malvazia (DER). Uneori e confundat cu Marmația: "Mi se explică prin Sighetu Marmației și prin Marmația" (Papahagi 1925). - Din Malvazia (DER).
mármoră, s.f. - (pop.) Rocă cristalină colorată; marmură. În Maramureș se exploata marmură la Dragomirești, Botiza și Valea Porcului (Demeter, Marin, 1935, 83). - Lat. marmor, cf. it. marmo, smármol, port. marmore (DER).
martoníță, -e, (matroniță), s.f. - (bot.) Plantă erbacee perenă, cu flori albe sau liliachii, cu miros plăcut (Melissa officinalis). Roiniță, buruiana stupilor, iarba albinelor, iarba roilor (Borza 1968): "Și te-oi băga-n grădiniță / Sub cel vârf de martoniță" (Bârlea 1924: 33). - Et. nec.
marțián, s.n. - v. mărțișor.
marțóle, s.f. - (mit.) Divinitate nefastă, de importanță secundară, imaginată ca o babă slută, care pedepsește femeile ce lucrează în ziua de marți. Izvorând din tradiția unor sărbători băbești de origine arhaică, peste care s-au grefat obiceiuri religioase noi, concepția folclorică a amplificat superstiția tabuării zilei de marți ca zi neprielnică (Kernbach 1989). Marțole, poreclă atestată în Oncești, pentru femeile foarte înalte (ALR 1969). - Din marți (< lat. martis) + -ole.
mas, masuri, s.n. - Faptul de a mânea; popas peste noapte; găzduire peste noapte: "Și s-a dus cu caii de mas. Așa se zicea la noi când te duceai cu caii să-i lași să pască toată noaptea" (Bilțiu 1999: 222). - Participiu de la mân, a mânea, a rămânea: de mas (Papahagi 1925); Lat. maneo, manere, mansum "a rămâne; a poposi, a-și petrece noaptea".
masalắu¹, s.n. - Locul unde dorm vitele (Papahagi 1925). - Din mas "popas peste noapte".
masalắu², s.n. - Masa de prânz; masa cea mare: "Să învelea focu', să aibă pă amiazăți, când or zini la masalău" (Calendar 1980: 105). - Din masă (< lat. mensa) + -lău.
maștíhă, -e, s.f. - Mamă vitregă: "Tata că s-o însurat, / Rea maștihă mi-o luat" (Bârlea 1924 II: 65). - Din sl. (bg.) maštecha.
matroníță , s.f. - v. martoniță.
măcắu, s.n. - v. macău.
măcăúță, -e, s.f. - Băț de chibrit (în Săpânța); bâț, șălitră (ALR 1971: 295). - Cf. germ. Anmachholz "surcea, chibrit" (Țurcanu).
măciníș, -uri, s.n. - Cantitate de porumb sau grâu ce se duce cu umărul la moară; aproximativ 30 kg: "Un bârsănean ducând un măciniș cu mălai la moară în Călinești..." (Lenghel 1979: 208). - Din măcina (< lat. machinare sau macinare) + -iș.
mădărí, mădăresc, vb. tranz. și refl. - A (se) dezmierda, a (se) alinta. "Un cuvânt popular, răspândit mai ales în zona de nord, unde pare să fie izolat (în dial. sudice nu-l găsim atestat, precum nici în albaneză). S-ar putea ca mădări să fi însemnat inițial a îngriji, proteja sau chiar a ocroti, trata, vindeca, un fel de echivalent al lui lecui slav" (Russu 1981: 347). - Cuvânt autohton (Russu 1981).
măderán, -i, (măghiran), s.m. - (bot.) Plantă erbacee cu flori mici, roz-roșiatice, cu miros plăcut (Majorana hortensis). În med. pop. se folosește sub formă de ceai pentru stimularea digestiei, combaterea stărilor nervoase și a insomniilor, în calmarea bătăilor de inimă și în bolile femeiești. - Lat. maiorana, prin intermediul germ. Mageran, magh. majoranna.
măcríș, s. - (bot.) Plantă cu tulpină ramificată, cu frunze acrișoare la gust, folosită în medicină și alimentație (Rumex acetosa). - Et. nec. (MDA) ; Cuv. rom. preluat în magh. (makris) (Bakos 1982).
măgán, s.n. - În expr. de măganul lui = "se zice despre un fecior neînsurat; până e slobod, liber, nelegat de nimeni" (Bârlea 1924): "Bine-i și feciorului / Până-i de măganu lui" (Bârlea 1924 II: 208). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de “nărav" (DRT). - Probabil din magh. magan "particular, privat" (referitor la libertatea conferită de statulul de holtei).
măhăí, măhăiesc, vb. tranz. - A aplica, a lovi, a da din greu; a lovi cu sabia încordându-se din puteri (Țiplea 1906; Papahagi 1925). - Din sl. majati (MDA).
măiástru, măiastră, (maiastru), adj. - I. Năzdrăvan, fermecat, magic: "Și pe murg maiastru m-o încălecat" (Bârlea 1924: 356). II. (s.f.) 1. Zână frumoasă; vântoasă, săiastră: "De luatu-i de săiastră, / O' de măiastră" (Papahagi 1925: 292). 2. Vrăjitoare. - Lat. magister.
măietúră, -i, s.f. - (mag.) Făcătură, farmec, vrajă: "Fugi, potcă, cu lucru rău, / Fugi, potcă, cu măietură, / Fugi, potcă, cu făcătură" (Papahagi 1925: 285). - Probabil din măiastră "vrăjitoare", contaminat cu făcătură "vrajă".
măjălí, măjălesc, vb. tranz. - A cântări. - Din majă + -li.
mălái, mălaiuri, s.n. - (bot.) Porumb (Zea mays L.), cultură de porumb, boabe de porumb, făină de porumb. Primele culturi de porumb apar în Maramureș la începutul sec. XVIII. Anterior, cultura autohtonă de bază era părincul "mei, mălai mărunt". "Ploaia de mai, / Face mălai". - Cuvânt autohton (Hasdeu 1894); Din rom. provin ucr. maljaj, pol. malaj, rus. malai, bg. malai, magh. malé (Macrea, Miklosich, Capidan, Bakos).
mălăínă, -e, (mălăiște), s.f. - Teren cultivat cu porumbul. - Din mălai + -ină.
mălín, -i, s.m. - (bot.) Arbust decorativ cu flori albe sau liliachii, mirositoare; liliac. - Din ucr. malyna "zmeură".
măltăruí, măltăruiesc, vb. tranz. - A tencui (pereții casei); a văcăli. - Din maltăr "mortar" + -ui. mămălígă, mămăligi, s.f. - (gastr.) Aliment preparat din făină de porumb fiartă în apă. - Socotit creație expresivă bazată pe consonanța mamă "hrană" (Capidan, Graur cf. DER); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894). Din rom. provin tc. mamaliga, magh. mamaliga, ucr. mamalyg etc.
mănăștiúr, -i, s.n. - Mănăstire (Iordan 1963: 237). Toponim în zona Copalnic. - Din mănăstire.
mărán, măreni, s.m. - Locuitor din Mara sau din satele de pe Valea Marei (între Mara și Vad): "Tot mie mi-o poruncit, / Tot un fecior de măran / Să-i fac struț de măghieran" (Bârlea 1924 I: 254). - Din Mara + -an.
mărădíc, -i, s.m. - 1. Urmaș, descendent, moștenitor (Papahagi 1925; Ieud). 2. (s.n.) Rest, rămășiță. - Din magh. maradék "rest".
mărândắu, -i, (mărăndău), s.m. - (înv.) Copil din flori; șpur, copt'il (ALR 1969: 199): "Și dacă nu zii horind și râzând, apoi fac fetile mărândău.." (Bilțiu 2001: 231). - Cf. morândău (MDA).
mărín, s.n. - (med.) Boală la vaci; în urma inflamațiunii, se umflă pulpa; mai pe urmă, umflarea se coace, iar din pulpă curge sânge (Țiplea 1906). Bubă la coastă (Papahagi 1925): "Hăi, mărine și de-o zî, / Unde te faci, nu te fá, / Unde te-arunci, nu te-arunca" (Papahagi 1925: 281). - Probabil (Sfânta) Mărina (MDA).
mărișcánie, s.f. - În expr. mărișcania ta! = fir-ai să fii!; apostrofare, amenințare la adresa cuiva, pentru o faptă amendabilă. - Din (Sf.) Maria.
mărturíe, mărturii, s.f. - Târg săptămânal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș, în Sighet sau Baia Mare, să depună mărturii): "Vinerea este zi de mărturie. Toate drumurile care duc la Sighet sunt o revărsare de oameni din toate satele. Unii merg să vândă, alții să cumpere. Unii merg doar să vadă: cum merg târgurile, ce se aude și ce se spune" (A. Radu 1941: 48). - Din martur, martor (< lat. martur) + -ie.
mărțấnă, -e, s.f. - 1. Iapă slabă; mârțoagă, gloată. - Din bg. marcina.
mărțișór, (marț, marțian), s.n. - (pop.) Luna martie; germănar, germinar, mart, marte, marțiu, marțian: "Dacă în marțian răsare soarele și se vede..." (Memoria 2001: 25). - Din marț "martie" (< lat. martius) + -șor.
măsălár¹, s.m. - (pop.) Luna august; augustru, ogust, gustar, măselar, secerar. - Et. nec. (MDA).
măsălár², -i, s.m. - Stinghie de lemn de la grapă (în Botiza); grindei (ALR 1956: 36). - Din măsea (< lat. maxilla).
măslád, s.m. - 1. (bot.) Fructul toxic al unei plante orientale, în formă de boabă roșie, întrebuințat uneori pentru a ameți peștii și pentru a-i pescui ușor. 2. Otravă pentru prins pești (Lenghel 1979; Bârsana). - Din magh. maszlag.
măsuríș, -uri, s.n. - Obicei identic cu Ruptu Sterpelor sau Sâmbra Oilor, care are loc primăvara și prin care se măsoară laptele oilor, pentru a se stabili cantitatea de produse lactate care revine fiecărui proprietar de oi. - Din măsura (< lat. mensura) + -iș.
mășcát, -ă, adj. - (înv.) Mare, bombat, plin: "Adjectivul acesta cuprinde două însușiri: masiv și rotund. Se zice, de ex.: lacrimă mășcată, grăunte mășcat (adică) bine dezvoltat" (Bud 1908): "Tuie o din sărinat, / Vara când plouă mășcat" (Țiplea 1906: 443); "Lacrimile-n jos să-ți meargă / Tot mășcate ca bobu" (Bârlea 1924 I: 99). - Din măciucat (MDA).
mătiéș, s.m. - (ornit.) Gaiță (Garrulus glandarius). - Din magh. mátyás "gaiță".
mătrăgúnă, -e, s.f. - (bot.) Plantă erbacee otrăvitoare, cu flori brun-violete și cu fructe negre, lucitoare (Atropa belladonna); doamna codrului, doamnă mare, împărăteasă: "Mătrăgună, doamnă bună, / Mărită-mă într-o lună". În med. pop., se folosește pentru dureri de picioare, șale, mâini, friguri (Borza 1968: 27). - Cf. alb. matërgonë (DEX).
mătrășí, -esc, vb. tranz. - 1. A cheltui, a consuma, a risipi (bani, averi). 2. A distruge. 3. A îndepărta pe cineva. - Din srb. potrošiti "a cheltui" (MDA).
mătríce, mătrici, s.f. - (med.) 1. Reumatism (Țiplea 1906): "Când ți se răscolește mătricea, se va schimba vremea" (Lenghel 1979). 2. Varice (se umflă venele de la pulpa piciorului). 3. Colici intestinali. - Lat. matricem (DER).
mătrícă, -e, s.f. - Registru de stare civilă, în care se consemnau nașterile, căsătoriile și decesele dintr-o localitate; de regulă era ținut la biserică; matricol: "Iar popa o uitat să mă înscrie în mătrică" (A. Radu 1941: 78). - Lat. matricula.
mấglă, -e, (mâglie), s.f. - 1. Grămadă, morman. Mâglele, "loc situat în pădurea dintre satele Glod și Văleni, renumit prin faptul că adăpostește un mormânt acoperit cu o grămadă de pietre, care ar fi aparținut unui haiduc ce l-ar fi trădat pe Pintea Viteazul. Fiecare om ce trece pe la Mâgle aruncă câte o piatră pe grămada ce acoperă mormântul zicând: Aici e îngropat glodeanul care l-a vândul pe Pintea" (Ivanciuc 2006: 16). 2. Sloi de gheață plutitor (Chioar). - Din magh. magla (din máglya) "rug" (Candrea cf. DER; DEX).
mấjă, -e, s.n. - Seva copacului (în Săcel, Moisei, Borșa); mursă, vlastă (ALR 1973: 553). - Cf. mâzgă (MDA).
mânănțălí, (mănănțăli, mânănțăla), vb. tranz. - A tăia mărunt, a rupe în bucăți; a demnica: "Cu unu-a dat, / Cu unu-a mânănțălat" (Bilțiu 1996: 381). - Din mărunțăli, din mărunt (< lat. minutus).
mâncărúșă, s.n. - (gastr.) "În căldărușe se pune unt sau se taie slănină; apoi se taie 3-4 cepe și se frig împreună. Peste acestea se fărâmă urdă și se frig încă puțin timp, se amestecă bine cu o lingură și se adaugă 2-3 linguri de groscior; se frige totul încă 6-7 min., se sărează și se ia căldărușa de pe foc. Se mănâncă cu mămăligă" (Georgeoni 1936: 81). Mâncărușă (Mâncărușoaie, Mâncărușoi, Mâncăroșeni), poreclă în Dragomirești (Faiciuc 1998), Valea Stejarului (Hotea 2005), Văleni (Godja Ou 2002). - Din mâncare (< a mânca, din lat. manducare) + -ușă.
mấndru, mândră, adj. - 1. Frumos, arătos, falnic: "Mândru și-o gătat pân casă" (Calendar 1980). 2. (s.m.) Drăguț, iubit. - Din sl. mondru "înțelept" (Miklosich, Cihac, Șeineanu cf. DER).
mâneá, mân, vb. intranz. - A rămâne peste noapte la cineva; a poposi; a înnopta: "În sara de Anul Nou (struțul) îl punem și mâné acolo în apă" (Bilțiu 2001: 243; Ieud). - Lat. manere (Pușcariu, Candrea-Densusianu, cf. DER).
mânzátă, -e, s.f. - Vacă fără vițel de lapte. Mânzata, toponim în Oarța de Sus-Codru, descoperire arheologică, epoca bronzului. - Cuvânt autohton, cf. alb. mëzat.
mânzáră, mânzări, (mândzără), s.f. - Oaie (sau capră) cu lapte (Papahagi 1925); pecuină. - Cuvânt autohton, cf. alb. mëzore.
mârlí, vb. tranz. și refl. - (pop.; despre berbeci și oi). A se împreuna: "Mierlitul oilor se face în octombrie, de ziua Cuvioasei Paraschiva, sau ceva mai devreme, și până la Sânmedru. Se țâpă areț 'ntre oi, stând la un loc cu oile până la Ruptu Sterpelor. În primele două zile li se dă sare oilor și berbecilor, apoi două săptămâni nu li se dă deloc, să nu se întoarne și să fete toate odată" (Georgeoni 1936: 96). - Din srb. mrljati.
mâț, mâți, s.m. - Motan, pisoi. Mâț, poreclă pentru locuitorii din Mara (ALR 1969). "Crâceșten'ii îs mâț, d'ipce-s mulți oameni cu ot'ii albi" (Papahagi 1925: 315); poreclă și pentru locuitorii din Șomcuta Mare. - Der. regr. din mâță.
mấță, -e, s.f. - 1. Pisică. 2. Unealtă pentru culesul fructelor. 3. Cârlig în formă de gheară cu care se scoate găleata din fântână. 4. Specie de salcie mică. "Mân'i (1 aprilie 1923) e Staulu cu flori și or sfințî mâța" (Papahagi 1925). - Probabil formă onomatopeică; Cf. alb. mica; Cf. germ. Mieze, nume dat pisicii, germ. muzmuz "pis-pis" (Țurcanu).
mâțâí, -esc, vb. intranz. - A se linguși. - Din mâță.
mấzdă, -e, s.f. - Camătă (Bud 1908; Papahagi 1925; ALR 1965): "Niște grițărași ce i-am avut, i-am dat pe mâzdă și mă tot vaiet că n-am" (A. Radu 1941: 16). Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). - Din sl. mizda "recompensă".
mấzgă, s.f. - Sevă, suc (al copacului). Termen atestat în toate satele de pe valea Marei, până la Rona și Săpânța (ALR 1973: 553). "Mâzga curge numai până la jumătatea lunii septembrie". - Din sl. mezga "sevă".
méci, -uri, s.n. - Opaiț. Meci, poreclă pentru o familie de oameni săraci care, în loc de lampă cu petrol întrebuințau opaițul. - Din magh. mécs "lumânare, candelă; fitil" (Țurcanu 2008: 91).
méi, s.m. - (bot.) Plantă erbacee din fam. gramineelor (Panicum miliaceum). Cultură tradițională în satele din zona Maramureș până la apariția porumbului (Dăncuș 1986: 40). - Lat. milium "mei".
méjdă, -e, s.f. - Răzor, hotar; fâșie de teren (nearat), care desparte două ogoare; hat (ALR 1971). Termenul vechi, local: mnezunie. "Acolo sub un brad, în mejda muntelui" (Bilțiu 1999: 245). - Din sl. mežda, magh. mesda.
mejdălí, (mnejdăli), vb. refl. - A se învecina, a fi graniță: "La Crucâșoara, acolo să mn'edzăl'ea hotaru' nost" (Papahagi 1925; Săpânța). - Din mejdă + -li.
melegár, -uri, s.n. - Loc special amenajat (pământ amestecat cu gunoi de grajd) în care se pun răsadurile primăvara; răsadniță. Termen atestat în Trans., Banat, Crișana și Maram. (ALR 1956: 188). - Din magh. melegágy.
melestuí, -esc, vb. tranz. - 1. A fărâmița, a zdrobi. 2. A stâlci in bătaie. 3. A amesteca. - Din magh. mállaszt (MDA).
méliță, -e, s.f. - Unealtă de lemn cu care se bate cânepa ca să se desprindă firele de pe bețe: "Ce naște-n pădure / Și bate în sat?" (Melița). - Din bg. melica (< sl. mlěti "a măcina").
meresấn, -uri, (mărăsân), s.n. - Prevestire, semn rău: "Când cântă găina cocoșește, atunci e de meresân, e sămn rău" (Papahagi 1925: 318). - Lat. malesanum (MDA).
merínde, s.f., pl. - Provizii, hrană rece, pe care o ia cineva când pleacă la drum. - Lat. merenda "gustare de după-amiază"; Cuvânt rom. preluat în ucr. (merend'a), pol. (mierynda), slovacă (merinda), magh. (meringya).
merizá, vb. intranz. - A abate vitele la umbră, în timpul verii, pentru a se odihni. Meriza, toponim în Odești. - Lat. meridiare; Cuv. rom. preluat în slavă (meridzat'i).
meríză, -e, s.f. - Locul de odihnă, în amiaza de vară, pentru oi sau vite (Papahagi 1925). - Din meriza.
mérță, -e, (dial. mn'erță), s.f. - Unitate de măsură pentru cereale: "O mnerță are 8 cane, iar o cană 3 l" (Budești); "O mnerță are 25 kg" (Rozavlea, Ieud, Dragomirești, Moisei); "Mnerța e tot atât de mare ca feldera; tare feldera, tare mnerța, adică 22-23 l" (ALR 1971: 419). - Din sl. mjerica (< sl. měra "măsură"); Cf. magh. mercze, germ. Meterzentner "unitate de măsură pentru greutate", germ. Zentner "chintal" (Țurcanu).
mesalắu, -auă, s.n. - 1. Bidinea. 2. Pensulă cu care se ornează vasele (Iuliu Pop, 1970). - Din magh. mezelõ "bidinea de dat cu var" (Țurcanu).
mésel, s.n. - (înv.) Cană mică de tinichea (Lenghel 1979). Măsură pentru lichide, ieșită din uz (Bârlea 1924): "Nu dau mesel de pălincă / Pentru o holdă de cânepă" (Bârlea 1924 II: 254). - Din magh. meszely "halbă, țap" (MDA); Din germ. Mass "măsură", Mässerl (Țurcanu 2005).
metehắu, -ăi, s.m. - Pocitanie. "Mutos, tras-împins" (Bud 1908). Om leneș (în Maramureșul din dreapta Tisei). ■ Obicei legat de sărbătorile de iarnă, practicat de tinerii din sat, prin care se ironizează fetele și feciorii bătrâni, necăsătoriți (în Maramureșul istoric, Chioar și Codru); moși, pețitori, vindici: "Noaptea, la fetele bătrâne se pune metehău, un om din cârpe, urât; se pune în cel mai înalt copac sau poartă (...). Fata îl ia, îl duce-n casă, îl pune după masă și-l cinstește cu mâncare și băutură" (Calendar 1980: 122). Termenul circulă intens în Moldova. În Trans. apare în forma meteleu. - Cf. meteleu, mătăhaie (MDA).
mezdreá, -ele, s.f. - Unealtă cu două mânere la capete, cu care dogarul sau dulgherul cioplește sau răzuiește lemnul; cuțitoaie. - Din bg. mezdrja (Felecan 1983).
mezdrí, mezdresc, vb. tranz. - A ciopli cu mezdreaua. - Din srb. mezdriti (MDA).
mezuníe, -ii, (dial. mnezunie), s.f. - Hat, mejdă, hotar. - Din miez "mijloc" (< lat. medius).
miáză, s.f. - În expr. miază cale = la mijlocul drumului, jumătate de cale. Medie. - Lat. media.
miéd, s.n. - Mursă din miere de albine cu apă: "Fete văd, feciori nu văd, / Că s-o dus a bea la mied" ( Bârlea 1924 II: 180). - Din sl. medǔ.
mieríu, -ie, (mierâu), adj. - Albastru; albăstrui, alboi. - Lat. merus "albastru" (DLRM 1958); Din rad. *mel "în culori, mai ales întunecate"; Cuvânt autohton (Russu 1981: 353).
mieruí, vb. refl. - A (se) învineți: "Bubă care mieruiește, / Bubă care învinețește" (Bilțiu 1990: 271). - Din mier, mieriu "albastru".
miéz, -uri, (dial. mniez), s.n. - Mijloc, centru: "Când o fo la mniez de cale / O-ntâlnit potca cea mare" (Papahagi 1925: 283). - Lat. medius.
miezí, vb. refl. - A se ivi, a se face lumină: "Pă când zii și pă la mine / Să mieză de zuă bine" (Ștețco 1990: 209). - Din miji "a clipi" (< sl. mižati, "a închide ochii").
mihálț, -i, s.m. - Specie de pește (Lota lota) care preferă locurile adânci ale râurilor; este o specie frecventă în Maramureș, fiind pescuită cu regularitate din Tisa, Iza și Mara (Ardelean, Beres 2000). - Din bg. mihalica (Scriban).
mihóc, -oci, s.n. - Motan. Mihoc, nume de fam. - Et. nec. (MDA).
míler, (dial. mn'iler), s.n. - Loc unde se fac cărbuni (mangal), prin arderea lemnului. Miliere, pădure în Cufoaia (Vișovan 2002). - Et. nec.
misárniță, -e, s.f. - Măcelărie. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei în forma misărne. - Din magh. mészárszék.
misárăș, -i, (dial. mnisarăș), s.m. - Măcelar (ALR 1973: 761). Mesaroș, nume de familie. - Din magh. mészáros.
minteán, -ene, s.n. - Cojoc cu pieptar: "Să-mi bag mâna-n minteuță, / Să scot dalbă hârtiuță" (Bârlea 1924: 23). - Din tc. mintan (Șeineanu).
mínten, adv. - Îndată, numaidecât, imediat: "Minten pă ea o legat-o / Și-n Tisa o aruncat-o" (Țiplea 1906: 431). - Din magh. mindjárt "îndată" (Țurcanu); magh. menten "imediat".
mioreá, miorele, s.f. - (bot.) Breabăn, floarea-paștilor, floare de vioară, trei cai (Hepatica nobilis). Formă atestată în jurul Sighetului (Borza 1968: 83). - Din mior + -rea.
mioríță, -e, s.f. - (bot.) Viorea (Scilla bifolia L.); merișor (Borza 1968: 157). - Din mior, mioară (< miá) + -iță.
mir, -uri, s.n. - (rel.) Undelemn sfințit, utilizat la săvârșirea unor ritualuri creștine. - Din sl. miro.
mirioáră¹, -e, s.f. - Mioară, miel de un an: "Tot o-ntoarce pe răzoare / Ca să-și pască mirioare" (Bârlea 1924 I: 159). - Din mioară, mia (< lat. agnelia).
mirioáră², -e, s.f. - (bot.) Albăstrea, buruiană mnerâie (Centaurea cyanus), (Borza 1968: 42). - Din mieriu "albastru".
mirói, s.m. - Mire; pereche de miri. - Din mire + -oi.
miruí¹, -esc. vb. tranz. - 1. (rel.) A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap). 3. A omorî. - Din sl. mirovati.
miruí², -esc, vb. tranz. - 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa. - Din magh. myer (MDA).
míță, -e, s.f. - Lâna tunsă prima oară de pe miei: "Pe la Sf. Ilie sau Sânzâiene, prin iulie, se tund și miei, care au lâna mai măruntă și se numește miță" (Morariu 1937: 124). - Lat. *agnicius, -a "de miel" (Densusianu-Candrea, DEX).
mizélnic, -i, s.m. - Mezin, cel mai mic dintre copii: "Pă frate-tău cel mai mic / Ce-i la mă-ta-ți mizelnic" (Țiplea 1906: 443). - Din mezin (< sl. mězinǔ).
miziníc, -i, s.m. - Degetul cel mai mic de la mână sau de la un picior (Țiplea 1906). - Din mezin + -ic.
mlădíță, -e. s.f. - Copil, urmaș, vlăstar; rod: "Să ne trăiască Dumnezeu mlădițele..." (A. Radu 1941: 55). - Din sl. mladica, cf. srb. mlad "tânăr".
moáre, s.f. - Apă sărată în care se acrește varza; saramură. - Lat. muries, muria "saramură".
moáșă, -e. s.f. - 1. Femeie bătrână. 2. Bunică. 3. Cea care asistă femeile din sat la naștere: "Mărita-m-oi, mărita, / Pân-a trăi moșica" (Bârlea 1924 II: 194); "Frunză verde de pe coastă / Să trăiască moașa noastră" (Antologie 1980: 147). "A treia zi de Paști sau a doua zi de Crăciun, moașa își adună toate nepoatele și le ospăta" (Antologie 1980). - Cuvânt autohton, cf. alb. moshë "vârstă"; Cuvânt rom. preluat în srb. și slovenă (moša).
mocíră, -e, s.f. - Loc apătos, mlăștinos, noroios; mocirlă: "Și pe mociră o fugit" (Bârlea 1924 I: 297). Mocira, localitate limitrofă orașului Baia Mare. - Din magh. moscár (MDA).
mocióară, -e, s.f. - (bot.) Pipirig (Juncus effusus). - Din mociră, referitor la mediul în care crește pipirigul; cf. magh. mocsár "mlaștină, mocirlă".
mociorlắu, -auă, s.n. - Pămătuf pentru bărbierit (Chioar). - Din mociorli, mocirli (< mocirlă). moclínă, -e, (mocrină), s.f. - Loc apătos, mlăștinos. - Din ucr. moklína (Papahagi).
mocoșí, mocoșesc, vb. intranz. - A pierde mult timp pentru a face un lucru neînsemnat (ALR 1961: 777). - Cf. mocăi (MDA).
módru, s.n. - Mod, chip, fel; mijloc, putință, posibilitate, rânduială: "Un sătuc așa la modru / Cum îi Bârsana și Glodu" (Lenghel 1979: 162). Termen atestat la 1632 în Maramures, răspândit în Trans. și Bucov. - Cuvânt autohton, prelatin, der. din tema i.-e. *mod-ro, a radicalului *med- "a măsura, a chibzui, a gândi" (Russu 1981: 359); Din magh. mod "mod, chip, fel" (MDA).
móimă¹, -e, s.f. - (med.) Umflătură dureroasă la gât; bolfă, uimă. (Papahagi 1925). Termenul circulă în satele de pe valea Marei. - Din uimă.
móimă², -e. s.f. - 1. Maimuță (ALR 1973: 588). "E în mintea moimii" = aiurează, vorbește fără înțeles; bâiguie. 2. Referitor la cineva cu fața schimonosită. Moimă, poreclă frecventă dată oamenilor caraghioși, care se strâmbă ca o maimuță sau care sunt mici de statură. - Din magh. majom "maimuță".
móină, -e. s.f. - Teren arabil, lăsat necultivat un an pentru ca pământul să se odihnească: "Dacă nu îl ari un an se numește moină" (ALR 1973). Termen atestat în centrul și în nordul țării (ALR 1956: 7). - Cf. moale (accepțiune gerenerală); Cuv. rom. preluat în magh. (mojna) (Bakos 1982). molítvă, -e, s.f. - (rel.) Rugăciune înainte de spovedanie. - Din sl. molitva.
molitví, vb. tranz. - A citi o rugăciune pentru iertarea păcatelor: "Siu joia l-o născut, / Vinerea l-o molitvit, / Sâmbăta l-o botezat, / Duminica l-o însurat" (Țiplea 1906: 431). - Din molitvă.
momârlán, -i, s.m. - Om prost, necioplit, bădăran, nătărău: "Nu te-am făcut cu țiganii, / Te-am făcut cu momârlanii" (Ștețco 1990: 4). - Cf. mârlan, țopârlan (MDA).
mondír, -e, s.n. - (mil.) Manta soldățească: "Peste-o lună și mai bine / Pune-or mondiru pe mine" (Memoria 2004-bis: 1307). - Fr. monture > germ. Montur > rus. mundir (DER).
mont, -uri, s.n. - 1. Fructe puse la macerat înainte de a fi fierte. 2. Rest, reziduu, rebut. Resturile din fructe ce rămân după ce se fierbe horinca; borhot, slad (ALR 1971: 462). Grâu cu monturi sau grâu monturos (în Strâmtura și Vișeu); Grâu fără pleavă, dar amestecat cu resturi, neghină, de dat la păsări (ALR 1973: 827). - Din magh. mont "tescovină" (Drăganu cf. DER, MDA).
more, interj. - Măre: "More, voinicule" (Antologie 1980). "Apoi zicem more la un om tare frumos" (Papahagi 1925). - "Mi se pare a fi schimonosirea lui măre!" (Țiplea 1906).
morocáș, -i, s.m. - Cele două bucăți de fier, una deasupra, cealaltă dedesupt, cu care se îmbracă capătul osiei care intră în butuc (ALR 1973: 853). - Din magh. marokvas (MDA).
morodí, morodesc, vb. tranz. - A da naștere la ceva, a zămisli: "Că Cristea l-o morodit" (Bilțiu 1990: 321). - Din mărădic "urmaș" (< magh. maradék).
morói, (muroi), s.m. - (mit.) Strigoi, vârcolac, pricolici. - Sl. mora "vrăjitoare", cf. srb., pol. mora "coșmar", alb. morë.
moroșán, moroșeni, s.m. - Nume colectiv al locuitorilor din Țara Maramureșului: "După pui de moroșean / Să nu dai cu bolovan". Apelativ înregistrat în satele de pe valea Marei, respectiv în Săpânța, Rona de Jos și Ieud. Pe valea Izei și Vișeului, localnicii spun maramureșan. - Cf. mureșan, din Mureș (< Maris, Marisos).
moș, -i, s.m. - 1. Om bătrân, moșneag. 2. Bunic. 3. (pl.) Seria descendenților mai îndepărtați, generațiile vechi, bătrânii, strămoșii. 4. Sperietoare de păsări; ciuhă. 5. Metehău. - Cuvânt autohton (Philippide 1928, DER, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Din rom. provine ucr. mošul "bunic", moša "bunică" și "moașă" (Candrea), bg. moš, mosija (Capidan), magh. mósuly "bătrân".
moșcoálă, -e, s.f. - Ocară, rușine: "Tu-acolo să arzi cu pară / Cum m-ai făcut de moșcoală" (Bârlea 1924 II: 64). - Din moșcoli; cf. magh. mocskos "murdar".
moșcolí, moșcolesc, vb. tranz. - A murdări, a întina, a ocărî: "Face-ți-se ziuă bine, / Moșcolit ești ca ș-on câine" (Bârlea 1924 I: 289). - Din magh. mocskol "a murdări" (MDA).
moșneán, s.m. - v. moștean.
moșocoárne, s.f., pl. - (gastr.) "Coptături cu brânză și ou. Când se scot din cuptor se rup în demnicături mari și se pune groșt'ior mult desupra. Se lasă să se răcească" (Memoria 2003: 618). - Et. nec. (MDA).
moșúț, -i, s.m. - Joc dramatic, de Anul Nou, specific Țării Codrului: "Jocurile dramatice, mascații, foarte numeroase în alte regiuni, se rezumă în zona Codrului la unul singul: moșuțî. Pe vremuri se îmbrăcau moșuț oameni în toată firea, apoi numai feciori și băieți. Măștile reprezintă moșnegi și babe, miri și mirese, nași și fini etc., mai târziu adăugându-se "domnișoare" și mai ales "țigani" (...). Alaiul de mascați intra în casă colindând și dansând anapoda, în așa fel încât interpreții să nu fie recunoscuți. Erau tratați cu prăjituri, carne de porc și băutură, pe care însă le consumau afară, să nu fie descoperiți. Vechile obrăzare ce le foloseau erau făcute din piei de oaie, din lână și cânepă etc. și se păstrau de la un an la altul..." (D. Pop 1978: 63). - Din moș + -uț.
moșteán, moșteni, (moșnean), s.m. - (înv.) Moștenitor, băștinaș, autohton (Papahagi 1925). - Din moș + -tean.
moștóc, s.n. - Buchet, mănunchi: "Vai, bunicule, cum aș fi rupt un moștoc și l-aș fi pus în pahar" (Bilțiu 1999: 229). - Probabil din ucr. motoșka.
motoháliță, -e. s.f. - v. metehău.
motroáșcă, motroaște, s.f. - Femeie mică, arătare ciudată: "...îi ies înainte două motroaște" (Bilțiu 1999: 284). Motroașcă, poreclă frecventă pentru persoanele mici de statură. - Din motoașcă (MDA). mozolí, -esc, vb. tranz. - A mesteca îndelung; a molfăi. - Din magh. majszol (MDA).
mreájă, mreji, s.f. - Unealtă de pescuit, alcătuită dintr-o plasă de sfoară, cu ochiuri de circa 2 cmp, lungă de 10-12 m și lată de 160-170 cm. De niște sfori se fixau greutăți de plumb, pentru ca în timpul folosirii mrejei să ajungă până la fundul râului. Pescarii adunau plasa în cerc (Șainelic 1986: 47). - Din sl. mreža.
múced, -ă, adj. - 1. Acoperit de mucegai. 2. Umed. "Locul de întâlnire a numeroase pâraie, pe povârnișul de nord al muntelui Bătrâna, de unde izvorește Iza" (Demeter, Marin, 1935: 39). 3. (ref. la cai) Sur; focău; facău (ALR 1956: 276). - Lat. mucidus (Pușcariu, Candrea-Desusianu cf. DER).
muiélniță, -e, s.f. - Vreme moale, ploioasă: "Când pisica zgârie, va fi vreme frumoasă, cu cer senin, iar când se spală, va fi muielniță sau timp ploios" (Lenghel 1979: 10). - Din mol, cu un intermediar *molniță.
mujdéi, s.n. - 1. (gastr.) Preparat alimentar din usturoi pisat, apă și sare. 2. (top.) Mujdeiu, denumirea veche a pârâului Usturoiu, ce izvorește din dealurile din nordul Băii Mari. - Must+de+ai; Cuv. rom. preluat în magh. (muzsgyé) (Bakos 1982).
mul, s.n. - Mol, noroi, mocirlă: "Mul negru de m-a muli, / Apa tăt m-a limpezi" (Ștețco 1990: 249). - Din mol "noroi" (< mul "humus pământos" din germ. Mull).
mulăceág, -uri, (mulceag), s.n. - Petrecere, chef (de obicei nuntă). - Din magh. mulatság "petrecere".
mulătí, mulătesc, vb. intranz. - A petrece, a chefui: "Beau, mulătuiescu, / De lume grăiescu" (Calendar 1980). - Din magh. mulat.
mulgáre, mulgări, s.f. - Oaie cu lapte; pecuini, mândzări: "Strângem stâna laolaltă ca din 400 de mândzări o' de mulgări, apoi merem la munte" (Papahagi 1925). - Din mulge (< lat. mulgere) + -are.
mulțám, s.n. - Formulă de politețe prin care se răspunde unei urări sau la primirea unui dar; mulțumesc. Termen specific în Trans. și Maram. - Din mulțămi.
mulțămitúră, -i, s.f. - Poezie care se rostește la finele colindatului de către unul din colindători, prin care se exprimă mulțumirea pentru darurile primite și prin care se fac urări gazdei; după care urma un răspuns al fetei care mulțumea feciorilor că au colindat-o. Obicei specific în zona Codru. - Din mulțumi (< mult, cf. urarea mulți ani) + -tură.
muncél, muncele, s.n. - Munte sau deal mic. Muncei, munte (Botiza); Muncelu, deal (Breb) și munte (Săcel); Muncelu Mare și Muncelu Mic (Ieud). - Lat. monticcellus.
mund, s.n. - (top.) Capul Mundului, lângă pasul Șetref. - Lat. mundulus "curat; elegant; frumos" (Filipașcu 1940: 22) sau mundus "lume, univers; globul pământesc".
munúnă, -e, s.f. - Cunună de mireasă, confecționată din verdeață, mărgele, oglinzi, flori artificiale, din hârtie sau din lână, creând un viu mozaic cromatic pe fond verde. În partea de jos a cununei, pe frunte, se prind un șirag de mărgele și un zgărdan, țesătură îngustă din mărgele mici. La Botiza, cununa este mai înaltă în față, îmbrăcând aspectul unei diademe (Bănățeanu 1965: 114). - Cuvânt autohton (Russu 1981).
mur, muri, mururi, s.m. - Zid de piatră; soclul caselor tradiționale din Maramureș alcătuit din bolovani de carieră sau din bolovani de râu (Dăncuș 1986: 101). Temelia casei, zidul de sub casă. - Lat. murus "zid de piatră sau cărămidă, din sistemul de apărare al unui fort sau oraș".
murătoáre, murători, s.f. - Apă sărată, slatină; saramură: "Toată huc îi murătoare" (Bârlea 1924: 6). - Din moare "saramură" (< lat. muries, muria) + -toare.
múrsă, -e, s.f. - 1. Miere de albină amestecată cu apă; mied. Utilizată ca leac pentru diferite boli: "Cu mierea faci on picuț de mursă și descânți cu mursa aceia" (Bilțiu 1990: 270). 2. Seva copacului; vlastă, mâzgă (ALR 1973: 553). - Lat. (aqua) mulsa (MDA).
muruí, muruiesc, vb. tranz. - 1. A lipi cu lut pereții caselor tradiționale; a unge, a tencui. 2. A (se) murdări, a (se) mânji (pe față, pe mâini; de obicei în timpul mesei și ref. la copii). - Din sl. mura "noroi" (Cihac, Tiktin, Candrea cf. DER); Cf. ucr. murovati (DEX).
músai, adv. - Neapărat, negreșit, obligatoriu: "De m-ar băga în pământ / Și-acolo-i musai să cânt" (Calendar 1980: 52). - "E un germanism care prin vieața militară s'a introdus în limbile tuturor popoarelor din Ungaria și înseamnă necesitate și silă supremă" (Țiplea 1906); Din germ. müssen "a trebui, a fi constrâns, a fi necesar", prin intermendiul magh. muszáj "neapărat" (Cihac, Tiktin cf. DER); Din germ. muss sein "trebuie să fie" (Țurcanu 2005).
musc, (muscan), s.m. - Rus, din Rusia. Țara muscalului = Țara rusului (Papahagi 1925). - Der. regr. din muscal "locuitor din orașul Moscova; poporul rus" (< rus., ucr. moskal).
mustrá, vb. refl. - A se lua la întrecere (Papahagi 1925; D. Pop 1970). A se înfrunta, a se certa: "Nu-i mândră ca mândrele, / Să mustră cu florile / Pân tăte grădinile" (Țiplea 1906: 436). - Lat. monstrare (DEX, DER).
mut, muți, s.m. - Om nepriceput, prost, nătâng; tăntălău: "Știu că nu-s de neam de mut / Să nu râd, să nu mă uit" (Lenghel 1979: 167). - Lat. mutus.