Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera D

 

dábilă, dabile, (dial. dabd'ilă), s.f. (reg.) 1. Namilă, animal mare, greoi. 2. (fig.) Femeie mare, grasă: “Scapă-mă, Doamne, de dabila asta” (Bilțiu, 1999: 210). – Din magh. debella “femeie înaltă și slabă” (Scriban, Șăineanu, MDA).

dáina, (duinu), s.f. (reg.) Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: “Daina de cine-o rămas? / De on pruncuț mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc” (Bârlea, 1924, II: 190-191). ■ (top.) Groapa Dainii, fânațe în Rogoz, cf. Daina, nume de familie atestat în Maram. (Vișovan, 2008). – Var. a lui doină (MDA); în Maram., cu valoare de interjecție în cântecele locale: “numele doinei s-ar trage, în acest caz, dintr-o exclamațiune de duioșie, ceea ce ar explica de la sine existența sinonimului litvan daină” (Șăineanu, 1929); din sl. (srb.) daljina “depărtare” (DER); cuvânt trac (Hasdeu, după DER); din scr. dvojnica “fluier ciobănesc” și legat de lituan. daina (Cihac, după DER); în relație, inclusiv semantică, cu dăina “a legăna” și dăinuș “leagăn”, dar și cu lituan. daina “cântec popular”. ■ Cuv. rom. > ucr. dojna (Candrea, după DER).

dalb, -ă, dalbi, -e, adj. Alb, imaculat: “Mai în jos, pă la tiotori, / Scrisă-s dalbe sărbători” (Calendar, 1980: 15). – Din de + alb (DEX, MDA).

dánci, danci, (danciu), s.m. (reg.) 1. Copil de țigan. 2. Lăutar. ■ (onom.) Danci(u), nume de familie frecvent în zona Vișeu, Borșa, Săcel și Cernești. – Din țig. den ci “dă-mi ceva” (DEX, MDA); dim. de la n. pr. Dan (Con¬stantinescu, 1963: 39).

danț, danțuri, s.n. (pop.) Dans, joc: “Ăsta-i danțu românesc, / Din umere nu clătesc, / Numa stau și tropotesc” (Bilțiu, 1994: 270). – Cf. germ. Tanz “dans” (DEX, MDA), cf. it. danza “dans” (Șăineanu).

darabán, darabani, s.m. (reg.; mil.) Soldat de infanterie; dorobanț. ■ (onom.) Daraban, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. darabont, darabant “dorobanț” (< germ. Trabant) (DER, Scriban, Șăineanu); din darabană “tobă” (MDA).

darác, darace, s.n. (reg.) Utilaj mecanic de prelucrat lâna, care a înlocuit tradiționala hrebincă. ■ “Daracul vechi era acționat cu mâna și avea două palete dreptunghiulare, cu mâ¬nere. În partea inferioară exista un câmp de cuie din sârmă. Una din palete, pe care se pune lâna, era fixată pe un scaun sau pe o laviță, iar cealaltă, în formă de pieptene, trăgea lâna și o scălmăna” (Șainelic, 1996, 64). – Din tc. tarak, darak “pieptene” (Șăineanu, Scriban); din tc. tarak, bg. darak (DEX, MDA).

dáră, (darăcă), adv. (reg.) 1. Desigur, bineînțeles: “Păi, dară că să supără” (Grai. rom., 2000). 2. Atunci: “Noa, merem, dară?” (Bilțiu, 2007: 288). – Var. a lui dar “desigur” (DEX, MDA); probabil rezultat al compunerii cu prep. de și (i)ar(ă) (DER); de la *deară (Crețu, Tiktin, Iordan, după DER).

dárăcă, adv. v. dară.

datoráș, datorași, s.m. (înv.) Debitor. – Din dator + suf. -aș (MDA).

dăbălát, -ă, dăbălați, -te, (dăulat, dăbălăzat), adj. (reg.) 1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: “Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate” (Bilțiu, 1990: 317). 2. (fig.) Supărat, fără voie bună: “Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Așe tare dăbălat” (Bilțiu, 1990: 317). ■ (onom.) Dăbală, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui dăbălăzat (< dăbălăza “a lăsa să atârne”) (DEX, MDA).

dădlóg, dădloage, s.n. (reg.) Lemn gros peste care se așează celelalte lemne când se face focul. – Et. nes. (MDA).

dăgălí, dăgălesc, v.t.r. (reg.) A (se) gâdila. – Var. a lui dăgâli, dâgăli (metateză gâdili, MDA).

dăgălít, -ă, dăgăliți, -te, adj. (reg.) Gâdilat. – Din dăgăli.

dălboánă, dălboane, (dâlboană, dâlbină, bulboană), s.f. (reg.) 1. Loc adânc pe cursul unei ape. 2. Vârtej de apă, vâltoare. ■ (top.) Dâlbina Popii, fânațe în Lăpușul Românesc (Vișovan, 2008). – Var. a lui bulboană, bulboacă (Scriban).

dămăcușán, -ă, dămăcușeni, -e, (dă¬măcușenar), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Dămăcușeni. 2. (Locuitor) din Dămăcușeni. ■ Localnicii folosesc frecvent var. dămăcușenar. – Din n. top. Dămăcușeni + suf. -an.

dămăcușáncă, dămăcușence, s.f. Femeie originară din localitatea Dămăcușeni. Locuitoare din Dămă¬cușeni. – Din dămăcușan + suf. -că.

dămăcușenár, s.m.f., adj. v. dămăcușan.

dăneșteán, -ă, dăneșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Dănești. 2. (Locuitor) din Dănești. ■ (onom.) Dăneștean, nume de familie. ■ În Maram., sunt două localități cu acest nume: Dănești și Dăneștii Chioarului. – Din n. top. Dănești + suf. -ean.

dăneșteáncă, dăneștence, s.f. Femeie originară din localitatea Dănești. Locuitoare din Dănești. – Din dăneștean + suf. -că.

dăngălắu, dăngălăi, adj. s. (reg.) Tăntălău, tont. – Probabil din dang, danga “care imită sunetul unui clopot”, cf. dăngăni + suf. -ălău.

dănțăúș, dănțăuși, (dănțuș), s.m. (reg.) Dansator. ■ (onom.) Dănțăuși, poreclă pentru locuitorii din Cupșeni. – Din danț + suf. -ăuș.

dănțuí, dănțuiesc, v.i. (reg.) A dansa. – Din danț (DEX, MDA).

dănțuș, s.m. v. dănțăuș.

dăráb, dăraburi, (darab, dărabă), s.n. (reg.) Bucată, porție, felie: “Cum o vinit balauru', o scos paloșu și l-o tăiet tăt dăraburi” (Bilțiu, 2007: 61); “Aicea, pân darabu esta de țară, nu să face nimica, tare-i săracă, că-s numa munți” (Papahagi, 1925: 328). ■ (onom.) Darabuș, Darabă, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. darab “bucată” (DEX, MDA).

dărăbí, dărăbesc, v.t. (reg.) A frag¬menta, a rupe, a fărâmița. – Din dărab.

dărăbít, -ă, dărăbiți, -te, adj. (reg.) Rupt în bucăți, fărâmițat. – Din dărăbi.

dărăláș, dărălașuri, s.n. (reg.) Amestec; tocătură. – Var. a lui daralaș.

dărălắu, dărălauă, dărălăuri, (da¬ralău), s.n. (reg.) 1. Râșniță. 2. Teasc. 3. Moară pentru măcinarea fructelor. – Var. a lui daralau.

dărălí, dărălesc, v.t. (reg.) 1. A sfărâma, a măcina. 2. A toca. 3. A stoarce. – Din magh. daral “a măcina” (MDA).

dărălít, -ă, dărăliți, -te, adj. (reg.) Măcinat, tocat. – Din dărăli.

dărătúră, dărături, s.f. (reg.) Nuiele care se împletesc pe fuștei, pe urzeală, la coșurile împletite. – Probabil din (în)dărăt + suf. -ură.

dărăvăí, dărăvăiesc, v.t. (reg.) A vărui, a zugrăvi: “[Înainte de Crăciun] să dărăvăiesc casâle cu albăstreală” (Bilțiu, 2009: 60, vol. II). – Probabil var. a lui dărăi, dârăi “a lăsa urme, a zgâria”, din dâră.

dărăvăít, -ă, dărăvăiți, -te, adj. (reg.) Văruit, zugrăvit. – Din dărăvăi.

dăulát, adj. v. dăbălat.

dăulí, dăulesc, (dului), v.r. (reg.) A se jeli, a se văieta: “Mult mă vait și mă dăulesc” (Memoria, 2003: 39). – Cf. ăuli (Frățilă).

dấcă, dâcuri, s.f. (reg.) 1. Împo¬trivire, încăpățânare. 2. Supărare, mâ¬nie. 3. Ciudă. 4. Dușmănie. – Et. nec. (MDA).

dấcos, -oasă, dâcoși, -oase, adj. (reg.) 1. Încăpățânat. 2. Arțăgos. 3. Răutăcios. 4. Glumeț. – Din dâcă + suf. -os (MDA).

dấjdie, dâjdii, s.f. (arh.) Probabil element din construcția colibei păcurărești sau a gardului împrejmuitor al stânii: “Pe mine legatu, / De furca colibii, / De marginea dâjd'ii” (Antologie, 1980: 373). – Et. nec.

dâmb, dâmburi, s.n. Deal. ■ (top.) Dâmba, deal în Săcel. ■ (onom.) Dâmb(u), Dâmban, Dâmboiu, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XVI). – Din magh. domb “ridicătură, movilă” (Scriban, DEX, MDA).

dâmbóc, dâmbocuri, s.n. Deal, colină: “Du-te 'ntoarce turma-ncoace, / De pă văi, de pe dâmboace” (Lenghel, 1985: 230). – Din dâmb + suf. -oc.

dâmbós, -oasă, dâmboși, -oase, adj. Deluros, cu dealuri multe. – Din dâmb + suf -os.

dắngă, prep. comp. - De lângă: “Da’ Iulișca, fosta lui drăguță, i-o făcut vrăjuri și l-o pus să se scoale noaptea dângă nevastă...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 149). – Din de + lângă.

dâlbină, s.f. v. dălboană (“loc adânc pe cursul unei ape”).

dâlbóană, s.f. v. dălboană.

dârjă, dârje, (îndârjă), s.f. (reg.) Coada mai lungă a îmblăciului; codorâște. – Var. a lui dârjală.

dârlái, dârlaiuri, s.n. (reg.) 1. Cântec (de dragoste, de dor); hore p-alungu’, doină: “Buhăitul zimbrilor, / Dârlăitul zânelor” (Memoria, 2004-bis: 1.188). 2. Strigătură la horă. (Maram.). – Post¬verbal a lui dârlâi / dârlăi “a cânta dintr-un instrument” (MDA), cf. dârlă “bucium”.

dârlăí, dârlăiesc, (dârlâi), v.i. (reg.; înv.) A cânta, a hori, a zice o hoare: “Și toată vremea, lucrând, cânta și dârlăia din gură” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 129). – Var. a lui dârlâi (formă onomatopeică) (MDA).

dârlăít, dârlăituri, (dârlâit), s.n. (reg.; înv.) Horire. – Din dârlăi.

dârlóg, dârlogi, s.m. (reg.) Curea, frâu: “...doi apucă caii hinteiului de dârlogi” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 160). – Din sl. *dologǔ “adăugat” (Candrea, după DER).

dârloágă, dârloage, s.f. 1. Mârțoagă. 2. Căruță veche și spartă. – Et. nec. (MDA); din dârlog “anexă, adaos” (Scriban, Șăineanu).

deaírea, adv. (înv.) Din altă parte. – Din de + airlea, aire “în altă parte”.

deauna, adv. Totodată, în același timp: “Jos la ele cobora, / De-a-una le și hrănea” (Ștețco, 1990: 92). – Din de + a + una (DLRM).

decémvre, s.n. v. dețember.

decúng, decunguri, (dicung), s.n. (reg.; înv.; mil.) Tranșeu. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “apărare”. – Din germ. Deckung “apă¬rare, acoperire; camuflare”.

dedá, dedau, v.r. A se obișnui, a se acomoda. – Lat. dedere “a da, a trimite; a (se) dedica” (DEX, MDA), prin var. vulg. *dedare (Pușcariu, CDDE, după DER); din a da “a oferi” (Scriban).

dedát, -ă, dedați, -te, adj. Acomodat: “O vinit altu' cu boi care o fost dedaț' cu trasu din greu” (Bilțiu, 2013: 85). – Din deda (DEX, MDA).

defíge, defig, v.t. (arh.) 1. A stabili. 2. A statornici. 3. A fixa: “…pentru carele stațiuni se defige termenul pe 30 octombrie anul curent” (Câmpeanu, 2016: 188). – Lat. defigere (Scriban, MDA).

degnitár, s.m. v. dignitar (“dem¬nitar”).

dehămá, v.t. A da jos hamurile. – Var. a lui deshăma.

dehămát, -ă, dehămați, -te, adj. 1. Fără hamuri. 2. (ref. la haine) Nearanjat; descheiat la nasturi. – Din dehăma.

dej, dejuri, s.n. (reg.) Vas pentru măsurat laptele (Maram. din dreapta Tisei). ■ (onom.) Deji, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec.

dejdiná, dejdin, (desdina, dezdina), v.t.r. A rupe în două, a despica, a frânge: “...cum a venit Omul Nopții și a d'ejd'inat-o pe Fata Pădurii și cum a prăjit-o acolo, pe tăciuni și a mâncat-o” (Bilțiu, 1999: 170). – Var. a lui dezbina “a desface, a rupe, a despărți”.

dejdinát, -ă, dejdinați, -te, adj. (reg.) Rupt, despicat. – Din dejdina.

deleán, -ă, deleni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Dealu. 2. (Locuitor) din Dealu. ■ În Ma¬ram. sunt două localități cu acest nume: Dealul Mare și Dealul Corbului. ■ (onom.) Deleanu, Delian, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Dealul + suf. -ean.

deleáncă, delence, s.f. Femeie originară din localitatea Dealu. Lo¬cuitoare din Dealu. – Din delean + suf. -că.

délniță, delnițe, s.f. 1. (în Evul Mediu) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv. 2. (înv.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor. ■ (top.) Delniță, fânațe și arătură în Bocicoiel, Glod, Oncești, Slătioara, Strâmtura; Delniță, top. în Sălsig (Codru), în Lunca Someșului și în Rohia (Lăpuș). – Cf. ucr. dil'nyc'a (DEX, MDA); din sl. delĭnica, delinika “parte mică” (Scriban, Șăineanu).

demandá, demand, v.t. (înv.) A porunci, a ordona: “…în cas contrar, s-a demandat lui Odwaedus, comitelui Maramureșului, să-l apere în drepturile sale pe Petru Gherheș în contra orișicui” (Mihali, 1900: 476; dipl. 199). – Lat. demandare (DER, MDA).

demicá, demic, (demnica), v.t. (reg.) 1. A rupe în bucăți. 2. A distruge, a nimici. – Lat. *demicare; var. a lui dumica (MDA).

demicát, -ă, demicați, -te, (dem¬nicat, dimicat), adj. (reg.) Tăiat (sau rupt) în bucăți, ciopârțit: “Dară din pușcă-mpușcat / Și din sabie d'imnicat” (Papahagi, 1925: 80) – Din demica.

deocheá, deochi, v.t. A fermeca cu privirea. – Din deochi (DEX, MDA).

deocheát, -ă, deocheați, -te, adj. Fermecat, vrăjit, îmbolnăvit. (Sec. XVI). – Din deochia. depléu, s.n. v. diplău (“hățuri”).

depuí, depuiesc, v.t. (reg.) A curăța de crengi un copac doborât. – Din des-, element de compunere cu sens privativ + pui “a face pui”.

depuíre, depuiri, s.f. Operația de curățare (de crengi) a copacului do¬borât. – Din depui.

depuít, -ă, depuiți, -te, adj. (reg.) Curățat de crengi. – Din depui.

derdelúș, derdelușuri, s.n. (reg.) Loc în pantă unde se dau copiii cu sania. – Et. nec. (MDA).

deregătór, deregători, s.m. (înv.) Dregător, demnitar la curtea dom¬nească: “...și să se știe ce deregător au fost în varmeghie...” (Bârlea, 1909: 187; doc. din 1761). – Din drege, cu sensul vechi de a conduce o acțiune + suf. -ător (DER, MDA).

deregătorí, deregătoresc, v.t. (înv.) 1. A conduce. 2. A fi dregător: “...deregătorindu varmighii Maramură¬șulu domnu Maria Sa baronu Barcoți Imvre de Sala...” (Bârlea, 1909: 123). – Din deregător, var. a lui dregător.

derége, dereg, (direge, derede, deré), v.t. (înv.) 1. A curăța bucatele (grâul, secara) de semințe străine și de gunoi. 2. A repara: “Eu, Nechita Pop Ștefancul din Ilișești am tocmit și am dires această carte cu cheltuiala mea...” (Socolon, 2005: 329-330). 3. A potrivi gustul unei mâncări: “Nu știu ce deré” (Faiciuc). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “a tăia”. – Var. a lui drege (DEX, MDA).

derépt, prep. (înv.) Pentru, cu: “...o au cumpărat (...) drept 7 florinți” (Dariu Pop, 1938: 38; doc. din 1790). – Var. a lui drept (MDA), din lat. directus (DEX, MDA) sau lat. *derectus (CDDE, după DER).

dereptáte, dereptăți, s.f. (înv.) Dreptate: “…și, pîntru mai mare de¬reptate, ne punem iscălitura și pecetea noastră ce obicinuită” (Bârlea, 1909: 161). – Din drept + suf. -ătate (DEX, MDA).

derés, adj. (reg.; înv.) Îndreptat, tăiat, curățat: “A ta-i plină de ovăs, / De cela ce nu-i deres” (Țiplea, 1906: 470). – Var. a lui dres (< derege, drege) (Scriban, MDA).

deságă, desagi, s.f. Traistă con¬fecționată din pânză țesută în patru ițe, în carouri. – Din ngr. disakki(on) “doi saci” (Scriban, DEX), bg. disagi (DEX, MDA).

desắt, s.n. v. deset (“desiș”).

desbălțuí, desbălțuiesc, v.t. (reg.) A lua cununa de pe capul miresei. ■ Ceremonialul avea loc în noaptea nunții, după miezul nopții; cu acest prilej, nănașa îi lega năframa prin care, oficial, mireasa devine nevastă, adică femeie măritată. – Din des- + (îm)bălțui.

desbumbá, desbumb, (dezbumba), v.t.r. (reg.) A(-și) desface nasturii. – Din des- + (îm)bumba.

desbumbát, -ă, desbumbați, -te, adj. (reg.) Cu nasturii desfăcuți la haină. – Din desbumba.

descățá, descăț, v.t.r. (reg.) A (se) desface, a (se) despărți: “Da-oi slujbe la popa / Să mă pot eu descăța” (Pa¬pahagi, 1925: 264). – Cuv. autohton (Russu); din des- + (a)căța.

descățát, -ă, descățați, -te, adj. (reg.) Desfăcut, despărțit: “Frundză verde de căline, / Descățat de cătă mine” (Papahagi, 1925: 264). – Din descăța.

descâlțî, descâlțăsc, v.t. (reg.) A desface câlți: “Nu-i bine a descâlțî” (Papahagi, 1925: 315). – Din des- + câlți “fire de cânepă”, cf. descâlci.

descântá, descânt, v.t.i. 1. A dezlega de vrajă. 2. A fermeca, a vrăji. 3. A zice strigături: “În joc, feciorii descântă, adecă zic diferite chiuituri, de regulă sarcastice...” (Gherman, 1938: 19). – Lat. *discantare (CDDE, DEX, MDA).

descântát, -ă, descântați, -te, adj. Dezlegat de vrajă. – Din descânta.

descântătór, -oare, descântători, -oare, adj., s.m.f. 1. Persoană care știe să descânte, să facă vrăji: “Mereț' în Botiza, că-acolo este-o descântătoare și vă duceți la ie…” (Bilțiu, 2007: 278). 2. Staroste: “La cununie nu asistă nici părinții, nici neamurile, ci numai tineretul și câțiva cunoscuți, între cari este un descântător, un sfătos al satului, care știe multe și, mai ales, în caz de nevoie, să improvizeze versuri” (Gherman, 1938: 16). – Din descânta + suf. -tor (MDA).

descấntec, descântece, s.n. 1. Formulă magică versificată cu care se descântă; vrajă, descântătură. 2. Ac¬țiune de desfacere, de dezlegare de făcătură, de vrajă: “La 1650, 18 iulie, o femeie [din Baia Mare] care se ocupa cu descântece a fost arsă pe rug” (Meruțiu, 1936: 25). – Din des- + cântec (Scriban, DEX); din descânta (MDA).

descínge, descing, v.t. A desface: “Da' din brâu mă pot descinge, / Cu doru nu pot învinge” (Papahagi, 1925: 207). – Lat. discingere (DEX, MDA); din des- + (în)cinge “a lega” (Scriban, Șăineanu).

desciorluí, desciorluiesc, v.t.r. (reg.) (ref. la funie) A (se) descâlci. (Maram.). – Din des- + ciorlui “a lega” (MDA), cf. ciorlău.

desciurecá, desciurec, v.t.r. (reg.) A (se) desface, a se descoase. (Maram.). – Din des- + (în)ciureca (MDA), var. a lui înciura “a coase, a lega”.

desciurecát, -ă, desciurecați, -te, adj. (reg.) Desfăcut, descusut. – Din desciureca.

descobilá, (dial. descobd'ila), v.t. (reg.) A lua plugul de pe cobilă (= suport care servește la transportarea plugului pe drum): “Plugu l-o descobd'ilat / Și pe brazdă l-o mânat” (Bârlea, 1924: 21). – Din des- + cobilă “capră, suport”.

descumpărá, descumpăr, v.t. 1. A răscumpăra: “Cele cinci oppide coro¬nale nu numai atunci erau date în proprietate privată de scurtă durată, dear și în secolul XVII au fost inpig¬norate lui Ștefan Bethlen, și numai în anul 1744 s-au descumpărat” (Mihaly, 1900: 152; dipl. 65). 2. A plăti, simbolic, nănașa, pentru a reintra în posesia propriului copil, după botez. – Cf. răscumpăra (Scriban, MDA).

descumpărát, -ă, descumpărați, -te, adj. Răscumpărat. – Din descumpăra.

descumpăráre, descumpărări, s.f. (reg.) Operație rituală prin care mama reintră în posesia copilului, după botez, timp în care copilul este al nănașei, după ce l-a răscumpărat de la moașă. – Din descumpăra.

desdăuná, v.t. A desbăgubi. – Din des- + dăuna “a prejudicia”.

desdăunát, -ă, desdăunați, -te, adj. Desbăgubit. – Din desdăuna.

desdăunáre, desdăunări, s.f. Des¬băgubire: “…din obligațiunile desdă¬unării regalelor antistiile comunale au donat școlilor aproximativ 130.000 florini…” (Câmpeanu, 2016: 21). – Din desdăuna “a despăgubi”.

desdiná, v.t.r. v. dejdina.

desdinát, -ă, desdinați, -te, adj. Rupt, sfârtecat. – Din desdina, var. a lui dejdina.

deseșeán, s.m.f., adj. v. deseștean.

deseșeáncă, s.f. v. deseșteancă.

deseșteán, -ă, deseșteni, -e, (deseșean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Desești. 2. (Locuitor) din Desești. ■ (onom.) De¬seșan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Desești + suf. -ean.

deseșteáncă, deseștence, (deseșeancă), s.f. Femeie originară din localitatea Desești. Locuitoare din Desești. – Din deseștean + suf. -că.

desét, deseturi, (desăt, desât), s.n. Desiș: “În munțî Carpaților, / În desâtu brazilor” (Papahagi, 1925); “Numai siarele sălbatice umblau prin desetul cel mare” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 240). – Din des + suf. -et (DEX, MDA).

desfăcá, desfăc, v.t. (reg.) 1. A îndepărta pănușii de pe știuleții de porumb: “Rudele și vecinii veneau, reciproc, în clacă, la desfăcat mălaiul de pănujii...” (Faiciuc, 2008: 256). 2. A desprinde boabele de pe cocean: “[Povestea] o știu de la bunica. Ne-o spunea când desfăcam” (Bilțiu, 2007: 294). – Lat. *disfabicare (CDDE, MDA).

desfăcáre, desfăcări, s.f. (reg.) Operație de desfacere a pănușilor de pe știuleții de porumb; depănușare. – Din desfăca.

desfăcát¹, s.n. Desfăcare, depănu¬șare: “Desfăcatul era o adevărată sărbătoare la care participau feciori și fete, se glumea, se cânta. Gazda casei dădea o cină la sfârșitul acestei munci” (Dăncuș, 1986: 45). – Din desfăca.

desfăcát², -ă, desfăcați, -te, adj. (reg.) Despănușat. – Din desfăca.

desfăcáță, desfăcațe, s.f. Plantă nedefinită, folosită în practicile magice: “În contra vrăjurilor și a farmecelor, femeile strâng o plantă ce crește prin pădure, pe care o numesc desfăcață. Această plantă ele o fierb în apă, iar cu această plantă se spală pe tot corpul” (Corpus, 2004: 48). – Din desfăca, var. pop. a lui desface “a dezlega de vrăji” + suf. -ață.

desfătá, desfăt, (desfăța), v.t.r. A (se) răsfăța, a (se) delecta. – Din lat. foetere “a mirosi urât, a face silă”, cu pref. dis-, care indică sensul contrar (Șăineanu, DER).

desfătát, -ă, desfătați, -te, adj. Răsfățat. – Din desfăta.

desgăduí, desgăduiesc, v.i. (reg.) A slăbi, a desface o legătură: “Din brâu m-aș desgădui, / Cu doru nu știu ce-a hi” (Papahagi, 1925: 207). – Din des- + (în)gădui.

despărtáștină, despărtaștini, (dis¬păr¬țaștină), s.f. (reg.) Divorț (Maram. din dreapta Tisei). – Din despărți “a separa” + suf. -aștină.

despărțămấnt, despărțăminte, s.n. (înv.) 1. Departament, diviziune. 2. Sală de clasă: “…copiii erau organizați numai în trei despărțăminte” (Câmpeanu, 2016: 90). – Din despărți + suf. -ământ (DEX, MDA).

despărțénie, despărțenii, s.f. (reg.; înv.) 1. Despărțire. 2. Desfacere. 3. Rupere. 4. Divorț; despărțaștină. – Din despărți + suf. -enie (MDA).

despecerlí, despecerlesc, v.t. (reg.) A despecetlui, a desface pecetea: “Da-n ista cornuț de masă / Este-o scumpă de oiagă. / Până n-o despecerlești, / De miros tăt te topești” (Bilțiu, David, 2007: 116). – Din des- + pecerli, var. a lui pecetlui.

despecerlít, -ă, despecerliți, -te, adj. Desfăcut de pecete. – Din despecerli.

despoiá, despoi, v.t.r. 1. A (se) dezbrăca. 2. A deposeda (de bunuri), a jefui: “…carele călătorind din Mara¬mureș către Seleuș a fost atacat (…) și despoiat de calul seu, banii sei…” (Mihaly, 1900: 342; dipl. 142). – Var. a lui despuia (DEX, MDA).

despoíat, -ă, despoiați, -te, adj. 1. Dezbrăcat. 2. Jefuit, furat, prădat. – Din despoia.

desprimăvărá, v.r. A se face primăvară: “Și, când s-o desprimăvărat, s-o uitat el bine la Gutâi” (Bilțiu, 2007: 330). – Din des- + (îm)primăvăra (MDA).

despúnge, despung, v.t. (reg.) A întoarce acul de cusut prin îm¬punsătură: “Nu știi punge, / O des¬punge, / O dor de badea o-agiunge” (Papahagi, 1925: 245). – Din des- + (îm)punge.

destiliná, v.t. v. detilina (“a separa”).

destrăbălá, destrăbălez, v.r. 1. A se deda la practici imorale. 2. A fi dezordonat. – Et. nec. (MDA); probabil din it. (s)traballare “a oscila, a șovăi, a se clătina” (Scriban, DER).

destrăbălát, -ă, destrăbălați, -te, adj. 1. Desfrânat. 2. Dezordonat. – Din destrăbăla (MDA).

destrunocá, v.t. 1. A separa, a despărți. 2. A învrăjbi: “Cine ne-o destrunocat / Aivă moarte de 'nnecat” (Țiplea, 1906: 471). (Maram.). – Din des- + (în)trunoca (MDA).

destrunocát, -ă, destrunocați, -te, adj. (reg.) Învrăjbit, despărțit. – Din destrunoca.

destulí, destulesc, v.r. (reg.) A se îndestula, a se sătura: “Cu hore s-o destulit” (Papahagi, 1925: 204). – Var. a lui (în)destula (MDA).

desțânțălá, desțânțălez, v.t. A da jos hamurile de pe cal. – Din des- + țântă, var. pop. de la țintă “cui, știft”.

desțânțălát, -ă, desțânțălați, -te, adj. (ref. la cai) Fără harnașament: “Cum dormea, Pintea a visat că prietenul lui îi mort de bat și murgul desțânțălat” (Bilțiu, 1999: 427). – Din desțânțăla.

desțelení, desțelenesc, v.t. 1. A ara adânc, a desfunda un teren. 2. A sparge pământul lăsat mai mulți ani nelucrat; a ogorî. – Din des- + (în)țeleni (DEX, MDA).

desțeleníre, desțeleniri, s.f. Tehnică utilizată pentru obținerea de noi parcele arabile. ■ Toamna se ara ogorul cu plugul; pentru distrugerea rădăcinilor de iarbă, brazdele se lăsau peste iarnă să înghețe, iar primăvara se ara din nou. – Din desțeleni (DEX, MDA).

desțelenít, -ă, desțeleniți, -te, adj. (ref. la terenuri) Arat și pregătit pentru însămânțări. – Din desțeleni.

deșălá, deșăl, v.t.r. (pop.) A-și îndoi spinarea, a se încovoia: “No, amu [Fata Pădurii] nu ți-a mai veni altu în veci, că tătă am deșelat-o, a zis Omul Pădurii” (Bilțiu, 1999: 1.712). – Var. a lui deșela (DEX, MDA).

deșălát, -ă, deșălați, -te, adj. Strâmb, încovoiat, cu spinarea îndoită: “C-avem capră deșălată / Și vrem una-adevărată” (Bilțiu, David, 2007: 225). – Din deșăla.

deșért, deșeartă, adj. Gol: “În luna lui Ianuarie, vin pe inima deșeartă bea, ca să nu te prindă vânturile peste an” (Socolan, 2005: 205). – Lat. desertum (MDA).

détilin, (dial. d’et’ilin), adj. (reg.) Separat: “Și caprele cele se aleg dintre oi d'et'ilin, nu vreau a umbla cu oile” (Papahagi, 1925: 326). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu var. dechilin “separat”. – Der. regr. din detilina “a despărți”.

detiliná, (destilina), v.t. (reg.) A separa, a despărți. – Probabil din des- + (în)tilina, (îm)ptilina “a lega”, cf. a împila.

deț, dețuri, s.n. (reg.) Unitate de măsură pentru lichide, echivalent cu un decilitru. ■ (uzual) Un deț = un pahar de horincă. – Cf. germ. Dezi(liter) “decilitru”; magh. deci “o sută de grame”(MDA).

dețémber, (decemvre, dețemvre), s.n. (pop.) Luna decembrie. – Din germ. Dezember (< lat. december < lat. decem “zece”; la romanii vechi, de¬cembrie era luna a zecea, deoarece anul calendaristic începea în martie).

dezânoáie, s.f. (reg.) Teren cu multe vizuini. ■ (top.) În Dezânoaie, deal în Dragomirești. – Din dezuină “vizuină” + suf. -oaie.

dezbătá, dezbăt, v.r. 1. (în expr.) A se dezbăta de cap = a-și reveni în simțiri, a-și recăpăta conștiința: “Apoi m-am dezbătat de cap după ce dracu' s-a dus în treaba lui...” (Bilțiu, 1999: 408). 2. A se trezi din beție. – Din dez + (îm)băta (DEX, MDA).

dezbrăciná, dezbrăcinez, dezbracin, v.t.r. (reg.) A (se) desface la brăcinari, a (se) descinge. – Din dez + (îm)brăcina.

dezbrăcinát, -ă, dezbrăcinați, -te, adj. (reg.) Desfăcut la brăcinari. – Din dezbrăcina.

dezbumbá, v.t.r. v. desbumba (“a desface nasturii”).

dezburdá, dezburd, v.t. (reg.) A readuce un obiect răsturnat în poziția normală. – Din dez + (îm)burda.

dezdiná, v.t.r. v. dejdina.

dezmățát, -ă, dezmățați, -te, adj. Cu hainele în dezordine, descheiat la nasturi, cu înfățișarea neglijentă. – Din dez + mațe + suf. -at, cu sensul “căruia îi atârnă zdrențele ca mațele unei vite spintecate” (Scriban, DLRM, DEX).

di, interj. Cuvânt cu care se îndeamnă la mers calul înhămat. – Formă onomatopeică.

diác, dieci, s.m. 1. Cântăreț bi¬sericesc. 2. Student, școlar. ■ (onom.) Diac, Diaconescu, Diaconiță, Diaconu, nume de familie în jud. Maram.; Deac, nume de familie frecvent în loc. Bogdan-Vodă. – Din vsl. dijakǔ “diacon” (DEX, MDA).

díbol, diboli, (dial. d'ibol), s.m. (reg.; pop.) 1. Bivol, vită cornută. 2. (depr.) Epitet pentru o persoană grasă sau nesimțită. ■ (onom.) Diboli, poreclă pentru locuitorii din Mânău. – Din bivol.

dícă, dici, s.f. (reg.) 1. Unitate de măsură pentru cereale, echivalentă cu aproximativ 25 kg. 2. Unitate de măsurare a terenului: “O dică = terenul semănat cu 25 kg de grâu” (AER, 2010; 67). – Et. nec. (MDA).

dicúng, s.n. v. decung (“tranșee”).

diecíoară, s.f. Învățătoare; dieciță. – Din diac + suf. -ioară.

diecíță, diecițe, s.f. (reg.) Soție de diac: “Andraș jupîneasa dieciță Anas¬tasie s-au răpăusat și s-au îngropat, lăsînd această sfîntă carte pe sama sfintei beserici de Bae-Mare…” (Bârlea, 1909: 138; doc. din 1760). – Din diac “cântăreț la biserică” + suf. -iță (MDA).

diétă, diete, s.f. (înv.) Parlament regional; adunare legislativă. ■ În Trans., Dieta a funcționat între sec. XVI - XIX. – Din fr. diéte “dietă, regim”, lat. dieta (DEX, MDA); lat. dieta (Scriban).

digán, adj. (reg.) Sănătos. ■ Uzual, în expr. Să fii d'igan! – Et. nec.

dignitár, dignitari, (degnitar), s.m. (reg.) Demnitar: “Petru Pogan, comite de Posoniu, era dintre dignitarii țerei și de nobilitate veche…” (Mihaly, 1900: 873; dipl. 354, la note). – Var. a lui demnitar.

dihái, adv. (pop.; în expr.) Mai dihai = mai grozav: “Acum, văzându-și biciul rupt, se-nfurie și mai dihai bătrânul și urlă la Pătru…” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 35). – Cf. tc. daha “mai, încă” (MDA).

dihónie, dihonii, s.f. Neînțelegere, vrajbă. – Din ngr. dihónia (DEX, MDA).

dihonosî, dihonosesc, v.r. (reg.) A se îngrășa: “Ce te-ai dihonosât?” (întrebare care se adresează unui om care s-a îngrășat precum un urs, care toamna acumulează grăsime pentru iarnă, când intră în hibernare). – Cf. dihanie “animal sălbatic; namilă”.

dihonosât, -ă, dihonosâți, -te, adj. (reg.) Îngrășat. – Din dihonosî.

dijdíță, dijdițe, s.f. (reg.) 1. Scândura laterală a patului. 2. Ghizd la fântână; gardină. – Din ghizd “împrejmuire de bârne sau scânduri, la fântână” + suf. -iță.

dílcoș, dilcoși, s.m. (reg.) 1. Tâlhar; ucigaș: “Te-am lăsat cu oamenii, / Nu-n codru cu d'ilcoșii” (Bilțiu, 1998: 214) (Maram., Trans.). 2. Haiduc. – Din magh. gyilkos “ucigaș, asasin; vinovat” (MDA).

dilí, dilesc, v.t. A lovi, a bate: “Soarele-l ardea, / Ploaia îl dilea, / Grâu' gazdii bine se cocea” (Bilțiu, 1996: 380). – Posibil din țig. da-, part. dilo “a da” (Graur, după DER; MDA).

dilít, -ă, diliți, -te, adj. Lovit, bătut. – Din dili.

dilíș, dilișuri, s.n. (reg.; înv.) Adunare, sfat: “Unde fac diliș domnii” (Bârlea, 1924, II: 20). – Din magh. gyűlés “adunare”.

dilișî, v.r. (reg.; înv.) 1. A se strânge, a se aduna. 2. A discuta, a dezbate: “Domni-o stat și-o dilișât / Și pe nime' n-o găsât” (Papahagi, 1925: 181). – Din magh. gyűlésez “a ține o ședință”.

dilíu, adj. 1. Nebun. 2. Năuc, zăpăcit. – Din tc. deli “nebun, smintit” (MDA).

dimicát, adj. v. demicat (“rupt în bucăți”).

dimijélie, dimijelii, s.f. (arh.) Vas sau cutie cu care se numărau banii după capacitate; baniță: “Înălțate împărate, să-m' daț dimijilia, că am on fecior și n-am cu ce-i măsura banii, numai cu dimijilia dumneavoastră îi poci” (Bilțiu, 2007: 49). – Cf. dimirlie (și var. dimerlie, demerlie) “baniță”.

dínte, dinți, s.m. 1. Arpagic (Allium schoenoprasum L.); horcede. 2. (reg.) Dinte de lup = motiv ornamental folosit frecvent în arta prelucrării lemnului de către meșterii maramureșeni; incizie făcută cu ghinul în formă de unghie. 3. Crestătură în bârne pentru a le îmbina. 4. (reg.) În dinte, mod de îmbinare a bârnelor. – Lat. dens, dentis “dinte, colț, fildeș” (CDDE, DEX, MDA); probabil termen i.-e. (cf. scrt. danta, celt. dant, lit. dantis, gr. dontos).

dipcé, loc. prep. (pop.) Pentru ce, de ce; deoarece, pentru că: “Apoi să știi tu, hăi Mări, că de bună samă Fata Pădurii ț-o schimbat pruncu, dipce-o fost așe frumușel” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 118). – Din dipt + ce.

díplă, diple, s.f. 1. Coardă (de vioară): “Când aud arcul pe d’iplă...” (Ștețco, 1990: 270). 2. (prin extens.) Vioară: “Când aud d'ipla zâcân' / Picioarele nu mă țân”. – Din vsl. dipla “fluier”, srb. diple “cimpoi” (Scriban); din slov. dibla “țeavă de suflat, cimpoi” (Șăineanu); din ngr. dipla, srb. diple (MDA); probabil din magh. gyeplő “hăț, curea”.

diplắu, dipleie, diplauă, (depleu), s.n. (reg.) Parte a hamului alcătuită din curele sau frânghii, cu care se conduc caii; hățuri. ■ Exclusiv în nordul țării (ALR, 1956: 293). – Din magh. gyplő “hăț” (Galdi, după DER).

dipt, prep. Drept, pentru. – Dintr-o var. (înv.) derept, dirept a lui drept.

diptacé, loc. adv. (pop.) Pentru aceea, de aceea: “Diptace n-o las să-și vadă cocoana, că nici nu-i fata ei adevărată” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 113). – Cu sensul inițial de “drept pentru aceea”; din dipt (drept) + ace (aceea).

dirége, v.t. v. derege.

diresătúră, diresături, s.f. (reg.) Resturi rezultate din separarea boabelor de grâu de alte semințe și impurități. – Din dires + suf. -ătură (Frățilă).

dirigălí, dirigălesc, (dirigui), v.t. (reg.) A da ordine (cuiva), a conduce (pe cineva), a da dispoziții. – Din magh. dirigálni (MDA).

dirigălít, -ă, dirigăliți, -te, adj. (reg.) Condus (de cineva). – Din dirigăli.

diriguí, v.i. v. dirigăli.

dispărțáștină, s.f. v. despărtaștină (“divorț”).

distulí, v.t. v. tistuli (“a distila”).

diúg, diuguri, (dial. d’iug), s.n., adj. (reg.) 1. Hoit, cadavru. 2. Cal slab, mârțoagă. 3. Leneș, trândav, puturos. 4. (prin ext.) Gropar. ■ (onom.) Diugas (“Groparu”), poreclă în Poienile de sub Munte. – Din magh. dög “trândav, puturos; mortăciune” (MDA).

dizdít, -ă, dizdiți, -te, adj. Îngrădit: “Nice fântână d'izd'ită, / Nice grădină îngrădită” (Bârlea, 1924, I: 219). – Probabil din *ghizdi “a îngrădi”.

dobalắu, s.n. (reg.) Băț cu măciucă în vârf, folosit pentru a bate toba. – Din dobă + suf. -lău.

dobáș, dobași, (doboș, doboeș), s.m. (reg.) Toboșar. ■ (onom.) Doboș, nume de familie în jud. Maram.; Dobași, poreclă pentru locuitorii din Vadul Izei, “fiind foarte buni muzicanți”; neamul Doboeșilor din Borșa (“unul a fost toboșar în armata împăratului Austriei”, Mihali, Timiș, 2000). – Din magh. dobos (Scriban); var. a lui tobaș (DEX, MDA).

dóbă, dobe, s.f. (reg.) Instrument muzical; tobă. ■ (onom.) Doba, Dobai, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. dob “tobă” (Șăineanu, Scriban, MDA).

dobălí, dobălesc, (dobălui, dobzăli), v.t. (reg.) 1. A bate toba: “Trag clo¬potele, dobăluiesc, apucă care ce poate (...) și să duc tăt în fugă cătă Cosău” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 248). 2. A bate pe cineva. – Din dobă + suf. -ăli.

dobălít, -ă, dobăliți, -te, adj. (reg.) Lovit, bătut. – Din dobăli.

dobăluí, v.t. v. dobăli.

dóboeș, s.m. v. dobaș (“toboșar”).

dóboș, s.m. v. dobaș.

dobricán, -ă, dobricani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Dobric. 2. (Locuitor) din Dobric. ■ (onom.) Dobrican, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Dobric + suf. -an.

dobricáncă, dobricance, s.f. Femeie originară din localitatea Dobric. Locuitoare din Dobric. – Din dobrican + suf. -că.

dobzălí, dobzălesc, (dobzăla), v.t. (reg.) A bate pe cineva: “De-i spunem că l-am bătut pă oarice copil, iar mă dobzăle tata” (Bilțiu, 2007: 220). – Din magh. dobzani “a se umfla” (DEX, MDA).

dobzălít, -ă, dobzăliți, -te, adj. (reg.) Bătut. – Din dobzăli.

docínte, s.m. (reg.) Învățător: “…protocolul de alegere de docinte în comuna Nănești…” (Câmpeanu, 2016; doc. din 1906). – Cf. docent “grad didactic” (< germ. Dozent).

dodilí, dodilesc, (dozili), v.t.r. (reg.) 1. A dojeni, a mustra. 2. A (se) supăra. 3. A (se) usca de căldură; a fi pălit de soare: “Măieranu l-o dozilit, / Todoran s-o războlit” (Bârlea, 1924: 58). – Probabil var. a lui dodăi “a (se) supăra”.

dodilít, -ă, dodiliți, -te, (dozilit), adj. (reg.) Supărat, mâhnit: “Nici când am fo' dodilit, / Șohan nu m-ai gogolit” (Pa¬pahagi, 1925). – Din dodili.

dóftor, doftori, s.m. (pop.) Doctor. (Maram., Trans., Moldova). – Var. a lui doctor.

doftorí, doftoresc, v.t.r. (pop.) A (se) trata, a (se) îngriji, a (se) vindeca; a (se) doctori. – Din doftor.

dohán, s.n. (reg.) Tutun (Nicotiana tabacum): “Nouă gazda ni-i dator / Cu-o păpușă de dohan” (Calendar, 1980: 143). – Din magh. dohány “tutun”.

dohăní, dohănesc, v.i. (reg.) A fuma, a consuma tutun: “Moșu-meu o fost dohănită și-o văzut că scapără ceva ca focu” (Bilțiu, 2007: 286). – Din dohan.

dohănáș, dohănași, (dohănâș), s.m. (reg.) Fumător. – Din dohan + suf. -aș.

dóhot, dohoturi, s.n. (reg.) Păcură; combustibil pentru lampă; fotoghin, naft, opaiț. – Din ucr. dehotǐ (DER, DEX, DMA); din magh. dohot (Cihac, după DER; Scriban).

dohotár, dohotari, s.m. (reg.) Vân¬zător de păcură. ■ (onom.) Dohotar, nume de familie frecvent în zona Petrova. – Din dohot “păcură extrasă, în vechime, din coajă de copac” + suf. -ar (DLRM, MDA).

dohotăríe, dohotării, s.f. (reg.) Instalație prin care se obțineau uleiuri vegetale folosite la ungerea osiilor căruțelor. ■ (top.) Dohotării, fânațe în Dragomirești. – Din dohot + suf. -ărie (Frățilă).

doicí, doicesc, v.t. 1. A îngriji, a crește (pe cineva), a ocroti: “N-am doicit, n-am legănat / Și bătrână m-am lăsat” (Bilțiu, 2006: 52). 2. A alăpta. – Din doică (DEX, MDA).

doicít, -ă, doiciți, -te, adj. Îngrijit, ocrotit, crescut: “Ruminită și tomnită, / De bună mamă doicită” (Bilțiu, 2006: 76). – Din doici.

dolomán, dolomane, s.n. (reg.) Suman cu mâneci lungi, tivit cu postav (negru) la poale și la buzunare; căput. – Din germ. Dolman, fr. dolman (MDA).

domnalắu, domnalăi, s.m. (reg.) Domn; domnar. – Din domn + suf. -alău.

domnár, domnari, s.m. (înv.) Per¬soană de rang înalt; domn, boier: “Odată niște domnari s-au dus pe acolo să vâneze...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 204). ■ (onom.) Domnariu, nume de familie în jud. Maram. – Din domn + suf. -ar (MDA).

domnitór, domnitoare, (domnitoriu), adj. (reg., înv.) Care domină, care stăpânește: “…zicându-le ca să spună părinților că din contra fumului domnitoriu în școală nu putem învăța” (Câmpeanu, 2016: 189). – Din domni + suf. -tor(iu).

domnós, -oasă, domnoși, -oase, adj. Care are pretenții de domn, de boier. – Din domn + suf. -os.

dóniță, donițe, s.f. 1. Vas, găleată de lemn, în care se mulge laptele. 2. (fig.) Cap mare. – Din scr. dojnoka (DEX, MDA); cf. pol. do(j)nica “vas pentru muls”, din sl. dojnica “oaie de lapte”, ceh. donice “vas” (Șăineanu, Scriban).

dorovăí, dorovăiesc, (dorvăi, doro¬voi), v.t. (reg.) A face curățenie în casă în ajun de sărbători: “Au deschis iar Casa dracilor, au dorovoit-o, au făcut acolo loc de șezătoare și de joc” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 146). ■ În Maram. din dreapta Tisei e atestată forma dorvăi “a face curățenie”. – Et. nec. (MDA).

dorovoí, v.t. v. dorovăi.

dorvăí, v.t. v. dorovăi.

dósnic, -ă, dosnic, -e, adj. 1. Retras, izolat, îndepărtat. 2. (în expr.) Dosnicu de către Soare = Luna: “Mai bine eu că m-oi fa / Un dosnic de cătă Soare. / Cât îi umbla lumea mare / Pă mine nu mi-i afla-re. / Când îi fi la răsărit, / M-oi întoarce la sfințit” (Antologie, 1980: 232). 3. Om tăcut, nesociabil; mut. – Din dos “spate” + suf. -nic (Scriban, DEX, MDA).

dosói, dosoaie, s.n. Prosop (șter¬gar) din pânză de calitate inferioară, utilizat la șters vasele: “U, iu, iu, nănașa mare / N-are cămeșe și poale. / Că și-asară o fo' la noi / Învârtită-nt-on dosoi” (Bilțiu, 2002: 131). – Din dos + suf. -oi (MDA).

dospeálă, dospeli, s.f. 1. Fermentație. 2. Aluat pus la dospit: “De trei dzâle-i în dospală / Să o dau la nurioară” (Papahagi, 1925: 269). – Din dospi + suf. -eală (DEX, MDA).

doțânță, doțânțe, s.f. (reg.) Nasture de zinc cusut pe șerpar: “Mai bine eu că m-oi fa / Doțânțele mânânțăle” (Țiplea, 1906: 439). – Et. nec. (MDA).

dozilí, v.t.r. v. dodili (“a se supăra”).

dozilít, adj. v. dodilit (“mâhnit”).

dragomán, dragomani, s.m. (înv.) Conducătorul unei lucrări forestiere. – Din ngr. dragománus, dragumánus “tălmaci” (Tiktin, Scriban, DEX, MDA). ■ Posibil cu sensul inițial de “interpret, traducător”, deoarece lucrările forestiere industriale erau coordonate de meșteri străini (de regulă, austrieci).

draíci, s.m. (reg.) Ferăstrău cu mâner la un singur capăt, utilizat la tăiatul pe lung al butucilor și la confecționarea scândurilor. – Et. nec.

dranițár, s.f. v. drănicer.

drániță, dranițe, s.f. (reg.) Șindrilă; scândurică subțire, confecționată din lemn de esență tare, prevăzută cu șanțuri, care se îmbină una cu cealaltă (spre diferență de șiță “scândurică simplă, fără șanțuri”). – Din rus. dranica (DEX), ucr. dranycá (DEX, MDA).

drăcoáică, drăcoaice, (drăcoaie), s.f. (mit.) Personaj din tagma dracilor: “Și acolo ședea o drăcoaică, care a făcut un drăcușor” (Bilțiu, 1999: 391). – Din drac “demon, diavol” + suf. -oaică (MDA).

drăcoáie, s.f. v. drăcoaică.

drăcuí, drăcuiesc, v.t. 1. A invoca diavolul. 2. A blestema, a înjura. – Din drac (DEX, MDA).

drăcuít, -ă, drăcuiți, -te, adj. Înjurat. – Din drăcui.

drăgăluí, drăgăluiesc, v.t. A iubi pe cineva; a drăgosti. – Din drăgosti (Scri¬ban); din drag + suf. -ălui (MDA).

drăghián, -ă, drăghieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Drăghia. 2. (Locuitor) din Drăghia. – Din n. top. Drăghia + suf. -ean (> -an).

drăghiáncă, drăghence, s.f. Femeie originară din localitatea Drăghia. Lo¬cuitoare din Drăghia. – Din drăghian + suf. -că.

drăguț, -ă, drăguți, -e, adj., s.m.f. 1. Frumos. 2. (pop.) Iubit, prieten, amant: “Moșu-so era om rămas văduv și-și țâne drăguță” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 107); “O avut drăguță-n Călinești” (Bilțiu, 2007: 269). – Din drag + suf. -uț (DEX, MDA).

drăiciuí, drăiciuiesc, v.t. (reg.) A tăia bușteanul pe lung. – Din draici.

drăiciuít, s.n. (reg.) Operație de drăiciuire. – Din drăiciui.

drăngăní, drăngănesc, (zdrăngăni), v.i. 1. A face zgomot prin lovirea accidentală a unor obiecte metalice. 2. A lovi corzile unui instrument muzical fără a susține un ritm. – Cf. drângăni (MDA); cf. zdrăngăni.

drănicér, drăniceri, (dranicer, dranițar), s.m. (reg.) Meșter specializat în confecțioarea dranițelor: “În perioada interbelică, toți dranicerii din zonă erau organizați într-o asociație” (Faiciuc, 2008: 271). ■ (onom.) Draniciar, nume de familie în jud. Maram. ■ Termenul circulă în Maram. și nordul Moldovei. – Din draniță + suf. -er (MDA).

drănițá, v.t. v. drăniți.

drănițí, drănițesc, (drănițî, drănița), v.t. (reg.) 1. A acoperi cu draniță: “…ridică steag de năframă gazda (…) și o dă (…) la maistăr când prinde a drănițî” (Papahagi, 1925 : 321). 2. (fig.) A bate pe cineva. – Din draniță (DLRM, MDA).

drănițít¹, drănițituri, s.n. (reg.) Operația de confecționare a dranițelor. – Din drăniți.

drănițít², -ă, drănițâți, -te, adj. (reg.) Acoperit cu draniță. – Din draniță.

drấmbă, drâmbe, s.f. Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: “...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și, cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște” (Pa¬pahagi, 1925: 125). ■ (onom.) Drimba, Drâmba, Drâmbău, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. drymba (Scriban, DEX, MDA), cf. pol. drumbla, srb. drombulja (Scriban, DER).

drâmboiát, -ă, drâmboiați, -te, (drâmboiet), adj. (reg.) Bosumflat. ■ (onom.) Drâmboietu, poreclă în Dum¬brăvița. ■ Termen specific în Moldova. – Cf. drâmboi.

drâmboiét, adj. v. drâmboiat.

dréglă, dregle, s.f. (reg.) Perie pentru lână; hrebdincă, razilă. – Posibil o var. a lui ragilă “darac”, cu o formă interm. *(d)raglă.

dric, dricuri, s.n. Punctul culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; miez, toi: “În dricu iernii...” (Faiciuc, 1998). – Din magh. dërék “centru, mijloc” (DEX, MDA); cf. vsl. drěkǔ, ceh. drik, sl. drék (Scriban).

dricár, dricaruri, dricare, s.n. (reg.) Plapumă umplută cu pene; dună: “Te-nvârte pângă hambar, / Că-ț aducem ș-on dricar” (Bilțiu, 2015: 216). – Cf. dricală “plapumă cu fulgi” (DER, MDA).

dríglu, drigle, s.n. (reg.) Vergea de fier (cu un capăt ascuțit, iar în celălalt capăt are o lopățică), folosită la curățarea găurilor de mină; gratișcă. – Din sl. drugati “a tremura” (DER).

dripălí, dripălesc, v.t. (reg.; înv.) A bătuci; a încâlci (cu picioarele): “Mar¬hăle tăte din grădină i le-o dripălit și i le-o frământat” (Bilțiu, 2007: 105). – Cf. dripi “a bătători pământul” (MDA).

dripălít, -ă, dripăliți, -te, adj. (reg.) Călcat în picioare. – Din dripăli.

dripéliște, dripeliști, (dripăliște), s.f. (reg.) Bătătură, loc bătucit: “Unde s-adună-n cărare, / Fac-își dripeliște mare” (Țiplea, 1906: 456). – Din dripăli “a bătuci” + suf. -iște.

droáie, adv. În număr mare. – Cuv. autohton (Rosetti, Russu, Brâncuș); cf. alb. droe, “frică, groază” (DEX, MDA).

droángă, drongi, (drongă), s.f. (reg.) Clopot din tablă (pentru oi sau vite). ■ (onom.) Droangă, poreclă în Bârsana, Valea Stejarului și Dumbrăvița; Dronga, poreclă dată unui grup de familii din Hoteni. – Probabil formă onomatopeică (MDA), referitor la zgomotul produs; sau de la droagă “căruță hodorogită”.

drob, droburi, s.n. Bucată mare și compactă de ceva: “La Ispas c-on drob de caș”. ■ (top.) Drobodava, pârâu, afluent al Izei; tradiția locală vorbește și despre cetatea Drobodava, situată în apropierea pădurii Măgura, între Să¬liștea de Sus și Săcel (Grad, 2000: 14). ■ (onom.) Drob, Droboș, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. drobǐ, cf. srb., bg. drob, rus. drobǐ “bucată” (DEX, MDA).

drobișór, s.m. v. drobșor.

drobșór, (drogșor, drobișor), s.m. (bot.) Nume dat mai multor arbuști: Genista tinctoria L., (utilizat în industria textilă casnică pentru prepararea culorii galben-portocaliu, cu care se vopsește lâna); Isatis tinctoria L. (pentru pre¬pararea unei culori albastre ca indigoul); Hypericum perforatum (sună¬toare). ■ (med. pop.) Se folosește la dureri de stomac, boli de ficat, de rinichi, eczeme etc. – Din drob² “arbust” + suf. -șor.

drod, droade, (drot), s.n. (reg.) 1. Sârmă: “Cum i-o adus cela sacu, o pus la gura lui on inel de drod gros...” (Bilțiu, 2007: 404). 2. Telegraf. – Din magh. drót “sârmă” (MDA).

drodár, drodari, (drotar), s.m. (reg.) Meșter sârmar, “care știe să lege cu drod, adică cu sârmă, orice oală, tigăi și vase sparte, în așa fel că acelea din nou se puteau folosi” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 42). ■ (onom.) Drodar, poreclă în Dumbrăvița și Poienile de sub Munte. – Din drod + suf. -ar (MDA).

droduí, droduiesc, v.t. (reg.) A lega cu sârmă. – Din drod.

droduít, -ă, droduiți, -te, adj. (reg.) Legat cu sârmă. – Din drodui.

dróngă, s.f. v. droangă.

drongălí, drongălesc, (drongăni), v.t. A face gălăgie, a trânti: “Și a venit și a drongălit ceasul pe masă...” (Bilțiu, 1999: 279). – Din droangă (MDA).

drongăní, v.t. v. drongăli.

drópot, s.n. (reg.) Dans specific maramureșean: “În Maramureș, jocul ce-l dansează feciori și fete, perechi-perechi, stă în două părți: dropotit și învârtită” (Țiplea, 1906). – Var. a lui tropot “zgomot de picioare (încălțate) care izbesc pământul”.

dropotí, dropotesc, v.t. A dansa lovind pământul ritmic, cu piciorul. – Var. a lui tropoti.

drot, s.n. v. drod.

drotár, s.m. v. drodar.

drug, drugi, s.m. 1. Bară de lemn sau de fier. 2. Piese componente ale războiului de țesut (care ridică și coboară ițele). 3. (înv.) Aur nativ, neprelucrat. ■ (onom.) Drug, nume de familie în jud. Maram. – Din scr. drug “prăjină” (Scriban, DEX), srb. druga “fus” (Scriban, MDA).

drugalắu, s.n. v. drugă.

drúgă, drugi, (drugalău), s.f. (reg.) Fus mare cu care se toarce lâna pentru cergi și gube. ■ (onom.) Druga, Drugan, Drugănișteanu, Druguș, nume de fa¬milie în jud. Maram. – Din srb. druga “fus” (Scriban, DEX, MDA).

drujbălí, drujbălesc, (drujbălui), v.t. A tăia lemne cu drujba. – Din drujbă.

drujbălít, -ă, drujbăliți, -te, (druj¬băluit), adj. (reg.) Tăiat cu drujba. – Din drujbăli.

drujbăluí, v.t. v. drujbăli.

drujbăluít, adj. v. drujbălit.

drujíncă, drujinci, (strujincă, dru¬jâncă), s.f. (reg.) 1. Felie. 2. Parcelă de pământ; delniță: “Terenul lung și îngust, îi spune drujincă” (AER, 2010: 64). 3. Porție. 4. (prin extensia sensului 3) Per¬soană însărcinată de armată pentru rechiziționarea alimentelor. 5. Bucată de pânză lungă și îngustă. ■ (top.) Drujinci, fânațe în Rozavlea. ■ Atestat exclusiv în satele din estul Maram. Istoric (ALRRM, 1973, h. 794). – Cf. drugină, drughină “prăjină pe care se întind albiturile la uscat” (MDA).

drumár, drumari, s.m. Călător, drumeț: “Că suntem drumari flămânzi și umblăm de multă vreme” (Bilțiu, 1999: 348). ■ (onom.) Drumar, Drumaș, nume de familie în jud. Maram. – Din drum + suf. -ar (DER, DEX, MDA).

drúșcă, druște, s.f. (reg.) Fată, de obicei aleasă dintre surorile sau verele miresei, având atribuții la ceremonia nunții: “Druștele-s doauă; ele cos stea¬gul mirelui și împletesc cununa miresei; tot ele fac colacul pentru mireasă” (Papahagi, 1925: 318). – Din ucr. družka (DEX, MDA).

dub, dubi, s.m. (reg.) 1. Smoc de păr. 2. Materialul cu care se îmbracă tocul de perină plin cu pene (în zona Codru). – Et. nec.; posibil din ucr. dub, dar transformarea semantică e incertă.

dubálă, s.f. (reg.) 1. Tăbăceală, argăseală. 2. Soluție (din scoarță fiartă de arin) pentru argăsit pieile sau pentru vopsit lâna. – Din ucr. dubilo (Scriban); din dubi + suf. -eală (DEX, MDA).

dúbaș, -ă, dubași, -e, adj. (reg.) (referitor la situații sau la persoane) Îndoielnic, dubios. – Et. nes., probabil din magh.

dubălár, dubălari, s.m. (reg.) Tăbăcar (Glod). – Din dubală + suf. -ar (DEX, MDA).

dubí, dubesc, (dial. dubd'i), v.t.r. (reg.) 1. A argăsi, a tăbăci, a prelucra pielea animalelor pentru confecționarea unor obiecte. 2. A vopsi (în Maram. din dreapta Tisei). 3. A se lovi, a se zgâria. – Din ucr. dubyty (Scriban, DEX, MDA) (< ucr. dub “stejar”; substanța utilizată pentru argăsit se procura din scoarța stejarului).

dubít, -ă, dubiți, -te, (dial. dubd’it), adj. (reg.) 1. Argăsit. 2. Lovit, zdrobit. – Din dubi (MDA).

dubíște, s.f. Pădure de stejari. ■ (top.) Dubiște, arătură în Rozavlea. – Din ucr. dubište “loc cu stejari” (Vișovan).

dubuí, dubuiesc, v.t. 1. A trage de păr. 2. A îndesa. – Probabil din dub “smoc de păr”.

dubuít, -ă, dubuiți, -te, adj. Îndesat, plin. – Din dubui.

ducătór, -oare, ducători, -oare, adj. Care se duce, care pleacă: “Fată ducătoare” (Bârlea, 1924). – Din duce “a merge” + suf. -ător (MDA).

ducucí, ducucesc, v.t. (reg.) A necăji. – Et. nec. (MDA).

ducucít, -ă, ducuciți, -te, adj. (reg.) 1. Necăjit, sărman: “Până în Rumânia Mare m-aș duce, numa' să știu că acolo-i bine de trăit, câtu-s eu de ducucită” (Papahagi, 1925: 326). 2. Adus de spate, ghebos. – Din ducuci.

dudăí, v.i.t. 1. (reg.; înv.) A fugări, a alerga: “Merge-i tu, li-i dudăi, / Până-n fundu' grădinii” (Bârlea, 1924, II: 200). 2. (ref. la vânt) A șuiera, a bate cu putere: “Când vântuțu-a dudăi” (Șieu, 1925). – Formă onomatopeică, cf. dudui (MDA).

dudắu, dudaie, s.n. Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze mari, flori albe și fructe brun-verzui; cucută (Conium maculatum). ■ (med. pop.) Rădăcinile de dudău se fierb cu rădăcinile de nalbă contra durerilor de picioare, iar frunzele contra umflăturii. – Cf. magh. dudva “buruiană, bălărie” (Scriban, DEX, MDA).

dugắu, s.n. Dop (de sticlă) (Maram. Nord). – Din magh. dugó “stupuș” (MDA).

duhní, duhnesc, v.i. A mirosi urât, a puți. – Din vsl. duhnonti “a respira, a sufla” (Scriban, DEX, MDA).

dúinu, s.f. v. daina.

dulár, dulari, s.m. (reg.) Admi¬nis¬trator de stână; baci: “Da’ la ele cine șăde? / On dular de păcurari / C-on topor încolțurat” (Bilțiu, 2015: 78). – Cf. dulărie “rang boieresc”.

dulắu, s.n. v. duleu.

duldínă, duldine, s.f. (reg.) Loc adânc în albia râului, folosit la scăldat; dălboană, bulboană. – Et. nec., cf. dălboană, dulboană, dulbină.

duléu, duleuri, (dulău), s.n. Drum peste arături. ■ Top. frecvent (în zona Codru). – Din magh. dülő “porțiune de hotar; răzor” (MDA).

duluí, v.r. v. dăuli (“a se jeli”).

dumánă, s.f. Nume dat vacilor născute într-o zi de duminică. – Din dum(inică) + suf. -ană.

dumătá, pron. pers. - (reg., înv.) Dumneata: “Apoi, hăi mamă, să știi dumăta că ne-am făcut pă ursâtă…” (Bilțiu, 2007: 109). – Var. a lui dumneata.

dumbrávnic, (dumbrăvan), s.n. Plantă ierboasă aromată, perenă, care crește în păduri de fag și stejar (Melittis melissophillum); cânepa-codrului. ■ (med. pop.) Utilizată în caz de insomnii, paralizii, dureri de cap, astm bronșic etc. – Din sl. donbravǐnǔ (Scriban, DEX).

dumbrăvan, s.n. v. dumbravnic.

dumbrăveán, -ă, dumbrăveni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Dumbrava. 2. (Locuitor) din Dumbrava. 3. Privitor la dumbravă. 4. Pasăre migratoare (Coracias garrulus). ■ (onom.) Dumbrăvan(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Dumbrava + suf. -ean.

dumbrăveáncă, dumbrăvence, s.f. Femeie originară din localitatea Dum¬brava. Locuitoare din Dumbrava. – Din dumbrăvean + suf. -că.

dumbrăviceán, s.m.f., adj. v. dumbrăvițean.

dumbrăviceáncă, s.f. v. dumbrăvițeancă.

dumbrăvițeán, -ă, dumbrăvițeni, -e, (dumbrăvicean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Dum¬brăvița. 2. (Locuitor) din Dum¬brăvița. ■ (onom.) Dumbrăvicean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Dumbrăvița + suf. -ean.

dumbrăvițeáncă, dumbrăvițence, (dumbrăviceancă), s.f. Femeie originară din localitatea Dumbrăvița. Locuitoare din Dumbrăvița. – Din dumbrăvițean + suf. -că.

dumnezărí, dumnezăresc, v.t. A înjura invocând divinitatea. – Din Dumnezeu.

dumnezărít, -ă, dumnezăriți, -te, adj. Înjurat, amenințat prin invocarea divinității. – Din dumnezări.

dúnă, dune, s.f. (reg.) Plapumă umplută cu fulgi de pene; dricar. ■ (onom.) Duna, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. dunyha “pilotă de puf” (MDA).

dupăoláltă, adv. (reg.) Unul după altul, unul în urma altuia. – Din după + alaltă (DEX, MDA).

dúpcă, s.f. v. dutcă (“monedă”).

durá, durez, v.t. A șlefui marginile dranițelor cu cuțâtoiul, pentru a se putea intercala unele cu altele; a rindelui. – Moștenit din lat. dolare (MDA).

durăitúră, durăituri, (durătură, du¬rățâtură), s.f. Resturi de lemn ce rezultă în urma tragerii la rindea a scândurilor. ■ (onom.) Durătură, poreclă. – Din dura “a rindelui” + suf. -ăitură.

durăitoáre, durăitori, (duruitoare), s.f. (reg.) Moară de lemn de mână, cu care se face zgomot ca să se sperie păsările (pentru protejarea culturilor agricole). ■ Exclusiv în Maram. și nordul Trans; în alte zone din țară: zbâr¬nâitoare, uruitoare, cârâitoare. – Din durăi “a face zgomot” + suf. -toare (MDA).

durătúră, s.n. v. durăitură.

durducá, durduc, v.t.r. A (se) ros¬togoli; a (se) răsturna: “...durducă sita de la una la alta...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 219). – Din durăi + hurduca (MDA).

durducát, -ă, durducați, -te, adj. Rostogolit. – Din durduca.

durgălắu, durgălauă, s.n. Scândură de un lat de palmă, lungă de 80 cm, prevăzută cu zimți, cu ajutorul căreia se netezesc (se calcă) țesăturile de pânză mai groasă. – Din durgăli.

durgălí, durgălesc, (durgălui), v.t. A călca rufele cu durgălăul și cu maiul. – Cf. duriga “a rostogoli” (MDA).

durgălít, -ă, durgăliți, -te, adj. (ref. la rufe) Călcat. – Din durgăli.

durgăluí, v.t. v. durgăli.

durigá, durig, v.t.r. A (se) rostogoli, a (se) da de-a dura; a durduca. – Din dura (DLRM); din durigă “rotiță, mosor” (MDA).

durján, s.m. v. turjan.

durní, v.i. (dial.) A dormi: “Că durneam la umbră-odată” (Papahagi, 1925: 213). – Var. a lui dormi (DLRM, DEX).

duruí, duruiesc, v.t. A rostogoli: “Apoi, fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi, 1925: 321). – Din dura; cf. durăi (MDA).

duruitoáre, s.f. v. durăitoare.

durușeán, -ă, durușeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Durușa. 2. (Locuitor) din Durușa. – Din n. top. Durușa + suf. -ean.

durușeáncă, durușence, s.f. Femeie originară din localitatea Durușa. Locuitoare din Durușa. – Din durușean + suf. -că.

durzáș, durzași, s.m. (reg.) Rujă (Sedum rosea L.). (Maram.); barba-lupului, viorea. – Cf. durzău.

durzắu, (durdzău), s.m. (reg.) 1. Jneapăn, pin, ienupăr (Pinus mugo Turra). 2. Brad pitic: “Mamă, din prăguțu' tău / Crească-ți iarbă și durzău” (Brediceanu, 1957: 40). – Et. nec. (MDA).

dustulí, v.t. v. tistuli (“a distila”).

dúșcă, duște, s.f. Cantitate de băutură care se poate bea dintr-o singură înghițitură: “C-o dușcă de băutură / Să ne umble pă la gură” (Bilțiu, 2015: 139). – Din srb. za dušak “fără să respire”, rus. duška “răgaz” (Cihac, Conev, după DER); din scr. dušak (gen. duška) (DEX, MDA).

dútcă, dutce, (dupcă), s.f. (înv.) Monedă veche de argint, de 10 și 20 de cruceri: “Na, mândră, ține-mi tașca, / Că am două dutce-n ea” (Bârlea, 1924, II: 295). ■ (onom.) Dutca, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. dudok (DEX, MDA).

dvóră, dvori, (zvoară), s.f. (înv.) Teren intravilan: “Măsuratu-s-au după acea, în anul următor (1818) prin ai crăești hotariul și dvorele Slatinei…” (Bârlea, 1909; 193). – Var. a lui zvoră, zvoriște “loc de casă; grădină”.

dzău, interj. v. zău.