Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Litera B

 

bábă, babe, s.f. - 1. Femeie bătrână. 2. Bunică (Apșa de Jos). 3. Vrăjitoare. 4. Băbătie. 5. v. Zilele Babelor. ■ (onom.) Baba, Babă, nume de familie (29 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ■ (top.) Baba, sat aparținător de comuna Coroieni (Țara Lăpușului). ■ De-a baba-oarba, numele unui joc de copii. - Din vsl. (srb., ucr., pol.) baba (DER, DEX, MDA, Frățilă).

babíță¹, babițe, s.f. - (ornit.) Rață (Papahagi, 1925): "Mă dusei în pădurice, / Aflai ouă de babițe" (Papahagi, 1925: 301). - Din bg., srb. babica, dim. de la baba (DER, DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. babéc (Bakos, 1982).

babíță², babițe, (babdiță), s.f. - (med.) Diaree (de regulă, la sugari) (Memoria, 2001). - Din bg. babici (DEX, MDA).

baboánță, baboanțe, (baboantă), s.f. - Babă; bătrână arțăgoasă, supărăcioasă: "Trebuie s-o ieie crucea femeie văduvă și curată, nu fiece baboanță" (Bilțiu, 2001: 63). - Din babă, contaminat cu clonț, cloanță, cf. Baba-Cloanța (personaj din basme).

báci, baci, s.m. - Mai-mare peste păcurari la stână (în zona Borșa - Moisei - Săcel). În alte regiuni din Maramureșul istoric se utilizează sin. vătav (ALRRM, 1971: 382) sau ambii termeni: "Baciul este conducătorul stânei și personajul principal; corespunde cu baca la stânele din Cehoslovacia și Polonia. Baciul este angajat de către stână și plata lui variază după învoială. (…) El are obligația de a supraveghea bunul mers al stânei, dacă oile sunt «bine purtate» la pășune și păcurarii nu le lasă «să zacă pe munte», ca să se îmbolnăvească. Baciul mai are grijă să atragă atenția păcurarilor să nu umble prin locurile unde se ține ursul. Tot de datoria baciului este de a controla pagubele și a face distribuirea lucrului între păcurari. El mai pregătește și mâncarea ciobanilor" (Morariu, 1937: 184). ■ (onom.) Baciu, Bacia, Băcilă, nume de familie (113 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ■ Atestat sec. XIV (Mihăilă, 1974). - Et. nec. (DER, DEX, MDA). Cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu). Cuv. rom. > srb. bač, blg. bač, baču, ceh. bača, pol. baca, ucr. bac, magh. bács "cioban" și bácsi "bade, nene" (Macrea, 1970).

badóg, badoage, s.n. - (reg.) 1. Tablă. 2. Vas de tinichea. - Din magh. bádog "tinichea, tablă" (MDA).

badogár, badogari, s.m. - (reg.) Tinichigiu. - Din badog + suf. -ar.

báer, s.n. - v. baier ("ață, sfoară").

bagắu, bagăuri, s.n. - (reg.) Tutun, tabac. În expr. a ține bagău = a mesteca tutun: "Amândoi moșii fumau cu pipa și țineau bagău" (Memoria, 2004-bis: 1.283; Desești); "Fetele din satu meu / Dohănesc și țin bagău" (Memoria, 2001: 102). ■ (onom.) Bagău (Bagoaie), poreclă în Dragomirești (D. Pop, 1970). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de "scrum de tutun" (DRT). - Din magh. bagó "tutun de mestecat" (Cihac, cf. DER; Scriban, Șăineanu).

bagnét, bagneturi, (bainet), s.m. - (reg.) Baionetă (Bârlea, 1924). Cuțit soldățesc (DRT): "Nici călare, nici pe jos / Fără cu bagnetu scos" (Bârlea, 1924: 284); "Nu cumva ei să să scoale, / În decungu' nost să saie, / Cu bainetul să ne taie" (Bilțiu, 2006: 127). - Var. a lui baionetă (< germ. Bajonett "baionetă") (MDA).

bái, baiuri, s.n. - (reg.) Necaz, supărare: "Lasă, nu-i bai, mândrior, / Că m-ai lăsat să trag dor" (Papahagi, 1925: 197); "Nu te bucura de baiul altuia" (Lenghel, 1979: 214). ■ (med.) Baiul cel mare, baiu cel rău = epilepsie; beteșâg (ALRRM, 1969: 167). - Din magh. baj "necaz" (< sl. boj "calamitate") (DER, DEX, DLRM, Scriban, Cihac, MDA).

báie, băi, s.f. - 1. Exploatare minieră subterană; mină; ocnă. ■ (top.) Baia Mare, Baia-Sprie, Baia Borșa, Băița, Băița de sub Codru, Băiuț, Strâmbu Băiuț, Chiuzbaia (localități în județul Maramureș). ■ (top.) Baia Piticilor, galerie de mină situată pe Valea Chiuzbăii, la cota +520 m, pe un versant al Dealului Herja. Urmărește filonul Clementina. Nu există urme de daltă sau șpiț pe tavan sau pe pereți; se presupune că s-au folosit icuri de lemn sau metal. Galerii cu denumiri și caracteristici asemănătoare (înălțimea între 0,50 și 1,20 m) se mai găsesc pe Dealul Crucii (Galeria de Fum), în Baia-Sprie (Crăpătura Zorilor), pe Valea Roșie (Galeria Galbenă), la Șurdești (Peștera Piticilor). 2. (înv.) Carieră de piatră (Borșa, Giulești). Baie de piatră = pietrărie (ALRRM, 1973: 675). 3. Peșteră: Baia lui Schneider, peșteră situată pe versantul sudic al Dealului Popii, la 1.200 m altitudine, în apropiere de Valea Vinului (în Munții Maramureșului). Galeria principală și ramificațiile au o lungime de 791 m (Portase, 2006: 15). 4. Slatină (Apșa de Jos, Biserica Albă). 5. Stațiune balneară sezonieră, de interes local. În Maramureș au funcționat, pe parcursul sec. XX, circa 28 de stabilimente balneare, în mai multe locații din județ, în jurul surselor hidrominerale. Apa era captată din izvoare cu ajutorul unor instalații improvizate și deversată, la început, în gropi săpate în pământ; încălzirea apei se făcea cu bolovani încinși în foc. Mai târziu s-au folosit ciubere, butoaie de lemn cu cep, căzi de lemn, vane de tablă etc. Localnicii se tratau, pe timpul verii, de diferite afecțiuni. Primele băi în județ au funcționat la Valea Vinului (1830), Măgureni (1860), Șuligu, pe Valea Vaserului (1879), Dănești (1883), Săpânța (1890), Stoiceni (1890), Usturoiu (1900), Apa Sărată (1904) (v. Nădișan, 2012: 176-177). ■ (top.) Băița, vârf (1.670 m) în Munții Maramureșului (Culmea Roșușnei, masivul Pietrosu-Bardău) (Posea, 1980: 27). - Lat. *bannea (= balnea "cameră de baie, baie publică"), cf. it. bagno, fr. bain, sp. baño, port. banho (DER, MDA). Cuv. rom > magh. banya (DER).

báier, baiere, (baer, baior, bair), s.n. - 1. Brâu, cureaua de la tașcă, legătură de desagi (Papahagi, 1925). 2. Ață, sfoară de legat cămașa ori sumanul la gât (Bud, 1908): "Pă baieru trăistii mele / Scrisu-i numele tău, lele" (Ștețco, 1990: 297). - Lat. bajulus, -um "purtător, hamal" (Crețu, Philippide, CDDE, cf. DER; DEX, MDA); "baier e străvechi, specific româ¬nesc" (Russu, 1981).

bainét, s.n. - v. bagnet ("baionetă").

baláce, s.f. - (bot.) Clopoțel de pădure, iarba-limbii (Streptopus amplexifolius) (Borza, 1968). - Et. nec.

báligă, baligi, balige, (balega). s.f. - 1. Excremente de animale mari. 2. Pete maronii care ies pe fața unor femei gravide (ALR). 3. (fig.) Om moale. - Et. nec. (DER). Cuvânt autohton, cf. alb. baigë, bagë, bagëlë (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu); forma străromână era *ballega, posibil i.-e. *bhel-no +gua (Russu, 1971: 136); cf. srb. balega, alb. baigë (MDA). Cuv. rom. > srb. balegá, ucr. balyga, belega (Scriban).

bálmoș, balmoșuri, (balmoj, balmuș), s.n. - (reg.; gastr.) Preparat culinar din caș fiert în lapte dulce, în amestec cu făină de mălai: "Se pun două găvane de jintuit în căldărușe, apoi un găvan de lapte dulce și un găvan de apă. Când e prea dulce, se adaugă lapte acru. Căldărușa se pune apoi la foc și se fierbe în clocot ½ oră, mestecându-se mereu. Se adaugă în urmă făină de mălai, «ca pentru coleșă» și se mai fierbe în clocot 15 min., apoi se amestecă în jur cu coleșerul până ce iese untul din jintuit de trece peste balmoș" (Georgeoni, 1936: 80). ■ (onom.) Balmoș, nume de familie (60 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Creație expresivă (Iordan); posibil să fi suferit influența lui valma, valmeș "amestecat, bălmăjit", din sl. valŭmŭ "amestecat" (DER); et. nesigură, cf. magh. bálmos (Scriban, DEX, MDA); cf. scrt. balm „bulgăre”. Cuv. rom. > magh. bálmos (Bakos, 1982).

báloșă, baloșe, adj. - (reg.) (ref. la capre) De culoare albă (Georgeoni, 1936: 36). - Cf. bălușă "capră bălană" (< băl "alb" + suf. -ușă) (MDA).

baltág, baltaguri, (băltag, bâltag), s.n. - (înv.) Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: "Cu baltagu-ncolțurat" (Calendar, 1980: 5). "Inițial armă de luptă, apoi armă de vânătoare, armă de apărare ciobănească, apoi simplu baston, a rămas acum doar un element de recuzită a chemătorilor la nuntă" (Bănățeanu, 1969: 205). ■ (onom.) Baltag, nume de familie în Maramureș. - Din tc. baltak "topor" (Șăineanu, MDA); cf. tc. balta (DLRM, DEX).

balț, balțuri, s.n. - 1. Laț, ochi, nod (Memoria, 2004). 2. Năframă de mireasă; voal (Papahagi, 1925). ■ Ștergar alb din bumbac care se leagă pe capul miresei după cununie (Stoica, Pop, 1984; Lăpuș): "Eu-s fecioru cu bujoru / Și-am zânit cu bălțișoru" (Ștețco, 1990: 27). - Lat. balteus "centură, curea, bici" (Pușcariu, CDDE, NDU, MDA).

bancútă, bancute, (băncută, băncuță), s.f. - (înv.) Monedă de 50 de bani; odinioară (în Trans.), monedă de 20 de creițari (DER): "Câte paie pă casă, / Atâtea bancute pă masă" (Bilțiu, 1996: 338). - Din germ. Banknote (MDA).

bándă, bande, s.f. - 1. Formație de ceterași, taraf: "Cu trei-patru ceteraș, / Cu băndzâle din oraș" (Papahagi, 1925: 229). 2. Fanfară, orchestră militară (DRT, 2010). 3. Ceată de răufăcători. - Din germ. Bande "bandă, ceată; orchestră", fr. bande, it. banda "bandă, grup; fanfară" (DEX, MDA).

barabói, baraboi, s.m. - (reg.; bot.) Cartof (Solanum tuberosum); picioică, corompei, cloșcă (ALRRM, 1971: 440). - Din magh. baraboly "plantă", ucr. barabolja "cartof", bg. baraboj "cartof", toate de la numele provinciei germane Brandenburg, regiune de unde se importau cartofi în cantități mari (Scriban, DER, DEX).

barabór, barabori, s.m. - (reg.; înv.) Țapinar, lucrător la pădure, muncitor forestier: "Săracii baraborii, / Cân’ s-adună doi și tri / Iuti să pun și-ș beu banii" (Ștețco, 1990: 232). - Origine incertă, cf. rad. i.-e. *bharu- “brad, copac, pădure” (v. Pokorny, IEW, 109).

bárbor, barbori, s.m. - (reg.; arh.) Brăzdarul plugului. Termen atestat doar în Moisei; în restul regiunii se folosește seru' plugului (v. ALRRM, 1973: 843). - Var. a lui barbur "partea de jos a lamei" (< lat. barbula ”bărbuță").

barc, s.n. - v. bărc ("desiș").

bárem, adv. - Măcar, cel puțin; batăr. - Din tc. barim (< pers. bari) (DER); din bg., srb. barem (MDA).

bárnă, adj. - (reg.) (ref. la vaci) Oacheșă, negricioasă: "Rage barna-ntre hotară / Șî n-aude-a noua țară?" (Papahagi, 1925: 301). ■ (onom.) Barna, nume de familie (77 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. barna "brunet" (MDA).

barșón, barșoane, s.n. - (reg.) 1. Catifea (în Trans.). 2. Zgardă de mărgele (în Maramureș, Oaș, Lăpuș): "În tot Maramureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului zgărdanul sau barșonul, identice cu zgarda din Țara Oașului, completând răscroiala pătrată a cămășii" (Bănățeanu, 1965: 124). Tot barșon se numește zgarda lungă care se poartă prinsă pe cap și de cozile fetelor, în Țara Lăpușului (idem, 154): "Lelea cu barșoanele / Nu ști mulge vacile" (Memoria, 2001: 81); "Ori pă bumbi, ori pă cojoc,/ Ori pă barșonul de la clop" (Lenghel 1985: 593). Explicația devierii sensului o găsim la Mirescu (2006: 149): "La sărbători, tinerele fete [din Lăpuș] purtau câte două rânduri de barșoane (broderie din mărgele pe suport textil, cu panglici colorate la capete), prinse de cozi". Panglicile colorate de la capetele zgărdanelor erau confecționate din catifea (barșon), material textil achiziționat din magazin. Utilizat la început cu sens peiorativ (depreciativ la adresa fetelor ce recurgeau la acest "zorzon" modern), cuvântul barșon a devenit cu timpul sinonim cu zgărdan. - Din magh. bársony "catifea" (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

barșoní, barșonesc, vb. tranz., refl. - (reg.) 1. A (se) îmbrăca cu haine confecționate din catifea, purpură. 2. A oferi cuiva zgărdane cu panglici din catifea: "Mândrulucu meu Ion, / Da' mă poartă cu barșon. / Batăr cât m-ar barșoni / Eu nevastă nu i-oi fi" (Bârlea, 1924, I: 250). - Din barșon "catifea".

bártă, barte, s.f. - (reg.) Tivitura de sus a izmenelor, cioarecilor sau rochiei [fustei], prin care trece brăcinarul: "Când lega oarece bărbat, zâce că trebe să iei brăcinariu de la un om mort și să i-l pui în barta gatiilor la cine vrei să îl leji" (Bilțiu, 2001: 111; Oncești). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (loc. Apșa de Jos). - Din germ. Borten "bordură, tresă" (MDA).

bárță, barțe, s.f. - (reg.) Adeverință, dovadă, act oficial. "Act eliberat de Consiliul Popular pomicultorilor pentru a-și putea fierbe țuica" (D. Pop, 1970): "Poți cosî pă unde-i vre / Numai barță de-i avé" (Lenghel, 1985: 593). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de "chitanță". - Et. nec. (MDA).

bárză, s. f., adj. - 1. (ornit.) Cocostârc (Ciconia ciconia). 2. (adj.) Oaie albă cu trăsuri negre pe la ochi sau jumătate albă, jumătate neagră (Precup, 1926: 25). ■ (onom.) Bărz, Bârz, Bârzan, Bârzea, Bârzoi, Bârzoiu, Bărzu, nume de familie (86 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Cuv. autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. barth, bardhi, bardhë "alb" < i.-e. *bhereg- "a străluci, alb" (Russu, 1970:138); cf. alb. bardhë (MDA). Cuv. rom. > ucr. barza "oaie cu pieptul alb" (Candrea, Rosetti, cf. DER). basámă, (bagsamă), adv. - Mi se pare că, probabil că. - Bag seamă (MDA).

basórcă, s.f. - (reg.) Vrăjitoare. ■ De-a basorca = numele unui joc de copii (Biserica Albă). - Formă refăcută din bosorcău "vrăjitor".

bátăr, (batâr), adv. - (reg.) Măcar, chiar, cu toate că, cel puțin; barem: "Supărare, du-te-acasă, / Batăr aicea mă lasă" (Bilțiu, 2006: 59). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. batâr "măcar" (loc. Apșa de Jos și Biserica Albă). - Din magh. bátor "deși" (Cihac, DLRM, NDU, DEX, MDA).

bátcă, batce, s.f. - 1. Nicovală mică de fier pe care se bate coasa (Săpânța, Rona, Petrova); ileu. 2. Bucată de fier lată și încovoiată ce servește la închiderea porții (Nistor, 1977: 22); zăvor; vârtej, rigli. - Et. nec. (DEX, MDA); din ucr. babka (refăcut după bate) (DLRM).

báte, bat, vb. tranz. - 1. A lătra (Apșa de Jos). 2. A împușca, a trage cu artileria grea (Biserica Albă): "Bătea tunu' acolo". - Lat. batt(u)ere (DEX, MDA).

batóză, batoze, s.f. - 1. Mașină agricolă pentru treierat cereale; treierătoare, mașină de îmblătit (ALRRM, 1971: 416). ■ (top.) La batoză, fânațe în Valea Stejarului. 2. (arg.) Femeie grasă. - Din fr. batteuse "bătătoare; mașină de treierat" (Scriban, DEX, DER, MDA).

batúl, -ă, adj. - (bot.) Soi de măr nobil (Malus pumila); mere batule (Borza, 1968: 105): "În anii de recoltă bună [din Maramureș] se exportă 200-300 de vagoane de mere de soiuri nobile (Ionatan, Batul etc.) în Cehoslovacia, Ungaria, Germania, Siria și Palestina" (Demeter, Marin, 1935: 87). - Et. nec.

băbătíe, băbătii, s.f. - 1. Element din sistemul de evacuare a fumului provenit de la cuptor; este construit din bârne de lemn, lipite cu lut și are o formă piramidală; este amplasat în tindă, la nivelul plafonului. Are rolul de a aduna și a răci fumul ce se ridică de la hornul vetrei (Șainelic, 1986: 77); babă, băbuie, băbâcă. 2. Parascântei la casele țărănești vechi, situat în pod (Bilțiu): "Mai demult, o avut așé băbâcă-n pod, ca un cuptor din lespez’ de piatră, și acolo îl puné p’on șir de drod" (Bilțiu, 2001: 280). - Din babă + suf. -ătie (NDU, MDA). Cuv. rom. > magh. babatyi; bobotyi (Bakos, 1982).

băbeán, -ă, băbeni, -e, (băban, băbaș), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Baba. 2. (Locuitor) din Baba. ■ (onom.) Băban, Baban; Băbaș, Babaș, nume de familie (440, respectiv 150 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Baba + suf. -ean.

băbeáncă, băbence, s.f. - Femeie originară din localitatea Baba. Locuitoare din Baba. - Din băbean + suf. -că.

băbéște, adv. - Ca babele. În expr. a explica băbește = pe înțelesul tuturor, în limbaj simplu, neacademic. - Din babă + suf. -ește (MDA).

băbițất, -ă, băbițâți, -te, (băbdițat), adj. - (reg.) Descântat contra diareei. - Din babița.

băboní, vb. tranz. - v. boboni ("a fermeca").

băcíe, băcii, s.f. - Stână, cu sensul restrictiv de "locație în care se prepară lactatele". - Din baci + suf. -ie (Scriban, MDA).

băcít, s.n. - Meșteșugul prelucrării laptelui (Georgeoni, 1936: 82). - Din băci (< baci) (MDA).

băcuiéț, băcuiețe, (băcueț), s.n. - (reg.) 1. Sac mic, desagă: "Vara o sapi cu hârlețu, / Toamna-o cari cu băcuiețu" (Papahagi, 1925: 228). 2. (fig.) Mic de statură, pitic: "Stau feciorii să să bată / De la-un băcuieț de fată" (Papahagi, 1925: 219). - Contaminare dintre magh. bacó și săcuieț (MDA).

băiéș, băieși, s.m. - 1. Lucrător în mină; miner: "... acolo îs tare mulți băieși care scot aurul din munți..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 229). 2. Băimărean: "Pintea (...) moarte împrăștie-mprejur. Zeci și sute de băieși, jandari și cotune mor" (idem, pag. 227). ■ (onom.) Băeș, Băieș, Băieșu, nume de familie (17 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din baie "mină" + suf. -aș (DLRM, DEX, MDA).

băimăreán, -ă, băimăreni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Baia Mare. 2. (Locuitor) din municipiul Baia Mare. - Din n. top. Baia Mare + suf. -ean.

băimăreáncă, băimărence, s.f. - Femeie originară din localitatea Baia Mare. Locuitoare din municipiul Baia Mare. - Din băimărean + suf. -că.

băisprián, -ă, băisprieni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Baia-Sprie. 2. (Locuitor) din Baia-Sprie. - Din n. top. Baia-Sprie + suf. -ean.

băispriáncă, băisprience, s.f. - Femeie originară din localitatea Baia-Sprie. Locuitoare din Baia-Sprie. - Din băisprian + suf. -că.

băițán, -ă, băițeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Băița. 2. (Locuitor) din Băița. ■ (onom.) Băițan, Băitan; Băințan nume de familie (6, respectiv 34 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). În Maramureș sunt două localități cu numele Băița: Băița (Băii) și Băița de sub Codru. - Din n. top. Băița + suf. -ean (> -an).

băițáncă, băițence, s.f. - Femeie originară din localitatea Băița. Locuitoare din Băița. - Din băițean + suf. -că.

băiuțeán, -ă, băiuțeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Băiuț. 2. (Locuitor) din Băiuț. - Din n. top. Băiuț + suf. -ean.

băiuțeáncă, băiuțence, s.f. - Femeie originară din localitatea Băiuț. Locuitoare din Băiuț. - Din băiuțean + suf. -că.

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. - (înv.) 1. Alb; (ref. la oi) cu lâna de culoare albă; alb curat (Precup, 1926). 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: "Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ș-altu băl" (Bârlea, 1924, I: 310). ■ Valea lui Băl, toponim în Rohia; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăște sub vf. Ștefăniței și se varsă în Iza, la Săliște. - Din sl. bĕlŭ "alb" (DER, MDA); cuvânt autohton (Hasdeu, Brâncuș), din radicalul i.-e *bhel "strălucitor, alb" (v. Pokorny, IEW, 118).

bălái, -aie, bălai, -aie, adj. - (ref. la animale) Cu părul sau lâna albă sau alb-gălbui: "Cu oile bălăiele" (Lenghel, 1985: 217). ■ (onom.) Bălai, Bălaiu, nume de familie (22 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Bălaia, nume care se dă vacilor albe. - Din băl "alb" + suf. -ai (MDA). Cuv. rom. > magh. baláj (Bakos, 1982).

bălăríe, bălării, s.f. - 1. Buruiană. 2. Loc năpădit de buruieni. - Et. nec. (MDA); din bălă "buruiană" + suf. -ărie (Mihăilă, 1974).

bălắu, bălăi, s.m. - (reg.) Cel care umblă aiurea, teleleu (Iuga, 2008). - Posibil der. din bălălău (< bălălăi + suf. -ău).

bălegár, s.n. - 1. Balegă. 2. Amestec de balegă și paie. 3. Îngrășământ. - Din balegă + suf. -ar (DEX, MDA).

bălós, -oásă, băloși, -oase, adj. - Plin de bale, cu bale. - Din bale (< lat. *baba, Pușcariu, CDDE, DEX) + suf. -os (DER, MDA).

băltág, s.n. - v. baltag.

bălțát, -ă, bălțați, -te, adj. - (despre animale) Cu părul sau cu penele de diferite culori. ■ (onom.) Bălțat, nume de familie în Maramureș. ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Lat. balteatus "încins, încununat" < lat. balteus “centură, curea, bici” (Pușcariu, CDDE, cf. DER; MDA); din (îm)bălța (< balț "legătură") (Mihăilă, 1974). Cuv. rom. > ucr. balec "pestriț" (Candrea) și magh. belc (Bakos, 1982).

bănát, bănaturi, s.n. - (reg.) Necaz, supărare, mâhnire: "Să n-am prunc de legănat / Mi-aș trăi tot cu bănat" (Calendar, 1980: 17). - Din magh. bánat "tristețe, mâhnire" (Galdi, cf. DER; MDA).

băncădít, -ă, băncădiți, -te, adj. - (reg.) Amărât, supărat, abătut. - Din magh. bánkodó "supărat" (MDA).

băncútă, s.f. - v. bancută ("monedă").

băndúră, băndure, (bandură), s.f. - (reg.) Năframă, bandaj; cârpă (Papahagi, 1925): "Cu unsoare îl ungem la grumaz și-l legăm cu o băndură" (Bârlea, 1924, II: 380). - Et. nec. (MDA); din germ. (Ver)band "baieră, bantă, betelie" (Țurcanu, 2005).

băntăluí, băntăluiesc, (băntăli), vb. tranz., refl. - (reg.) A lovi, a atinge, a vătăma: "[Mătrăguna] o pune lângă on pom, să nu o poată nime s-o băntăluia" (Bilțiu, 2001: 231; Săliștea de Sus). - Cf. magh. bántalom "vătămare; afecțiune" (MDA).

bănuí, bănuiesc, vb. intranz. - (reg.) 1. A se supăra, a se întrista, a se necăji. 2. A regreta. Îmi bănuiesc = îmi pare rău (Țiplea, 1906): "Crede și ți-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si" (Viman, 1989: 269). 3. A duce dorul. - Din magh. banni "a regreta" (Scriban, DEX, MDA). bănuít, -ă, bănuiți, -te, adj. - (reg.) Supărat, necăjit. - Din bănui.

bărbănóc, -oace, -ci, (bărbânoc), s.n., s.m. - (bot.) Plantă ierboasă, perenă, cățărătoare, cu flori albastre sau violete; saschiu (Vinca minor): "Trăiește în pădure, la răcoare; se pune între pietrele fântânii; se fac cununi la mireasă" (Calendar, 1980: 65); "Fântână cu bărbânoc, / Mi-o făcut codru soroc" (idem: 70). ■ (top.) Bărbânoc, fânațe în Băiuț și Strâmbu-Băiuț. - Din ucr. bervinok (DLRM, DEX); de la prototipul sl. *barvinokŭ, cf. ucr., rus. barvinok (DER). "Nu agreăm etimologia propusă de DM și reluată de DEX (ucr. bervinok). Credem că este un diminutiv de la breabăn, o altă denumire a plantei în discuție. De altfel, Dicționarul etimologic al limbii ucrainene (1982) înregistrează termenul barvinok pentru o altă plantă (Vinca Minor)" (Vișovan, 2008: 20). Ipoteza e confirmată indirect de Borza (1968: 180), când menționează brebeni, brebenoc ca alte denumiri pentru bărbânoc.

bărbấnță, bărbânțe, (berbință), s.f. - (reg.) Vas de lemn, confecționat din doage, legate cu două arcuri de fier, utilizat la păstrarea brânzei în timpul iernii; putină: "Cașul se sfărmițează și să sară. Se frământă bine, apoi se așază în bărbânță. Brânza care este menită să rămână pe iarnă trebuie ermetic înfundată în bărbânță; în scopul acesta se pune pe deasupra brânzei un strat de lut, iar pe deasupra, fundul de lemn. Astfel este pregătit peste timpul iernii; de regulă se întoarce bărbânța cu gura în jos, să curgă ceva izvarniță, ce ar fi în brânză" (Bârlea, 1924, II: 646); "Că ai tri berbinț cu brânză" (Papahagi, 1925: 228); "Până țăsă-un cot de pânză / Mânc-o bărbânță de brânză" (Ștețco, 1990: 221). ■ (onom.) Bârbință, poreclă în Bârsana (Lenghel, 1979: 132). - Cf. magh. berbence, börbönce "butoiaș" (MDA, DEX), ucr. berbenicja (Cihac, Gáldi). Termenul ucr. provine din rom. (Miklosich, Drăganu).

bărbânțát, -ă, bărbânțați, -te, adj. - (reg.) Mare, bombat, gras. "Bob de grâu mare"; bobat, mășcat. - Din bărbânță.

bărc, bărcuri, (berc, barc), s.n. - (reg.) 1. Smârc, desiș, tufiș. 2. Pădurice. 3. Luncă plină cu bălți, mlaștini și ape curgătoare. 4. Teren umed. ■ (top.) Barc, pădure, tufișuri în Vima Mare (Vișovan, 2008: 19). - Din magh. berek "pădurice pe malul unei ape" (Scriban, MDA). bắrcă, (bercă, bârcă), s.f. - (reg.) Oaie cu lâna creață și măruntă: "Să-mi cumpere bârcă neagră, / Să-mi cos o chemeșă neagră" (Bilțiu, 1990: 191). ■ (onom.) Bărcan, nume de familie, provenit dintr-un supranume sau poreclă, cu sensul inițial de "(om cu păr) creț" (73 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (MDA); probabil din v. germ. brecha (< germ. Bruch "fragment"), prin intermediul unui cuv. sl. (DER); cf. srb. birka "oaie cu lâna creață" (Cihac, cf. DER).

bărcăríe, bărcării, s.f. - (reg.) Staul în care se adăpostesc oile bărcace. ■ (top.) Bărcărie "adăpost pentru oi în câmp", toponim în Odești-Codru (Odobescu, 1973). - Din bârcă + suf. -ărie (MDA).

bărcuí, bărcuiesc, vb. tranz. - A capta roiurile de albine sălbatice în știubeie. Practică atestată în Maramureș până la mijlocul sec. XX (Dăncuș, 1986: 62). - Din bârc "lemn mic de prins albine" (MDA).

bărdáș, bărdași, s.m. - (reg.; înv.) Tâmplar, dulgher; cioplitor în lemn: "Vezi, dacă-s un biet bărdaș, / N-am avut loc în oraș" (Papahagi, 1925: 341). - Din bardă (< germ. Barta, magh. bárd) + suf. -aș (DEX, DLRM, MDA).

bărdălí, bărdălesc, vb. tranz. - A ciopli cu barda: "Cu barda să bărdălească, / Cu securea să cioplească" (Bilțiu, 1996: 323). - Din bardă.

bărnáci, bărnace, adj. - (reg.) (despre culoarea feței, a părului sau a ochilor) Negricios, oacheș, brunet (ALRRM, 1969: 12; Papahagi, 1925): "Vai de mine, bine-mi place / Mândruța care-i bărnace" (Ștețco, 1990: 304). - Din magh. barnás "brunet" (DER, DLRM, MDA).

băsádă, băsade, (besadă), s.f. - (reg.; înv.) Vorbă, cuvânt; conversație, taifas: "Gruișor cu slujnica, / Că li-i una besada / Și blidu și lingura" (Memoria, 2001: 104). - Din sl. besěda < vsl. besědovati "a vorbi, a sta de vorbă" (Densusianu, MDA); cf. magh. beszéd (< sl.) (DER).

băsădí, băsădesc, (băsădui), vb. intranz. - (reg.) A vorbi, a sta de vorbă; a sta la taifas. - Din vsl. besǐedovati (Scriban, MDA).

băseșteán, -ă, băseșteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Bășești. 2. (Locuitor) din Bășești. - Din n. top. Bășești + suf. -ean.

băseșteáncă, băseștence, s.f. - Femeie originară din localitatea Bășești. Locuitoare din Bășești. - Din băseștean + suf. -că.

bătáie, bătăi, s.f. - 1. Încăierare, luptă. 2. Lovitură, bocănitură, ciocănitură. 3. Război, bătălie (ALRRM, 1973: 723). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (loc. Biserica Albă) cu sensul 3. - Lat. battalia, der. regr. de la battualia (Pușcariu, CDDE, DLRM).

bătăcí, bătăcesc, vb. tranz. - A bătuci, a bătători, a bate (Papahagi, 1925; Ieud). - Din bătuci (cf. bate < lat batt(u)ere), probabil contaminat cu bătători (cf. bătătură < lat. battitura).

bătălắu, bătălăi, s.n. - (reg.) Băț prevăzut cu un mănunchi de nuiele la un capăt, pentru bătut laptele prins (Strâmtura). - Din bate (< lat. pop. battere = lat. battuere "a bate, a lovi") + suf. -ălău (Scriban, DLRM, MDA).

bătătúră, bătături, s.f. - 1. Ogradă, curte. 2. Firele rezultate din pieptănarea cânepii sau inului; băteală. - Lat. battitura (Șăineanu, DEX); din bate + suf. -ătură (Scriban, MDA).

bătrâní, bătrânesc, vb. intranz. - (rar) A îmbătrâni; a deveni bătrân, înaintat în vârstă: "Frunza gălbiné de vânt, / Omu bătrâné de gând" (Papahagi, 1925: 172). - Var. a lui îmbătrâni (MDA); din bătrân (< lat. betranus = veteranus "vechi, de demult").

băț, bețe, s.n. - Nuia, vergea. - Et. nec. (DEX, MDA).

bățós, -oásă, bățoși, -oase, adj. - 1. Drept, țeapăn, rigid. 2. Arogant, îngâmfat, înfumurat. - Din băț + suf. -os (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

bấhă, bâhe, (bâh), s.f. - (reg.) 1. Presimțire, vâlfă: "Mi-o vinit mie bâhă înainte de a păți" (Faiciuc, 1998). 2. Poftă, chef: "I vine bâhă de dus" (Faiciuc, 1998). 3. Maladie, boală, criză. 4. Apucătură, snagă, nărav: "Și când i-a veni lui bâhu acela, apoi să vezi cum prindea de oameni…" (Bilțiu, 1999: 302). - Din bg. bŭhŭ (Scriban, MDA).

bâhní, bâhnesc, vb. intranz. - (reg.) A lătra, a avertiza: "Câne negru nu bâhnea', / Fata albă cosâță galbenă nu-mplătea'" (Papahagi, 1925: 285). - Et. nec. (MDA); et. nes., probabil derivat de la o bază onomatopeică (DELR).

bâiguí, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. - (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles: "Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind" (D. Pop, 1978: 176). - Din magh. bolyo(n)gni "a tulbura, a rătăci" (Gh. Radu, 1970; MDA).

bấlc, bâlcuri, s.n. - (reg.) Băltoacă, mocirlă, mlaștină. ■ (onom.) Bâlc, Bălc, Bâlcu, nume de familie (72 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).

bấlci, bâlciuri, s.n. - Târg, iarmaroc. - Din magh. bolcsú, búlcsú "hram" (Scriban, Șăineanu, Cihac, DER); sensul vechi a fost de "praznic bisericesc".

bâlie, bâlii, s.f. - (reg.) Tulpina porumbului (sens general); turjan, jmetelin, tuleie (ALRRM, 1971: 406). Tulpina florii-soarelui (D. Pop, 1978). Lujer de bostan (Memoria, 2004). Vrej de castraveți; ziță. "Iarna țineam vitele cu fân și bâlii" (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos). - Din ucr. balija (DER, DLRM, MDA).

bândigắu, bândigauă, bândigaie, (bârdâgău), s.n. - (reg.) Maț, intestin: "Iute lovește calul, îi scoate bârdâgauăle" (Bilțiu, 1990: 430). - Cf. bârdan "pântece".

bâr, interj. - Cuvânt cu care se îndeamnă oile. ■ (onom.) Bârla, Bărle, Bârle, Bârlea, Bârlea, Bârlean, nume de familie (312 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Onomatopee (DER, Șăineanu, DLRM, MDA). Cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).

bấrcă, s.f. - v. bărcă.

bârdihán, bârdihanuri, (burdihan, bârdâhan), s.n. - (reg.) Burtă, pântece (Dragomirești); v. burduh. - Var. a lui burduhan (< burduh + suf. -an).

bârdihós, -oásă, bârdihoși, -oase, adj. - (reg.) Cu burta mare; grăsan. - Din bârdihan + suf. -os.

bârgăuán, -ă, bârgăuani, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Bârgău. 2. (Locuitor) din Bârgău. ■ (onom.) Bârgăuan, Bargauan, nume de familie (4 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Bârgău + suf. -an.

bârgăuáncă, bârgăuance, s.f. - Femeie originară din localitatea Bârgău. Locuitoare din Bârgău. - Din bârgăuan + suf. -că.

bârghínă, bârghine, s.f. - (reg.) Bârnă orizontală care se pune peste furcile colibei (AER, 2010; Săpânța). - Posibil var. a lui vârghină "capătul bârnei care iese din zid" (< lat. virgula "bețișor, vărguță" > *verghe > vârghe + suf. -ină, cf. DER).

bârsán, -ă, bârsane, adj. - (ref. la oi) Cu lâna lungă și aspră; țurcan. ■ (top.) Bârsana, localitate (a.d. 1326), comună pe Valea Izei. ■ (onom.) Bârsan, Bărsan, nume de familie frecvent în zona Bârsana (483 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Din n. top. Bârsa (= Țara Bârsei), cu suf. -(e)an (Iordan, 1983); Bârs, Bârsu, Bârsan, frecvente în Făgăraș și Maramureș, nu este legat exclusiv de "țara" sau râul "Bârsei". La bază trebuie admis un radical trac: Bars, Bers, din care der. numirile dace Barsames, Barsemis, Barsemon, Barsimia și Bersobia (Constantinescu, 1963: 204).

bấrsă, bârse, s.f. - Element din compunerea plugului de lemn. Bucata de fier care leagă cureaua și brăzdarul de grindei: "Uitându-mă după dânsa / Mi s-o rupt plazu și bârsa. / Eu făcându-mi bârsă nouă / Mni s-o rupt grindeiu’n doauă" (Țiplea, 1906: 493). - Cf. alb. vërz "răzuitoare de lemn, rindea" (Scriban, NDU, MDA); cf. alb. vercë (Frățilă). Drăganu (1920: 27) propune sensul de "mesteacăn" (în limba traco-dacică): bârsa plugului putea fi confecționată din lemn de mesteacăn sau frasin.

bârsăneán, -ă, bârsăneni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Bârsana. 2. (Locuitor) din Bârsana. - Din n. top. Bârsana + suf. -ean.

bârsăneáncă, bârsănence, (bârsancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Bârsana. Locuitoare din Bârsana. - Din bârsănean + suf. -că.

bấtă, bâte, s.f. - 1. Botă, ciomag, par. 2. Carte de joc; dâbă. ■ (onom.) Bâta, nume de familie (24 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (DEX, MDA); din sl. bǔtǔ "sceptru" (Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER).

bâț, bâțuri, s.n. - (reg.) Băț de chibrit; șălitră, măcăuță, moșâni (ALRRM, 1971: 295). Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de "băț" (Biserica Albă, Strâmtura). - Posibil cf. interj. bâț "mișcare rapidă, într-o parte și în alta" (onomatopee).

bâzâí, bâzâiesc, vb. tranz., intranz. - 1. (despre insecte) A zumzăi. 2. A sâcâi, a cicăli, a stârni (pe cineva). 3. A plânge, a face gălăgie. - Din bâz "cuvânt care imită sunetul produs de insecte în zbor" (MDA).

bâzdărí, bâzdăresc, vb. intranz - (reg.) (ref. la animalele înțepate de viespi) A fugi, a alerga; a bozălui. În expr. bâzdăresc vitele = fuga vitelor pricinuită de insecte (Birdas, 1994); "Cân’ fug marhăle de înfocăciune, de căldură, apoi aceea îi că bozălea" (Papahagi, 1925). (Trans., Maram.). - Din rus. bzdryt (DER, MDA).

bécheș, s. m. - (reg.) 1. Cojoc din dimie (Lenghel, 1979; Bârsana). 2. Cojocar. ■ (onom.) Becheș, Bechiș, nume de familie (65 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Frecvent în zona Banatului. - Din magh. bekes "pașnic, liniștit" (Scriban).

béci, beciuri, s.n. - Carceră, arest, închisoare. ■ (top.) Beci, numele capitalei Austriei, Viena. "Hai, mândră, să mă petreci, / Numai până acolo-n Beci" (Bârlea, 1924: 101). ■ (onom.) Beci, nume de familie (16 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din tc. (cuman.) beč "loc întărit, fortificat" (Șăineanu, Pușcariu, Frățilă); cuvânt oriental care s-a păstrat și în numele vechi al Vienei (DER); et. nec. (MDA).

becísnic, -ă, becisnici, -e, (beciznic), adj. - Necinstit, nelegiuit: "Cu omuțu' care-i lotru, / Trăi-ai și-n verde codru; / Da' cu care-i becizníc, / Da'-i muri și-n biușâg" (Bilțiu, 2006: 93). - Din sl. bečistíníkú "nemilos" < bezǔ "fără" și čǐstǐ "cinste" (Miklosich, cf. DER; DLRM, DEX, Scriban); din vsl. bezŭčistĭnikŭ, slavon. be(zŭ)čistĭnikŭ (DELR).

becisnicíe, becisnicii, (beciznicie), s.f. - Starea omului becisnic; ticăloșie: "Du-te-n beciznicie și nu tot vorbi bazaconii, că tu pre multe știi" (Bilțiu, 1999: 192; Oncești). - Din becisnic + suf. -ie.

bédă, bede, s.f. - 1. Nevoie, necaz, pacoste. 2. Drac. 3. Om isteț. - Din sl. běda, cf. bg. bědá, ucr. bida (DER, MDA); (în Maram.) din ucr. bidá "necaz, nevoie" (Frățilă, 2000: 22). bedeárcă, s.f. - (reg.) "Un fel de covată de lemn, găurită, în care se pune chiagul de strecurat" (Papahagi, 1925). - Din ucr. breda (Papahagi, MDA).

belciúg, belciuguri, s.n. - Inel de metal, verigă. - Din sl. belŭčugu, cf. rus. belčug < tc. bilezik "brățară" < bilek "antebraț" (Scriban, Șăineanu, DER, DEX); din vsl. *bělŭčŭgŭ (Frățilă).

belciugát, -ă, belciugați, -te, adj. - Îndoit, încovoiat. (ref. la oi) "Cu coarnele cârligate așa de tare, încât i se bagă în ochi" (Precup, 1926: 24). - Din belciug + suf. -at.

béleș, beleșuri, (berleș), s.n. - (reg.; înv.) 1. Căptușeală (Faiciuc, 1998): "Și-o zâs să-l pui [condeiu de gâscă] în berleșu di la cheptari, să nu să leje de mine nimica" (Bilțiu, 2001: 308). 2. Scânduri cu care se căptușesc pereții colibei: "Se pun scândurile una lângă alta, iar la fiecare încheietură beleș, altă scândură, să nu ploaie" (AER, 2010: 91; Săpânța). - Din magh. bélés "căptușeală".

belí, belesc, vb. tranz. - 1. A jupui: "Pă lume cât am trăit / Multe oi eu am belit" (Farcaș, 2009; Săpânța). 2. A curăța coaja, scoarța. 3. A deschide ochii mari. 4. (fig.) A jefui. - Din sl. běliti "a albi", de unde a-l face alb lemnul, adică a-l decoji (Scriban, Șăineanu, MDA).

belít, -ă, beliți, -te, adj. - Jupuit, curățat. - Din beli.

bélniță, belnițe, s.f. - (zool.) Pește mic, cu solzi argintii; albișoară (Alburnus alburnus). - Et. nec. (MDA).

beltéu, beltee, belteauă, s.n. - (reg.) Leagăn: "Vut-o bate Dumnezău / Tălpile de la belteu, / Lemnu' din leagănu meu" (D. Pop, 1978: 84; Băsești). - Din magh. bölcsö "leagăn".

bendéu, bendeauă, s.n. - (reg.) Stomac, burtă. - Din magh. bendö "burtă, pântece".

bénga, s.m., art. - (reg.) Drac, diavol. ■ (onom.) Benga, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Din țig. beng, benga "drac" (Șăineanu, Scriban, DER, DEX, MDA).

berbeșteán, -ă, berbeșteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Berbești. 2. (Locuitor) din Berbești. ■ (onom.) Berbeștean, Berbeștian, nume de familie (22 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Berbești + suf. -ean.

berbeșteáncă, berbeștence, s.f. - Femeie originară din localitatea Berbești. Locuitoare din Berbești. - Din berbeștean + suf. -că.

berbínță, s.f. - v. bărbânță ("putină").

bércă, s.f. - v. bărcă ("oaie cu lâna creață").

berchezăuán, -ă, berchezăuani, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Berchezoaia. 2. (Locuitor) din Berchezoaia. - Din n. top. *Berchezău + suf. -an.

berchezăuáncă, berchezăuance, s.f. - Femeie originară din localitatea Berchezoaia. Locuitoare din Berchezoaia. - Din berchezăuan + suf. -că.

berchezeán, -ă, berchezeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Berchez. 2. (Locuitor) din Berchez. - Din n. top. Berchez + suf. -ean.

berchezeáncă, berchezence, s.f. - Femeie originară din localitatea Berchez. Locuitoare din Berchez. - Din berchezean + suf. -că.

bérci, berci, s.m. - (reg.) Crainic, vestitor; crâncău. ■ (onom.) Berci, Berciu, nume de familie frecvent în zona Mara-Cosău, Budești, Călinești (698 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din srb. birič (MDA).

bérdă, berde, s.f. - (reg.) Prăpastie, râpă mare; corhă, beucă. (Maram.). ■ (top.) Berdu, lac de acumulare, cu rol de tampon, situat în aval de barajul de la Strâmtori-Firiza; are un volum de 143 mc și un baraj de 14,5 m înălțime (Ujvary, 1973: 252). ■ (onom.) Berdea, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. - Et. nec. (MDA).

berințeán, -ă, berințeni, -e, (berințan), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Berința. 2. (Locuitor) din Berința. ■ (onom.) Berințan, Berintan, nume de familie (172 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Berința + suf. -ean.

berințeáncă, berințence, s.f. - Femeie originară din localitatea Berința. Locuitoare din Berința. - Din berințean + suf. -că.

bérleș, s.n. - v. beleș.

besádă, s.f. - v. băsadă ("vorbă").

beștelí, beștelesc, vb. tranz. - (reg.) 1. A mustra, a certa, a dojeni, a critica 2. A insulta, a face de ocară. - Et. nec. (MDA).

beteág, -ă, beteji, -e, adj. - (reg.) Bolnav, suferind: "O floare aflai, / În sân o-aruncai, / Beteagă pt'icai" (Calendar, 1980: 7). - Din magh. beteg "bolnav" (MDA) < germ. wetac, wetage "durere, boală" (Șăineanu, Scriban, DER).

betegós, -oásă, betegoși, -oase, adj. - (reg.) Bolnăvicios, plin de boli. - Din beteag + suf. -os (MDA).

betejí, betejesc, (betejî), vb. tranz., refl. - (reg.) 1. A rămâne infirm. 2. A se îmbolnăvi: "Mândra me s-o betejât / C-o spălat asară-un blid" (Memoria, 2001: 102). - Var. a lui betegi (< beteag "bolnav").

betejít, -ă, betejiți, -te, adj. - (reg.) 1. Îmbolnăvit. 2. Infirm. 3. Rănit. - Din beteji.

beteșíg, beteșiguri, (beteșâg, beteșug), s.n. - (reg.; med.) 1. Boală: "Adă-mi vin din fogodău, / M-o luat beteșug greu" (Bilțiu, 2006: 107). 2. Epilepsie; baiu cel mare. 3. Infirmitate. - Din magh. betegség "boală" (MDA).

bețivăní, bețivănesc, vb. refl. - A fi băutor, a deveni alcoolic: "De la o vreme, nu știe nimeni de ce, pe banii câștigați, ori de necazuri, oamenii au început a se bețivăni" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 171). - Din bețivan "băutor" < bețiv (< lat. *bibitivus) + suf. -an (Frățilă).

bezér, bezări, s.m. - (reg.) Volanele de la mânecile cămeșilor femeiești; fodre. Pe Valea Vișeului, a Izei și în depresiunea Șugatagului se folosesc bezeri la mâneci, la umeri și în jurul decolteului de la gât (= cămașă cu bezeri); aceste cămeși sunt purtate doar de tânăra generație, spre deosebire de cămeșile bătrânești, mult mai simple (v. Bănățeanu, 1965: 118). - Et. nec. (MDA); cf. pol. bryže "tiv încrețit", ucr. brižja "intestine" (DA, Scriban, cf. DER).

biátă, biete, s.f. - Nefericire, supărare: "Bată-vă, bdiata, răgute, / Tătă din pușcă-s împușcate, / Pângă drumuri aruncate" (Papahagi, 1925: 169). - Din adj. biet, biată "sărman, nenorocit" (cf. sl. bědinǔ "nevoiaș").

bíc, bici, (bică), s.f. - (reg.) Taur (Bos taurus). Atestat în Vad, în var. bică (Papahagi, 1925). - Cf. rus. byk, pol. byk "taur" (Cihac, cf. DER; MDA); bg., sb. bik (DELR).

bicáș, bicași, (bdicaș, bghicaș, bicaz), s.m. - (reg.) 1. Loc cu pietriș mult; pietriș. 2. Cremene; piatră albă de râu ("care se găsește din belșug în pârâul Bistrița"), cu care olarii (din Săcel) lustruiau vasele de ceramică nesmălțuite și arse la roșu (I. Pop, 1970; v. și Dăncuș, 1986: 79). Circulă numai în Trans. și Mold. ■ (top.) Bicaz, comună situată în zona Codru. - Din magh. békasó "cuarț; sarea-broaștei" (Cihac, DER, MDA); "de aici toponimul Bicaz" (DER, Scriban).

bicáz, s.n. - v. bicaș.

bicắu, bicauă, (bdicău), s.n. - (reg.) Cătușe, piedică; greutăți la picioare (ref. la persoanele întemnițate); obadă: "Pușca nouă ruptă-n două / Și pe mine în bicauă" (Bârlea, 1924: 13); "Fetele de pe Vișauă / Pun găinile-n bicauă / Și-așa le face să oauă" (Brediceanu, 1957: 70). - Din bică "pietricică" + suf. -ău, cu sensul inițial de "pietroi, greutate".

bicăzeán, -ă, bicăzeni, -e, (bicăzan), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Bicaz. 2. (Locuitor) din Bicaz. ■ (onom.) Bicăzan, Bicăzean, nume de familie (29 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Bicaz + suf. -ean.

bicăzeáncă, bicăzence, s.f. - Femeie originară din localitatea Bicaz. Locuitoare din Bicaz. - Din bicăzean + suf. -că.

biciulí, biciulesc, vb. tranz. - (reg.) 1. A comenta, a bârfi. 2. A face aprecieri (de regulă, ironice sau negative) despre cineva; a vorbi cu răutate despre cineva: "Ieșit-o femeile / Să ne vadă hainele. / Câte două, câte tri, / Să ne poată biciuli. / Biciulească cât de bine, / Că la noi nu ni-i rușine" (Bilțiu, 2004: 121; Sălsig). - Din magh. becsülni "a evalua" (MDA).

bídă, bide, (bdidă), s.f. - (reg.) 1. Prostituată (DRT, 2010). 2. Necaz, pacoste, supărare (Bud, 1908; Papahagi, 1925): "Mânca-ți-ar bida gura" (Bârlea, 1924, I: 304). 3. Mizerie (DRT, 2010). ■ (onom.) Bide, Bidea, nume de familie (11 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din sl. beda, ucr. bida (MDA).

bidí, bidesc, vb. tranz., refl. - (reg.) A (se) necăji, a se chinui (Bud, 1908); a pătimi. - Din bidă "necaz" (MDA).

bilí, bilesc, (bd’ili), vb. tranz. și refl. - (reg.) 1. A (se) albi. 2. A înălbi pânza țesută în război, prin spălare repetată și uscare la soare (ALRRM, 1971: 514): "Și pe când o întins mai bine cânepa și o bdilea…" (Bilțiu, 1999: 114). - Et. nec. (MDA); din sl. bĕliti, de la bĕlŭ "alb" (Cihac, Miklosich, cf. DER), cf. ucr. biliti (DER).

bilít, -ă, biliți, -te, (bdilit), adj. - (reg.) Albit. - Din bili " a albi".

biliță, adj. - v. biță ("cu lâna albă").

birăí, birăiesc, (bdirăi), vb. intranz. - (reg.) A fi primar; a primări: "Și-ai bdirăit nouă ai" (Papahagi, 1925: 234). - Din birău.

birăíță, birăițe, s.f. - (reg.) Soția primarului. ■ (onom.) Birăița, supranume în Moisei (Coman, 2004: 37). - Din birău + suf. -iță.

birắu, birăi, (bdirău, birai), s.m. - (reg.; înv.) 1. Primar rural. Jude comunal: "De popă și de bdirău / Tătă lumea grăie rău" (Memoria, 2001: 101). 2. Conducător, șef, vătaf. ■ (onom.) Birăușu, poreclă în Bârsana (Lenghel, 1979: 132). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Din magh. biró "judecător, magistrat; primar" (Cihac, Gáldi, DER, MDA).

bíriș, biriși, s.m. - (reg.; înv.) Argat, slugă la vite; vizitiu: "Și-a băgat biriși și s-o făcut gazdă mare, boier" (Bilțiu, 1999: 153). ■ (onom.) Biriș, Birișan, nume de familie (59 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (MDA); din magh. béres "argat" (Bud, 1908; Scriban, DLRM).

birjălí, birjălesc, vb. tranz. - A conduce un vehicul cu viteză mare. - Din birjă (< rus. birja "bursă, birjă", ref. la locul unde staționau trăsurile < germ. börse, Șăineanu, Scriban).

bírt, birturi, s.n. - 1. (înv.) Crâșmă (de țară); cârciumă; han. 2. Restaurant modest. - Din srb. birt < germ. Wirt(haus) (Scriban, Șăineanu, DER, MDA).

birtáș, birtași, s.m. - Cârciumar, hangiu. - Din srb. birtaš (DER); din birt + suf. -aș (Scriban, DLRM, DEX). Cuv rom. > srb. birtaš (Scriban).

bístoș¹, adv. - (reg.) Cu siguranță, cu certitudine, desigur. - Din magh. biztos "sigur, cert" (MDA).

bístoș², s.f. - (reg.) Ac de siguranță. - Din magh. biztosítótü "ac de siguranță".

bistreán, -ă, bistreni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Bistra. 2. (Locuitor) din Bistra. ■ (onom.) Bistrian, nume de familie (7 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Bistra + suf. -ean.

bistreáncă, bistrence, s.f. - Femeie originară din localitatea Bistra. Locuitoare din Bistra. - Din bistrean + suf. -că.

bístriț, -ă, bistriți, -e, adj. - (în sintagmă) Prune bistrițe "prune brumării, albătrui"; se coc toamna târziu; se folosesc la dulcețuri, dar și la fabricarea băuturilor alcoolice (Trans., Maram., Mold.). - Din sl. *bystrǐcǐ (DER). Et. nec. (DEX, MDA). Posibil der. din top. Bistrița "regiune" (de unde ar proveni această varietate de prune) (< sl. *bystrǐcǐ, de la bystrǔ "rapid, iute").

bitáng, bitangi, (bditang, bitan), s.m. - (reg.) 1. Străin: "Că o bditangă de om o d'init în sat…" (Papahagi, 1925: 304). 2. Vagabond. 3. Bandit, șmecher, lotru. 4. Copil din flori, bastard; ștrengar: "Să nu-ș deie fetele / După tăți bdităngile" (Țiplea, 1906: 455). - Din magh. bitang "bastard; vagabond" (Scriban, Cihac, DER, MDA).

biță, bițe, (biliță, bdiliță), adj. - (ref. la oi) Cu lâna albă, fără nicio pată de altă culoare (Georgeoni, 1936; Precup, 1926; Latiș, 1993). - Posibil der. din albiță (< alb) sau din biț "suviță de lână".

biușúg, biușuguri, (bdiușig, biușâg), s.n. - (reg.) Belșug, prosperitate: "Și așa a trăit cu bdiușig ani de-a rândul" (Lenghel, 1979: 199). - Din magh. böseg "belșug" (Scriban, MDA).

bizuí, bizuiesc, vb. refl. - A se baza (pe cineva), a se încrede (în cineva): "Eu nu mă bizuiesc pe niște cioante" (Bilțiu, 1994: 276). - Din magh. bizni "a se încrede (în cineva)" (Scriban, Cihac, MDA).

bizușág, (bizoșag), s.m. - (reg.) Martor (într-un proces), garant, om de încredere: "Mi-i pune de bizoșag / Și-oi jura că mi-ai fost drag" (Bilțiu, 2006: 166). - Din bizui + suf. -șag.

blagosloví, blagoslovesc, vb. tranz. - 1. (bis.) A binecuvânta. 2. A lovi, a păli (pe cineva). - Din sl. blagosloviti (Scriban, Șăineanu, DLRM, MDA).

blând, -ă, blânzi, -de, s.f. - Aluniță, semn de mamă: "Ce de blânde are pă piele femeia asta" (Crâncău, 2013). - Lat. blandus “mângâietor, seducător” (Pușcariu, Candrea, DA, cf. DER; DEX).

blândúșă, s.f. - v. brândușă.

bleándură, bleandure, s.f. - (reg.) Femeie cu moravuri ușoare (Bilțiu, 1999). - Probabil din bleandă "leneș, bleg, molâu" (et. nec.) + suf. -ură; cf. săs. flander, germ. Flander "cârpă, zdreanță", Flanderl "fată ușuratică".

blehár, blehari, s.m. - (reg.; înv.) Tinichigiu; plevar. ■ (onom.) Bleachari, poreclă în Poienile de sub Munte. Termen atestat cu forme asemănătoare și în alte regiuni din Trans. (v. ALR, 1956: 535). - Din germ. Blech "tinichea" + suf. -ar (Frățilă).

blemá, blem, vb. tranz. - (reg.; arh.) 1. A merge; la conj., pers. I, pl., blem "să mergem, haide": "Blem, soră, la cununie" (Antologie, 1980: 273; Țiplea, 1906); "Blem la crâșmă să bem vin" (Brediceanu, 1957: 53). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. A umbla, a merge; la ind. prez., pers. I, pl.: "No, amu blăm în satu' acesta. Eu mă duc, da' tu rămâi aici" (Papahagi, 1925: 304). 3. A veni; la imper., "vino": "Blem, mândruț, c-om mere-n lume" (Papahagi, 1925: 177). "Măi, mândrule, om frumos / Țăpă coasa, blemi, ședz gios" (idem, t. LXII); "Măi, D’eord’iță, blăm în casă" (Țiplea, 1906: 432). "S’aveți noroc! Blemați, placă-vă în casă" (A. Radu, 1941: 53). "Arhaismul acesta și în Maramureș se aude mai rar și numai în câteva sate" (Țiplea, 1906). - "Acest blem era la origine un imperativ, cu înțelesul de să plecăm și continuă pe latinescul ambulemus" (Pușcariu, 1976). Din a umbla, umblăm > blăm > blem (Scriban, 1939). Lat. ambulo, ambulare "a umbla, a se plimba, a merge " > îmbla(re) > umbla. Alături de cuvintele formate în rom. cu pref. în- (îm-) utilizate cu și fără prefix: bătrâni / îmbătrâni, tineri / întineri, sănătoși / însănătoși, bucur / îmbucura etc., și aici s-a utilizat forma fără îm-, considerându-se că e prefix și nu un cuvânt moștenit (Felecan). blencáci, s.m. - (reg.) Secure asemănătoare cu barda, folosită la cioplitul lemnelor (Bilțiu, 2010). - Et. nec.

blénci, blenciuri, s.n. - (reg.) Briceag, cuțitaș (Memoria, 2004 bis). - Et. nec.

blid, blide, s.n. - 1. Strachină de lut sau tablă: "Cer la mută de mâncat / Ié-mi dă blidu nespălat" (Memoria, 2001: 100). 2. Farfurie, din lut ars, smălțuită și pictată, care se agață ca ornament pe pereții interiori ai caselor; mai demult, era un semn al bunăstării familiei respective: "Și-am uitat, mândră, să-ți spui / Câte blide-aveți în cui: / Patru, cu a mâțului" (Memoria, 2001: 102). 3. Depresiune. ■ (top.) Blidul lui Pintea, platou în Cufoaia (Lăpuș). ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Din sl. bliudŭ (Șăineanu, Miklosich, DEX, MDA).

blidár, blidare, s.n. - Etajeră suspendată; suport pentru blide (= farfurii). "Blidaru din Țara Lăpu-șului, asemănător cu cel din Maramureș, Chioar sau Oaș, se confecționa dintr-o ramă-cadru sculptată din lemn de fag, la care se atașa un coș de forma unei iesle din nuiele sau șipci curbate («brățări») din arin, alun sau răchită. Blidarul își avea locul, de obicei, pe peretele median, în preajma cuptorului și servea atât pentru ținut blide, cât și pentru ținut linguri" (Mirescu, 2006: 124). ■ (top.) Blidari, cascadă situată la confluența văilor Stur și Blidari, în Munții Ignișului, cu o înălțime de circa 10 m (Portase, 2006: 63); Valea Blidarului, pârâu ce izvorește din Munții Gutâi și se varsă în Firiza - colonie silvică (Meruțiu, 1936: 34); Blidari, vârf (1.011 m) la est de Igniș; Blidari, carieră de andezit, situată la 22 km nord de Baia Mare (Posea, 1980: 125). ■ (onom.) Blidar, Blidaru, nume de familie frecvent în zona Codru, preponderent în loc. Băița de sub Codru (353 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Din blid "farfurie" + suf. -ar.

blidăreán, -ă, blidăreni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Blidari. 2. (Locuitor) din Blidari. ■ (onom.) Blideran, nume de familie (5 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Blidari + suf. -ean.

blidăreáncă, blidărence, s.f. - Femeie originară din localitatea Blidari. Locuitoare din Blidari. - Din blidărean + suf. -că.

blidúșcă, s.f. - (loc. subs.) De-a blidușca = numele unui joc de societate la priveghi (Grai. rom., 2000). - Din blid + suf. -ușcă.

blizgái, blizgaiuri, s.n. - (reg.) Lapoviță, ploaie măruntă cu zăpadă: "O dat cu blizgai ieri dimineață" (Faiciuc, 1998). - Et. nec.

blizgăí, vb. intranz. - (reg.) A ploua mărunt (amestecat cu zăpadă), a burnița. - Din blizgai. blóder, blodere, (blodăr, bloadăr, bloader), s.n. - (reg.) Cuptor la soba cu lemne: "Am băgat o pt’ită în bloadăr" (Faiciuc, 1998). - Cf. germ. Bratröhre "cuptor" (Țurcanu, 2005).

boácter, boacteri, (boactăr), s.m. - (reg.; înv.) 1. Funcționar, angajat al primăriei; cel ce strânge impozitele. 2. Cantonier (ALR, 1964: 872). 3. Paznic de noapte, polițist. 4. Paznic de câmp, gornic, vătav, pândaș (ALRRM, 1971: 421). ■ (onom.) Bochter, poreclă în Poienile de sub Munte. - Din germ. Wächter "paznic, gardian" (DA, cf. DER; MDA).

boár, boari, s.m. - 1. Păstor de boi: "Tăț boarii de la boi, / Păcurarii de la oi / Atâta m-o drăgostit / Până soarele-o sfințit" (Papahagi, 1925: 254). 2. (astr.) Boarul, numele popular al unei constelații; Văcarul (Boötes). ■ (onom.) Boar, Boariu, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. bo(v)arius "de bou" (MDA).

boárșe, (boașe), s.f., pl. - (reg.) Testicule: "De-i deocheată de bărbat / Crepe-i boarșăle" (Ștețco, 1990: 78). ■ (onom.) Boarșe lungi, poreclă pentru locuitorii din Călinești (Maramureș). - Lat. *byrsea < byrsa, bursa "pungă" (Pușcariu, MDA); cf. it. borse "pungă". DER respinge această soluție, socotind-o nesatisfăcătoare, însă trebuie să precizăm că raportarea s-a făcut la var. boașe și nu la boarșe (var. maram. neatestată în dicționare).

boáșcă, s f. - v. boșcă ("butoiaș").

bobát, -ă, bobați, -te, adj. - Cu bob mare. - Din bob (< sl. bobǔ) + suf. -at.

bobălí, bobălesc, vb. tranz. - (reg.) A mânca doar câteva boabe (de strugure) de pe un ciorchine; a ciuguli: "Mănâncă strugurul tăt, nu-l bobăli numa" (Crâncău, 2013). - Din bob + suf. -ăli.

bobíște, bobiști, s.f. - Teren cultivat cu bob. ■ (top.) Bobiște, vâlcea și fânațe în Lăpușu Românesc (Vișovan, 2008). - Din bob "plantă erbacee din fam. leguminoaselor (Vicia faba), cu fructele (păstăi) mari" + suf. -iște (MDA).

boboánă, boboane, s.f. - (reg.; mag.) Vrajă, farmec, meșteșug, descântec; făcătură, măietură: "Da-i dragă că ști boboane" (Papahagi, 1925: 218). - Din magh. babona "superstiție" (Țiplea, 1906; Scriban, 1939) < sl. babuni (DER).

boboní, bobonesc, (băboni), vb. intranz. - (reg.) A vrăji, a fermeca: "De nu s-ar ști boboni, / Vai, Doamne, urât-ar si" (Țiplean, 1906: 480). - Din boboană "vrajă" (MDA).

boboșí, vb. intranz. - (reg.) A se umfla, a se bulbuca (Vișovan, 2002). ■ (top.) Bobojini, fânațe în Larga. ■ (onom.) Boboș, Boboșan, nume de familie (50 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din boboș "bulbuc, gogoașă" (< bob + suf. -oș) (MDA).

boboșít, -ă, bobosiți, -te, adj. - (reg.) Umflat, bulbucat. - Din boboși.

bobotí, bobotesc, vb. intranz. - 1. A pâlpâi, a arde cu flăcări trosnind (Papahagi, 1925): "Focu-n vatră boboté" (Memoria, 2001: 105). 2. A se umfla, a zvâcni: "Bubă și zgaibă ce coace, / Ce sparje, / Ce rușește, / Ce bobotește, / Ce urzâcă, / Ce beșică" (Bilțiu, 1990: 275). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). - Din srb. bobotiti (Scriban); din bobot "flacără; foc mic" (< srb. bobot) (DLRM); cf. bobotaie "vâlvătaie (< bobot) (DEX, MDA). bocáie, s.f. - (reg.) Urcior cu o capacitate mai mică de ½ de litru (ALRRM, 1971: 311). ■ (onom.) Bocai, nume de familie (9 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Probabil din bocal "pocal; vas" (< srb. bokal).

bocicoián, -ă, bocicoieni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Bocicoiu Mare. 2. (Locuitor) din Bocicoiu Mare. - Din n. top. Bocicoi + suf. -ean.

bocicoiáncă, bocicoience, s.f. - Femeie originară din localitatea Bocicoiu Mare. Locuitoare din Bocicoiu Mare. - Din bocicoian + suf. -că.

bociulíe, bociulii, (buciulie, bociolie), s.f. - (reg.) Boboc, mugur; căciulie; capsula cu sămânță de la floare: "Măghieran cu bociulie / Spune mândrului să vie" (Bârlea, 1924, II: 134). Atestat cu același sens și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). - Contaminare dintre bocioacă și măciulie / căciulie (MDA).

bocní, bocnesc, vb. tranz. - A izbi cu putere. - Din pocni, contaminat cu bocăni sau der. din bocăni.

bocotán, s.m. - v. bogătan ("bogătaș").

bócșă, bocșe, s.f. - (reg.) Grămadă în formă de căciulă alcătuită din lemne de foioase, acoperită cu rumeguș și pământ, care se aprindea (la foc mocnit) pentru obținerea cărbunelui de lemn (mangal) (v. Dăncuș, 1986: 67). ■ (onom.) Bocșa, Bocșan, nume de familie (26 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. boksa "grămadă de lemne de făcut mangal" (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

bocșăríe, bocșării, s.f. - (reg.) Cărbunărie. - Din bocșă + suf. -ărie (Frățilă).

bodăríe, bodării, s.f. - (reg.) Magazin rural, prăvălie; bold: "Du-te tu la bodărie, / Adă-o pană și-o hârtie" (Papahagi, 1925: 262). - Var. a lui boldărie (< bold "prăvălie" + suf. -ărie); posibil o transcriere greșită.

bodấgă, s.f. - (reg.; ornit.) Nume dat de localnicii din Vălenii Lăpușului șoricarului comun (Buteo buteo), o pasăre relativ răspândită în Maramureș (Monumente, 1976: 103). - Probabil var. a lui bodigaș "uliu, șoricar" (et. nec.).

bodíș, adj. - (reg.) Mare, bulbucat, crescut. În expr. a se uita bodiș = a se uita mirat, uimit, surprins: "Ce te uiți, bade, bodiș / Că nu te sărut hiriș" (Ștețco, 1990: 283). ■ (onom.) Bodiș, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din sl. boda (MDA); sau der. din boldiș "chiorâș, cu coada ochiului" (< boldi "a căsca, a zgâi ochii").

bodíu, bodii, s.m. - (reg.; ornit.) Uliu, erete (Memoria, 2004). ■ (onom.) Bodiu, nume de familie (14 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec (Șăineanu); var. a lui bodigaș.

bogăreá, bogărele, adj. - (reg.) (ref. la oi) Mică, îndesată, măruntă. "Așa dzâcem noi la oile mâ-nunțele" (Papahagi, 1925). - Et. nec. (MDA).

bogărél, bogărei, s.m. - (reg.) Bou nu prea mare, dar bun de jug: "Și-mi dă patru bogărei / Să samăn eu grâu cu ei" (Bilțiu, 1996: 101; Orțâța). - Cf. bourel.

bogdăneán, -ă, bogdăneni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Bogdan Vodă. 2. (Locuitor) din Bogdan Vodă; cuhean. - Din n. top. Bogdan (Vodă) + suf. -ean.

bogdăneáncă, bogdănence, s.f. - Femeie originară din localitatea Bogdan Vodă. Locuitoare din Bogdan Vodă. - Din bogdănean + suf. -că.

bogotán, (bocotan), s.m. - (reg.) Om cu stare materială bună; găzdoi, bogătaș: "Optincuțăle-s pe bani, / Cismele-s la bocotani" (Memoria, 2001: 101). - Din bogat (< sl. bogatǔ) + suf. -an (MDA).

bogotăníe, bogotănii, s.f. - (reg.) Avere, bunăstare materială. - Din bogotan + suf. -ie (Frățilă).

boháș, s.m. - v. buhaș ("jneapăn").

boián, -ă, boieni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Boiu Mare. 2. (Locuitor) din Boiu Mare. ■ (onom.) Boia, Boian, nume de familie (29 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Boiu + suf. -ean.

boiáncă, boience, s.f. - Femeie originară din localitatea Boiu Mare. Locuitoare din Boiu Mare. - Din boian + suf. -că.

boicoșí, (zboicoși), vb. refl. - (reg.) A se rări, a se zbârci, a se ponosi: "Ș-amu, dacă-am bătrânit / Clonțu' mi s-o bătucit, / Penele s-o boicoșit" (Memoria, 2001: 4). - Et. nec., posibil în rel. cu boicuș "pițigoi pungaș".

boiereán, -ă, boiereni, -e, (boierenaș, borenaș), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Boiereni. 2. (Locuitor) din Boiereni. ■ (onom.) Boierean, Boier nume de familie (82 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Boiereni + suf. -ean.

boiereáncă, boierence, s.f. - Femeie originară din localitatea Boiereni. Locuitoare din Boiereni. - Din boierean + suf. -că.

boierenáș, s.m.f., adj. - v. boierean.

boíme, boimi, s.f. - Turmă de boi: "Sub Pt’iatra Gutâiului am ținut boime" (Papahagi, 1925: 325). - Din bou (< lat. *bovus) + suf. -ime.

bóitor, boitori, s.m. - (reg.) Cioban, păcurar. ■ Termenul s-a conservat doar în onomastica de influență maghiară: Boitor, nume de familie frecvent în zona Codru, preponderent în Asuaju de Sus (407 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). - Din magh. bojtar "ciobănaș" (Constantinescu, 1963: 422); var. a lui boitar "ajutor de porcar; cioban de oi", din același magh. bojtar (MDA).

bojordóc, bojordoace, s.n. - (reg.) Îmbrăcăminte groasă (Faiciuc, 2008; Dragomirești). - Et. nec.

bolcotí, bolcotesc, vb. tranz. - (reg.; înv.) A amesteca ouăle, bătându-le (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos). - Et. nesigură, cf. colboti "a se zgâlțâi" (MDA).

bold¹, bolduri, s.n. - 1. Ac. 2. Vârf ascuțit. 3. Ac cu gămălie. - Din sl. bodlĭ "ghimpe, spin" (Miklosich, Cihac, Scriban, Șăineanu, DEX).

bold2, bolduri, s.n. - (reg.; înv.) Prăvălie, dugheană, magazin rural: "Și-om mere în boldurele / Și ne-om cumpăra curele" (Memoria, 2001: 104). - Din magh. bolt "prăvălie" (MDA).

boldășíță, boldășițe, s.f. - (reg.; înv.) Proprietară sau vânzătoare într-un magazin rural. ■ (top.) La boldășiță, fânațe în Suciu de Jos (Lăpuș) (Vișovan, 2008). - Din boldaș "negustor" (< bold²) + suf. -iță.

boldít, -ă, boldiți, -te, adj. - Ascuțit, vârfuit. - Din boldi "a ascuți, a face vârf" (< bold¹ "ac").

bólfă, bolfe, s.f. - (reg.) 1. Nodúl, gâlcă, umflătură, cucui; tumoare (ALRRM, 1969: 8). 2. Cocoașă (în Borșa, Moisei și Vișeu). 3. (peior.) Față, chip, înfățișare (Maram. Nord: Strâmtura). - Et nec. (MDA); cf. ucr. bolfa (DEX); creație expresivă (DER). Cuv. rom. > ucr. boljfa "tumoare" (Candrea, cf. DER).

bolí, bolesc, vb. intranz. - A zace pe pat; a fi bolnav: "Lerman zace și bolește" (Calendar, 1980: 4). - Din sl. bolĕti (Cihac, DEX, MDA).

bolostắu, s.n. - v. bolotău.

bolotắu, bolotăuri, (bolotă, bolostău), s.n. - (reg.) 1. Iaz noroios, mlaștină, baltă: "Ne-am dus să facem noi drum în pădure... pădure sălbatică, am îmburdat lemnu dint-o lature, dint-alta, le-am pus unu lângă altu (...) ș-așă s-o făcut drum... că altfel îi strașnice bolote" (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). 2. Ochi de apă, baltă, lac: "Și pă fată o mânat / Tăt la tău, la bolostău, / Să scoată inu din tău" (Bilțiu, 1990: 178). ■ (top.) Bolotău, teren mlăștinos în Libotin (Lăpuș) (Vișovan, 2008). - Din rus. boloto "baltă" (Scriban, MDA).

bolúnd, -ă, bolunzi, -de, (bolând), adj. - (reg.) Smintit, nebun. Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). - Din magh. bolond "nebun" (Scriban, Șăineanu, Cihac, Pascu, MDA).

bolundátic, -ă, bolundatici, -e, adj. - Nebunatic, zvăpăiat. - Din bolund "nebun" + suf. -atic.

bolunzî, bolunzăsc, vb. intranz. - (reg.; med.) A înnebuni, a se sminti. - Din bolund.

bonăí, bonăiesc, vb. intranz. - (reg.) A murmura, a îngâna un cântec, a fredona: "Tătă zâua bonăie pân trare" (Faiciuc, 2008; Dragomirești). "Până-i soare pă răzoare, / N-auz' nici o horitoare. / Dacă soarele sfințe / Tătă fata bonăie" (Bilțiu, 2006: 143). - Et. nec. (MDA).

bóndă, bonde, (bundă), s.f. - 1. Piesă de port care se pune peste cămașă, scurtă, fără mâneci și încheiată în față; tricotată, țesută, din postav sau din piele (Bănățeanu, 1965). Adesea este confundată cu guba. În unele regiuni se numește pieptar: "Lut pe mine nu puneți / Numai dragă bunda me" (D. Pop, 1978: 324). 2. (fig.) Piele: "Ți-a da mă-ta pă bondă" (Faiciuc, 2008; Dragomirești). ■ (onom.) Bundă, Bunda, Bundaș, nume de familie (45 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. bunda "șubă, cojoc" (Cihac, Galdi, Scriban, Șăineanu, DEX).

bondălắu, bondălăi, s.m. - (reg.) 1. Albină sălbatică (Iuga, 2008). 2. Cărăbuș. 3. Insectă mare care bâzâie. - Et. nec. (MDA); din bondar + suf. -ălău.

bondărất, -ă, bondărâți, -te, adj. - (reg.) Înfofolit, îmbrăcat gros (Grad, 2000; Săcel). - Probabil din *bondări "a se îmbrăca gros" (< bondă).

bóndroș, bondroși, (brondoș), s.m. - (reg.) Personaj mascat din piesa populară "Irodul", încins la curea cu mulți clopoței și ciucuri de lână colorată. ■ (în Cavnic) Om mascat, acoperit cu piei de animale (bondă), încins cu o curea de care sunt legate talăngi. Alaiul bondroșilor se manifestă pe ulițele localității în preajma sărbătorilor de iarnă și are menirea să îndepărteze spiritele rele. - Din magh. bondrus (MDA).

bongắu, bongăi, s.m. - Viespe, insectă mare; bongar, bondar, bonzar. ■ (onom.) Bongăi, poreclă pentru locuitorii din Curtuiușu Mic. - Var. a lui bongar (formă onomatopeică).

bont, adj., s.n. - 1. (adj.) Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. 2. (s.n.) Sul. 3. (s.n.) Legătură de fân. ■ Sensurile 2 și 3 sunt atestate doar în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). ■ (onom.) Bont, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (MDA); probabil forma nazalizată din but "trunchi" (Șăineanu, NDU).

bontăián, -ă, bontăieni, -e, (bontăienar), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Bontăieni. 2. (Locuitor) din Bontăieni. - Din n. top. Bontăieni + suf. -ean (> -an).

bontăiáncă, bontăience, s.f. - Femeie originară din localitatea Bontăieni. Locuitoare din Bontăieni. - Din bontăian + suf. -că.

bontăní, bontănesc, (băntălui), vb. tranz. - (reg.) A ciocăni, a bate cu putere, a bocăni: "Spărietu' de noapte, / De câni, / De mâț, / De bontănit, / De răstit" (Bilțiu, 1990: 317). - Et. nec. (MDA); cf. magh. bántani (NDU); probabil din bont, contaminat cu bocăni.

bontắu, bontăi, s.m. - (reg.) Copac ciuntit la vârf (D. Pop, 1978). ■ (onom.) Bonta, Bontaș, Bontău, nume de familie (84 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. bontó (DELR); din bont + suf. -ău.

bontozuí, vb. tranz. - v. buntuzi ("a se supăra").

bonzár, bonzari, (bunzar), s.m. - (reg.) Bondar, cărăbuș (Melolontha melolontha): "De aș pune-o pe cântar / N-ar trage ca doi bunzari" (Brediceanu, 1957: 68). ■ (onom.) Bonzari, poreclă pentru locuitorii din Bârsana (Bilțiu-Dăncuș, 2005; Roșca, 2004; AER, 2010), Săliștea de Sus (Bilțiu-Dăncuș, 2005; Papahagi, 1925; Roșca, 2004). - Et. nec. (MDA); onomatopee (Șăineanu).

bor, s.m. - (reg.) Vânt puternic: "În vânt și bor mare face-te-oi, / În vânt mare țâpa-te-oi" (Bilțiu, 2002: 201; Odești, 1974; descântec). ■ (onom.) Bor, Bora, nume de familie frecvent în zona Vișeu-Borșa (739 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Probabil din bora "vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare" (< it., fr. bora), cf. lat. boreas "vânt din nord, crivăț". ■ Pentru etimologia n. pr. Bor, Bora: Din sl. bora "luptă" (Constantinescu, 1963: 209). Din gr. Bora(s) sau sl. Bora; cf. n. top. Bora (Iordan, 1983). Der. din Boris, Borimir sau Borislav > sl. bor- "luptă, a lupta" (Ionescu, 2001: 77).

borât, -ă, borâți, -te, adj. - (reg.) Urât, dezgustător. - Din borî.

borbíl, borbili, (borbir, borber, borbel, barbil), s.m. - (reg.; înv.) Bărbier, frizer (ALRRM, 1969: 88). Termenul a circulat doar în zona estică a Maram. istoric. ■ (onom.) Borbel, nume de familie (10 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007); Borbili, poreclă în Poienile de sub Munte. - Din magh. borbély "bărbier".

borcăní, borcănesc, vb. tranz. - (reg.) A bea multe lichide; a da iama între borcane (cu lapte) (Faiciuc, 2008). - Din borcan (< bg. burkan "borcan") sau magh. borkanna "canceu de scos vin".

borcút, borcuturi, s.n. - (reg.) Izvor de apă minerală: "Borcutul țâșnește din foarte nu¬me¬roase izvoare din hotarul diferitelor sate ca Glod, Poieni, Botiza, Breb, Borșa etc. Înainte de război, apa minerală din Breb, care curge sub poalele Gutâiului, atrăgea în vilegiatură o populație numeroasă. Astăzi, mai toate izvoarele sunt lăsate în părăsire; de relevat că numai în ținutul Borșei se găsesc peste 40 de izvoare cu ape minerale" (Papahagi, 1925: 97-98). Cele dintâi explorări ale zăcămintelor hidrominerale din Maramureș s-au realizat la Săpânța, Șuligu, Usturoi - 1860, Breb - 1866, Stoiceni - 1876, Dănești - 1883, Cărbunari - 1861, Apa Sărată - 1896. Prima instalație de îmbuteliere a apei minerale din județ s-a înființat în 1846, pe Valea Vinului; apoi Șuligu - 1860, Breb - 1866, Stoiceni și Săpânța - 1890 (Nădișan, 2012: 19). "M-o făcut mama, făcut / La fântână, la borcut" (Ștețco, 1990: 321). ■ (onom.) Borcuti, nume de familie frecvent în zona Dumbrăvița - Chechiș (63 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). ■ (top.) Borcut, sat aparținând de orașul Tg. Lăpuș; localitatea a făcut parte din cele 6 sate cumpărate de Ștefan cel Mare (Stoica, Pop, 1984: 11); Valea Borcutului, pârâu ce izvorăște din versantul sudic al Ignișului, la nord de mun. Baia Mare; străbate cartierul băimărean Valea Borcutului și se varsă în râul Săsar, în apropiere de localitatea Săsar. - Din ucr. borcut, magh. borkút (din bor "vin" și kut "izvor") (Cihac, Șăineanu, MDA).

borcuteán, -ă, borcuteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Borcut. 2. (Locuitor) din Borcut. ■ (onom.) Borcutean, Borcuteanu, nume de familie (97 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Borcut + suf. -ean.

borcuteáncă, borcutence, s.f. - Femeie originară din localitatea Borcut. Locuitoare din Borcut. - Din borcutean + suf. -că.

bordéi, bordeie, (burdei), s.n. - Colibă săpată parțial în pământ și acoperită cu paie sau crengi: "Eșâț, mute, din burdei / Să vedeți afară ce-i" (Papahagi, 1925: 227). Termen utilizat rar în Maramureș; se preferă sin. colibă. ■ (onom.) Bordei, Bordean, Bordeanu, Bordeianu, nume de familie (30 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Bordei, poreclă în Berbești (ALRRM, 1969: XVI). - Et. nec. (MDA). Cuvânt autohton (Hasdeu; Russu), cf. alb. borde "gaură". "În limbile vecine cuvântul este împrumutat din română, unde e autohton" (Russu, 1981: 267; Candrea, Capidan): ucr. bordej, bg. burdei, sb. burdely, magh. bordej, bordely.

boreásă, borese, s.f. - (reg.) 1. Soție, nevastă. 2. Stăpâna casei, găzdoaie. În Maramureș, este utilizat predilect în zona Săpânța și Borșa-Moisei; rar în alte localități: "Căpitanul nu mă lasă / La copii și la boreasă" (Papahagi, 1925: 187; Borșa, 1920; v. și Bârlea, 1924, II: 127; Brediceanu, 1957: 39). Autorii Atlasului Lingvistic îl semnalează doar în Săpânța: la "soție", în Săpânța i se spune boreasă (inf. din Berbești); "nevastă i se spune până pe la 40 de ani, de la 40 în sus i se spune boreasă" (inf. din Săpânța) (ALRRM, 1969: 174). Termenul are înțelesul de "nevastă, femeie măritată, soție, muiere" și (rar) de "femeie" (în general). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (loc. Apșa de Jos, Strâmtura), cu sensul de "femeie măritată, soție". Aria de răspândire (cf. ALR, s.n.) este Târnava Mare și Făgăraș. Atestările din texte arată că odinioară cuvântul a avut o arie mai mare și mai compactă. În luptă cu celelalte sinonime, termenul apare ca o relicvă a unor stări sociale vechi. În Maramureș are și sensul de "stăpână". Patria lui rămâne Transilvania sau aproape exclusiv această provincie. Moldovenii îl socotesc un "ardelenism". În graiul popular din Mara¬mureș și Ugocea se întrebuințează frecvent. ALR atestă derivarea (masc. refăcut din fem. boreasă) boresar cu sensul de "tânăr însurat" în Maramureș (Scurtu, 1966: 192). Termen specific subdialectului maramureșean (Farcaș, 2009: 155). - Din boiereasă (< boier "nobil" [< sl. boljarinŭ] + suf. -easă) (Șăineanu, DLRM, MDA); din germ. bauer "țăran" (Scriban); din alb. burrë "om, bărbat" + suf. -easă (Dan Alexe); cuvânt autohton, comun cu albaneza (TILR).

borenáș, s.m.f., adj. - v. boierean.

boresói, s.m. - (reg.) Bărbat cu comportament femeiesc (Maram. din dreapta Tisei). - Din boreasă "soție; găzdoaie" + suf. -oi.

bórhă, borhe, (borhălău), s.f. - (reg.) Arbore, copac (atestat în Săcel, în var. borhălău). Inf. precizează că e termen vechi (ALRRM, 1973: 549). Cu sensul general de "lemn mare, copac uriaș". ■ (onom.) Borha, nume de familie în Maramureș. - Et. nec.

borhót, borhoturi, s.n. - (reg.) 1. Fructe fermentate care se fierb, pentru a se extrage alcoolul: "Borhot se zice înainte de sert" (Ieud). "Borhot, din care fac horinca, înainte de-a sierbe" (Petrova); monturi, slad (ALRRM, 1971: 462). 2. Resturi de fructe fermentate rămase după distilare (Budești, Giulești, Vad, Săpânța, Săcel etc.). În Maramureșul din dreapta Tisei se folosește sin. brahă (DRT). - Et. nec. (MDA, NDU); cf. braha "drojdie pe fundul cazanului în care se face țuica" (< ucr. braha) (Șăineanu, Scriban).

borí, vb. intranz. - (reg.) (despre vânt) A bate cu intensitate redusă; a adia: "Când vântu-a bori, / Lancea m-a jeli" (Bilțiu, 2002: 56) - Din boare "adiere de vânt" (< lat. boreas). borî, borăsc, vb. tranz. - (reg.) A vomita, a vărsa. - Et. nec. (Șăineanu, MDA); lat. *abhorrire, de la abhorrescere "a urî" (DER).

borjúg, borjuguri, s.n. - (reg.; înv.) Element din compunerea jugului, utilizat în trecut la carele cu tracțiune animală (vaci, boi etc.); bucată de lemn ușor încovoiată, în partea superioară a jugului; obadă. Atestat ca toponim în Maramureș: Dealul Borjugului și Valea Borjugului (Sălsig). Probabil s. borjug a dat porecla Borjug (cf. nume atestat Borjuganu) > Valea lui Borjug, a Borjugului. - Et. nec.; posibil cf. Boruga / Borugă, n. fam. < apelativul borugă "defileu îngust între două dealuri" (Pătruț, 1984: 68).

bornéu, (bornău), s.n. - (reg.; înv.; mil.) Raniță militară purtată de soldații austro-ungari (ALRRM, 1973: 706): "Musai saica de spălat, / Și pe borneu de legat" (Bârlea, 1924: 6). (Trans., Maram.). - Din magh. borjú "vițel", dial. bornú "raniță" (DA, cf. DER; MDA).

boronéț, boronețuri, s.n. - (reg.; gastr.) Jintiță. "După ce s-a închegat laptele dulce și s-a scos cașul, zărul dulce se pune la fiert ca să se aleagă urda. În momentul în care urda e pe punctul de a se alege, cașul proaspăt din strecurătoare se ia și se dumică în zerul din căldare, fierbându-se împreună până se alege urda. Acesta e boronețul sau "jintița cu tătul", care se varsă într-o borniță, unde se păstrează până ce se termină de mâncat" (Georgeoni, 1936: 80). - Et. nec. (MDA).

borotắu, s.n. - (reg.; arh.) Parchet de pădure; butină (Gh. Pop, 1971: 90). ■ (onom.) Borota, nume de familie (175 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (posibil autohton).

borșeán, -ă, borșeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Borșa. 2. (Locuitor) din Borșa. ■ (onom.) Borșan, Borsan, nume de familie (8 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Borșa + suf. -ean.

borșeáncă, borșence, s.f. - Femeie originară din localitatea Borșa. Locuitoare din Borșa. - Din borșean + suf. -că.

borșéu, (borșău), s.n. - (reg.; bot.) Mazăre (în Vad, Sighet). - Din magh. borsó "mazăre" (MDA).

borșí, borșesc, vb. refl. - (reg.) A se altera, a se strica (ref. la preparate culinare). Atestat în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). - Din borș "zeamă acră preparată din tărâțe" (< ucr. boršci) (MDA).

bórtă, borte, s.f. - 1. Gaură, scobitură, groapă. 2. Trunchi de copac scobit în interior (Dăncuș, 1986). 3. Lemn găunos, văgăună: "Leuștean fiert în apa statută, luată din borta vreunui lemn din pădure" (A. Radu, 1941: 13). - Din germ. Borte "bordură, tresă, găitan" (Mândrescu, Borcea, Galdi, cf. DER); din ucr. bort (DA, DER); cuvânt autohton (Hasdeu); corespondență fonetică întâmplătoare cu alb. (Philippide). Cuv. rom. > ucr. bort(a) (Candrea).

bortós, -oásă, bortoși, -oase, adj. - 1. Găunos, viermănos (Țiplea, 1906). 2. Scobit, săpat, golit: "Aiesta nu-i măr bortos / Ca să-l muști și să-l țâpt'i gios" (Țiplea, 1906: 504). - Din bortă + suf. -os (DLRM).

borțós, -oásă, borțoși, -oase, adj. - (pop.; fam.) 1. Cu burta mare; pântecos. 2. (la f.) Gravidă, însărcinată. - Din borț "pântecele femeii gravide" + suf. -os (DEX).

bórzoș, -ă, borzoși, -e, adj. - (reg.) Ciufulit, zbârlit, cu părul vâlvoi. ■ (mit.) Borza, ființă imaginară, cu înfățișare monstruoasă, care fură somnul copiilor, făcându-i să fie agitați aparent fără pricină. Singurul remediu pentru alungarea ei este descântecul: "Borză borzată, / Hâdă și-nholbată / Pă fereastră nu te uita, / Somnul la copil nu-l lua…" (Antologie, 1980: 259; Lăpuș). - Din magh. borzas "zbârlit, ciufulit, țepos" (Cihac, cf. DER; Iordan, 1983: 74; MDA).

bosărcắu, s.m. - v. bosorcău ("vrăjitor").

bosâióc, s.m. - v. busuioc.

boscoánă, boscoane, (bozgoană), s.f. - (reg.) Farmec, făcătură, vrajă: "Dar i-a spus o babă meșteră în boscoane ce trebuie să facă" (Bilțiu, 1999: 193). - Comp. cu ngr. baskania (DLRM, MDA).

boscorodí, boscorodesc, vb. intranz. și tranz. - (reg.) 1. A vorbi (singur) spunând vorbe neînțelese. 2. A descânta, a vrăji, a face farmece: "Cum s-o-ntunecat, fata o boscorodit în șură" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 141). - Din magh. boszorkányos "a face farmece" (Drăganu, Scriban, DER); din ucr. božkorodity (Bogrea, DEX), dar "pare mai curând ca acesta să provină din română" (DER).

boscorodeálă, boscorodeli, s.f. - (reg.) 1. Bombăneală. 2. Vrajă. - Din boscorodi + suf. -eală (MDA).

bosorcắu, bosorcăi, bosorcoi, (bosărcău), s.m. - (reg.; mag.) Vrăjitor (despre care se crede că are puterea să ia laptele de la animale): "În noaptea de Sân-Giorz îmblă și bosărcăi, că moșu mneu le-o văzut într-o noapte, când o zinit în grajd bosorcăile" (Papahagi, 1925: 314; Budești). - Din magh. boszorkány mester "vrăjitor" (MDA).

bóșcă, boște, (boașcă), s.f. - (reg.) 1. Butoiaș. 2. Partea inferioară a lămpii, în care se pune petrolul. 3. Umflătură. 4. Boșca capului = cutia craniană. 5. Capul florii-soarelui. 6. Stup de viespi. ■ "Pita, când o vede popa, era numai o boașcă" (Bilțiu, 1994: 304; Costeni). - Din magh. bocska (MDA) < sl. bučika (Miklosich, cf. DER).

botáș, botași, s.m. - Paznic (la vite). ■ (onom.) Botaș, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Din botă + suf. -aș (MDA).

bótă, bote, s.f. - Băț, toiag, par. ■ (onom.) Bota, nume de familie frecvent în Maramureș, preponderent în zona Copalnic-Tg. Lăpuș (Răzoare, Suciu de Sus, Cernești), dar și Codru (Oarța de Jos) (2.019 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007); Botiș, nume de familie frecvent în zona Lăpuș, preponderent în loc. Cernești. - Din magh. bot "baston, toiag, bâta" (< sl. bŭtŭ "sceptru") (Scriban, DLRM, DEX, MDA); dubletul lui bâtă (DER); cuv. autohton (Philippide).

bóte, s.f. - (reg.; med.) Amigdalită (Gh. Pop, 1971: 56). - Et. nec.

botéi, boteie, s.n. - (reg.) Turmă mică de oi (nordul Transilvaniei, Maramureș și Moldova, v. ALR, 1956: 390). "Grup de oi, în număr de 100-150" (Morariu, 1937: 135); "În general, în grija unui păcurar bun intrau circa 80 de oi cu lapte. La un botei (150-200 de oi) se angajau trei oameni: un păcurar, un ajutor de păcurar și un băiat. O stână era formată din 5-7 boteie" (Dăncuș, 1986). - Et. nec. (MDA, NDU).

botejúne, botejuni, s.f. - (înv.) Sărbătoarea propriu-zisă a botezului, ce are loc după ceremonia religioasă de încreștinare a copilului, oficiată de preot la biserică (Dăncuș, 2010). - Din botez, *botezăciune (Scriban, 1939); lat. *baptidio, -iunem (MDA).

botgrós, botgroși, s.m. - (ornit.) Pasăre mică, cu pene roșiatice pe piept și brune pe restul corpului; cireșar (Cocothrauster cocothrauster). Semnalată și în pădurile de foioase din Maramureș (Ardelean, Bereș, 2000: 229). - Din bot + gros (DEX, MDA).

botizán, -ă, botizeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Botiza. 2. (Locuitor) din Botiza. ■ (onom.) Botizan, nume de familie (254 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Botiza + suf. -ean (> -an).

botizáncă, botizence, s.f. - Femeie originară din localitatea Botiza. Locuitoare din Botiza. - Din botizan + suf. -că.

botrocí, botrocesc, vb. tranz. - (reg.) A cotrobăi, a întoarce casa pe dos, a scormoni (Faiciuc, 2008; Dragomirești). - Cf. cotroci "a scormoni" (< cotroc "adăpost, culcuș). boț, boțuri, s.n. - 1. Cocoloș; obiect rotund, în general. ■ Un fel de cocă, din aluat, de mărimea unei nuci, folosit de fete pentru ritualul ursitului (Memoria, 2001: 11). 2. Umflătură, bubă, cucui. ■ (onom.) Boț, nume de familie frecvent în zona Lăpuș (139 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. pop. *bottium (bottila) (MDA).

boțí, boțesc, vb. tranz, refl. - A (se) face boț, a (se) mototoli, a (se) strânge. Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). - Din boț. boțít, -ă, boțiți, -te, adj. - Mototolit, șifonat. - Din boți.

boúr, bouri, s.m. - (zool.) Taur sălbatic (Bos primigenius). ■ (mit.) Animal legendar (azi dispărut) vânat de voievodul maramureșean Dragoș: "Căci umblând păstorii de la Ardel, ce se chiamă Maramureș, în munți cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour, și după multă goană ce au gonit prin munți, cu dulăi, o au scos-o la șesu apei Moldovei…" (Ureche, Letopisețul Țării Moldovei); "Pus-au în pecetea domniei țării cap de bouri, ce se vede până azi" (Neculae Costin). ■ (top.) Boureni, localitate (a.d. 1415) în Maramureșul din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). - Lat. bubalus "bour, bivol" (Tiktin, Pușcariu, CDDE, Philippide, Scriban, MDA).

bozânteán, -ă, bozânteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Bozânta. 2. (Locuitor) din Bozânta. ■ (onom.) Bozîntan, Bozintan, Bozântan, Bozăntan, nume de familie (217 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). În Maramureș sunt două localități cu acest nume: Bozânta Mică, Bozânta Mare. - Din n. top. Bozânta + suf. -ean.

bozânteáncă, bozântence, s.f. - Femeie originară din localitatea Bozânta. Locuitoare din Bozânta. - Din bozântean + suf. -că.

bozgoánă, s.f. - v. boscoană ("vrajă").

box, boxuri, s.n. - (reg.) 1. Piele de vițel special tăbăcită, din care se fac fețele de încălțăminte. 2. (prin extensie) Cremă de pantofi. - Din eng. box calf, de la o marcă de piele americană, pe la 1890, care reprezenta un vițel (calf) într-o ladă (box) (DER); din fr. boxe (DELR).

boxălí, boxălesc, vb. tranz. - (reg.) A da cu cremă pantofii. - Din box "cremă de pantofi" + suf. -ăli.

boxălít, -ă, boxăliți, -te, adj. - (reg.) (ref. la pantofi) Dat cu cremă. - Din boxăli. bráce, s.f., pl. - (reg.) Indispensabili, izmene: "Și pe când ți-o ai gătat / N-o fost bună nici de sac, / Da' de brace pe bărbat?" (Bârlea, 1924, II: 224). (Maram., Bucov.). - Lat. bracae "pantaloni mulați pe picior" (CDDE, DA, MDA).

bráhă, (brăhă), s.f. - (reg.) Fructe fermentate; borhot, monturi (Maram. din dreapta Tisei, cf. DRT, 2010). ■ (onom.) Braha, Brahaiță, nume de familie (11 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din ucr. braha (Șăineanu, DLRM, DEX), var. a lui bragă (< rus. braga) (MDA).

brániște, braniști, s.f. - (reg.) 1. Pădure sau parte din pădure în care este interzisă tăierea copacilor. 2. Pădure, în general. 3. Moșie domnească folosită ca pășune și fâneață. ■ Braniște, toponim frecvent în majoritatea localităților din Maramureș; frecvent în întreaga nomenclatură topică românească. Este atestat ca apelativ în limba română în anul 1454 (Vișovan, 2008: 22). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Din sl. branište "pădure (în care nu se taie)" < sl. braniti "a împiedica, a opri" (Scriban, Șăineanu; DA, cf. DER); din bg. branište (DEX, MDA).

brátoș, -ă, bratoși, -e, adj. - (reg.; arh.) Chipeș (DRT, 2010). ■ (onom.) Bratoșin, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. - Et. nec.

brăbuí, brăbuiesc, vb. intranz. - (reg.; mag.) A vrăji; a boscorodi: "Văzând fata că nici un fecior n-o joacă, s-a dus la o babă din sat, care se pricepea la vrăji și a rugat-o să o brăbuiască, să aibă și ea drăguț" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 67). - Et. nec.

brăcinár, brăcinari, s.m. - (reg.) 1. Șnur, sfoară, ață împletită cu care se leagă pantalonii (gacii, gatiile) în jurul brâului: "El n-o știut că de Fata Pădurii poți scăpa cu o căpățână de ai și cu brăcinaru de la izmene" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 103). 2. Brăcinăriță "puntea dintre coarnele plugului"; bulfeie, brățară (ALR, 1956: 20). ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Din brăcire, brăcină "cingătoare, cordon" (< lat. pop. bracile) + suf. -ar (DEX, MDA).

brăhér, brăheri, (brăhar), s.m. - (reg.) 1. Horincar, distilator: "Babele au adus blide, bărbații custurile, brăharii o adus uiegi de pălincă, ca pântru ospăț" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). 2. Bețiv, băutor (Hotea, 2006). - Din germ. Brauherr (Țurcanu).

brăzbăúță, brăzbăuțe, s.f. - (reg.; mag.) Câlți din cânepă cărora li se dă foc, în practicile de magie pentru ursit: "Brăzbăuță, brăzbăuță / Ușuré și mnicuruță" (Memoria, 2001: 18). - Et. nec.

brấglă, brâgle, s.f. - (reg.) Partea mobilă de la războiul de țesut care susține spata: "Brâglele cuprind între ele spata, cu care se bate bătătura. Brâglele sunt atârnate de jugul stativelor prin două brațe, iar ițele de niște sfori care sunt atârnate pe bâta de pe jugul stativelor" (Bârlea, 1924, II: 469). - Et. nec. (MDA); probabil rom. *bârdlă (< vsl. *bîrdlo) (DER).

brấncă¹, brânci, s.f. - Mână: "Dimineața s-o sculat, / Cofa-n brâncă o luat" (D. Pop, 1978: 332; Băsești, Codru). Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). - Lat. branca "labă; braț" (Pușcariu, CDDE, DEX, MDA); probabil termen autohton (Brâncuș, 1983). Cuv. rom. > magh. bringa (Edelspacher, cf. DER).

brấncă2, brânci, (brângă), s.f. - 1. (med. vet.) Boală contagioasă, specifică porcilor (brângă): "Animalul nu are poftă de mâncare și apar unele semne de neliniște. Localnicii (din Călinești) cunosc o plantă numită brânguță, care este culeasă, fiartă și cu fiertura se spală animalul bolnav și i se dă să și bea" (Memoria, 2004: 1.072). 2. (bot.) Buruiană de bubă, urzică neagră, brânca porcului (Scrophularia nodosa L.). ■ (med. pop.) Folosită pentru zgâlci (scrofuloză); de asemenea, contra gușterului (crup difteric) la porci (Borza, 1968: 157). - Et. nec. (DEX); cf. srb. brnka < sl. brekno "a inflama" (DA, MDA); gr. braghós, bránhos "răceală, brâncă porcească" (Scriban, Cihac, Pascu). Cuv. rom. > srb. brnka (Candrea, cf. DER).

brândușár, s.n. - Loc unde cresc multe brânduși. ■ (top.) Brândușar, deal în Inău (Vișovan, 2008). - Din brândușă (cuv. autohton) + suf. -ar.

brấngă, s.f. - v. brâncă2.

brânzoșí, (brânzoșa), vb. refl. - A se face cocoloși, a se transforma în brânză. - Din brânzos (< brânză [cuvânt autohton] + suf. -os).

brânzoșít, -ă, adj. - Coagulat. - Din brânzoși.

breábân, brebeni, (breabăn, briabân), s.m. - (bot.) 1. Nume dat mai multor specii de anemone. 2. Florile-paștilor (Anemone nemorosa) (ALR, 1961: 644). - Et. nec. (DEX, MDA).

breánă, brene, s.f. - (zool.) Mreană (Barbus fluviatilis): "Dzua-s breană la vaduri, / Noaptea zidră la câmpuri" (Papahagi, 1925: 271). ■ (onom.) Breni, poreclă pentru locuitorii din Ferești: "Fereștenii-s breni, d’ipce că-s lângă apă" (Papahagi, 1925: 315-316). - Var. a lui mreană (< srb. mrěna) (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER).

breáz, -ă, brezi, -e, adj. - (ref. la oi) Neagră și pe cap cu alb (Precup, 1926; Georgeoni, 1936). ■ (top.) Breze, vf. (1.253 m) în Munții Ignișului; Breaza, culme subcarpatică situată în sudul depresiunii Lăpușului (Posea, 1980: 39), la graniță cu jud. Cluj, pe o lungime de cca. 30 km. Altitudinea maximă: 974 m. - Din sl. brezǔ "alb", bg. brěz "pestriț, bălțat" (Miklosich, cf. DER; MDA); cf. bg. brěza "mesteacăn" (DER).

breb, brebi, s.m. - (zool.) Animal rozător; castor (Castor fiber). ■ (top.) Brebeni, localitate (a.d. 1570), aparținând de comuna Cornești (Lăpuș); Breb, localitate (a.d. 1360) aparținând de comuna Ocna-Șugatag (Valea Cosăului). ■ (onom.) Breb, nume de familie (DFN, 2007). - Din sl. bebrŭ (Miklosich, Cihac, DA, DEX, MDA); din vsl. bibrŭ, *bebrŭ (DELR); strat i.-e. (cf. rus. bobr, germ. Biber, lat. brebus).

brebán, -ă, brebeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Breb. 2. (Locuitor) din Breb. ■ (onom.) Breban, nume de familie (866 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Breb + suf. -an.

brebáncă, brebence, s.f. - Femeie originară din localitatea Breb. Locuitoare din Breb. - Din breban + suf. -că.

brebeneán, -ă, brebeneni, -e, (brebenar), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Brebeni. 2. (Locuitor) din Brebeni. - Din n. top. Brebeni + suf. -ean.

brebeneáncă, brebenence, s.f. - Femeie originară din localitatea Brebeni. Locuitoare din Brebeni. - Din brebenean + suf. -că.

bréner, breneri, (brenăr, breiner), s.m. - (reg.) 1. Persoana care supraveghează procesul de fierbere a mon¬turilor, distilarea rachiului și care răspunde de calitatea produsului finit; distilator. 2. Fochist. ■ (onom.) Brener, nume de familie (24 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007); Casa Brenner, imobil situat în Sighetu Marmației, Piața Libertății, nr. 9; datează din 1832 și este declarat monument istoric (cod MM-II-m-B-04719). - Din germ. Brenner "distilator de rachiu, fochist".

bribói, briboi, s.m. - (bot.) Plantă erbacee, cu flori purpurii; iarba-vântului (Geranium columbinum L.), floarea-vinului, mușcata-jidului (Geranium macrorrhizum L.). ■ (med. pop.) Se folosește pentru dureri de stomac și de șale (Borza, 1968). - Et. nec. (DEX, MDA, NDU).

brihán, brihane, s.n. - (reg.) Pântece, burtă (de regulă, la vite); burdihan, burduhan, bârdan. "O perit un cal (...): brihanu l-am adus acasă și l-am pus și l-am mâncat cu copt'ii mnei" (Papahagi, 1925: 308). - Cf. burduhan (MDA); din rom. *brih (< ucr. brih "burtă") + suf. -an (DELR).

bríșcă1, briște, s.f. - (reg.) Trăsură mică: "Știu că n-ai brișcă cu cai, / Nice locuri cu mălai" (Papahagi, 1925: 227). - Din rus. bricika (Cihac, DEX, MDA) < germ. Birutche < it. biroccio "cu două roate" (Scriban).

bríșcă2, s.f. - (reg.) Briceag: "Ajunge în Țara Oașului, acolo unde oamenii sunt mai bătăuși, unde toți poartă brișcă la tisău..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 40). ■ (onom.) Brișcan, Brișcaru, nume de familie (21 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. bicska "briceag", contaminat cu brici (DEX, MDA).

broázbă, broazbe, (brozbă), s.f. - (reg.; bot.) Căpățână de varză (Hotea, 2006); varză acră (în Budești, Hoteni, Vad); curet’i murat (ALRRM, 1971: 445). - Din srb. broskva "gulie" (MDA).

broscár, broscari, s.m. - (fig.) Mâncător de broaște. ■ (onom.) Broscari, poreclă pentru locuitorii din Rogoz și Săcălășeni. - Din broască (lat. *brosca) + suf. -ar.

brotăcí, brotăcesc, vb. intranz. - A strica oile: "Nu mergem cu oile în munte prin Grădina Zânelor, să nu brotăcim oile" (C. C., 1979). - Et. nec.

broúză, s.f. - v. broză.

bróză, (bronză, brouză), s.f. - (reg.) Bicarbonat de sodiu: "Am pus un ptic de bronză; pă bronză un ptic de oțăt" (Memoria, 2001: 44). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. broză, brouză. - Cf. germ. Brause "fermentație; limonadă gazoasă" (Țurcanu, 2005). brozbúță, brozbuțe, s.f. - (reg.; gastr.) Sarma (Mara, Hoteni); galușcă (ALRRM, 1971: 530). - Din broazbă, brozbă "varză" + suf. -uță.

brózdi, s.n., pl. - (reg.) Urzici tinere, lăptuci, păpădie, din care se face supă primăvara devreme (Memoria, 2001). - Probabil der. din brozbă "nap, gulie, varză", la pl., prin trecerea lui -b- la -d-.

brudí, brudesc, (budi), vb. tranz. - (reg.) A afuma (slănina crudă). ■ (onom.) Brudi, nume de familie (17 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Origine incertă, cf. brudiu "tânăr, copilăros, necopt".

brudít, -ă, brudiți, -te, (budit), adj. - (reg.) Crud, fraged: "Hai și mănâncă și tu un pic de slănină brudită" (Bilțiu, 1999: 189). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. budit "afumat". - Din ucr. bruditi (Farcaș, 2009: 116) sau din brudi.

brudíu, brudie, adj. - (reg.) Tânăr, necopt, naiv, prostuț, fără judecată (Țiplea, 1906; Papahagi, 1925): "Ce haznă ți-i de crăiie / Dacă mintea ți-i brudie" (Țiplea, 1906). - Et. nec. (MDA, NDU).

bruj, bruji, (bruș), s.m. - (reg.) 1. Bulgăre de pământ (ALRRM, 1973: 786). 2. Bulgăre de zăpadă (ALRRM, 1973: 667). 3. Cocoloș: "Nu m-ai lăsat pântru mult, / Numai pântr-on bruj de lut" (Bilțiu, 1990: 449). ■ (onom.) Bruj, Bruja, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din srb. bruš (MDA, NDU).

brují, brujesc, vb. refl. - (reg.) A se bate cu bulgări de zăpadă. - Din bruj.

brujós, -oásă, brujoși, -oase, adj. - (reg.) Bulgăros: "Pământul care se ară cu bruji se numește brujos" (ALRRM, 1973: 786). - Din bruj + suf. -os.

brumár, s.m. - (pop.) Luna noiembrie: "Vara tătă noaptea-i mică, / Nu-i de mărs la ibovnică; / Până-n luna lui brumar / C-atuncea-s nopțile mari" (Ștețco, 1990: 292). În chestionarele din sec. XX, pentru a 11-a lună din calendar, maramureșenii au indicat noiemvre, noiembre, november (cf. ALRRM, 1973: 657), din lat. november, de la novem "nouă", a noua lună din vechiul calendar roman. ■ (onom.) Brumar, Brumă, Bruma, Brumăreanu, Brumaru, nume de familie frecvent în loc. de pe Valea Izei (321 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Brumaru, poreclă (în Rozavlea, Valea Stejarului, Borșa). - Din brumă (< lat. bruma "chiciură, promoroacă") + suf. -ar (Scriban, DLRM, MDA).

brumát, -ă, brumați, -te, adj. - Acoperit cu brumă. ■ (onom.) Brumați, poreclă pentru locuitorii din Fericea. - Din bruma (din brumă „chiciură” < lat. bruma) (DEX).

bruscáte, s.f., pl. - (reg.; mag.) Resturi animale folosite în vrăji și farmece: "De făcătură așe fac: strâng câte bruscate-s pă latu pământului într-o oală și le pun la foc, așe, înt-on cuptiori (…). În oală-s labe de tăt feliu de animale de pădure. Tăt feliu de lăbucă strânji acolo, să forfotească. Trebe să fie și de cocoș de pădure și de vulpe, de tăt felul" (Bilțiu, 2001: 183). - Et. nec.

brustán, brustani, s.m. - (bot.) Brustur(e), plantă cu frunze mari și late, cu flori purpurii, dispuse în inflo¬rescență sferică, țepoasă. Ciulin, scai (Actium lappa). Se utiliza pentru obținerea culorii negre, în amestec cu arin, sovârf, coji de nucă. ■ (med. pop.) Frunzele crude se puneau pe răni, buboaie, umflături, pe pielea arsă de soare; pentru dureri de șale și de piept (Butură, 1979). Rădăcina, recoltată înainte de înflorire (în martie-aprilie), conține insulină (40%). Stimulează funcțiile renale; scade zahărul din sânge (Dumitru, 1992: 90). ■ Brusturi, top. în localitățile lăpușene Larga și Rohia (Vișovan, 2008); Brusturi, localitate în Maramureșul din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). ■ (onom.) Brustureanu, nume de familie (DFN, 2007). ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Et. nec. (Șăineanu, DEX, MDA). Cuvânt autohton, cf. alb. brushtullë, cu arhetipul *brustul, din rad. i.-e. *bhrez-s- "a încolți, a crește" (Russu, Brâncuș); din brust (cf. top. Valea Brustului) + suf. -an (Frățilă, 1999). Cuv. rom. > magh. brusztuj, burusztuj, ucr. brostur, brustura "brusture".

bruș, s.m. - v. bruj ("bulgăre, cocoloș").

bruțác, s.n. - (reg.; înv.) Sac de merinde utilizat de soldații din armata austro-ungară; rucsac, raniță; pruțuc.: "Cu puștile-n piramide, / Cu bruțacu fără ptită" (Papahagi, 1925: 274). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de rucsac (DRT, 2010). - Din germ. Brotsack (Frățilă).

búa, interj. - v. abua ("îndemn de a se liniști").

búbă, bube, s.f. - (med.) Umflătură, abces. Bubele Frumușelelor = vărsat de vânt (poate fi și scarlatină sau pojar); afecțiune epidermică contagioasă. "Bube apărute pe corp, despre care se crede că sunt produse de spiritele malefice, stăpâne ale vânturilor" (Bilțiu, 2001). ■ Buba rea: "În urma multor mâncăruri grele și de multe ori nesănătoase ce le mănâncă țărănimea în Maramureș, de cele mai multe ori i se pricinuiește dureri grele de stomac ce își au denumirea de bubă rea. Se mai numește așa orice fel de inflamație dureroasă pe corp" (Bârlea, 1924, II: 472); "Că numai mi s-o aruncat / Buba cea rea după cap" (idem, 96). - Din srb. buba "vierme de mătase" (DA); din ucr. buba "umflătură" (DEX, MDA); creație expresivă (DER).

bubós, -oásă, buboși, -oase, adj. - Cu bube. - Din bubă + suf. -os.

buburúză, buburuze, s.f. - (la pl.), (med.) Pete mici pe corpul copilului datorate pojarului. - Et. nec. (DEX); cf. srb. babúrica (MDA); din răd. bubu-, bobo- (Scriban).

bucáte, s.f., pl. - (recoltă de) Mălai, grâu, cartofi etc. - Lat. buccata (Pușcariu, CDDE, DEX, MDA).

bucăláie, adj. - (ref. la oi) De culoare albă, cu botul negru sau cu capul tot negru (Precup, 1926; Latiș, 1993). - Din bucă (< lat. bucca "gură" > rom. bucă "obraz") + lai, laie "negru" (DLRM, MDA).

bucălí, bucălesc, vb. tranz. - (reg.) A mesteca: "Eu să mă bucălesc cu dinții / Și cu măselele; / Să ptiei, / Să răstei" (Papahagi, 1925: 279). - Din bucal "privitor la gură".

buceárdă, bucerde, s.f. - (reg.) Ciocan dințat pentru nivelarea suprafețelor de piatră; utilizat de pietrari în Lăpuș (Stoica, Pop, 1984: 54). - Cf. fr. boucharde (MDA).

bucíe, adj. - (reg.) (ref. la oi) Oaie cu reflex roz-afumat numai pe obraz și pe la ochi (Georgeoni, 1936: 31). - Din bucă "obraz" + suf. -ie.

bucín, s.n. - v. bucium¹.

buciná, bucin, vb. intranz. - (reg.; înv.) 1. A cânta din bucium. 2. A plânge: "Hai să legănăm coconu, să nu mai bucine" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 122). - Lat. buccinare "a suna din corn" (MDA, Șăineanu) < lat. bucina "instrument de suflat la romani, asemănător cu cornul de vânătoare". buciulíe, s.f. - v. bociulie ("boboc, mugur").

búcium¹, buciume, (bucin), s.n. - 1. Instrument muzical de suflat, de mari dimensiuni, utilizat de păcurari pentru chemări și semnale; trâmbiță: "A suflat o dată din bucin. S-au adunat un milion de lupi, dar nici unul din ei n-a știut unde șede Sora Soarelui" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 56); "În Țara Oașului, nordul Moldovei și Maramureș se cântă din bucium și la înmormântare" (Blănaru, 2002, 72); "S-a sculat de dimineață / Și spălându-se pe față / A luat un bucium mare / Și-a suflat în trei părți, tare / Și-a adunat o oaste mare" (Calendar, 1980: 24). 2. Sirena de la fabrică (Faiciuc, 2008). ■ (top.) Bucium, localitate aparținând de orașul Șomcuta Mare (Chioar); Bucinul, deal în Dobricul Lăpușului și Stoiceni (Vișovan). - Lat. bucinum "sunetul trompetei; trompetă" (DEX, MDA); lat. bucina sau buccina "trompetă, corn" (Pușcariu, CDDE, cf. DER).

búcium², buciume, s.n. - 1. Butuc la roata de lemn; butan. 2. Trunchi, tulpină de arbore, buștean. ■ (top.) Bucium, pădure, deal, pășune în Dealul Mare, Stoiceni, Fântânele, Vima Mică, Poienile Izei, Săcel, Șieu (Vișovan, 2008). - Et. nec (DA, DEX, MDA).

buciumán, -ă, buciumeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Buciumi. 2. (Locuitor) din Buciumi. ■ (onom.) Buciuman, Buciumanu, Buciumeanu, nume de familie (655 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Bucium (numele localității la 1733) + suf. -ean (-ean după m > -an).

buciumáncă, buciumence, s.f. - Femeie originară din localitatea Buciumi. Locuitoare din Buciumi. - Din buciuman + suf. -că.

bucnár, s.m. - v. bugnar ("dogar").

bucní, bucnesc, vb. tranz. - (reg.) A lovi (Faiciuc, 2008; Dragomirești); a izbi. - Var. a lui bufni (< buf + suf. -ni) (MDA).

buctá, buctez, vb. intranz. - (reg.) 1. A greși; a rata. 2. A intra în bucluc. ■ Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de "a fi într-o situație neplăcută" (DRT, 2010). - Din magh. buktat "a scufunda; a pica pe cineva la examen".

budácă, s.f. - (reg.) Vas mare de lemn în formă de putină (Papahagi, 1925); budâi. Se folosește la măsuratul laptelui cu carâmbul (Dăncuș, 1986), pentru închegarea cașului și la cumpănitul brânzei (Georgeoni, 1936: 75), pentru depozitarea merelor ca să fermenteze (Ieud, 1988). ■ (onom.) Budaca, Budacă, nume de familie în Maramureș. - Cf. budâi "vas din doage în care se păstrează laptele" (< magh. bödöny "bidon, putină") (Scriban, DLRM, MDA); cf. germ. Butte, Bude "vas de lemn" (Țurcanu).

búdă, buzi, s.f. - 1. Cocioabă, colibă. 2. Construcție de lemn, într-o apă, amplasată la o oarecare depărtare de casă, în incinta gospodăriei; latrină, closet, privată. ■ (onom.) Bud, nume de familie frecvent în Budești, dar și în Groșii Țibleșului, Suciu de Sus, Tg. Lăpuș (1.941 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007); Buda, nume de familie frecvent în zona Băiuț, Cupșeni, Lăpuș, Tg. Lăpuș (2.275 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). - Din pol., ucr., rus. buda "colibă" (Cihac, DLRM); din rus. buda (MDA); cf. magh. buda (Galdi, cf. DER).

budeșteán, -ă, budeșteni, -e, (budean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Budești. 2. (Locuitor) din Budești. ■ (onom.) Budean, Budeanu nume de familie (25 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Budești + suf. -ean.

budeșteáncă, budeștence, (budeancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Budești. Locuitoare din Budești. - Din budeștean + suf. -că.

budí, budesc, (brudi), vb. tranz. - (reg.) A afuma (carnea, slănina): "Budim la vecin, are căsucă mică" (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). - Et. nec.

budigắu, budigăi, s.m. - (reg.) Chilot. (Trans. de Nord). - Din magh. bugyi "chiloți". budít, -ă, budiți, -te, (brudit), adj. - (reg.) Afumat (ref. la produsele de carne). - Din budi.

buditoáre, s.f. - (reg.) Încăpere amenajată pentru afumat carnea; afumătoare (Apșa de Jos). - Din budi.

budușláncă, (budușleancă), s.f. - (reg.) Femeie fugită de la bărbat (Papahagi, 1925). - Din budușlui.

budușlău, budușlăi, s.m. - (reg.) 1. Fugar, pribeag. 2. Haimana, vagabond - Din budușlui (Scriban, MDA); din magh. bujdosó "pribeag, emigrant".

budușluí, budușluiesc, vb. tranz. - (reg.) 1. A alunga, a fugări (Faiciuc, 2008). 2. A hoinări. - Din magh. bujdosni (Scriban); et. nesigură, cf. magh. bujdosni (MDA), cf. magh. bujdosó "pribeag".

bugắt, (bughet, boghet), adv. - Destul, suficient, de ajuns: "Hori de-aieste sunt bugăte" (Calendar, 1980: 54). - Et. nec. (MDA).

bugnár, bugnari, (bucnar), s.m. - (reg.; înv.) Meșter care face butoaie; dogar (ALRRM, 1973). ■ (onom.) Bugnaru, Bugnariu, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Din magh. bodnár "dogar", germ. Büttner.

buhái, buhai, s.m. - (zool.) 1. Taur. 2. Berbece (Papahagi, 1925); țap mai bătrân de 4 ani (Georgeoni, 1936: 40). 3. Buhai de baltă, specie de broască (Bombina variegata), cea mai frecventă în Maramureș (Ardelean, Bereș, 2000: 100); izvoraș. ■ "Da' de negru n-ar si bai, / Da' i-i capu ca și-on mai, / Ochii, ca și on buhai" (Bilțiu, 2006: 225). ■ (onom.) Buhai, Buhaiu, nume de familie (145 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Buhaiu-n turnu bisericii, poreclă pentru locuitorii din Ieud. - Din ucr. buhaj, rus. bugaj (DA, cf. DER); din ucr. buhay (DLRM, DEX); din rus. buhay (MDA). Cuv. rom. > magh. bohaj (Bakos, 1982; Scriban).

buháș, buhași, (buhaz, bohaș, buhău), s.m. - (reg.; bot.) 1. Brad: "Bohaș o brad, tăt una vorbă e aceia; tare-i brad, tare-i bohaș, fără numai că bradu' e mai bun, mai pestriț" (Papahagi, 1925); "La munte, colibele se acoperă cu scoarță de buhaș ce se aduce din prăval (= vale, povârniș). Dacă păcurariul moare în munte, nu-l aduce în sat să-l îngroape, ci îl acoperă cu scoarță de buhaș și așa îl bagă în groapa lui gătită" (Bud, 1908). Atestat în forma buhaci în zona Făgăraș, ca variantă pentru brad (Abies Alba) (Borza, 1968). 2. Brad scurt, cu crengi întinse roată la pământ; jneapăn (Bilțiu, 1996). "Brad pitic, împilat, jneapăn" (Precup, 1926). - Et. nec. (MDA). Sufixul (-aș) ar putea indica un diminutiv, iar cuvântul de bază ar putea fi un der. din borhălău "copac sau brad mare", cf. var. bohaș.

búhă, buhe, s.f. - (ornit.) Bufniță (Bubo bobo); pasăre nocturnă cu ochii mari și cu privirea fixă, sedentară, ce trăiește în pădurile bătrâne din Carpați. Specie cu efectiv redus în Maramureș (Ardelean, Bereș, 2000). "Nu te-ai lăsat, buhă, nu / Nici asară, nici amu" (Lenghel, 1979: 166). ■ (top.) Buhăescu Mare, vf. (2.118 m) în Masivul Rodnei. ■ (onom.) Buha, poreclă în Dragomirești și Săcel (ALRRM, 1969: XXII, XXIII); Buhu, "om mare, brunet și cu ochii mari, bulbucați", poreclă în Tăuții Măgherăuș (Crâncău, 2004); Neamul lui Buhău și neamul Buhățenilor, în Borșa (Mihali, Timiș, 2000, 106). - Formație onomatopeică (Șăineanu, DEX, MDA); din rădăcina expresivă buh- "umflătură" (DER).

buhăí, buhăiesc, vb. tranz. - (reg.) A mișca pâinea în cuptor, pentru a crește bine la copt (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). - Din buhav "a se umfla", var. a lui puhav (< scr. buhav "ușor, pufos") (Șăineanu); cf. buhav (MDA).

buiác, -ă, buieci, -e, adj. - (reg.) 1. Răsfățat. 2. Zburdalnic, nebunatic, exaltat, neastâmpărat: "Nu-i calu' atât de buiac să nu-și calce în căpăstru" (Papahagi, 1925: 324). - Din sl. bujakŭ "nebun" (Miklosich, Cihac, Șăineanu, DLRM, MDA).

búică, buici, s.f. - (reg.) 1. Veston. 2. Orice haină din material mai gros (de regulă postav), scurtă până la brâu, care se ia peste cămașă / rochie. - Din magh. bujka (Scriban, MDA). buiecí, buiecesc, vb. refl. - (reg.) 1. (ref. la oameni) A fi neastâmpărat, plin de energie, activ. 2. (ref. la vegetație) A crește abundent. 3. (ref. la animale) A se comporta atipic, a se zbengui; a trage cu forță. - Din buiac (MDA).

búigat, -ă, buigați, -te, (buigăt), adj. - (reg.) Zăpăcit, amețit, tulburat, hăbăuc: "Să nu dormi când asfințește soarele, că rămâi buigat, te doare capul" (Calendar, 1980: 95). - Cf. bâiguit "amețit" (Scriban, MDA).

buigătí, buigătesc, vb. tranz., refl. - (reg.) A tulbura, a zăpăci, a deranja. - Din buigat. buiguí, vb. intranz. - v. bâigui ("a vorbi fără înțeles").

bujdéi, bujdeie, (bujdă), s.n. - (reg.) 1. Construcție specială pentru uscarea fructelor. Pereții din bârne necioplite sunt lipiți în interior și în exterior și au acoperiș din șindrilă, în două ape. În partea inferioară se află cuptorul, cu o ușă pentru introdus lemnele și cu un orificiu pe unde iese fumul. În bujdei sunt așezate rude etajate pe care se pun lesele cu fructe. După ce lemnele au ars, se înfundă ușa și orificiul pentru fum, astfel încât uscarea se face treptat (Șainelic, 1986: 34); "Gospodăriile cu grădini mai mari și cu mulți pruni mai au și câte un bujdei (uscătoare de prune)" (Meruțiu, 1936: 12). La sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, comerțul cu prune uscate era înfloritor. Aceste produse erau exportate până la Viena și în Germania. 2. Groapă (cuptor) în care se face foc pentru a se usca fructele (ALRRM, 1971: 460). 3. Casă mică, sărăcăcioasă; bordei: "Ieșiți, babe, din bujdei, / Să vedeți afară ce-i" (Bilțiu, 2006: 230). ■ (top.) În Bujdei, toponim în Tăuții Măgherăuș (Crâncău, 2011). - Et. nec. (pentru var. bujdă) (DEX, MDA); "Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bujdeucă, care înseamnă toate «colibă» (cf. budă)" (DER). Cuv. rom. > ucr. bordej, bg. bordei, magh. bordej (Candrea).

bulát, bulate, s.n. - Cuțit folosit în dogărie cu care se fac cercurile. ■ (top.) Bulat, vârf (683 m) situat între Tăuții de Sus, Chiuzbaia și Ferneziu; panoramare spre depresiunea Baia Mare (Portase, 2000: 153). - Din ucr., rus. bulat "oțel" (DER, Șăineanu, MDA); din tc. bulat (Scriban, DLRM).

bulbóană, s.f. - v. dălboană ("vârtej de apă, vâltoare").

bulbúc, bulbuci, s.m. - 1. (bot.) Plantă erbacee, toxică, cu flori mari, globulare, galbene (Trollius europaenus L.). Crește din zona păduroasă până în zona alpină, prin poieni. Planta conține substanțe toxice, motiv pentru care animalele erbivore o ocolesc. Se folosește în industria farmaceutică (împotriva icterului). Plantă ocrotită de lege; monument al naturii (Nădișan, 2000: 52). 2. Boboci de floare (pe țesături) (Grai rom., 2000; Plăiuț). ■ (onom.) Bulbuc, nume de familie (13 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007); Bulbuc, poreclă: Alexa, zis Bulbuc, dascăl în Moisei, în perioada 1860-1873 (Coman, 2004: 73). ■ (mit.) Bulbuc, personaj din folclorul maramureșean: "S-o dus la o fântână să beie apă. Acolo, în fântână, era un Bulbuc și tătă apa s-o tulburat. (…) Bulbuc o rămas acasă să facă mâncare, ceilalț s-o dus iar în pădure" (Bilțiu, 2002: 313). - Creație expresivă din răd. bul- (cf. lat. bulla, bulbus), cu sensul de "rotunjime", dar și care imită zgomotul bulbucelii (DER); formă onomatopeică (DEX, MDA).

bulciúg, bulciuguri, s.n. - (reg.) Iertăciune; iertările miresei, pe care le rostește starostele în casa părintească a fetei, înainte de cununie: "Scumpii mei părinți, mai ales mamă, / M-ai făcut, m-ai crescut, / M-ai ferit de foc și apă / Și de toate câte sunt răle pe pământ. / Azi o sosit timpul să mă ierți / De tot ce ți-am făcut" (Memoria, 2004-bis: 1.227). - Din magh. bolcsu "iertăciune" (MDA).

buleándră, bulendre, s.f. - (reg.) Haină veche, ponosită, zdreanță, țolină: "O zinit într-o zî o biată femeie și ave' legat ceva așe, într-o buleandră" (Bilțiu, 2001: 151). ■ (onom.) Buleandră, poreclă în Moisei (Coman, 2004: 46). - Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă, de la bulă cu suf. expresiv -andră, cf. fleandură (Tiktin, Iordan, DER).

bulz, bulzi, s.m. - Bulgăre, cocoloș, boț: "Bulz de aur face-l-oi" (Memoria, 2001: 45). În alte regiuni din Transilvania (Mureș) se întâlnește și var. bulg "bulgăre de zăpadă". ■ (onom.) Bulz, Bulzan, nume de familie (42 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (Șăineanu, DER); cuvânt autohton (Brâncuș, 1983); et. nesigură, cf. alb. bulëz (MDA). bulzî, bulzesc, vb. tranz, refl. - (reg.) A (se) îngrămădi, a (se) aglomera, a (se) face boț. - Var. a lui îmbulzi (< bulz).

bulzất, -ă, bulzâți, -te, adj. - (reg.) Cocoșat; gârb, gujd’it (ALRRM, 1969: 111). - Din bulzî. bumb, bumbi, s.m. - (reg.) 1. Nasture: "Cu t’eptar cu bumburi multe" (Calendar, 1980: 79). 2. Bani: "Da-mi-aș bumbii mei din ladă / Și averea din ogradă" (D. Pop, 1970: 196). 3. Pastile, pilule, medicamente (ALRRM, 1969: 151). 4. Cercei în urechi (ALRRM, 1969: 47). 5. Roata cea mică din plita sobei (Dragomirești; Plăiuț). ■ (onom.) Bumb, Bumba, Bumbariu, Bumbaru, Bumbaș, Bumbu, Bumbuc, Bumbuț, nume de familie (526 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. gömb, gomb "nasture" (Cihac, DA, Galdi, DER, DLRM, DEX, MDA).

bumbăcăríță, bumbăcărițe, s.f. - (bot.) Plantă erbacee cu flori roșiatice sau verzi-negricioase; lânărică (Eriophorum vaginatum; E. latifolium). Semnalată în mlaștina Vlășchinescu, pe platoul Izvoarele, Munții Gutâi, Maramureș. - Din bumbac + suf. -ăriță (DEX, MDA).

bumbí, bumbesc, (îmbumbi), vb. tranz., refl. - (reg.) 1. A coase nasturi. 2. A (se) încheia cu nasturi. - Din bumb (DER, MDA).

bumbít, -ă, bumbiți, -te, adj. - (reg.) Cu nasturi (D. Pop, 1970; Codru). - Din bumbi.

bumbúșcă, bumbuște, s.f. - (reg.) 1. Ac de gămălie. 2. Nasture împistrat (ornat): "Frumos drăguț mi-am ales, / Frumușel ca și-o bumbușcă" (Calendar, 1980: 84). ■ (onom.) Bumbușcă, poreclă. - Din magh. gömböstű "ac de gămălie" (MDA).

búndă, s.f. - v. bondă.

bunînțelés, adv. - (pop.) Bineînțeles; desigur, firește. - Din bun + înțeles.

buntuzí, buntuzesc, (buntuzui, bontozui), vb. tranz., refl. - (reg.) 1. A deranja (în Sat Șugatag și în satele rom. din dreapta Tisei). 2. A împrăștia. 3. (refl.) A se supăra, a se mâhni, a se întrista. În expr. a sta buntuzit = a sta supărat. "Când cu apa o sosit / Oile s-o buntuzât" (Lenghel, 1985: 212). - Din magh. bontzolni (DA cf. DER); din magh. *bontozni (MDA). bunzár, s.m. - v. bonzar ("bondar, cărăbuș").

burác, buraci, s.m. - (reg.; bot.) Sfeclă roșie (Beta rubra), folosită în alimentație; sfecla albă (Beta vulgaris), pentru hrana animalelor (ALRRM, 1971: 444): "Se depozitează, la fel ca și cartofii, în pivnițe sau în gropi special amenajate în grădină, de obicei în spatele casei" (Dăncuș, 1986: 45). ■ (med. pop.) La tratarea anemiilor, tuberculozei, hipertensiunii, virozelor (Dumitru, 1992: 223). ■ (onom.) Burac, nume de familie provenit din supranume. Termen utilizat exclusiv în regiunile din nord (Bihor, Satu Mare, Maramureș). - Cf. ucr. burak (Borza, 1968: 30); et. nec. (MDA).

burdéi, s.n. - v. bordei.

burdihán, burdihanuri, (bârdihan, burduhan), s.n. - (reg.) Burtă: "Vai de burta me! Vai de burdihanu meu!" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 298). - Var. a lui burduhan (< burduh) (DEX).

burdúh, burduhuri, s.n. - 1. Sac din piele netăbăcită; burduf. 2. Toc de pernă (ALR, 1972: 325). 3. Burduhan. 4. Copcă în gheață. 5. Pântece, burtă. - Var. a lui burduf (MDA); posibil cuvânt autohton (Brâncuș,1983), cf. alb. burdhë "sac".

burduhós, -oásă, burduhoși, -oase, adj. - (reg.) Cu burta mare; burtos: "Atâția copii burduhoși" (Memoria, 2001). ■ (onom.) Burduhos, nume de familie provenit din supranume. - Din burduh + suf. -os (MDA).

burdují, burdujesc, vb. tranz. - A îndesa, a ticsi: "Ne-am umplut sacul, l-am burdujit cu picioici de acelea devreme" (Bilțiu, 1999: 187). - Var. a lui burduși (< burduș < burduf). burdujóc, -oacă, adj. - (reg.) Gras, umflat, obez. ■ (onom.) Burdujoc, poreclă în Borșa (Mihali, Timiș, 2000). - Din burduh, cf. burduș (< burduf) + suf. -oc.

burenós, -oásă, burenoși, -oase, adj. - (reg.) (ref. la vorbire) Neîngrijit, vulgar (Faiciuc, 2008; Dragomirești). - Din buruiană (< sl. burjanǔ) + suf. -os.

buréte, bureți, s.m. - 1. (bot.) Specie de ciuperci. 2. Pistrui pe obraz (ALRRM, 1969: 55). - Lat. boletus “ciupercă” (> lat. *boret(u), *boletis) (Scriban, Șăineanu; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX).

burețós, -oásă, buretoși, -oase, adj. - (reg.) Cu pistrui. ■ (onom.) Burețoasa, poreclă în Oncești (ALRRM, 1969: XIX); Burețosu, poreclă în Valea Stejarului (Hotea, 2005: 89). - Din bureți "pistrui" + suf. -os.

buríc, burice, s.n. - 1. Bucată de fier băgată în podaimă și în care se sprijină fusul, la morile de apă (în Chioar). 2. Gaură în piatra zăcătoare, prin care trece fusul crângului. 3. Bucăți de lemn care se pun în gaura pietrii zăcătoare, ca să nu cadă grăunțele și făina sub moară (Felecan, 1983). 4. (mit.) Deschizătură, orificiu, care face legătura cu Lumea Cealaltă; Buricul pământului = centrul pământului: "Voi mereți și vă câștigați de mâncare, da' unu să fiți tot aici, pă când oi vini să mă puteți trage din buricu pământului" (Bilțiu, 2002: 313). - Lat. *umbilicus (DLRM, DEX).

bursucá, vb. refl. - A se umfla în pene (ALR, 1956: 382). - Din bursuc "viezure" (< tc. borsuk).

bursucát, -ă, busurcați, -te, adj. - 1. Semeț, îngâmfat, țanțoș. 2. Supărat. - Din bursuca.

burzuluí, burzuluiesc, vb. refl. - (reg.) A se mânia brusc; a se răsti (la cineva). - Din magh. borzolni "a zbârli" (DEX, DLRM).

bușegán, -ă, bușegani, -e, (bușăgan), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Bușag. 2. (Locuitor) din Bușag. ■ (onom.) Bușegan, Busegan, Bușecan, Busecan, Busekan, Bușekan, nume de familie (377 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Bușag + suf. -an.

bușegáncă, bușegance, (bușăgancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Bușag. Locuitoare din Bușag. - Din bușegan + suf. -că.

but, buturi, s.n. - (reg.) Îndărătnicie, împotrivire, necaz, poară (Bud, 1908). În expr. în butul cuiva = în ciudă: "De-ai luat în butul meu / Nu-ți ajute Dumnezău" (Bârlea, 1924: 78); "Că i-oi duce două flori / Ș-oi fa' but la doi feciori" (Lenghel, 1979: 152). - Et. nec. (MDA, NDU).

bután, butani, s.n. - 1. Butuc; element component al roții de lemn; bucium. Atestat cu acest sens în satele de pe valea Marei și a Izei. 2. Buștean, trunchi de copac: "Eu numa îmi adun butani" (Bârlea, 1924: 9). - Et. nec. (MDA).

butășeán, -ă, butășeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Buteasa. 2. (Locuitor) din Buteasa. - Din n. top. Butăsa (= Butășa), numele localității la 1800 + suf. -ean.

butășeáncă, butășence, s.f. - Femeie originară din localitatea Buteasa. Locuitoare din Buteasa. - Din butășean + suf. -că.

búte, buți, s.f. - 1. Butoi din doage de lemn în care se ține vinul; ton (ALRRM, 1971: 487): "Zice popa că nu be, / Și l-am prins la butea me" (Bilțiu, 2006: 229). 2. Recipientul de sticlă de la lampă, în care se ține combustibilul (Faiciuc, 2008). ■ (onom.) Butean, nume de familie frecvent în zona Chioar (572 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). - Lat. buttis (DEX, MDA).

butín, butine, s.n. - (reg.) 1. Lemn mare, grindă (Papahagi, 1925; Borșa). 2. Exploatare forestieră; fiecare dintre suprafețele în care este împărțită pădurea în exploatare; parchet (Gh. Pop, 1971: 90): "Doi junci, mânce-i focú / I-ai făcut cu butinu" (Bârlea, 1924, I: 200); "Dusu-i badea la butin / Ș-a zini fără țapin" (Ștețco, 1990: 272). (Maram.; neatestat în alte regiuni ale țării, cf. ALR, 1956: 611). - Et. nec. (MDA); cf. ucr. bútina (Gh. Pop, 1971: 87); atestat în germana veche (sec. IX) în forma butin, în germana medievală (büten, büte) cu sensul de "vas mare de lemn, putină, butoi", cu origine în latina medie (butina).

butinár, butinari, s.m. - (reg.) Muncitor forestier: "Butinarii se numesc lucrătorii în pădure, aceia cari doboară fagi și brazi și-i coboară până la locurile unde pot fi încărcați în căruțe sau încheiați în plute. Exercitându-și meseria mai mult iarna decât vara (iarna trunchiurile copacilor alunecă mai ușor pe pământul sau zăpada înghețată și făcută pârtie), și-au construit colibe pentru adăpost în creerii munților" (Georgeoni, 1936: 15). "Viața butinarilor maramureșeni era foarte grea. Trăiau și munceau în condiții de izolare și mizerie, departe de casă" (Dăncuș, 1986: 66). - Din butin "exploatare forestieră" + suf. -ar.

butinărí, butinăresc, vb. tranz. - (reg.) A lucra într-o exploatare forestieră, a tăia copaci într-o pădure. - Din butinar.

butinărít, s.n. - (reg.) Activitatea de exploatare a lemnului: "Pădurile au început să cadă sub loviturile săcurilor, să se transforme în plute ce coborau la vale, să se încarce în căruțe sau trenuri și să se vândă pentru pită în țară sau străinătate. Așa s-a născut butinăritul" (Georgeoni, 1936: 15). "Perioada optimă de tăiere a lemnului de construcții este între 1 octombrie și 31 martie, adică perioada de întrerupere a vegetației. Vara, activitatea era mai redusă și chiar întreruptă, deoarece prin exploatare s-ar distruge puieții" (Dăncuș, 1986: 65). Butinăritul era o ocupație secundară, după creșterea animalelor și agricultură. - Din butinări.

butucănós, -oásă, butucănoși, -oase, adj. - Grosolan, necioplit. - Din butuc (< but "trunchi") + suf. -ănos (MDA).

bútur, buturi, s.m. - (reg.) Resturi: "Numa buturile i-s aici" (Apșa de Jos). ■ (onom.) Butur, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. - Din but(uc), prin substituirea finalei + suf. -ur (DLRM).

buzăríe, buzării, s.f. - (reg.) Margine. ■ (top.) Buzăriile Dealului Popii, în Dragomirești. - Din buză + suf. -ărie.

buzdugăní, buzdugănesc, vb. tranz. - (înv.) A lovi, a bate cu buzduganul: "O trântesc jos și acolo au buzdugănit-o cum au vrut ele" (Bilțiu, 1999: 282). - Din buzdugan (MDA) < tc. bozdoğan, din boz "cenușiu" și dogan "șoim"; inițial, măciuca avea în vârf un cap de șoim.

buzeșteán, -ă, buzeșteni, -e, (buzean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Buzești. 2. (Locuitor) din Buzești. ■ (onom.) Buzan, nume de familie (5 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Buzești + suf. -ean.

buzeșteáncă, buzeștence, (buzeancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Buzești. Locuitoare din Buzești. - Din buzeștean + suf. -că.