Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera G


gadínă, gadine, s.f. Animal sălbatic, jivină: “Iară el degeaba aleargă și le ajunge pre acele gadine...” (Dariu Pop, 1938: 48). ■ Termen atestat și în Codicele de la Ieud (1630): “Lăsa-voiu... de toate gadinele și broaște, și cărăbuși”. ■ (onom.) Gadină, nume de familie în jud. Maram.; Gadine, poreclă pentru locuitorii din Corni: “Apoi la aceia le dzic gad’in’e” (Papahagi, 1925: 316). – Din sl. gadinǔ (Șăineanu, Scriban); din bg. gadină “gânganie” (DEX, MDA).

gáie, (gae), s.f. Pasăre răpitoare (Milvus milvus); v. și caie. ■ De-a pui-gaia, un joc de copii care simulează cum cloșca își apără puii când vine uliul. ■ (top.) Balta găii, mlaștină în Suciul de Jos. ■ (onom.) Gae, Gaie, nume de familie în jud. Maram. – Din lat. gaia “cioară” (Șăineanu); creație expresivă pe baza lui ga, care exprimă croncănitul acestei păsări, fără nicio legătură cu lat. gaia (DER).

gáist, s.n. (reg.) Țuica din prima distilare; țuslă, arcoziță. – Din germ. Geist “spirt, alcool” (MDA).

galascán, (galaschin), s.n. (reg.; geol.) Sulfat de cupru: “Pt’iatră neagră-vânătă de cernit” (Papahagi, 1925). – Et. nec. (MDA); din magh. gálatskö sau gálitskö sau o der. din slav. merid. galu “negru” (Drăganu).

galaschín, s.n. v. galascan.

gálben, -ă, galbeni, -e, (galbân, galbin, galbăn), adj., s.m. 1. Palid, tras la față; uscat, săc. 2. (înv.) Monedă veche de aur; ducat: “Berbințele cu galbeni ale haiducului Pintea...” (Calendar, 1980: 102). ■ (onom.) Galben, Galbin, nume de familie în jud. Maram. – Lat. galbinus (Șăineanu, Scriban). ■ Cuv. rom. > bg. galbin “ducat” (Capidan, după DER).

galhắu, s.n. v. calhău (“casma”).

galíscă, galiști, (găliscă, caliscă), s.f. (reg.) Colivie pentru păsări; cușcă, cotrui, agrat’e. – Din magh. dial. galicka (Frățilă).

gáliță, galițe, s.f. Pasăre de curte, orătanie; găină (Gallus domestica): “Nu știi dumneata unde-i Muntele de Oiagă? Nu știu cumva galițele dumneatale?” (Bilțiu, 2007: 116). – Din sl. (bg., srb.) galica “cioară” (DER, DEX, MDA).

gardínă, gardine, s.f. (reg.) 1. Șanțul circular făcut la capetele interne ale doagelor unui butoi. 2. Gardul con¬fecționat din lemn ce împresoară o fântână la partea superioară. ■ (top.) Gardina, pârâu și munte în Borșa. – Din germ. Gargel (DEX, MDA); din gard “împrejmuire” + suf. -ină (Scriban); cuv. autohton, cf. alb. gardhen < i.-e. *ger-d- / gard > gardin-, conservând sensul arhaic i.-e. “incizie, crestătură” (Russu, 1970). ■ Cuv. rom. > magh. gárgyina (Bakos, 1982).

gardíst, gardiști, s.m. (înv.) Agent de pază: “…era pagiu sau gardist în curtea regească (Mihaly, 1900: 219; dipl. 93). – Din gardă + suf. -ist (DEX, MDA).

gastán, s.m. v. aghistan (“castan”).

gáter, gatere, s.n. (reg.) Utilaj de debitat cherestea. ■ (top.) La Gater, locul unde se află ferăstrăul mecanic pentru tăiat cherestea, în partea de sus a loc. Tăuții-Măgherăuș (Crâncău, 2011). – Din germ. Gatter (DER, MDA).

gáti, gatii, s.n. (reg.) Pantaloni din pânză de cânepă, purtați de bărbați pe timpul verii; izmene: “Tu, mândruță, bine-m’ placi / De când ai zâs că-mi faci gati’” (Ștețco, 1990: 297). ■ (onom.) Gati, nume de familie în jud. Maram. (Maram., Oaș). – Din magh. gatya “izmene; pantaloni” (Scriban, MDA).

gázdă, gazde, s.f. 1. Stăpânul casei. 2. Baci la stână. 3. Gospodar. 4. Om cu stare materială bună. – Din magh. gázda “stăpân, bogat” (DEX, MDA).

găbănáș, găbănașe, s.n. (reg.) Acaret, depozit, cămară; spațiu de depozitare a cerealelor, a produselor lactate, a unor piese textile și de îmbrăcăminte etc., realizate ca niște miniaturi ale caselor de lemn din zonă: “Noi om mere-n găbănaș / Și ne-on face-on săbădaș, / Cu banii de la nănaș” (Bilțiu, 2015: 212). ■ Construcții specifice zonelor Chioar și Lăpuș, dar întâlnite și în Maram. Istoric: “În forma sa tradițională, gospodăria chioreană cuprinde o clădire independentă, cu funcție de cămară, numită găbănaș” (Chiș Șter, 1983: 200-202). În Maram. Istoric se numește cămară în curte și era semn de nemeșie. – Din magh. gabonas “grânar, hambar” (Tiktin, Can¬drea, după DER; MDA).

gădărái, gădăraie, s.n. (reg.) Prispa colibei construite, în pădure, de muncitorii forestieri (butinari) și utilizate preponderent pe timpul iernii; aceste construcții erau folosite și de către păcurari, pe timpul verii: “Coliba are un antreu, o tindă, care se numește gădărai și în care se păstrează diferite unelte necesare stânei, precum și lem-ne uscate tăiate pentru foc” (Georgeoni, 1936: 74). – Et. nec.

găinár, găinari, s.m. 1. Uliu (Acci¬piter) (Maram. din dreapta Tisei). 2. Vânzător de găini. 3. Hoț de găini. 4. Coteț de găini. ■ (onom.) Găinariu, Găinaru, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XV). – Din găină + suf. -ar (DEX, MDA); lat. gallinarium, cf. it. gallinaio, sp. gallinero (Șăineanu; Loșonți, 2001).

găináț, găinațuri, s.n. Excrement de pasăre. – Lat. (stercus “bălegar”) galli¬naceum “de găină” (DER, DEX, MDA).

gălbânáre s.f. v. gălbenare.

gălbeáză, (călbează, călbază), s.f. 1. Vierme parazit (Distomum hepaticum; Fasciola hepatica). 2. (med.) Boală de ficat a ovinelor și bovinelor. ■ (onom.) Gălbează, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, cf. alb. Kël¬bázë, gëlbázë (Philippide, Rosetti, Ru¬ssu, Vraciu, Brâncuș, Cihac).

gălbenáre (gălbânare), s.f. (med.; pop.) Hepatită; icter. – Var. a lui gălbinare (DEX, MDA).

gălbeneá, gălbenele, (gălbinea), s.f. (bot.) Păpădie; lăptucă (Taraxocum officinale L.). – Din galben + suf. -ea (DEX, MDA).

gălbení, gălbenesc, v.t.r. A (se) îngălbeni. – Din galben (DEX, MDA).

gălbenít, -ă, gălbeniți, -te, adj. Îngălbenit. – Din gălbeni.

gălbineá, s.f. v. gălbenea.

găletár, găletari, s.m. Cel care mulge (oile) în găleată; mulgar: “Hăi, voi mare găletari, / Da' la oi îmblatu-v-ați?” (Papahagi, 1925: 321). ■ (onom.) Găletaru, nume de familie în jud. Maram. – Din găleată + suf. -ar (Scriban, MDA).

gălíscă, s.f. v. galiscă (“colivie”).

găltán, s.n. v. gâtlan.

gălúșcă, găluște, găluști, s.f. 1. Preparat culinar de formă (relativ) sferică făcut, de regulă, din griș și ou, fiert în supă de pui. 2. Sarmală (în Vișeu, Săcel, Moisei, Borșa); piroșcă, brozbuță: “Săracele druștele / C-o mâncat găluștele” (Ștețco, 1990: 255). ■ (onom.) Gălușcă, nume de familie în jud. Maram. – Din rus. galuška (DEX); cf. pol. galuszka, rus. galuška, magh. galuska (DA, după DER; MDA).

gămán, gămani, s.m. (reg.) 1. Linguroi, polonic (în zona Chioar). 2. Mâncău. ■ (onom.) Găman, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA); din *gău “gol, cavitate” + suf. -man, ca în gogoman (Scriban, DER).

gămălóz, s.n. v. gomoloz.

gămăní, gămănesc, v.i. A vorbi tare, a striga: “S-auzea Ieronim tot gămănind p-acolo, prin pădure” (Grai. rom., 2000). – Probabil din goman “gălăgie, larmă”, cu o var. interm. *gomăni.

găoáză, găoaze, s.f. 1. Gaură, bortă. 2. Vagin. 3. Anus. – Din *gauă, la fel ca și găoa[că] + suf. -ză (Loșonți, 2001); lat. cavum “gaură”, cf. găoace (DER).

gărgălắu, s.n. v. gârgălău³.

gărván, gărvani, s.m. (mit.) Strigoi; muroi: “Nouă gărvăniți, / Din munte viniți, / Cu ochii zgâiți” (Calendar, 1980: 125). – Et. nes., probabil de la garvan “cioară”.

gătá, gat, (găti), v.t.r. 1. A (se) pregăti, a (se) aranja, a (se) împodobi: “Că-i vreme de să gătat, / Curțile de măturat, / Mesele de încărcat” (Ca¬lendar, 1980). 2. A termina, a isprăvi, a sfârși: “Corinduța de-o gătăm / Sus la gazde o-nchinăm”(Calendar, 1980). – Din adj. gata “terminat, isprăvit”, cf. alb. gatit (Scriban, DEX, MDA); din sl. gatiti (DER).

gătát, -ă, gătați, -te, adj. 1. Terminat. 2. Aranjat, îmbrăcat cu haine de sărbătoare: “Unde meri, mândruț, gătat?” (Memoria, 2001: 98). – Din găta.

găteálă, găteli, s.f. (reg.) Îmbră¬căminte frumoasă; împodobire, gătire. – Din găti + suf. -eală (DEX, MDA).

gătéj, găteje, s.n. Vreasc; creangă subțire și uscată: “Un capăt (al peșterii) e urnit, cel stâncos dinspre vale, iar intrarea de deasupra (...) e înfundată cu găteje” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 188). ■ (top.) Coasta Gătejului, deal în Vima Mică. ■ (onom.) Gătej, nume de familie în jud. Maram.; Gătejeni, poreclă pentru locuitorii din Valea Stejarului. – Din sl. gatǐ “snop, grămadă” (DEX, MDA) + suf. -ež (cf. gâtlej, certej) (Frățilă).

gătí, v.r. v. găta.

gătlán, s.n. v. gâltan.

găún, găuni, s.m. 1. (înv.) Scorbură. 2. (reg.) Gărgăun, bărgăun. – Lat. *cavo, -onis (Scriban, MDA).

găureán, -ă, găureni, -e, s.m.f., adj. Persoană originară din localitatea Gaura (= Valea Chioarului). 2. (Locuitor) din Gaura. ■ (onom.) Găurean, Gău¬rian, nume de familie în jud. Maram. – Din n.top. Gaura (numele vechi a loc. Valea Chioarului, jud. Maram.) + suf. -ean.

găureáncă, găurence, s.f. Femeie originară din localitatea Gaura (= Valea Chioarului). Locuitoare din Gaura. – Din găurean + suf. -că.

găván, găvane, (gâvan, ghivan), s.n. 1. Scobitură, adâncitură; orbită. 2. Lingură mare de lemn, cu care se măsoară cheagul când se pune în lapte, ca să se facă brânză. 3. Strachină, blid. 4. Groapă. 5. Prăpastie, hău. ■ (top.) Găvanul, pășune în formă de oală, în Borșa. ■ (onom.) Găvan, Gavan, Găvănescu, Gava, nume de familie în jud. Maram. – Cf. bg., srb. vagan “strachină” (DEX, MDA).

găzdác, -ă, găzdaci, -ce, adj., s.m.f. 1. Cu stare materială bună, înstărit: “Du-te la ceie găzdacă, / Că ț-a da doi boi și-o vacă / Și râtu' de peste apă” (Calendar, 1980: 79). 2. (s.m.) Om bogat. – Din magh. gazdag “avut, bogat” (DER, MDA), sau din gazdă + suf. -ac (Frățilă).

găzdăcí, găzdăcesc, v.t.r. (reg.) 1. A strânge avere. 2. A se îmbogăți, a se pricopsi: “(Feciorii) ziceau că mândrețea asta de fată, de când s-o găzdăcit, i s-o suit bogăția la cap” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 129). – Din găzdac.

găzdălí, v.t. v. găzdălui.

găzdăluí, găzdăluiesc, (găzdăli), v.t. (reg.) 1. A trebălui, a lucra (pe lângă casă): “Și mai cu grijă-i trăi / Dacă-i vre găzdălui” (Memoria, 2001: 109). 2. A ține casa împreună, a forma o familie: “Că el numa pă fata de jidan o vrut-o și-o găzdălit cu ie” (Bilțiu, 2007: 119). – Din gazdă + suf. -ălui (Scriban, MDA).

găzdoáie, s.f. Stăpâna casei; femeie harnică și avută: “Și găzdoaia vese¬loasă / C-o ajuns zile frumoasă” (Calendar, 1980: 6). – Din gazdă + suf. -oaie (DER, MDA).

găzdóc, -oacă, găzdoci, -ce, adj., s.m.f. (Om) bogat; găzdac. – Din gazdă + suf. -oc.

găzdoi, s.m. Stăpânul casei. – Din gazdă + suf. -oi (MDA).

găzdușág, găzdușaguri, (gazdă¬șag), s.n. 1. Bogăție, avere, stare. 2. (în expr.) A lua pe găzdușag = a găzdui, a da găzduire: “Dracul avea de lucru cu ea, că l-a luat pe găzdușag, că a fost bogată femeia și îi trebuiau ajutoare de lucru” (Bilțiu, 1999: 392). ■ Exista credința că averile unor oameni au fost obținute în chip miraculos, nefiresc, caz în care persoanele respective erau suspectate că “l-au luat pe dracu pe găzdășag”, prin iscălirea unui zapis între om și necurat. – Din magh. gazdagság “bogăție” (Scriban, DER, MDA).

gâcí, gâcesc, v.t. (pop.) A inventa, a născoci (povești): “...și-n veci n-am auzât să fie draci acolo; numai babele gâcesc câte și câte, vorbesc” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 142). – Din ghici “a descoperi, a afla” (MDA).

gấde, s.m. Călău. ■ (top.) Gâdel, pârâu, afluent al râului Lăpuș. ■ (onom.) Gâdea, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA).

gâdigánie, gâdiganii, s.f. 1. Insectă, gânganie: “[În ziua de Alexie cel Cald, 17 martie], ies zermii și gâdiganiile” (Bilțiu, 2009: 59); “Și când a ajuns acolo, a văzut un miez de gâdiganie cum se bagă pe-o gaură” (Bilțiu, 1999: 127). 2. Animal sălbatic înfiorător. – Din sl. gadǔ > rom. gad (DA, după DER), contaminat cu gânganie.

gâdilá, gâdil, v.t.r. A produce, prin atingere ușoară, o senzație care provoacă râsul. – Din bg. gădel mi je “mă gâdilă” (Scriban, MDA); cuv. autohton (Hasdeu, Philippide).

gấlcă, gâlci, s.f. Umflătură, nod, tumoare; bolfă. ■ (onom.) Gâlcă, nume de familie în jud. Maram.; Gâlcă, poreclă în Dumbrăvița. – Din sl. galka “umflătură” (Cihac, Conev, după DER).

gâlciurós, -oasă, gâlciuroși, -oase, adj., s.m. Cu noduri; gâlcos. ■ (onom.) Gâlciuroși, poreclă pentru locuitorii din Ieud (Bilțiu-Dăncuș, 2005). – Din gălci, pl. de la gâlcă + suf. -os (MDA).

gâlcói, adj., s.m. (reg.) Cu gâlci, cu noduri. ■ (onom.) Gâlcoi, poreclă pentru locuitorii din Moisei. – Din gâlcă.

gâlgălắu, s.m. v. gârgălău².

gấlmă, gâlme, (gâlgoi), s.f. (reg.) Izbuc; punct de ieșire la suprafață, ca izvoare puternice, a cursurilor de apă subterane care străbat interiorul masivelor calcaroase. ■ Gâlmă de apă = umflătură, gâlcă. – Din vsl. chlǔmǔ “colină” (DEX, MDA).

gâltán, gâltanuri, gâltane, (găltan, gâtlan, gătlan), s.n. 1. Esofag, gât: “Iar unu' mai hoțoman / Haț! găina de gâltan” (Bilțiu, 1990: 60). 2. Mărul lui Adam; poama lui Adam, nodul de la grumaz, ciontu' grumazului. ■ (onom.) Gâltan, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui gâtlan, din gâlt “gât, gâtlej” + suf. -an (MDA); din sl. glǔtanu (Șăineanu).

gândác, gândaci, s.m. Șarpe: “Așa să nu margă nici mușcatu / A gândacului, / Da' să crepe capu lui…” (Papahagi, 1925: 283). ■ (onom.) Gândac, nume de familie în jud. Maram. – Cf. scr. gundelj (DEX, MDA); cf. srb. gundo “gândac” (Șăineanu).

gândăcél, gândăcei, s.m. Pui de șarpe. – Din gândac.

gânj, gânjuri, (ghinci), s.n. (reg.) 1. Nuia flexibilă (de alun sau de salcie), folosită pe post de funie, legătoare. 2. Cerc făcut dintr-o nuia subțire și scurtă: “De Bobotează, fetele își aduceau o farfurie cu apă și își făceau ghinciuri de mesteacăn luat de la Sânjorz” (Bilțiu, 2001: 352). ■ (top.) Gânju, fânațe în Borcut, după Gânju, n. pr. sau poreclă (Vișovan, 2002). – Din sl. *gažǐ (Cihac, după DER); din sl. gonži “nuia”, cf. rus. guž “nuia” (Scriban, MDA).

gânjolí, gânjolesc, v.r. (reg.) A se încorda, a se răsuci: “Odată a dat cu zdiciu în ele și-o strâgat: Oha! Atunci vacile s-au gânjolit drept în două și-o scos harca din hăitaș” (Bilțiu, 1999: 139). – Cf. gânjui.

gânjolít, -ă, gânjoliți, -te, adj. (reg.) Încordat. – Din gânjoli.

gânsác, gânsaci, s.m. (pop.) Gâscan. – Din vsl. gonsakǔ, cf. bg. găsak (Scriban, DER).

gârb, -ă, gârbi, -e, adj. Adus de spate, încovoiat; gujd’it. ■ (onom.) Gârbe(a), Gârboan, Gârbu, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XV). – Din vsl. grǔbǔ “dos, spate” (Scriban).

gấrbă, gârbe, s.f. 1. Cârlig lung cu coadă, cu care se scormonește jarul; vătrai. 2. Cocoașă. – Din gârb “cocoșat” (Scriban); din sl. gǔrbǔ “spinare” (Cihac, Conev, după DER).

gấrbov, -ă, gârbovi, -e, adj. Cocoșat. ■ (top.) Gârbova, fânațe și arătură în Bogdan-Vodă, Botiza, Ieud, parte de sat în Șieu (Vișovan, 2005). – Din vsl. grǔbavǔ “ghebos” (Scriban; Cihac, după DER).

gấrci, gârciuri, s.n. 1. Cartilaj. 2. Cârcei, contractare a mușchilor. ■ (onom.) Gârcu, nume de familie în jud. Maram. – Din zgârci “a se strânge, a se contracta, a se chirci” (MDA).

gârdăleán, -ă, gârdăleni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Gârdani. 2. (Locuitor) din Gârdani. ■ (onom.) Gârdălean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Gârdani + suf. -ean.

gârdăleáncă, gârdălence, s.f. Femeie originară din localitatea Gâr¬dani. Locuitoare din Gârdani. – Din gârdălean + suf. -că.

gârdí, gârdesc, v.i.t. (reg.) 1. A lătra: “Și câinele rău gârdé” (Memoria, 2001: 105). 2. A comenta, a replica. – Var. a lui gârbi “a lătra, a sări pe cineva, a se arunca în spinarea cuiva” (în Trans. și Bucov.), de la gârb “spinare” (DER).

gârgălắu¹, gârgălăi, s.m. (reg.) Cocor (Grus grus). – Et. nec.

gârgălắu², gârgălăi, (gâlgălău), s.m. (reg.; fig.) Cârciumar: “De când beu la gârgălău / Nice clopu' nu-i a meu. / De când beu la gârgăleasă / N-am nemic pe lângă casă” (Bârlea, 1924, II: 168). – Probabil din gâl “care imită sunetul produs de lichide”, cf. gâlgâi “a sorbi zgomotos o băutură”.

gârgălắu³, gârgălauă, (gărgălău), s.n. (reg.) Teren ridicat, ridicătură ascuțită pe un șes; deal, munte. ■ (top.) Gărgălăul, vârf în Munții Rodnei, șa în Borșa. – Et. nes., probabil var. a lui gurgoi, gârgoi + suf. -ălău.

gârlíci, gârliciuri, s.n. 1. Intrare (strâmtă) într-o peșteră, beci, pivniță. 2. Strungă. 3. Gât de sticlă. 4. Orificiul urechii: “Din rădăcina dințâlor, / Din vederea ochilor, / Din gârliciu’ urechilor” (Bilțiu, 2015: 306). – Din srb. grlič “gât de sticlă” (Scriban, DER, MDA).

gârlíște, s.f. Loc unde un râu se pierde în gârle mici; gârlișoară. ■ (top.) Gârliști, fânațe în Slătioara (Valea Izei); Gârliște, teren mlăștinos în Ungureni (Vișovan, 2008). – Din gârlă + suf. -iște.

gâtlán, s.n. v. gâltan.

gâț, gâțuri, (gâță), s.n. (reg.) 1. Grup de 2-3 oi: “La noi nu-s multe oi, e așa, câte vo trei gâțuri” (Papahagi, 1925). ■ Mai multe gâțuri formează un botei; 5-7 boteie formează o stână. 2. Copil: “Oare de ce o adus pă gâța asta la nuntă, că doară nu-i de ea” (Faiciuc, 2008). ■ (onom.) Gâț, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA).

gâván, s.n. v. găvan.

gemânár, gemânari, (gemănar), adj., s.m. Geamăn, identic: “Oile se aleg după cum au fătat gemânari sau nu și după cantitatea de lână ce au dat-o la tuns” (Georgeoni, 1936: 64). – Din geamăn + suf. -ar (DLRM, MDA).

genuí, genuiesc, (genelui), v.t. A bănui (pe cineva), a suspecta. – Din magh. gyanit “a bănui”.

genuít, -ă, genuiți, -te, adj. Bănuit, suspectat. – Din genui.

genúne, genuni, s.f. Apă adâncă: “Troscot în pădure, / Bulbuc în genune” (Papahagi, 1925: 299). – Et. nec. (MDA); cuv. autohton (Hasdeu, Russu).

gerár, (gherar, ghenarie, gerariu), s.n. Ianuarie; cărindar. ■ Din punct de vedere agricol, luna ianuarie (dar și februarie) corespunde cu perioada numită “pe vremea gunoiului”. – Din ger + suf. -ar (MDA), după ianuar(ie) (DEX), sau ghenar(ie) (Șăineanu).

germán, germani, s.m. 1. Cui gros de fier, bătut pe fundul ulucului pentru a micșora viteza lemnului care vine la vale. 2. Butuc gros, prins cu un capăt de o margine a ulucului, celălalt capăt fiind lăsat liber pe marginea opusă, de care se freacă buștenii corhăniți și își încetinesc mersul. – Lat. germanus “etnic german” (DER, DEX).

germănár, (germinar), s.m. Luna martie. – Forma românizată a fr. germinal “a șaptea lună în calendarul republican francez (21 martie-18 aprilie)” (DEX, MDA).

gheb, ghebe, s.n. 1. Specie de ciuperci comestibile (Armilariella me¬llea). 2. Cocoașă. – Probabil lat. *glibbus (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. göb “cocoașă” (Edelspacher, Candrea, după DER).

ghebós, -oasă, gheboși, -oase, adj. Cocoșat, îndoit. – Din gheb + suf. -os.

ghenárie, s.m. v. gerar.

ghenuárie, s.m. (înv.) Ianuarie: “1655 în luna lui Ghenuar în 5 am scris Ioan Diiac” (însemnare într-o biblie). – Var. a lui ghenarie.

gherár, s.m. v. gerar.

gherdán, gherdane, s.n. (înv.) Salbă de mărgele, de galbeni. – Din tc. gerdan “gât”, gerdanlik “șirag” (DER, DEX, MDA).

gheșéft, gheșefturi, (ghișeft), s.n. (reg.) Afacere, negustorie, câștig: “...și-o strâns și el cum o putut doișpe grițari să facă și el ceva gheșeft” (Bilțiu, 2007: 140). – Din germ. Geschäft “afacere”, pe filieră evreiască (DER, DEX, MDA).

gheșeftár, gheșeftari, s.m. 1. Afacerist, negustor. 2. Speculant. – Din gheșeft + suf. -ar (MDA).

ghézăș, s.n. v. ghezeș.

ghézeș, ghezeșuri, (ghezăș), s.n. (reg.) Garnitură de tren: “Când i vedé ghezășu / Nu-ț’ mai usca sufletu” (Memoria, 2001: 93); “Pe vremea când încă n-o umblat ghezășu cel mic, de la Sătmar la Bixad...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 264). ■ Exclusiv în Trans. – Din magh. gõzõs “cu aburi; locomotivă” (MDA).

ghimbér, s.m. (reg.) Ghințură (Gentiana lutea L., Gentiana punctata L.). – Din magh. gyömber (DEX, MDA).

ghin, ghinuri, s.n. 1. Daltă cu tăișul rotund, cu care se realizează orna¬mentele pe obiectele din lemn. 2. Ornament folosit în decorarea porților maramureșene. – Et. nec. (MDA); creație expresivă (DER).

ghínci, s.n. v. gânj (“nuia”).

ghíndură, ghinduri, s.f. Nod, umflătură. – Lat. glandula “ghindă, amigdale” (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > srb. glindura (Candrea, după DER).

ghințúră, s.f. Plantă cu tulpina până la un metru înălțime și frunze mari, late, de culoare verde-albăstruie, cu flori galbene; ghimbere (de munte) (din fam. Gentianaceae). ■ Se găsește pe coastele însorite, uneori în zona alpină sau subalpină, din Munții Rodnei. ■ (med. pop.) Utilizat ca stimulent al funcțiilor gastrice și ca febrifug. ■ Folosirea frecventă a rizomului, în med. pop., dar și la prepararea vinurilor amare, a determinat scăderea numerică a plantei. ■ Declarat monument al naturii; plantă ocrotită de lege. – Formă pop. din gențiană (DEX); din germ. Gentiana (DER). ■ Cuv. rom. > ucr. gindzura (Miklosich, după DER).

ghioámbă, ghioambe, s.f. (reg.) Mână, braț. – Et. nec. (MDA).

ghionoáie, s.f. Ciocănitoare (Picus viridis). ■ În Maram. este o specie sedentară, care părăsește iarna pă¬durea, apărând în livezi. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. gon, gjon “cucuvea”.

ghiont, ghionți, ghionturi, s.m.n. Lovitură dată cuiva cu pumnul sau cu cotul: “Traje, contralău, pă contră, / Că ți-or da fetele ghiontă” (Bilțiu, 2002: 270). – Et. nec. (MDA).

ghistín, s.m. v. aghistan (“castan”).

ghistiníș, s.n. (reg.) Teren cultivat cu castani; castanet. ■ (top.) În ghis¬tiniș, pădure de castani în Tăuții-Măgherăuș. – Din ghistin “castan” (v. aghistin).

ghișéft, s.n. v. gheșeft.

ghiván, s.n. v. găvan.

ghizd, ghizduri, ghizde, s.n. 1. Scândura care se bate pe pereții colibei: “Pă dinăuntru, (coliba) e înfundată cu scânduri, ghizde” (AER, 2010: 91). 2. Peretele din bârne sau piatră, cu care se căptușește fântâna pe dinăuntru. – Cf. sl. gyzda “podoabă, ornament” (DER, DEX, MDA).

ghizdéi, s.m. (bot.) Plantă furajeră asemănătoare cu trifoiul; sămătișă (Lotus corniculatus); cultivată frecvent (în Maram.) pentru hrana vitelor. – Din ghizd + suf. -ei (MDA).

gíngaș, -ă, gingași, -e, (jingaș), adj. Pretențios, răsfățat, delicat, mofturos. – Din magh. dial. dsingás, în loc de gyengyés (DEX, MDA).

giólj, s.n. v. jolj.

gireádă, girezi, s.f. Stog (de grâu, de paie); claie. ■ (top.) Gireada, deal în Moisei (Mihali, 2015). (Trans., Mold.). – Et. nec. (MDA).

giudéț, s.m. 1. Primar. 2. Judecător. ■ (onom.) Giudețu', supranume în Suciul de Sus. – Var. a lui județ “primar” (MDA).

giugiulí, giugiulesc, v.t.r. A (se) dezmierda, a (se) mângâia. – Et. nec. (MDA).

giugiulít, -ă, giugiuliți, -te, adj. Dezmierdat. – Din giugiuli.

giuleșteán, -ă, giuleșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Giulești. 2. (Locuitor) din Giulești. – Din n. top. Giulești + suf. -ean.

giuleșteáncă, giuleștence, s.f. Femeie originară din localitatea Giulești. Locuitoare din Giulești. – Din giuleștean + suf. -că.

giundí, giundesc, v.t. A înjunghia: “Iosâp ș-o pus un gând rău, / Să giunde pă frate-său” (Țiplea, 1906: 440). – Din junghia “a înjunghia”.

giundít, -ă, giundiți, -te, adj. Înjunghiat. – Din giundi.

giupâneásă, s.f. v. jupâneasă.

giurătór, giurători, s.m. Martor care depune jurământ într-un proces: “Mi-i pune de giurători, / C-oi giura de zăce ori. / Eu oi giura pântru tine, / Că și-aseară-ai fost la mine” (Bilțiu, 2006: 166). – Var. a lui jurător.

giuruí, giuruiesc, v.t. (înv.) A jura, a făgădui: “...și cu toată voința me om dat și oam giuruit la sfănta beserică a Cuhnei...” (Socolan, 2005: 176). – Cf. jurui (DEX).

giuruít, -ă, giuruiți, -te, adj. (înv.) Promis, făgăduit. – Din giurui.

giuválă, giuvale, s.f. Animal sălbatic, jivină, dihanie: “O giuvală de câne” (Papahagi, 1925). – Et. nec.

glájă¹, glaje, s.f. (reg.) 1. Sticlă, recipient. 2. Sticlă de lampă. – Din germ. Glas “sticlă, geam”, după pronunția săsească (DLRM, DER, MDA).

glájă², glaje, s.f. (reg.) Cureaua cu care se leagă cele două părți mobile ale îmblăciului; “glaje d'e-mblăciu” (Mara). – Din oglajă.

glâmboácă, glâmboace, s.f. Albie adâncă. ■ (top.) Glâmboaca, afluent al râului Țâșla și zonă rezidențială, centrală, în Borșa; afluent al Vaserului, adânc și cu maluri abrupte; Glâmboaca, cătun (a.d. 1956) al loc. Borșa. – Din sl. *globoka “adânc” (Petrovici, 1970; Pătruț, 1980).

glédă, glede, (glidă, gled), s.f. (reg.; mil.) 1. Rând, șir de soldați: “Stăm în gled cu noaptea-ntreagă / Să sim gata mai degrabă” (Papahagi, 1925: 275). 2. Unitate de luptă: “Stăm în gledă, ca nește brazi” (Bârlea, 1924: 8). – Din germ. Glied “front, rând” (MDA).

glídă, s.f. v. gledă.

gligán, gligani, s.m. (reg.) Porc mistreț; porc de pădure: “Și acolo, înt-aceia grădină, și-o țânut urși și gligani și cerbi” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 153). ■ (top.) Gligan, fânațe în Groșii Țibleșului; Gliganul, deal în Vișeul de Sus. ■ (onom.) Gligan, nume de familie în jud. Maram. – Din bg. gligan (Scriban, DEX, MDA).

glimắu, s.n. (reg., înv.) Movilă, ridicătură, deluț. ■ (top.) Glimeie, teren neproductiv în Borșa; Pe glimău, deal în Oncești; Glimeia, arătură în Poienile Izei. ■ Apelativul glimău (sin. cu gâlmă, glămei, dâlmă) “este încă viu în unele sate maramureșene” (Vișovan, 2005). – Var. a lui gâlmei, din gâlmă (MDA).

gloábă, gloabe, s.f. 1. Taxă, amendă: “Pop Nan din Giulești neci după admonițiune n-a plătit gloabele” (Mihaly, 1900: 463; dipl. 192). 2. Despăgubire: “Am trăit numa cu gloabă și cu năcazuri” (Papahagi, 1925: 325). 3. Mârțoagă, cal slab: “C-am rămas cu cele gloabe, / Cu oile cele șchioape” (Fochi, 1964: 563). – Din sl. globa “pedeapsă” (Scriban, DEX, MDA).

gloátă, gloate, s.f. 1. Mulțime. 2. Alai. 3. Familie, neam: “Cu tătă gloata sa” (Papahagi, 1925). – Din sl. glota (DEX, MDA).

globí, globesc, (dial. globdi), v.t. A pedepsi, a amenda: “Plata care o-am plătit, / Doamne, bine m-o globd'it” (Bilțiu, 1990: 137). – Din gloabă “amendă” (Scriban, DEX, MDA).

globít, -ă, globiți, -te, (dial. globdit), adj. Pedepsit, amendat. – Din globi.

glod, gloduri, s.n. 1. Noroi, mâl. 2. Teren, drum noroios: “Că de glod te duci pe pod, / Da' de dragoste nu pot” (Memoria, 2001: 95). ■ (top.) Glod, localitate aparținătoare de com. Strâm¬tura; Glodu, cătun contopit cu Borșa (a.d. 1956). ■ (onom.) Glod, nume de familie. (Sec. XV). – Cf. magh. galád “murdar” (DEX, MDA); creație expre¬sivă, din rad. glo- “bălăceală” (DER).

glodán, s.m.f., adj. v. glodean.

glodeán, -ă, glodeni, -e, (glodan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Glod. 2. (Locuitor) din Glod. ■ (onom.) Glodean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Glod + suf. -ean.

glodeáncă, glodence, s.f. Femeie originară din localitatea Glod. Lo¬cuitoare din Glod. – Din glodean + suf. -că.

glodós, -oasă, glodoși, -oase, adj. Noroios: “În casă-s țoluri pă gios, / Și nu pot intra glodos” (Bilțiu, 2006: 79). – Din glod + suf. -os.

glotáș, glotași, s.m. (arh.) (în Evul Mediu) Soldat din corpul unei gloate: “…însă învățătorul Vasile Bercan e dus la serviciu militar, ca glotaș, la trupa 38” (Câmpeanu, 2016: 232). – Din gloată + suf. -aș (DEX, MDA).

goángă, gonji, goange, s.f. 1. (pop.) Insectă, gânganie: “Mai demult n-o fost nici atâtea gongi de picioici...” (Fărcașa, 2013; zona Codru). 2. Șină de lemn, utilizată în exploatarea forestieră: “Un mijloc mai perfecționat de deplasare a lemnului la drumul de acces era goanga, care funcționa după principiul șinelor, doar că acestea nu erau din fier, ci din lemn; trunchiul glisa, fiind tras de cai” (Dăncuș, 1986). – Formă onomatopeică (DEX, MDA).

godín, godini, s.m. Godac, purcel (până la un an). – Cf. godac (DEX, MDA).

godináș, godinași, s.m. Purcel tânăr: “Cu untuț de godinaș” (Memoria, 2001: 8). – Din godin + suf. -aș (MDA).

godínă, godine, s.f. (reg.) 1. Purcea. 2. Loc cu mulți purcei. ■ (top.) Godineasa, una din vetrele vechi ale loc. Gârdani (zona Codru). – Din godin “purcel în lapte”, godac (MDA).

godovánă, s.f. (reg.) Groapă. ■ (top.) Godovana, o groapă în care intră apa din Pârâul Secăturii și Pârâul Poieniței (în Drăghia și Peteritea). ■ Ca top., Godovana a fost înregistrat, de Homodorean, în zona Sarmisegetusa, ca fiind numele unui pârâu strâmt și cu multe gropi; zonă accidentată, cu gropi și surpături (Vișovan, 2008). Toponim semnalat și în zona Mureș, Bistrița, Cugir, Caraș-Severin și Bacău. – Et. nec.

gógă, gogi, s.f. 1. Conducătorul ceremonialului ghicirii ursitului (la Vergel). 2. Personaj imaginar; “o ființă urâtă, cu cap de dihanie, cu labe lungi, ochii mari, gura mare și largă și dinți mari” (Corpus, 2004: 152). 3. Spe¬rietoare de noapte pentru copii: “Copiii mici, când plâng, pentru ca să se liniștească, sunt amenințați cu goga, cu tete, cu popa…” (Corpus, 2004: 40). 4. (în expr.) A sta gogă = a sta pe vine. ■ (onom.) Gog(a), nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti), cf. alb. gogë “bau-bau”.

gogolí, gogolesc, v.t. A desmierda, a mângâia: “Șohan nu m-ai gogolit” (Papahagi, 1925: 227). – Var. a lui cocoli “înfofoli” (Șăineanu, Scriban, MDA).

gogolít, -ă, gogoliți, -te, adj. Desmierdat, alintat. – Din gogoli.

gogonát, -ă, gogonați, -te, adj. Umflat, rotund, mare. – Din gogon “mic obiect sferic” + suf. -at (Scriban, DEX, MDA).

goidăní, goidănesc, v.i. (reg.) (ref. la vaci) A face gălăgie; a rage: “Văcuța o rămas răgind / Și goidănind” (Papahagi, 1925: 280). – Et. nec. (MDA).

golăciúne, golăciuni, s.f. Om de nimic, infirm: “Nu te apropie de mine, ca sunt o golăciune, lasă-mă să mor aici” (Bilțiu, 2007: 164). – Cf. goliciune.

golimán, golimani, s.m. (reg.) Om sărac, cerșetor: “Că nu suntem golimani, / Că suntem oameni cu bani” (Antologie, 1980: 179). – Din gol + suf. -man (Scriban, MDA).

golónd, golonduri, s.n. (reg.) Șiret, șnur. – Din magh. galandféreg, trad. calc din germ. Bandwurm (Țurcanu, 2008: 91).

golúb, golubi, (hulub), s.m. (reg.) Porumbel. – Var. a lui golumb (< sl. golombǔ) (Scriban).

góman, (gumăn), s.n. Sunet, cântec, zgomot, larmă. ■ Semnalat accidental în jud. Maram.: “Pe cel picioraș de munte / Ce gumăn de om s-aude? / Nu-i gumăn de om bătrân, / Că-i de trei păcurărași” (Fochi, 1964: 570). – Din sl. gómon, hómon (DA, DER).

gombóș, gomboșe, s.n. Ac cu gămălie. ■ (top.) Gombășel, vârf de deal în Bârsana. – Din magh. gom¬bus(tü) (DER).

gomolóz, gomoloaze, (golomos, golomoț, gălămoz), s.n. 1. Resturi, pleavă, gunoi. 2. Ceva fără folos: “Și-a rămas ce-i golomos / Să iubească ce-i frumos” (Bârlea, 1924, I: 102). 3. Tăciune de grâu. 4. Cocoloș, bulz. – Et. nec. (MDA).

gongói, s.m. (fig.) Țigan: “Șî i-o pus nume frumos, / Iată-l-ai gongoiu nost” (Papahagi, 1925: 220). – Probabil der. din goangă “gânganie, insectă” sau cf. expr. a se ține de goange “a fi neserios”.

góniță, adj. 1. Ud, fleașcă, leoarcă: “Și dacă se ducé, ziné tăt goniță până la brâu, că umbla pân ierburile ude și p'îngă râu” (Memoria, 2004-bis: 1.281). 2. Animal “în călduri” (se referă de obicei la vacă). – Din goni + suf. -iță (DEX, MDA).

gordonấș, gordonâși, (gordunaș), s.m. Cântăreț la gordonă: “Ei și-au tocmit niște ceterași și gordunași țigani, care le ziceau toată noaptea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 61, Rona de Jos). ■ (onom.) Gordonâș, poreclă în Dumbrăvița. – Din gordonă “contrabas”.

gordónă, gordune, (gurdună, gor¬dună), s.f. (reg.) Instrument muzical de mari dimensiuni cu coarde; contrabas, burgău, scroafă: “O adus feciorii ceterași cu gordună să le cânte și să le djoace...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). ■ (onom.) Gordonă, poreclă în Dum-brăvița. – Din magh. gordon “contrabas” (DLRM, DER).

gordunáș, s.m. v. gordonâș.

gordúnă, s.f. v. gordonă.

gorgán, -ă, gorgani, -e, adj., s.n. 1. (adj.) Boțit, dâmbos: “Mămăligă gor¬gană” (Papahagi, 1925). 2. (s.n.) Movilă. 3. Groapă. ■ (top.) Gorgana, teren accidentat în loc. Dealul Mare; Gorgana Pițului, fânațe în Vima Mică; Gorgan, groapă, teren cu ponoară în Vima Mare; Gorgănile, loc gropos în Vima Mare (Vișovan, 2008). ■ (onom.) Gorgan, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XVI). – Din rus. kurgan (DA, DEX, MDA).

górnic, gornici, s.m. 1. Paznic, pândar: “În joile dintre tunuri, nu era slobod să speli, nici să meri cu carul. Erau gornici care păzau și, dacă te prindea, rămâneai fără căruță” (Bilțiu, 2009: 152). 2. Pădurar: “Și eu, mân¬drucă, m-oi fa / Un gornicel hireșăl” (Bârlea, 1924: 57). ■ (onom.) Gornic, nume de familie în jud. Maram. ■ În zonele Chioar și Codru. – Din sl. *gorǐnikǔ (< sl. gora “munte, pădure”) (Scriban, DER, DEX).

gótcă, gotce, s.f. (reg.; ornit.) 1. Curcă (gotcoi = curcan); trușcă. 2. Găină sălbatică (m., cocoș de munte). – Din ucr. gotka “urzică” (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. gotka (Scriban; Candrea, după DER).

govârlíe, govârlii, s.f. (reg.) Orbita ochiului: “Vine naiba di la munte, / Să-ți saie ochii din frunte, / Să rămâie govârlia, / Să să oaie ciocârlia” (Bilțiu, 2015). – Cf. scovârlie “glob, orbită”.

goz, gozuri, s.n. (reg.) 1. Fân: “Acoperișul colibei e acoperit cu goz, fân, mai mult cu pământ” (AER, 2010: 91). 2. Rest, gunoi, mizerie: “Curțile le măturară, / Gozu-n poale că-l luară” (Calendar, 1980: 134). ■ (onom.) Gozu, poreclă. ■ Termen specific sub¬dia¬lectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din magh. gaz “buruiană, bălărie” (DER, DEX, MDA).

gozărí, gozăresc, v.t. (reg.) 1. A scotoci prin mizerie, a împrăștia mi¬zeria. 2. A căuta printre lucrurile vechi. – Din gozar “gunoier”.

gozăríță, gozărițe, (gozeriță), s.f. (reg.) Făraș, lopățică. – Din gozări + suf. -iță.

gozós, -oasă, gozoși, -oase, adj. (reg.) Plin de ierburi, resturi vegetale. – Din goz + suf. -os (MDA).

grádiște, gradiști, (grădiște), s.f. 1. Gard din lemn ce împrejmuiește prispa casei. 2. Grilaj: “Dar ușa era închisă cu gradiștea de fier pe dinăuntru” (Bilțiu, 1999: 279). 3. (bot.) Plantă erbacee aromatică; granat (Chrysanthemum par¬the¬nium). – Din sl. gradište “castru, fortăreață, cetate, tabără” (DER, DEX).

gráiner, s.m. v. crainer (“etnic german”).

gráiț, graițuri, s.n. (geol.) 1. Geodă; gol în stâncă. 2. Zonă din care se recoltează “florile de mină”: “Aș fi urcat și Gutâiul în genunchi, numai să pot intra și eu o dată în mină, să văd florile de mină dintr-un graiț” (Graiul, 31 ian. 2014). – Et. nec.

graíță, s.f. v. grăiță (“monedă”).

granát¹, (grănat), s.n. 1. Salbă de mărgele pe care o poartă fetele sau nevestele la gât: “Are mândra un grănat, / Ce l-a țesut cu oftat” (Lexic reg.). 2. Piatră semiprețioasă de culoare roșie. – Din germ. Granat (DEX); indirect din lat. granatum (Șăineanu, MDA).

granát², (granatir), s.m. (bot.) Plantă erbacee aromatică (Chrysanthemum parthenium); grădiștea lui Cristos, creasta-cocoșului, iarbă-amară, mușe¬țel-de-grădină: “Ș-on firuț de granatir; / Granatiru mohorât, / Să-ți pară popa urât” (Bârlea, 1924: 28). ■ (med. pop.) Se folosește contra durerilor de cap și de urechi. – Et. nec. (MDA).

granatír, s.m. v. granat².

grápă, grape, s.f. 1. Greblă pentru fărâmițarea pământului arat: “Până la finele sec. XIX, cele mai multe grape erau în întregime din lemn. Treptat, acestea au fost înlocuite cu grape cu dinți din fier și cu structură din lemn, iar astăzi tot mai frecvent se folosește grapa mecanică” (Dăncuș, 1986: 41). 2. Îngrăditură care se pune în gura pârâului ca să oprească crengile, lem¬nele care le aduce apa spre moară. – Cuv. autohton (Philippide, Russu, Brân-cuș, Rosetti), cf. alb. grep “undiță, cârlig”, din i.-e. *ger- “a întoarce, a răsuci” (Russu, 1970: 169).

gratulá, gratulez, v.t. (înv.) A felicita: “…vă gratulez că se află cine să deie peste nas celor ce voesc a face vrajbă între frați” (Koman, 1937: 69). – Din lat. gratulari, it. gratulare (MDA).

gratulát, -ă, gratulați, -te, adj. (înv.) Felicitat. – Din gratula.

gratulațiúne, gratulațiuni, s.f. (înv.) Felicitare: “…când voi prin adresa voastră de gratulațiune cu ocazia anului nou, curgeți cu una inimă plină de cele mai evlaviasă sămțiri…” (Koman, 1937: 30). – Din germ. gratulation (Scriban).

gráție, grații, s.f. 1. Îndurare. 2. Răgaz, păsuire: “Hei, tu, socrioara mea, / Atâta grațâie-m daț' / Până eu numa mi-oi mere...” (Papahagi, 1925: 269). 3. Libertate: “Înpărăția nostră și alte Înpărății au scos de prin temniță robi care au fost de perit, și au cercat mările, și nicăire nu s'au aflatu slobodă, fără toate au fost îndețate, și așe robilor li-au dat grație” (Bârlea, 1909: 212; ref. la un eveniment din 1799). – Lat. gratia “frumusețe, farmec; recunoștință; iertare, îngăduință” (DER, DEX, MDA).

grắdiște, s.f. v. gradiște.

grăí, grăiesc, v.i.t., r. - 1. A spune. 2. (r.; înv.) A se vorbi, a se sfătui. 3. A pune la cale, a se înțelege, a complota: “Tăt s-o grăit să-l omoară” (Bilțiu, 1996: 118). – Din srb. grájati “a croncăni” (DER, DEX, MDA).

grăíță, grăițe, (graiță, grițar), s.f. (reg.) Monedă mică de aramă, în uz (în Trans. și Bucov.) înainte de Primul Război Mondial.; grițar, monedă veche de 2 fileri: “Pentr-on struț de două graiță” (Bârlea, 1924, II: 213). – Var. a lui crăițar (Scriban).

grămătíc, grămătici, s.m. (înv.) Secretar într-o cancelarie boierească: “Vine Micu, grămăticu” (Antologie, 1980: 83). – Din ngr. ghrammatikós (DER, DEX, MDA).

grămujdá, grămujdez, v.i. (reg.) A comenta, a protesta. – Din rus. hlomozdič, ceh. hlomoziti (Scriban).

grănát, s.n. v. granat¹ (“salbă de mărgele”).

grăpá, grăpez, v.t. A mărunți pă¬mântul arat cu grapa. – Din grapă (DEX, MDA).

grăunțár, grăunțari, s.m. (reg.) Ro¬tița prin care se reglează cantitatea de grăunțe care curge în gaura pietri (la morile de apă). – Din grăunță, var. a lui grăunte (refăcut din pl. grăunți) + suf. -ar.

grâíște, s.f. Holdă, lan de grâu. – Din grâu + suf. -iște.

grâmjí, grâmjesc, v.i. (înv.) A scânci, a plânge: “Prinse pruncu a grâmji / Și arinii a-l pârî / La păgânii de jidani” (Brediceanu, 1957: 141). – Et. nec. (MDA).

greáță, grețuri, s.f. 1. Dificultate, trudă; greutate: “Nu știu cum de nu țî-i greață / De le curmi a lor viață” (Pa¬pahagi, 1925). 2. La scaldă, în mo¬mentul intrării în apă, care de obicei era rece, se spune că “îți dai greața” (Farcaș, 2009: 97). – Din greu + suf. -eață (DER, DEX).

grében, grebeni, (zgreben), s.m. (reg.) Pieptene. ■ (top.) Grebeni, masiv situat între văile Novățu și Novicioru, la est de Vaser, parte componentă a culmei Pietrosu-Bardău (M-ții Maramu¬reșului); vf. Grebeni (1.590 m). – Din srb. greben “pieptene; creastă de cocoș sau de munte” (Scriban).

grelúș, greluși, s.m. Greier. – Var. a lui greieruș (MDA).

greș, greșuri, s.n. (reg.) Limbă de pământ rămasă nearată între brazde. – Der. regr. din greși.

greu, grea, adj. (în expr.) A fi grea = a fi însărcinată, gravidă; groasă: “Când am fo cu tine gré / Am trecut peste-o vâlce, / Ți-am scăpat norocu-n ié” (Calendar, 1980: 91). – Lat. grevis (= gravis) “greu, încărcat” (DEX, MDA).

grijánie, grijanii, s.f. 1. Cu¬mi¬ne¬cătură, împărtășanie. 2. (în expr.) Grijania mă-tii = vorbă de ocară. – Din griji (Scriban, DEX, MDA).

grindeá, grindeie, s.f. (reg.) Talpa războiului de țesut. – Din grindă; cf. grindei.

grindéi, grindeie, s.n. 1. Parte componentă a plugului: “Până-am făcut bârsă nouă / Mi s-o rupt grindeiu-n două” (Ștețco, 1990: 233). 2. Grindă mică. – Din grindă + suf. -ei (DEX); din sl. grendeǐ (Scriban, MDA).

grindél, grindei, s.m. Pește mic, de culoare verde-gălbui, cu pete mari, negre (Orthris barbatus). ■ Specie frecventă în apele din Maram. – Din săs. grendel (= germ. Grundel “plevușcă”) (Scriban, DEX).

grițar, s.m. v. grăiță (“monedă”).

grof, grofi, s.m. (reg.) Nobil maghiar, proprietar de terenuri, cu titlul de conte: “Nu-mi dau mintea cât o port / De binele unui grof” (Bârlea, 1924, II: 265). ■ (onom.) Grofu, poreclă în Rohia și în Săpânța. – Din magh. gróf “conte” (DA, DEX).

grofoáie, s.f. (reg.) Soția boierului. – Din grof + suf. -oaie.

gróhot, grohote, s.n. Grohotiș; îngrămădire de bucăți de rocă col¬țuroasă, rezultate din dezagregarea stâncilor: “Un om a văzut într-o noapte flăcări jucând în preluca aceea, din grohotu' (surpăturile) de sub coasta dealului...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005). ■ (top.) Grohot, deal în Băiuț și Groșii Țibleșului; Grohotu, munte în Borșa. – Din vsl. grohotǔ “zgomot”, cf. rus. grohot (Scriban); probabil formă ono¬matopeică (DEX); din rus. grohot “zgomot produs de năruirea pietrelor” (MDA).

grohotí, grohotesc, v.i. (reg.) (ref. la porc) A grohăi. – Var. a lui grohăi.

gromóvnic, gromovnice, s.n. Carte populară de prevestire a viitorului, cu caracter astrologic, pe baza interpretării tunetelor, în raport cu zodia în care se produc: “Țiganul, uitându-se într-un caiet despre care zice că îi gromovnic, răspunde...” (Bilțiu, David, 2007: 221). ■ Cititorul din Gromovnic, personaj mascat care însoțea alaiul “dracilor”, ce străbăteau satele din Maram. Istoric, în timpul sărbătorilor de iarnă; acesta avea o pălărie uriașă, confecționată din carton îmbrăcat în pânză de culoare neagră, tivită pe margini cu pânză roșie. – Din sl. gromovǐnǔ (Șăineanu, DA, după DER; DEX, MDA).

gros, groși, s.m. 1. Adâncime, pro¬funzime: “Sare-n vânt, sare-n pământ, / Sare 'naltu norilor / Și-n groșii pă¬mântului” (Bilțiu, 1996: 95). 2. Trunchi de copac; buștean, butuc gros (Dariu Pop, 1938). ■ (top.) În groși, pădure în Săcel; Groși, comună în apropiere de Baia Mare; Groșii Țibleșului, localitate în zona Lăpuș. – Lat. grossus (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. grušati se “a se prinde laptele”, gruševina “lapte prins” (Capidan, după DER).

groș, groși, s.m. (înv.) Monedă de argint care a circulat odinioară în Moldova. – Din germ. Groschen “groș; monedă, ban”, pol. grosz “groș (monedă); ban” (DER, DEX, MDA). groșán, s.m.f., adj. v. groșean.

groșíță, groșițe, s.f. (înv.) Monedă de argint: “- Lasă, lele, pe-o groșiță. / - Nu poci, că-i de bivoliță” (Papahagi, 1925: 173). – Din groș + suf. -iță.

groșeán, -ă, groșeni, -e, (groșan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Groși. 2. (Locuitor) din Groși. ■ (onom.) Groșan(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Groși + suf. -ean.

groșeáncă, groșence, s.f. Femeie originară din localitatea Groși. Lo¬cuitoare din Groși. – Din groșean + suf. -că.

groștiór, (groșcior), s.n. (reg.) Smântâna care se alege deasupra laptelui nefiert; “care se alé în cănți de lut, deasupra, dacă se pune laptele proaspăt, nesert, la prins” (Faiciuc, 1998); “Că laptele mi l-o luat, / Groșt'iorul mi l-o strâcat” (Memoria, 2001: 55). ■ (în expr.) Groștior din țâță = smântână din laptele de mamă, folosit ca medicament pentru a înlătura “carnea roșie care se face la ochi” (Dăncuș, 2010). ■ (onom.) Groșt'ioru, poreclă în Gârdani; Groștior, poreclă în Dumbrăvița. ■ În Trans. de Nord, Maram. Istoric, respectiv Maram. din dreapta Tisei. – Var. a lui groscior (< gros “dens; gras” + suf. -cior) (DEX, MDA).

grúi¹, gruiuri, (gruiman), s.n. Pisc de deal; colină, movilă: “Eu mi-s floare de pe grui / Și nu-s sâla nimănui” (Memoria, 2001: 99). ■ (top.) Gruimane, fânațe în Lăpușul Românesc; La gruimane, deal în Groșii Țibleșului, Inău (Vișovan, 2008); Grui, deal în Lăpușul Românesc; Gruieta, deal în Vișeul de Sus (Mihali, 2015: 93); Gruiu Lung, cătun contopit cu Borșa (a.d. 1956). ■ (onom.) Gruia, Gruianu, Gruieț, nume de familie în jud. Maram.: “Domnu are un fecior / Și îl cheamă Gruișor” (Memoria, 2001: 104). – Lat. grunnium “rât de porc” (Candrea, după DER; Scriban); din lat. grunnire “a grohăi” (Scriban, DER); cuv. autohton, fără corespondent în albaneză, de la rad. *guer “munte” (Russu, 1981); din tracicul *goroneum, din rădăcina *gor-, ca și sl. gora “pădure” (Pascu, după DER); et. nes., cf. lat. grunnium (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. guruj (Bakos, 1982), ucr. gruny, chruny (Miklosich, după DER), ceh. grun (Meyer, după DER).

grúi², s.m. Cocor; gruhă, gruhoi. – Lat. grus, -is “cocor” (MDA).

gruimán, s.n. v. grui¹.

grumáz, grumaji, s.m. 1. Gât, beregată: “L-a aruncat pe viespe, cât a putut de tare, drept cu capu-n jos, să-și rumpă grumazul” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 268). 2. Gâtlej: “Cu plăcintă și cârnaț / Că merg bine pe grumaz” (Calendar, 1980: 16). ■ (onom.) Grumaz, nume de familie în jud. Maram.; atestat ca nume de persoană, în var. Grumadz, în anul 1499. – Cuv. autohton (Philippide, Ro¬setti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich, Cihac), cf. alb. gurmaz, gurmas “gâtlej, beregată”, din i.-e. *guer “a înghiți, gâtlej; prăpastie” (Russu, 1970: 171). ■ Cuv. rom. > magh. reg. grumëzzsor.

grumbí, grumbesc, (grumbdi), v.t. A supăra, a necăji (pe cineva); a greși (față de cineva): “De te-a grumbdi câteodată, / Strânge-o-n brață și o iartă” (Memoria, 2001: 110). – Cf. grumb “grosolan, vulgar”.

grumbít, -ă, grumbiți, -te, adj. Supărat, necăjit. – Din grumbi.

grunz, grunji, s.m. 1. Bucată dintr-o materie sfărâmicioasă. 2. Bulgăre: “Pună-n scaldă grunz de sare” (Ca¬lendar, 1980: 111). – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. grundë, krundë “tărâțe”, din rad. i.-e. *grund- > rom. grunz, refăcut după pluralul grunzi (Russu, 1970).

grunzurós, -oasă, grunzuroși, -oase, (grundzuros), adj. Grunjos, cu asperități; cu obstacole: “Drumu-i greu și grundzuros” (Papahagi,1925: 278). – Din grunz + suf. -uros (MDA).

gubáș¹, gubași, s.m. (reg.) Meșter care confecționează gube: “În 1830, în Baia Mare erau atestați 12 gubași” (Monografia, 1972: 339). – Din gubă + suf. -aș.

gubáș², -ă, gubași, -e, adj. Înfofolit în gube: “Niște oameni în sanie, gubași” (Bilțiu, 1999: 374). – Din gubă + suf. -aș.

gúbă, gube, s.f. Haină țesută din lână, cu mițe, care se poartă iarna, atât de bărbați, cât și de femei: “Da' aceie nu-i negură, / Că-i badea cu gubă sură” (Calendar, 1980: 104). ■ În Maram., în trecut, a avut și o funcție socială, de diferențiere dintre nemeși (ce purtau gube albe) și porțieși (care purtau gube sure) (Bănățeanu, 1965: 124). – Din magh. guba “suman” (DEX, MDA).

gubernatór, gubernatori, (guberna¬to¬riu), s.m. (înv.) Persoană care conduce o unitate administrativ-teri¬torială; guvernator: “Jumătatea moșiei Strâmtura, după ce s-a stins familia Dolha, a revenit, la începutul secolului trecut, cu alte domenii mari, în proprietatea gubernatoriului Transilvaniei, Michail Teleky…” (Mihaly, 1900: 9; dipl. 3). – Din gubernie “unitate administrativ-teritorială în vechea Rusie” (în perioada 1708-1929) (Scriban).

guberniál, -ă, guberniali, -e, adj. (înv.) Guvernamental: “Paul Dunca, consilier gubernial în Transilvania…” (Mihaly, 1900: 579; dipl. 241). – Var. a lui guvernial “titlu care se dădea funcționarilor cu un anumit grad în ierarhia administrativă a Austro-Ungariei” (MDA).

guguiéț, guguiată, adj. (reg.) Țuguiat. ■ (top.) Guguiețul, vârf în Borșa (Mihali, 2015: 94). – Din gugui (<*gug “ridicătură rotundă și țuguiată, vârf de deal”) + suf. -eț (Mihali, 2015: 94).

gugúț, adv. (în expr.) A sta guguț = a sta pe vine, a sta ghemuit. (Maram., Trans. de Nord.). – Din *gug + suf. -uț, sau din cucuț (Loșonți, 2001).

gúiaș, guiașuri, s.n. (reg.) Mâncare cu cartofi și carne; tocană. ■ (onom.) Guiaș, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui gulas (< magh. gulyás “tocană”) (Scriban, DEX, MDA).

guj, s.m. v. guz (“șobolan”).

gujbát, adj. v. gujdit.

gújbă, gujbe, (cujbă), s.f. (reg.) Dispozitiv (din lemn) pe care se agață căldarea deasupra vetrei; lemn încovoiat. – Din magh. guzsba (Șăi¬neanu); din srb. gužba “legătură a plugului” (DEX, MDA); (pentru var. cujbă) cuv. autohton (Hasdeu, 1894).

gujdí, gujdesc, (gujbi, cujdi), v.r. A se cocoșa: “Și cei bătrâni să gujdesc” (ALRRM, 1969: 111). – Cf. gujbă (“lemn încovoiat”).

gujdít, -ă, gujdiți, -te, (gujbit, gujbat, cujdit, cujbit, cujbat), adj. (reg.) Co¬coșat, adus de spate; gârb, îmbulzât. – Din gujdi.

gúle, s.f. Ciurdă, turmă, cireadă: “Marhăle o fost vinită di la gule” (Me¬moria, 2014: 152). – Din magh. gul(y)a “turmă de vite” (DA, după DER).

gúmăn, s.m. v. goman.

gunoiá, gunoiesc, (gunoi), v.t. A împrăștia gunoiul de grajd pe terenul de semănat; a îngrășa pământul cu gunoi: “…într-acele locuri unde gunoiește cu oile și otavă pot cosi” (Ardelean, 2015). – Din gunoi “baligă amestecată cu paie”.

gunoiát, -ă, gunoiați, -te, adj. (ref. la pământ) Îngrășat cu gunoi (de grajd). – Din gunoia.

gurdúnă, s.f. v. gordonă.

gurgấi, s.n. v. gurgoi.

gurgói, (gurgui, gurgâi), s.n. (reg.) 1. Vârful ascuțit al opincii: “La gurgâi cu floricele / Ți-om rădica până-n stele” (Bârlea, 1924, I: 120). 2. Partea încovoiată de la tălpile saniei; botul saniei. 3. Cornul de la șa; oblânc. 4. Vârf, culme. ■ (top.) Hurgoi, deal în Vadul Izei și Valea Stejarului (din gurgoi, prin trecerea lui g la h, sub influența limbii ucrainene, Vișovan, 2005). – Var. a lui gurgui (MDA).

gurgúi, s.n. v. gurgoi.

gurguíat, -ă, gurguiați, -te, (gur¬guiet), adj. (reg.) În formă de movilă, ridicat, țuguiat. ■ (top.) Gurguiatul (Gurguietul), deal înalt și pădure în Botiza; Gurguiata, deal cu vârful ascuțit pe Valea Vaserului. – Din gurguia (MDA).

gurguțá, v.r. (reg.; înv.) 1. A se înălța. 2. A se mândri. 2. A se ascuți, a se țuguia. – Cf. gurgui (MDA).

gustá, gust, v.t. A lua masa de prânz: “M-am pus gios și m-am culcat, / Să gândească c-am gustat” (Bilțiu, 2006: 74). – Lat. gustare “a gusta, a lua o gustare” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

gustáre, gustări, s.f. Mâncare rece între mese: “Haida la noi pe gustare” (Memoria, 2001: 63). ■ În Maram., are sensul de prânz, dejun: “Maramureșenii la dejun îi zic prânz, gustare, iar mâncarea de după-amiază, între orele 16.00-17.00 e ojină” (Bârlea, 1924). – Din gusta (DEX, MDA).

gușát, -ă, gușați, -te, adj. Care are gușă. – Din gușă.

gúșă, gușe, s.f. 1. (med.) Umflătură a gâtului, prin mărirea glandei tiroide. 2. Pielea ce atârnă la vite sub gât. 3. Fire de tors strânse pe degetele mâinii în formă de cerc, spre a servi la împletitul unui brâu. 4. Umflăturile de pe trun¬chiurile arborilor. ■ (onom.) Gușa, Gușu, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Ru¬ssu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich), cf. alb. gushë, din i.-e. *geu- “a încovoia, a strâmba, a bolti”, cu suf. -s- (Russu, 1970); lat. guesiae, probabil redus la *gusia (DER, DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > ngr. gkússa (Meyer, după DER), bg. guša, srb. guša, ucr. guši (Berneker, Capidan după DER), alb. gušë (Scriban), magh. gusa (Wlislocki, după DER).

gútă, s.f. (med.) Apoplexie, pa¬ralizie, dambla: “Du-te-n sărăcie, mută, / C-or muri boii de gută” (Bilțiu, 2006: 75). (Trans., Crișana, Maram.). – Lat. gutta “picătură, lacrimă; bucățică” (DEX, MDA).

gutấi, (gutui), s.m. Pom fructifer cu fruncte galbene, mari, acoperite cu puf și cu miezul tare (Cydonia oblonga): “Mere roșii și gutâie, / Să mănânci, să te mângâie” (Ștețco, 1990: 209). ■ În Maram.: mere gutâi / gutâie; forma gutui e specifică în Oltenia, Muntenia și sudul Moldovei; gutin, în Trans.; gutân, în Banat. ■ (med.) Ceaiul din fructe se folosește contra tusei și răgușelii; din semințe se prepară “apă de ochi”. – Lat. cotoneus “gutui”, prin intermediul *cottaneus (MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. guteja, rus. gutej (DER).

gutui, s.m. v. gutâi.

guz, guzi, (guj, guzgan), s.m. (reg.) 1. Nume dat unor animale rozătoare (mari): șobolan, cârtiță. 2. Guj de pământ = șobolan de mină: “Gujii-s un fel de șoareci mai mari, șobolani. Aceia anunță surpările. Dar nu toți, numa care-s de pământ, care-s căței de pământ” (Bilțiu, 1999: 120). ■ (onom.) Guzu, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. güzü “șoarece de câmp” (DEX, MDA).