Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera L
la, lau, v.t.r. (reg.) 1. A (se) spăla: “Ien trimite-ți cămașa / Că eu mândru ți oi la” (Calendar, 1980: 119). 2. A (se) pieptăna: “Iei pieptinile cu care te lai pe cap” (Bilțiu, 322). 3. A se unge pe cap (cu ulei, unt sau unsoare de porc). – Lat. lavare “a spăla, a curăța” (DEX, MDA).
láboș, laboșe, laboșuri, s.n. (reg.) Cratiță, oală (metalică); tigaie. – Din magh. lábas “cratiță” (MDA).
lácătă, lăcăți, (lăcată), s.f. (dial.) Lacăt. – Din magh. lakat (Scriban, DEX).
lácrimă, lacrimi, (lăcrămație), s.f. (înv.) Plângere, reclamație: “Te rog cu lacrimi în ot'i, ca șî tăț de-aicea, ca să faci lacrimă pă la cei mari” (Papahagi, 1925: 325). – Lat. lacrima “lacrimă, plâns” (Șăineanu, MDA).
lái, laie, adj. (reg.) (Oaie) neagră: “Cele lăi, / Pă văi” (Antologie, 1980: 107). – Probabil cuv. autohton, cf. alb. laja (Brâncuș, 1983); lat. labes, ngr. laio (MDA). ■ Cuv. rom. > srb. laja, slov. laja, lajka, ceh. lajka, ucr. ljajistyi (Candrea, după DER).
láibăr, laibăre, s.n. (reg.) Vestă scurtă, fără mâneci, fără guler, din țesătură de lână, tivită cu postav colorat, purtată și de bărbați și de femei. ■ Port specific populației maghiare și săsești din Trans.; în Maram. a pătruns pe la jumătatea sec. XX. – Din săs. leibel, dim. din leib “corp” (Scriban, DEX, MDA).
láiță, laițe, s.f. (reg.) 1. Bancă din scânduri (fără spătar) așezată în lungul pereților în casele tradiționale și care servea (uneori) drept pat. 2. Scândura pe care se așază mortul: “Scoală-te, măicuță, scoală, / Nu durni pe laița goală” (Memoria, 2001: 113). – Var. a lui laviță.
lánce, lănci, s.f. Băț cu cârlig în vârf, folosit de ciobani: “Și-mi puneți lancea la cap” (Papahagi, 1925: 120-121). – Din it. lancia “suliță” (sec. XVIII) (DER, MDA), prin magh. lancsa sau slov. lanča (DA, după DER; MDA).
lándră, landre, s.f. (reg.) Femeie depravată, cu moravuri ușoare: “Landră n-am fost, da m-oi fa, / Drăguț n-am, da' mn'oi căta” (Țiplea, 1906: 491). – Et. nec. (MDA); din buleandră, termen injurios dat unei femei imorale (Frățilă).
langalắu, langalauă, (lângalău, lân¬gălău), s.n. (reg.) Plăcintă din făină de mălai (mai târziu, din făină de grâu) care se cocea pe lespede; se folosea în loc de pâine. – Din magh. lángoló “trecut prin flacără; încins” (DA, după DER).
laoláltă, adv. Împreună: “Să tăiem d’eluțu roată, / Să sim, mândruț, laolaltă” (Calendar, 1980: 62). – Din la + o + alta (DEX, MDA).
lar, interj. v. ler.
laríce, larici, s.f. Brad roșu, brad de vară (Larix decidua); zadă. ■ Rezervația de larice de la Coștiu (com. Rona de Sus) este zonă protejată prin L. 5/2000. – Din it. larice “zadă”, lat. larix, -cis (Scriban, DEX, MDA).
lármă, larme, s.f. (reg.) Gălăgie, tărăboi, zgomot: “Și fata aude, la spatele ei, larmă mare” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 129). – Din magh. lárma “gălăgie” (DEX, MDA) sau pol., srb. larma (DER, DEX, MDA).
láșcă, laște, s.f. (reg.) Tăieței; răstăuțe, tojmaj: “Doba, doba, laștile, / Mâni-alată-s Paștile” (D. Pop, 1978: 379). – Din magh. laska “tăieței” (DA, după DER; MDA).
lat, lați, s.m. Unitate de măsură pentru materialele textile, egală cu lățimea pânzei din războiul de țesut: “Am făcut un lepedeu din tri laț” (Faiciuc, 2008: 762). – Lat. latus (Pușcariu, DEX).
latín, -ă, latini, -e, adj., s.f. (arh.) Străin; străinătate; lume străină: “Lat'ină rea” Papahagi (1925). – Var. a lui letin “străin; eretic, catolic” (< magh. latin, srb. latin) (DER) și dublet a lui latin “locuitor din Latium” (DER) (< lat. latinus) (sec. XVII) (DEX, MDA).
láufăr, laufări, s.m. (reg.) 1. Per¬sonaj din jocurile cu măști, care cere acordul gazdei dacă ceata de colindători poate intra în curte: “Laufărul poartă costum alb, toită înfășurată cu tricolor” (Bilțiu, 2007: 141). 2. Minerul care încarcă vagonetele la suitor și formează trenurile. – Din germ. Läufer “alergător, curier” (MDA).
laz, lazuri, (lăzuitură, lăzaștină), s.n. (reg.) 1. Câmp curățat de tufe și bun de cosit. 2. Teren defrișat pentru a fi transformat în pământ arabil; iertaș: “Știu că n-ai lazuri domnești, / Nice boi ardelenești” (Bârlea, 1924, I: 200). ■ (top.) Lazul Baciului, sat. – Din ucr., srb. laz “poiană, curătură” (DLRM, DEX, MDA).
lăcată, s.f. v. lacătă.
lăcrămáție, lăcrămații, s.f. (reg.) Plângere, cerere. ■ (onom.) Lăcrămație, poreclă în Moisei: “În 1962, s-a adus de către Hojda Petru Butubu un darac de lână, mașină de scărmănat lână, la care lucrează acum Mihali Ștefan Pârciu și Ivașcu Ștefan Lăcrămație” (Coman, 2004: 54). – Var. a lui reclamație (DEX); din lacrimă contaminat cu reclamație (MDA).
lăcuí, lăcuiesc, v.i. (dial.) A locui: “Leacu meu e pă vârvuri, / Lăcuiește-n decunguri” (Papahagi, 1925: 187). – Din magh. lakni “după loc” (Cihac, după DER); var. a lui locui (MDA).
lăcuitór, lăcuitori, (lăcuitoriu), s.m. (arh.) Locuitor: “Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu într'acest sat...” (după Dariu Pop, 1938: 79; doc. din 1798). – Din locui / lăcui + suf. -tor.
lădău, lădauă, s.n. Ladă mai mică și mai înaltă, pentru cereale. – Din ladă + suf. -au.
lădói, lădoaie, s.n. Ladă simplă, confecționată din lemn, destinată păstrării țesăturilor: “Eu o iau de pă urdzoi / Să o țâp într-un lădoi” (Pa¬pahagi, 1925: 225). – Din ladă + suf. -oi (DEX, MDA).
lăfăí, lăfăiesc, v.r. A se răsfăța, a huzuri. – Din magh. leffenni “a atârna” (DEX).
lăicér, lăicere, s.n. 1. Covor ță¬rănesc care se pune pe laiță. 2. Ladă pe lângă perete; laiță. (Mold.). – Din la(v)iță + suf. -ar (DEX).
lălăí, lălăiesc, v.t. 1. A cânta monoton o melodie. 2. A tărăgăna, a amâna. – Formă onomatopeică (DEX, MDA).
lălăít, -ă, lălăiți, -te, adj. 1. (ref. la un cântec) Interpretat neglijent, fără a păstra linia melodică. 2. Amânat, tărăgănat. – Din lălăi.
lănțúg, lănțuguri, s.n. (reg.) Lanțul cu care sunt legate tânjelele la car, când se ară cu două perechi de vite; cârcel. – Din ucr. lancuh (Scriban).
lăpăí, lăpăiesc, v.t. A bea, a mânca zgomotos. – Formă onomatopeică (Șăineanu); din bg. lapam “mănânc, sorb cu lăcomie” (DLRM); var. a lui lipăi, cf. bg. lapam (DEX, MDA).
lăpúș, lăpuși, s.m. (reg.; bot.) Specie de salvie (lăpușul caprei) (Salvia glutinosa), numită astfel de localnici (în jud. Maram.). ■ Termenul e atestat la meglenoromâni cu sensul de “potbal” (ALR, 1961: 651). DER îl definește ca “brusture” (Telekia speciosa). În alte regiuni ale țării: brânca porcului, cocean căpresc, jale, lăpuș-de-capră. ■ (med. pop.) Împreună cu alte plante se fierbe și se folosește contra durerilor de încheieturi și de picioare. ■ (top.) Lăpuș, râu ce izvorăște din Munții Țibleșului (de sub vf. Văratic), la 1.200 m alt.; Lăpuș, zonă etnografică situată în nordul Trans., pe cursul mijlociu al râului Lă¬puș; Lăpuș, depresiune situată în sudul județului Maram., în bazinul mijlociu al râului Lăpuș; Lăpușna, fânațe, teren mlăștinos în Vadul Izei, Valea Stejarului (Vișovan, 2005). – Din sl., cf. bg. lopuš (MDA), rus. lepucha (DA, cf. DER); alb. ljapuš, magh. lapu (DER).
lăpușeán, -ă, lăpușeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Lăpuș. 2. (Locuitor) din Lăpuș. ■ În Maram. sunt trei localități cu acest nume: Lăpuș, Lăpușel, Târgu-Lăpuș. ■ (onom.) Lăpușan(u), Lăpușneanu, nu¬me de familie în jud. Maram. – Din n. top. Lăpuș + suf. -ean.
lăpușeáncă, lăpușence, s.f. Femeie originară din localitatea Lăpuș. Locuitoare din Lăpuș. – Din lăpușean + suf. -că.
lăr, interj. v. ler.
lărgán, -ă, lărgheni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Larga. 2. (Locuitor) din Larga. – Din n. top. Larga + suf. -an.
lărgancă, lărghence, s.f. Femeie originară din localitatea Larga. Lo¬cuitoare din Larga. – Din lărgan + suf. -că.
lărmălí, lărmălesc, v.i. (reg.) A face zgomot, gălăgie: “Și cum te culcai, iarăși îți auzeai tiara botrocind și lărmălind” (Bilțiu, 1999: 102). – Din larmă “gălăgie” (MDA).
lăsămấnt, lăsăminte, lăsământuri, s.n. (înv.) Cutie cu valori ce cuprinde înscrisuri și testamentul: “În lăsământul tatălui meu, decedat la 28.I.1918, am găsit câteva scrisori originale, cari au valoarea documentelor istorice” (Ko¬man, 1937: 3). – Din lăsa + suf. -(ă)mânt.
lăschián, -ă, lăschieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Lăschia. 2. (Locuitor) din Lăschia. ■ (onom.) Lăschian(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Lăschia + suf. -ean.
lăschiáncă, lăschience, s.f. Femeie originară din localitatea Lăschia. Lo¬cuitoare din Lăschia. – Din lăschian + suf. -că.
lășcúță, lășcuțe, s.f. (reg.) Tăieței: “Ai făcut niște lășcuță, / Le poți duce-n tileguță” (Memoria, 2001: 110). – Din lașcă + suf. -uță.
lătocí, v.r. v. lotoci.
lătunói, s.n. 1. Răritură în pânza ce se țese manual, produsă de firele rupte ale urzelii: “Că toată pânza-i lătunoi” (Bârlea, 1924, I: 96). 2. Legătură de vreascuri care se transportă pe umăr: “Și a legat un lătunoi de găteje” (Bilțiu, 1999: 341). 3. Mormoloci de broască. – Var. a lui lătunoaie (Scriban, DEX, MDA).
lătureán, -ă, lătureni, -e, adj., s.m.f. 1. Care locuiește la marginea satului; mărginaș. 2. Fecior din alt sat. – Din latură + suf. -ean (DLRM, MDA).
lătureáncă, lăturence, s.f. Femeie care locuiește la marginea satului. – Din lăturean + suf. -că.
lătúri, s.f., pl. 1. Apa în care s-au spălat vasele de bucătărie. 2. Resturi de mâncare muiate în apă, care se dau la animale: “Și, când le țâpa lături, spălături de vase, slăbănoacele să du¬ceu de acolo” (Bilțiu, 1999: 174). – Probabil lat. lavatura “spălături” (Scri¬ban, Șăineanu, DEX) sau din la “a (se) spăla (DEX).
lăturíș, adv. (reg.) 1. Alături, lateral. 2. (în expr.) A se uita lăturiș = cu coada ochiului. – Din latură + suf. -iș (MDA).
lăturní, v.r. (reg.) A se porni în căutarea cuiva; a cerceta laturile unei zone: “După el s-o lăturnit / Cu sape și cu topoare” (Memoria, 2001: 112). – Din lature.
lățít, -ă, lățiți, -te, adj. Extins: “Fa¬milia nobilă Șușca e lățită și stăpânește pănă astăzi în satul Săcel” (Mihaly, 1900: 514; dipl. 215). – Din lăți “a se întinde în toate direcțiile”.
lăureásă¹, lăurese, s.f. Lucrătoare. – Lat. laboriosa (MDA).
lăureásă², lăurese, s.f. (mit.) Îm¬părăteasă; probabil soția unui împărat legendar Lar (sau Ler): “Că asta nu e lăureasă, / Nice-mpărăteasă, / Da-i femeie mândră și frumoasă, / Dintre toate mai alesă” (Papahagi, 1925). – Din Lar, Laur + suf. -easă.
lăút, -ă, lăuți, -te, adj. (reg.) Spălat: “Când i lăut și-nștimbat…” (Memoria, 2001: 97). – Din la “a (se) spăla” (Scriban, DEX, MDA); lat. lautus (Șăineanu).
lăzáștină, lăzaștini, s.f. (reg.) Loc defrișat. – Din laz + suf. -aștină (MDA).
lăzean, -ă, lăzeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Lazul Baciului. 2. (Locuitor) din Lazul Baciului. – Din n. top. Laz + suf. -ean.
lăzeáncă, lăzence, s.f. Femeie ori¬ginară din localitatea Lazul Baciului. Locuitoare din Lazul Baciului. – Din lăzean + suf. -că.
lăzuí, lăzuiesc, v.t. A defrișa. – Din laz (MDA).
lăzuíre, lăzuiri, s.f. (reg.) Tehnică pentru obținerea de noi parcele de fânațe. ■ “Fertilizarea parcelelor ob¬ținute prin lăzuire se făcea prin pă¬șunarea oilor și staționarea acestora pe timp de iarnă în terenurile lăzuite” (Dăncuș, 1986: 40). – Din laz (Scriban, Șăineanu, DLRM); din lăzui (MDA).
lăzuít, -ă, lăzuiți, -te, adj. Defrișat. – Din lăzui.
lângalắu, s.n. v. langalău.
lângoáre, s.f. v. lingoare (“febră tifoidă”).
leac, leacuri, s.n. 1. Medicament, remediu: “Mamă-sa luară / Două olurele / Și porni cu ele / După lecurele” (Calendar, 1980: 6). 2. (în expr.) Fără leac de... = fără niciun pic de...; nici de leac... = deloc: “Mândra care-mi place mie / Nu are leac de moșie” (Ștețco, 1990: 309). ■ În Trans., Maram. și nordul Bucovinei, leac; în restul regiunilor istorice, doctorie. – Din sl. lěkǔ (DER, DEX, MDA).
leácă, adv. v. oleacă (“puțin”).
leáh, lehi, (leș), s.m. (arh.) Polonez: “La lumina stelelor / Trece-om munții leșilor” (Bârlea, 1924: 87). ■ (top.) Fața Leahului, fânațe în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005). ■ (onom.) Leach, Leahu, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. lěchǔ (Miklosich, după DER), cf. ucr. ljach (DER); din rus. lǐehǔ (Șăineanu, Scriban); din ucr. ljach (DEX).
leáncă, lenci, s.f. (reg.) Gubă zdren¬țoasă; haină ponosită, ruptă, uzată. – Din ucr. ljanka “haină de pânză de in” (DER, DLRM, MDA).
leásă, lese, (liasă, lesă), s.f. 1. Împletitură de nuiele la gard. 2. Nuiele împletite pe care se așază prunele la uscat. 3. Poarta de la intrarea în staor, la stână. 4. Scândură așezată pe furci, sub comarnic și sub care se așază brânza. – Din sl. (bg., rus.) lěsa (MDA); din bg. lesa, srb. ljesa (DEX).
leát, leaturi, s.n. (înv.) 1. An, dată. 2. Contingent. ■ Expr. a fi leat cu cineva = a fi de aceeași vârstă, generație. 3. Camarad. – Din sl. lěto “etate, an, timp” (DEX, MDA).
léci, (leciu), s. adv. (reg.) Ud leoarcă. – Din magh. locs “mlaștină” (Cihac, după DER; MDA); din magh. lecs “zeamă lungă” (Drăganu, după DER).
lecréc, s.n. v. lecric.
lecríc, lecricuri, (lecrec), s.n. (reg.) Haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vreme rea; suman, pieptar; se confecționează din stofă de lână, țesută în patru ițe: “De nu grăiesc cu dreptate / Ardă-mi lecricu din spate” (Bârlea, 1924, I: 268). – Cf. germ. Röckl, sas. reckel (Țurcanu); var. a lui leric (MDA).
lecuí, lecuiesc, v.t.r. 1. A (se) trata, a (se) îngriji; a vindeca. 2. A dezvăța, a înțărca; a renunța la un nărav. – Din leac (DEX, MDA).
lecuít, -ă, lecuiți, -te, adj. 1. Vindecat. 2. Dezvățat. – Din lecui.
lecuitór, lecuitori, s.m. (înv.) Tă¬măduitor, doctor; felcer: “Vai, că nu poci, că nu am, o zâs lecuitoriu…” (Bilțiu, 2007: 85). – Din lecui “a vindeca” + suf. -tor.
lédeșă, ledeșe, s.f. (reg.; înv.) Șa, tarniță: “Fără frâu, fără căpăstru, / Fără ledeșe pă spate” (Antologie, 1980: 82). – Et. nec.
legá, leg, v.t. (în expr.) A lega cununile cuiva = a vrăji o fată sau un băiat să nu se poată căsători. – Lat. ligare “a lega, a prinde” (DEX, MDA).
legădí, legădesc, (leghedi), v.r. (reg.) A se mulțumi: “Iar de nu ti-i legădi / Mai frumos să-ți mulțumească / Spicul grâului…” (Memoria, 2004-bis: 1.366). – Probabil din magh. elégedettseg “mulțumire, îndestulare”.
lége, legi, (leje), s.f. 1. Judecată: “Îl dau la lejă” (ALRRM, 1973: 739). 2. Tribunal: “No, tată, cum ai umblat la leje?” (Bilțiu, 2007: 185). – Lat. lex, legis “lege, moțiune” (DER, DEX, MDA).
leghedí, v.r. v. legădi.
legiuí, legiuiesc, v.t. A face legea, a judeca. – Din lege + suf. -ui (Scriban, DEX, MDA).
legiuíre, legiuiri, s.f. Judecată: “Cu legiuiri și t'eltuieli” (Memoria, 2001: 113). – Din legiui (DEX, MDA).
legiuít, -ă, legiuiți, -te, adj. Judecat. – Din legiui.
legumár, legumari, s.m. Legu¬micultor. – Din legumă + suf. -ar.
legvár, s.n. v. lictar (“magiun”).
lehuí, v.i. v. lihăi.
leít, -ă, leiți, -te, adj. (pop.) Aidoma, la fel, identic. – Din sl. lijati “a topi, a turna”, cu sensul de “ca turnat” (DEX, MDA).
léje, s.f. v. lege.
léla, adv. (reg.) (în expr.) A umbla lela = a umbla fără rost; a hoinări. – Din ucr. lela “încet, agale” (MDA).
lemnărít, s.n. Meseria lemnarului: “Care se pricep la zidărit, să zidească, care la lemnărit, să facă bârne și lemnăria cetății” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 163). – Din lemnar “tâmplar, dulgher” + suf. -it (DEX. MDA).
lemnúș, s.n. (bot.) Lemnul Domnului (Artemisia abrotanum): “De-aici până-n Seleuș / Tot îs corciuri de lemnuși” (Bârlea, 1924, I: 201). ■ (med. pop.) Contra durerilor de stomac. – Din lemn + suf. -uș (Scriban, DEX, MDA); calc de structură după germ. (Reib)holz sau (Zünd)holz (Frățilă, 2006).
lénker, lenkere, s.n. (reg.) Sanie cu volan, confecționată și utilizată de locuitorii din Cavnic, în timpul iernii, pe ulițele înguste și sinuoase, cu pantă abruptă, ce duc spre centrul localității. – Din germ. Lenker “mâner, ghidon; șofer, pilot, cârmaci”.
leópot, -ă, adj. (reg.) Rea de gură. – Din leop + suf. -ot, cf. leopăi “a vorbi mult și fără rost”.
leordácă, s.f. (reg.; bot.) Stupiniță (Platanthera bifolia). – Din leurdă (MDA).
leórdă, s.f. v. leurdă.
leordeán, -ă, leordeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Leordina. 2. (Locuitor) din Leordina. ■ (onom.) Leordean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. *Leorda + suf. -ean.
leordeáncă, leordence, s.f. Femeie originară din localitate Leordina. Lo¬cuitoare din Leordina. – Din leordean + suf. -că.
leordíș, leordișuri, (leurdiș), s.n. Loc unde crește leurda; leurdar. ■ (top.) La leordiș, fânațe în Baba și Sălnița (Vișovan, 2008). – Din leurdă (dial. leordă) + suf. -iș.
lepădá, lepăd, v.t.r. 1. A arunca, a azvârli. 2. A avorta. 3. (r.) A renega. – Lat. lapidare “a arunca cu pietre” (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. lapedál, săs. lepedan “a arunca” (DER).
lepădát, -ă, lepădați, -te, adj. 1. Aruncat. 2. Avortat. ■ (onom.) Lepă¬datu, nume de familie în jud. Maram. – Din lepăda.
lepângắu, lepângăi, s.m. (reg.) Nume de ocară pentru feciori: “D-amu-s niște lepângăi” (Bârlea, 1924, II: 189). – Din magh. lappangö “latent, ascuns” (MDA).
lepedéu, lepedeie, (lipideu), s.n. (reg.) Cearceaf: “Grădina cu porodici, / Lepedeul cu purici” (Memoria, 2001: 99). ■ (onom.) Lepedeu, poreclă în Valea Stejarului. – Din magh. lepedö “cearceaf” (DER, DEX, MDA).
lepetéu, s.n. (reg.) Roata olarului: “Roata pe care se formează oalele de lut se numește lepet'eu” (Iuliu Pop, 1970). – Din magh. lapitó “planșetă”.
ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. Sens incert al unui termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: “Lerui și-a mărului”; “Hai lin, hai lar și flori de măr”; “Oi, leroi, leroi”; “Hai, leru-i, Doamne”. – Din numele îm¬păratului Au¬re¬lian; din sg. lat. al numelui divinității do¬mestice Lar, venerați ca divinități protectoare ale Romei (I. G. Sbiera); probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Do¬mi¬ne) (DLRM, DEX, MDA). ■ “Ler este un evident mitologem (= formă mitică ele¬mentară și pură, con¬si¬derată cea mai mică unitate, in¬di¬vizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de in¬terpretări și ex-plicații, în¬tru¬cât se ex¬primă singură), iar iden¬tificarea cu Dum¬nezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (Kernbach,1989: 297).
leroi, interj. v. ler.
lerui, interj. v. ler.
lésă, s.f. v. leasă (“împletitură de nuiele”).
lésne, adv. (reg.) 1. Ușor. 2. Ieftin. – Din bg. lesno (DEX, MDA).
leș, s.m. v. leah (“polonez”).
léșcă, s.f. (reg.) 1. Lemnul cu care se bate lutul folosit la olărit. 2. Bucată de draniță sau lemn, lată la un capăt. – Din ucr. liska (MDA).
leșésc, -ească, adj. (înv.) Polonez: “…și nimeni din Țara Ungurească nu vine, ce dela Musc prin Țara Leșască, în Maramoriș” (Bârlea, 1909: 193). – Din leș + suf. -esc (Scriban, DEX).
leșiá, leșiez, v.t. (reg.) A spăla cu leșie: “Luni dimineață femeile leșieu toate vasele cu leșie de cenușe, ca să poți mânca de post din ele” (Bilțiu, 2009: 70). – Din leșie (MDA).
leșiát, -ă, leșiați, -te, adj. (reg.) Spălat cu leșie. – Din leșia.
leșíe, leșii, s.f. Soluție alcalină (folosită la spălatul rufelor) obținută prin fierberea în apă a cenușii: “Apoi femeile (...) fac leșie și spală cu ea toate vasele” (Memoria, 2001: 25). – Lat. laxiva (DER, DEX). ■ Cuv. rom. > bg. lešija, lišija, scr. lušija, liksija (Capidan, după DER).
leșiér, leșiere, s.n. (reg.) Bucată de pânză în care se pune cenușa când se face leșie; cenușer. – Din leșie + suf. -ar (MDA).
léșnic, leșnice, s.n. (reg.) Loc de pândă a vânătorului. ■ (top.) Leșnic, Lejnic, deal, pădure în Strâmtura. – Din ucr. lysnyk “pădurar” (Vișovan); din bg. leštnik “alun” (DEX); din magh. lesnic (MDA).
leț, lețuri, s.n. (reg.) Șipcă, stinghie de lemn. – Din magh. léc “șipcă”, ucr., pol. lata, srb. letva (Scriban).
lețuí, lețuiesc, v.t. A bate în cuie lețurile sau șindrila pe casă: “Când ridică apoi cornii de o lețuiesc...” (Pa¬pahagi, 1925: 321). – Din leț “șipcă” (Scriban) + suf. -ui.
leúcă, leuci, s.f. (reg.) Partea carului, format dintr-un lemn încovoiat, ce leagă osia de loitră. ■ (onom.) Leuca, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XV). – Din magh. löcs “leucă” (MDA) (Scriban); din bg. levka (DEX). ■ Cuv. rom. > bg. levka (DER).
leurdár, leurdare, s.n. Loc unde crește leurda; leordiș. ■ (top.) Leordar, Leurdar, fânațe în Costeni, Dumbrava, Stoiceni (Vișovan, 2008). – Din leurdă + suf. -ar.
leúrdă, leurde, (leordă, leurdină), s.f. 1. Plantă erbacee cu miros de usturoi (Allium ursinum); usturoi de pădure; ai de munte. 2. (în var. leordacă) Bujor alb (Platanthera bifolia). 3. Leurdină (Dahlia variabilis); gherghină, gheorghină. ■ (top.) Leordina, localitate pe Valea Vișeului; Leorda, afluent al pârâului Băiuț, care se varsă în râul Lăpuș. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Ru¬ssu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. hudhër, hudër “usturoi”. ■ Cuv. rom. > ucr. levurda (DER).
leurdínă, s.f. v. leurdă.
leurdíș, s.n. v. leordiș.
léveșe, (levișe), s.f. (reg.) Supă cu carne de pui; “zamă limpede cu răs¬tăuțe”. ■ (onom.) Ciont-leveșe, poreclă în Dumbrăvița. – Din magh. leves “zelos, suculent”.
lévișe, s.f. v. leveșe.
lezín, lezini, (leziu), s.m. (reg.) 1. Flăcău, hoinar. 2. Calfă, fecior mai mărișor. – Din magh. lézengo “a umbla fără rost” (Papahagi, 1925); din magh. legény “flăcău, fecior” (MDA).
líba, (libă), interj. (reg.) Termen cu care se strigă gâștele. ■ Exclusiv în zona intracarpatică. – Din magh. liba “gâscan” (Bogrea, după DER; MDA).
liboteán, -ă, liboteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Libotin. 2. (Locuitor) din Libotin. ■ (onom.) Libotean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. *Libota (inițial nume de persoană) + suf. -ean (Frățilă).
liboteáncă, libotence, s.f. Femeie originară din localitatea Libotin. Lo¬cuitoare din Libotin. - Din libotean + suf. -că.
liboví, libovesc, v.r. (reg.) A (se) iubi: “Beau feciorii, se libovăsc / Și de mândre da gândesc” (Bârlea, 1924: 24). – Din vsl. lĭubovati (Scriban); din libov “dragoste” (< sl. ljubovŭ) (DLRM).
licastắu, s.n. v. iucastău (“dorn”).
lictár, (liptari, licvar, ligvar, legvar, lictariu), s.n. (reg.) Magiun, dulceață de prune: “Îi lucrez de multă vreme și știu unde ține laptele de oi și brânza, ligvarul de prune și mierea de stupi” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 270). – Din lat. Elec¬tuarium (sec. XIX), introdus în Trans. prin farmacie (Șăineanu, Scriban); din magh. lekvár “magiun” (DEX); din magh. liktárium, liktárom; lekvár (MDA).
líget, (lighet), s.n. (reg.; min.) Culcușul filonului. – Din germ. Lie¬gendens (MDA); probabil din germ. liegen “a sta culcat, a zăcea”.
líghet, s.n. (reg.) Pădurice. ■ (top.) Lighet, fânațe în Rohia; Lighet, lac artificial amenajat în scop de agrement; Lighet, pârâu ce se varsă în râul Lăpuș, în apropiere de orașul Târgu-Lăpuș. – Cf. dial. lighet “pădure, desiș” (Vișovan, 2008); din magh. liget “crâng, pădurice” (Frățilă).
ligvár, s.n. v. lictar (“magiun”).
lihăí, lihăiesc, (lihui, lehui), v.i. 1. A face zgomot mare (ca să nu vină lupii sau alte animale sălbatice la vite). 2. A striga la cineva, a certa. – Var. a lui lehăi (DEX, MDA); creație expresivă (DER).
líhot, lihote, (lihotit), s.n. Sunet ciudat; râs: “Au auzit ei un vâjâit și lihotituri spurcate și când s-au trezit au văzut un fum gros” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 111). – Et. nec.
lihotí, lihotesc, v.r. A scoate sunete înfundate, asemănătoare râsului. – Et. nes., cf. chihoti (MDA); probabil din lihot.
lihotít, s.n. v. lihot.
lihuí, v.i. v. lihăi.
lilión, (liliu, lilie), s.m. (reg.; bot.) Nume generic pentru mai multe specii de crin; stânjenel (Iris germanica L.): “Ca să fie mai frumoase, fetile se spălau cu oarece buruian care-i zâce lilion. Îl pune de-a moi, îl serbe on pic, că era un fel de buruian, din care să făce zamă și cu care ie să dăde pe față și i se duce pielea și rămâne frumoasă” (Bilțiu, 2001: 223); “…din anul 1893 romănii au beserica lor, zidită în stil curat ghotic și decorată cu flori de lilie, marca dinastiei anjouvine” (Mihaly, 1900: 30; dipl. 12). – Din magh. liliom “crin” (MDA).
lilíu, s.m. v. lilion.
liliúț, (liuliuț), s.n. 1. Leagăn de grindă: “Mi se șede de drăguț / Ca la pruncă cu liliuț” (Bârlea, 1924, II: 33). 2. Leagăn pentru copil mic, purtat pe umăr de femei când merg departe de sat. ■ “Un fel de leagăn ce se agață în grădină ori în creanga unui arbore, dacă mama se duce pe dealuri la fân, cu copilaș cu tot” (Bud, 1908). – Din liuliu (DER); cf. rus. liuliuka “leagăn” sau creație expresivă.
limbáriță, limbarițe, s.f. (bot.) Plantă cu tulpină dreaptă, ramificată, cu flori mici, albe sau trandafirii, care crește prin locuri umede; pătlagină de apă (Alismo plantago-aquatica). ■ “Frundză mare, crește laolaltă grămadă și o mănâncă tot felul de marhă” (Papahagi, 1925). ■ (med. pop.) Contra paraliziei (pocitură) și febrei tifoide (lungoare). – Din limbă + suf. -ariță (Scriban, DEX, MDA).
limbíst, limbiști, s.m. (înv.) Lingvist: “Mai sunt expresiuni care îmi întrec capacitatea mea de a le preciza în¬semnătatea lor, pe care le las erudiților noștri limbiști să le deslege” (Dariu Pop, 1936: 153). – Var. a lui lingvist.
limpót, -ă, limboți, -te, adj. (reg.) Vorbăreț. – Din limpoti “a sorbi zgomotos”.
lindínă, lindini, s.f. Ouă de păduchi. – Lat. lens, lendinem (DEX, MDA).
liní, v.r. A se clăti, a se undui, a se legăna: “Ce te lini, ce te clătini / Din vârf până-n rădăcini?” (Antologie, 1980: 456). – Probabil din lin “domol, liniștit” sau din alina “a se domoli”.
línghișpir, linghișpire, s.n. (reg.) Instalație cu o pistă rotativă, pe care sunt montate jucării (mașinuțe, căluți de lemn etc.), specifice parcurilor de distracții; carusel. – Din germ. Ringspiel “inel de joc; joc în cerc”.
lingoáre, (lungoare, lângoare), s.f. (înv.; med.) Tifos; febră tifoidă: “Deie-ți bunul Dumnezău / Nouă boale și lingoare” (Bârlea, 1924, II: 25). – Lat. languor, -oris “slăbiciune; boală; obo¬seală; moleșeală”; păstrat numai în rom. (Scriban; Rosetti, după DER; DEX, MDA); forma moștenită direct este lângoare, lungoare, influențată de lung (lângoarea era o boală de lungă du¬rată), iar lingoare a luat naștere probabil sub influența lui linge, tot prin etim. pop. (Frățilă).
lingurár, lingurare, s.n. 1. Suport de lemn agățat de perete, pe care se țineau lingurile (în casele de la țară). 2. Meșter care confecționează linguri de lemn: “O fost un lingurar, așe covătari, no” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 124). – Din lingură + suf. -ar (DEX).
lingureá, lingurele, s.f. (bot.) Plantă din familia cruciferelor, cu frunze crestate, cu flori albe, grupate în cior¬chini (Cochlearia borzaeana). ■ Sem¬nalată în revervația Stâncăriile calca¬roase Sâlhoi și Zâmbroslavele (Munții Maramureșului). ■ (med. pop.) În combaterea afecțiunilor pulmonare și scorbutice. – Din lingură + suf. -ea (Scriban, DEX, MDA).
lipidéu, s.n. v. lepedeu (“cearceaf”).
lipíe, lipii, (dial. liptie), s.f. (reg.; înv.) Pâine rotundă și plată, puțin crescută: “Dar nevastă-sa vedea că tot face din sac ba turte, ba pâine, ba plăcinte, ba lipie și numai nu se găta” (Bilțiu, 1999: 286). – Din magh. lepény “plăcintă” (MDA).
lipitíurcă, s.f. (reg.) Băutură slabă; supă lungă, zeamă diluată. – Cf. lipăi “a bea zgomotos”.
lipitoáre, lipitori, s.f. 1. Vierme parazit (Hirudo medicinalis). 2. (bot.) Iarba faptului, iarbă lipitoare, lipici, scai mărunt (Galium aparine). ■ Fetele se încingeau cu această plantă ca să se uite feciorii la ele. – Din lipi (Scriban, DEX, MDA) + suf. -toare.
lípsă, lipse, s.f. (reg.; înv.) Nevoie, necesitate, trebuință: “De pod avea lipsă armata, că treceau pe-acolo unități militare” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 113). – Der. regr. din lipsi (DEX).
liptári, s.n. v. lictar (“magiun”).
lisnít, (lizniț), adj., s.m. (reg.) 1. Soi de măr pădureț (Malus silvestris); din fructe se face țuică și oțet, iar lemnul este utilizat pentru cioplit. 2. (înv.) Poame, fructe în general. – Din ucr. lysnyk (Farcaș, 2009).
lișcotí, lișcotesc, v.i. (reg.) A fluiera: “I-o văzut pă cei Șapte Necurați jucând și chiuind pe mejde și lișcotind” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 147). – Cf. flișcoti.
lítără¹, lităre, s.f. 1. (dial.) Literă, slovă. 2. (înv.) Document: “Elisabeta abzice de aceste moșii și drepturi și nimicește literile privitoare la ele” (Mihaly, 1900; dipl. 286); litere metale = scrisoare de hotărnicire: “La cererea lui Mihail, numit Bogdan din Petrova, capitlul din Cenadie transcrie literile metale ale posesiunii Bedeu” (Idem, dipl. 221); litere de judecată = decizie judecătorească scrisă: “Litere de judecată prin care cetățenii din Căm¬pulung sunt judecați să plătească 100 de marce budense…” (Idem, dipl. 235); litere donaționale (v. dipl. 239); litere prorogatorii (v. dipl. 269). – Cf. literă (< lat. littera).
lítără², lităre, (litră), s.f. (pop.) Unitate de măsură pentru lichide; litru. – Din ngr. litra (Scriban, DEX, MDA).
líte, s.f. Moarte, înmormântare; viers de lit'e = bocet. – Probabil din litie “rugăciune lungă”.
litíe, litii, s.f. Rugăciunea ce se face la miezul nopții, înaintea sărbătorilor mari, când se binecuvântează pâine, grâu, vin, undelemn, cu care apoi se unge fruntea credincioșilor: “Să fii gazdă-n veselie / Ca să mergem la litie” (Bârlea, 1924, I: 138). – Din sl. litija (DEX, MDA).
litigánt, -ă, litiganți, -te, adj., s.m. (înv.) Persoană aflată în litigiu: “Moșiile Nănești și Valea Porcului s-au împărțit în patru părți egale între litiganți…” (Mihaly, 1900: 734; dipl. 303). – Din fr. litigant (DLRM, MDA).
lítră¹, s.f. v. litără¹ (“literă”).
litră², s.f. v. litără² (“litru”).
liț, lițuri, s.n. 1. Cui de lemn; așchie cioplită: “...apoi face un cui de lemn, un liț, ș-apoi dă de trei ori cu cuțitu pe lițu acela să să bage în pământ” (Papahagi, 1925: 303). 2. De-a lițu, joc de copii: “Se alege un teren plan. Primul jucător aruncă cuțitul (ținut între degetul mare și arătător), care se rotește în aer și trebuie să se înfigă în pământ. Urmează alte aruncări din poziții diferite (din căușul palmei, de pe frunte, peste cap, cu dinții etc.) Dacă greșește, cuțitul e preluat de alt jucător” (Mihali, 2016: 45). – Din magh. léc (MDA).
liuliu, (liule), interj. Cuvinte ce le zic mamele legănându-și copiii; nani, nani: “liule, liuliu, coconu” ori “haia, haia, cocoană”. – Creație spontană (DER); cf. ucr. ljuli-ljuli (Scriban; Berneker, după DER), rus. lǐulǐú “nani-nani”, liuliuka “leagăn” (Scriban).
liuliúț, s.n. v. liliuț (“leagăn”).
lizí, v.r. v. hlizi (“a rânjii”).
lizít, adj. v. hlizit.
liznít, s.m. v. lisnit.
loábdă, loabde, (lobdă), s.f. (reg.) Minge. – Din magh. labda “minge”.
loágăr, loagăre, s.n. (pop.) Terenul pe care se așază armata; lagăr. – Var. a lui lagăr.
lóbdă, s.f. v. loabdă (“minge”).
lóbodă, s.f. (bot.) Plantă erbacee de cultura (Atriplex latifolia). ■ Se folosește în umplutura de plăcintă. – Din sl. loboda (DER, DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. loboda (Bakos, 1982).
lociolí, lociolesc, (lociorli), v.r. (reg.) A se bălăci în apă. – Din magh. locsol “a stropi” (MDA).
lociorlí, v.r. v. locioli.
lociorlắu, s.n. (reg.) Stropitoare (pentru flori sau zarzavat). – Din lociorli, locioli.
locomós, -oasă, locomoși, -oase, adj. (dial.) Lacom, pofticios. – Var. a lui lăcomos (MDA).
locșór, locșoare, s.n. (reg.) Placentă. – Din loc + suf. -șor (Farcaș, 2009: 108).
lodấnc, s.n. (reg.) 1. Capetele de la firele care rămân după țesutul pânzei la război: “I-a spus oarecine că nu mai are de făcut nimic decât să ia lodânc de la tiară și din acela să facă o funie...” (Bilțiu, 1999: 249). 2. Bucată de lemn. – Din germ. Ladung (MDA).
lódbă, lodbe, s.f. (reg.) 1. Scândură lată având lungimea de circa 2 m, obținută prin despicarea trunchiurilor de copaci cu ajutorul securii și a icurilor; lodbele erau lăsate la uscat, în podul casei, timp de un an. 2. Ster de lemn: “Se așază pe pământ o lodbă și să freacă pe ie o botă de alun” (Memoria, 2004-bis: 1.213). – Din ucr. lodva “scândură lată” (DEX, MDA).
lóitră, loitre, s.f. (pl.) Părțile laterale ale carului: “A legat-o bine de loitrele carului și a tot gonit caii...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 123). – Din srb. lo(i)tra (DEX); din ucr. loitra (Șăineanu); din germ. Leiter “scară” (Țurcanu, 2005); din srb. lo(i)tra, magh. lojtra, ucr. loitra (MDA).
loitrár, loitrare, s.n. (reg.) Încărcătura unei căruțe până la loitre: “Hai să prindem vacile la car, punem în car un braț bun de paie, ori un loitrar întreg. Și pe tine te bag acolo, sub paie, în loitrar” (Bilțiu, 2002: 396). – Et. nec. (MDA).
lójniță, lojnițe, (lozniță), s.f. (reg.) 1. Leasă sau coș de nuiele pentru uscat sau afumat fructele. 2. Cuptor (groapă) peste care se pune împletitura de nuiele. – Din sl. ložǐnica “pat”, cf. sb. ložnica “pat, culcuș” (DER); din ucr. ložnyc'a (DEX, MDA).
lólotă, lolote, s.f. (reg.) Gălăgie, hărmălaie. ■ (onom.) Lolotă, poreclă în Săpânța. – Et. nec. (MDA).
lom, lomuri, s.n. (reg.) 1. Crengi uscate și rupte: “O luat banii și i-o ascuns într-o cioată bortoasă și-o făcut pă ei un lom. Într-o zi s-o dus pe-acolo niște prunci care pășteau oile. Ei o aprins lomu...” (Lenghel, 1979: 207). 2. Lemne, vreascuri la gura sau la cotitura unei ape. – Din ucr. lom (Papahagi, 1925).
lomurós, -oasă, adj. (reg.) 1. Plin de lomuri. 2. (în expr.) Grâu lomuros = grâu amestecat cu resturi; se dă la păsări; grâu cu monturi. – Din lomuri (pl. lui lom) + suf. -os (Frățilă).
lontrós, -oasă, lontroși, -oase, adj. (reg.) Adânc. – Cf. lontru “înăuntru” + suf. -os.
lotocí, lotocesc, (lătoci), v.r. A lovi apa cu putere: “Am o rață. / Mere pă apă, / Nu lătocește” (Bilțiu, 1994: 283). – Formă onomatopeică (MDA).
lótru, loatră, lotri, loatre, s.m.f. și adj. 1. Hoț, bandit, tâlhar. 2. (adj.) Glu¬meț, bun de gură, meșter la vorbă: “Cel mai lotru dintre ei devine pețitorul” (Calendar, 1980: 121). 3. Șmecher, tupeist: “Gura mé din ce-i făcută? / Dint-on măr și dint-o turtă, / Care-i lotru, o sărută” (Bilțiu, 2006: 51). 4. Isteț: “Am gândit io că-s judecători, da fata dumneatale-i mai loatră” (Bilțiu, 2007: 186). – Din sl. lotrǔ (Tiktin, după DER); cf. pol. lotr “ștrengar, hoț” (Șăineanu, MDA).
lóză, s.f. (reg.) Lozie; răchită, salcie (Salix cineria); “un fel de salcie, pe ale cărei rămurele, prevăzute cu mâțișori, maramureșenii le sfințesc la biserică, în Duminica Floriilor” (Papahagi, 1925); “În această zî [de Buna Vestire, 25 martie] s-aduceu flori de loză (mâțucă) și să puneu în vază” (Bilțiu, 2009: 61). ■ (onom.) Loza, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. lozá (Papahagi, 1925; DEX).
lózniță, s.f. v. lojniță (“coș pentru uscat fructe”).
lucastắu, s.n. v. iucastău (“dorn”).
lucăceán, -ă, lucăceni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Lucăcești. 2. (Locuitor) din Lucăcești. ■ (onom.) Lucăcean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Lucaci (top. de origine antroponimică; forma oficială magh. era Lukács[falva]) + suf. -ean (Frățilă).
lucăceáncă, lucăcence, s.f. Femeie originară din localitatea Lucăcești. Locuitoare din Lucăcești. – Din lucăcean + suf. -că.
lúcer, luceri, s.m. (reg.; astr.) Lu¬ceafăr: “Un lucer mândru, galbân” (Bârlea, 1924, I: 132). – Cf. luceafăr (MDA).
lucérnă, (luțernă, luțărnă), s.f. Trifoi cultivat ca plantă furajeră (Medicago sativa). – Din germ. Luzerne (DEX, MDA).
lucezí, v.i. (reg.) A luci, a străluci, a lumina: “Colo sus, la răsărit / Lucezit-o, lucezit / Un lucer mândru, galbân” (Bârlea, 1924, I: 132). (Maram.). – Din luced “luminos” (MDA).
lucezíre, luceziri, s.f. (reg.) Vedere, arătare, strălucire. – Din lucezi.
lucrătóriu, s.n. (arh.) Plug. ■ Termen atestat sec. XV, în Maram. – Din + suf. -toriu.
lud, -ă, luzi, lude, adj. (reg.) Ne¬priceput, prost, zălud, zăpăcit, nătărău: “Ludă ești, nebună ești / Și la minte slabă ești” (D. Pop, 1970: 181). – Din sl. ludǔ “prost” (Scriban, DEX, MDA).
ludắu, ludăi, s.m. Bostan, dovleac; cuculbătă (Cucurbita pepo). ■ Exclusiv în Trans., Banat și Crișana (ALR, s.n.; vol. I, h. 198). – Din sl. ludaja (Candrea, după DER; MDA); din ludaie, prin schimb de sufix -aie / -ău (Frățilă).
luft, s.n. (reg.) Curent de aer: “Vara aicea-i luft, vara aici e răcoare și frumos” (Papahagi, 1925). – Din germ. Luft “aer, văzduh” (DER, DEX, MDA).
luh, luhuri, s.n. (reg.) Luncă, zonă inundabilă, rât. ■ (top.) Luhuri, teren mlăștinos (Rozavlea, Strâmtura). – Din ucr. luh “luncă”.
lúhar, luhari, s.m. (reg.) Cocoș de munte. – Et. nec.
lúhăr, s.m. (reg.) Trifoi (plantă furajeră); cătrifoi (Trifolium L.) (Trans., Maram.). – Din magh. lóhere “trifoi” (MDA).
lúhău, s.n. (reg.) 1. Spirt sanitar. 2. (fig.) Băutură alcoolică. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “rachiu”. – Et. nec.
lújniță, lijnițe, s.f. (reg.) 1. Făclie; fat'e: “Ca să îndepărteze animalele sălbatice se aprind lujnițe, un fel de făclii făcute din brad uscat, crepat la un capăt, împănat și uns cu rășină” (Georgeoni, 1936: 80). 2. Loc la capătul de sus al ulucului unde se adună buștenii pentru a fi rostogoliți la vale. – Din ucr. lušnitya (MDA).
lúlă, lule, s.f. Cep la butoi: “Fă bine și ia custura / Și te du și taie lula / Și împle la druște gura” (Grai. rom., 2000). – Der. din lulea; pentru reg. lulă (Banat), Scriban indică srb. lula; din srb. lula (MDA).
luméț, lumeață, adj. De lume, petrecăreț, glumeț. – Din lume + suf. -eț (DEX, MDA).
lumináție, luminații, s.f. (reg.) Iluminație; ziua cu luminile (1 noiembrie): “Să duc la morminte flori și cu lumini. Luminile să aprind pă morminte. Duc colaci și îi dau la săraci” (Bilțiu, 2009: 44). ■ Sărbătoare specifică în Ardeal. – Din rus (il)liuminațiia (Șăineanu, DEX).
lumínă, lumini, (luminea), (dial. lumnină), s.f. 1. (reg.) Lumânare: “În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (Lenghel, 1962). ■ “Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească” (Bâr¬lea, 1924, II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. 2. (în expr.) Lumina ochiului = pupila. ■ Exclusiv în Maram. și nordul Trans. (ALR, 1938, h. 29). – Lat. *lumina (DEX, MDA).
luminătór, luminători, s.m. (fig., înv.) Dascăl: “...acești luminători ai satelor maramureșene” (Câmpeanu, 2016: 14). – Din lumina (fig.) “a instrui, a educa” + suf. -(ă)tor (MDA).
lumínea, s.f. v. lumină.
lunecá, lunec, v.i. A aluneca: “Cine ști cât o suit pân-o ajuns în vârvu’ muntelui. N-o lunecat de loc” (Bilțiu, 2007: 117). – Lat. lubricare (DER, DEX).
lungăréț, -eață, lungăreți, -e, adj. (reg.) Înalt: “Când am văzut-o era lungăreață, ca o femeie, da’ neagră. O fost Fata Pădurii” (Bilțiu, 2007: 263). – Din lung + suf. -ăreț (DEX, MDA).
lungoáre, s.f. v. lingoare (“febră tifoidă”).
lungón, lungoane, s.n. (min.) Grindă mai lungă așezată în curmezișul grinzilor de pe tavanul galeriilor de mină. – Et. nec.
luníe, lunii, s.f. Fitil de lumânare: “Când era vreme gré, să aprinde lunia de la lumânarea cu care slujé popa la Înviere” (Bilțiu, 2001: 73). – Et. nec.
luntrós, -oasă, luntroși, -oase, adj. Adânc: “...ne facem o groapă mai luntroasă, așa, să putem limpezi la apă” (Grai. rom., 2000). – Din luntre + suf. -os.
lupáriță, luparițe, s.f. (bot.) Mărul-lupului. ■ (med. pop.) Bun de mătrici sau friguri. – Din lup + suf. -ariță (MDA).
lúpă, (lupie), adj. (Oaie) cenușie. – Din lup.
lupíște, s.f. 1. Groapă adâncă de 3 m, deasupra căreia se punea o leasă în cumpănă, pe niște stâlpi mici (ca momeală se punea un purcel), pentru vânarea lupilor. 2. Loc unde se adăpostesc lupii. ■ (top.) La Lupiște, fânațe în Dumbrava (Vișovan, 2008). – Din lup + suf. -iște (MDA).
lupoáie, s.f. (reg., înv.) Lupoaică. – Din lup + suf. -oaie (MDA).
lúșcă, luști, adj., s.f. 1. (bot.) Floare de primăvară, asemănătoare cu ghiocelul (Leucojum vernum); ghiocei bogați. 2. (adj.) (Oaie) cu lâna albă. ■ (top.) Hlușca, parte a dealului Dum-brăvița, din Bârsana. – Din vsl., rus. lučka, dim. din lukǔ “ceapă” (Scriban).
luștí, luștesc, v.t. (reg.) A desface boabele de porumb de pe cocean; a desfăca: “Femeile bătrâne nu lucrau cu tiara, cu caier, nu luște fasole, mălai…” (Bilțiu, 2009: 57). ■ “Operația se făcea manual, prin apăsarea unui cocean pe boabele de pe cucuruz sau cu piua de lușt’it mălai” (Dăncuș, 1986: 45). ■ Termen specific subdialectului maramu¬reșean (Farcaș, 2009: 155). – Din ucr. lușiti (MDA).
luștít, -ă, luștiți, -te, adj. Desfăcat. – Din luști.
lútă, s.f. (reg.; min.) Plan înclinat lângă șteampuri, pe care se spală minereul zdrobit. – Din germ. Lutte “instalație pentru apă” (Țurcanu).
lutăríe, lutării, s.f. Loc de unde se scoate lut, argilă; depozit de lut. ■ (top.) Lutărie (în Dumbrava) (Vișovan, 2008: 171). – Din lut + suf. -ărie (DEX, MDA).
lutós, -oasă, lutoși, -oase, adj. Argilos; care conține mult lut. ■ (top.) Lutoasa, vale în Bogdan-Vodă, Ieud, Dragomirești; munte în nordul Văii Vaserului, aproape de granița cu Ucraina; tău; deal; pârâu. – Din lut + suf. -os.
lutrán, lutrani, s.m. (reg.) Luteran; adept al doctrinei întemeiate de Martin Luther (în sec. XVI). – Var. a lui luteran (MDA).
luțărnă, s.f. v. lucernă.
luțắrniște, s.f. v. luțerniște.
luțérniște, luțerniști, (luțărniște), s.f. (reg.) Loc cultivat cu lucernă. – Din luțernă, forma dial. de la lucernă + suf. -iște.