Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera O
| ←Litera N | Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș de Dorin Ștef Litera O |
Litera P→ |
o¹, interj. Exclamație care exprimă o stare emotivă (mirare, admirație, do¬rință, mâhnire etc.): “O, mie, vărucule!” (Brediceanu, 1957: 171). – Onomatopee (MDA).
o², conj. - (înv.) Ori, sau: “O să-l taie, o să-l puște, / O să-l puie-ntre țepuște” (Bártok, 1923: 187). – Din ori (MDA).
oácheș, -ă, oacheși, -e, (ochișea, otișea), adj., s.f. 1. (Oaie) cu pete negre în jurul ochilor; alb cu cafeniu roată pe la ochi; alb cu roșu pe la ochi și obraz. 2. Oaie însemnată, conducătoarea tur¬mei. 3. Oaie năzdrăvană: “Oaia lui cea oacheșă” (Antologie, 1980: 108). ■ (onom.) Oacheș, nume de familie în jud. Maram. – Din ochi + suf. -eș (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. bakisa, slov. vakěsa, pol. bakieska (Macrea, 1970).
oámă, oame, s.f. (arh.) Femeie, nevastă: “Și se ține oamă mare / Când pânză de straiță n-are” (Lexic reg.). ■ Termen frecvent în Oaș. – Din om (MDA).
oáră, ori, s.f. (înv.) 1. Oră, ceas: “Adunarea generală a Societății de Lectură a Românilor din Maramureș să va ține în ziua prima a târgului din decembrie, la oara 3 d.m., în locuința secretarului nostru” (Koman, 1937: 16; Sighet, 1871). 2. (reg.) Fire; în expr. a-și veni în oară / ori = a-și veni în fire, a-și reveni (după un moment de slăbiciune), a se întrema. ■ Exclusiv în nordul Trans., Maram. și sporadic în Crișana (ALR, 1938, h. 203); termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Lat. hora “oră, ceas” (DER, DEX, MDA) > rom. oară, oră.
oarecấnd, (oarecândva), adv. (reg.) Cândva, vreodată: “...l-au căpătatu în schimbu pentru unu Mineiu rutenescu dela parochia Napkor, în comitatul Szabolcs, care oarecându de Români era locuită, cari însă s-a rutenisat” (Bârlea, 1909: 129; doc. din 1860). – Din oare + când (MDA).
oarecé, (oarice), pron. neh. - (pop.) Un lucru oarecare; ceva: “Că pribagu o vrut fa oarece meșteșuguri cu acea mână...” (Papahagi, 1925: 307). – Din oare + ce (MDA).
oarecíne, pron. neh. (reg.) Cineva, careva: “...că dacă iei brăcinariul de la oarecine...” (Papahagi, 1925: 319). – Din oare + cine (MDA).
oarecúm, adv. Cumva, într-un fel. – Din oare + cum (MDA).
oareúnde, adv. (reg.) Undeva: “Împăratul (…) i-o dat lui moșie tăt hotarul Ieudului, că o făcut amu oareunde tare mari vitejii” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 260). – Din oare + unde (DEX).
oárgă, s.f. (reg.) Piele tăbăcită de bovină utilizată la confecționarea opincilor: “Urmașii bocotanilor mai poar¬tă opinci de oargă în zilele de sărbătoare, pentru a se diferenția de restul populației” (Faiciuc, 2008: 180). ■ (onom.) Oarga, nume de familie în jud. Maram. – Cf. magh. varga “cizmar”.
oárgăn, adj. v. oarzăn.
oaricé, pron. neh. - v. oarece.
oarméghe, s.f. v. varmeghe (“pro¬vincie, comitat”).
oárzăn, -ă, (oargăn), adj. (reg.) (despre fructe) Care se coc mai repede; timpuriu, văratic. ■ (top.) Prunii oargăni, fânațe în Strâmtura (Vișovan, 2005). – Cf. orz (MDA).
oáș, oașuri, s.n. (reg.; înv.) Teren de pe care au fost tăiați copacii; iertaș, curătură, laz. ■ (top.) Întreoaș, teren în Dragomirești. – Din magh. ovas (MDA, pentru var. oașă).
obádă, obede, obezi, s.f. 1. Bucată de lemn arcuită de la cercul roții: “Cu obede din lemn verde” (Brediceanu, 1957: 93). 2. (la morile de apă) Scândurile în formă de cerc care se pun în părțile din afară ale roții, ca să se adune apa în cupe. ■ (top.) Obada, fânațe în Dragomirești, Săcel, Săliștea de Sus. – Din sl. obedǔ “cerc, verigă” (DEX, MDA).
óbăr, obări, (ober), s.m. (reg.) Prim-maistru miner. – Din germ. Ober “superior” (DEX); cf. germ. Obersteiger (MDA).
obdeálă, s.f. v. obială.
obdelós, adj. v. obielos.
óber, s.m. v. obăr.
obiálă, obiele, (obdeală, obeală), s.f. 1. Bucată de material textil cu care se înfășoară picioarele înainte de a încălța opincile; cârpă. 2. (fig.) Un lucru de nimic, fără preț, fără valoare: “Fost-am om, n-am fost obdeală” (Calendar, 1980: 460). ■ (onom.) Obdeală, poreclă frecventă în Maram. – Din sl. (bg.) objalo (DEX, MDA).
obielá, obielesc, v.i. (reg.) 1. A merge încet, trăgându-și obielele: “Mă trăsei și eu obielând / Și flâtâncând” (Bilțiu, David, 2007: 116). 2. A umbla brambura. – Din obială.
obielós, -oasă, obieloși, -oase, (obdelos), adj. (reg.) Sărac, nevoiaș. – Din obială + suf. -os.
obcínă, obcini, (opcină), s.f. Culme, coamă de deal: “Pă cel vârvuț de obcină, / Este-o cruce de cetină” (Bilțiu, 2006: 96). ■ (top.) Obcina, deal în Bârsana, Botiza, Dragomirești, Nănești, Glod, Poienile Izei, Săcel, Strâmtura; Obcina, cătun (a.d. 1928) contopit cu satul Poienile de sub Munte. – Din sl. občina (DEX, MDA), cf. ceh. občina “imaș comunal” (Șăineanu, Scriban).
obișnoélnic, -ă, obișnoelnici, -e, adj., s.m. (înv.) Titular: “Am scris eu, robul lui Dumnezău și mult păcătosul întru toate popa Vasîle Moldovanul, dascălul obișnoelnic” (Bârlea, 1909: 139; doc. din 1700). – Din obișnui + suf. -elnic.
oblấnc, oblâncuri, (hoblânc), s.n. Cornul de la șa. – Din sl. oblonkǔ (Scriban, DEX, MDA).
oblón, obloane, s.n. 1. Panou de lemn, așezat în fața unei ferestre, servind ca și protecție. 2. Ușiță (deschizătură, fereastră, din tăblie de lemn) care face legătura dintre șură și grajd, pe care se dă fân la animale: “Șueră voinic Ion / Cu coatele pe oblon” (Papahagi, 1925: 271). – Et. nec. (MDA); din ucr. oblon “jaluzea” (Șăineanu).
óblu, oablă, adj., adv. (reg.) Drept, direct: “Și ne-o spus să înturnăm / Și să vinim oblu la voi” (Bilțiu, 1990: 74). – Din sl. oblǔ “rotund” (Scriban, DEX, MDA).
obráț, obrațe, s.n. (reg.) 1. Capăt al ogorului. 2. Loc lăsat nelucrat la capătul unei vii. 3. Livadă la poalele unui deal cu vii. ■ (top.) Obrață, șes de-a lungul Vișeului (Mihali, 2015: 119). – Din sl. obratǔ “hotar; limită” (Scriban, Șeineanu, DEX).
oborât, -ă, oborâți, -te, adj. (reg.) Doborît, culcat la pământ. – Din oborî.
oborî, obor, (aborî), v.t. (reg.) A doborî, a răsturna: “Apoi o zinit un vânt de-o oborât pădurea tătă gios” (Papahagi, 1925: 320). – Din sl. oboriti “a răsturna, a prăpădi” (Scriban, DEX, MDA).
oboróc, oboroace, (oborog), s.n. (reg.) Adăpost pentru fân; șopron. ■ Construcție realizată din patru stâlpi de lemn, lungi de circa șapte metri, legați în partea de sus și de jos cu bare de lemn în formă pătrată. Acoperișul are forma unei piramide, care glisează pe stâlpi, în funcție de cantitatea de fân din șopron. – Din ucr. uborok (DEX, MDA); din rus. uborok “măsură de capacitate” (Scriban, Șăineanu).
oboróg, s.n. v. oboroc.
obrăzár, obrăzare, s.n. Mască folosită în jocurile dramatice populare (moșuții, capra, calul...). – Din obraz + suf. -ar (Scriban, MDA).
obréjă, obreje, s.f. Pantă, deal. ■ (top.) La Obreja, deal în Bârsana, Nănești, Rozavlea, Săcel; top. în Dămăcușeni, descoperire arheologică (epoca bronzului). ■ (onom.) Obreja, Obrejan, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. (srb.) obrežje “mal, chei” (Scriban, DER, MDA).
obróc, obroace, s.n. (reg.) 1. Porție, rație. 2. Ofrandă, plată. – Din sl. obrokǔ “leafă” (Scriban).
obsấgă, obsâgi, (opsâgă), s.f. Plantă furajeră asemănătoare cu orzul (Bromus arvensis); iarba-ovăzului, iarba-vântului, secărea: “M-oi duce din jos de moară / Și-oi culé obsâgă-n poală” (Bârlea, 1924, II: 9). – Din sl. ovsa “ovăz”, cf. bg. obsiga (DER).
obșất, obșâturi, (obșit), s.n. (reg.; înv.; mil.) 1. Ordin de lăsare la vatră: “Căpitane, dă-mi obșât, / C-amu tri ai te-am slujât” (Papahagi, 1925: 182). 2. Permis pentru efectuarea concediului militar. (Trans., Maram., Bucov.). – Din magh. obsit “liberat din serviciul militar” (MDA), germ. Abschied (MDA).
ocáră, ocări, s.f. 1. Mustrare, ceartă. 2. Umilire: “Și urlând aceste ocări apucă un bolovan mare și dădu cu toată puterea ei în Pintea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 201). – Der. regr. din ocărî “a mustra” (DEX, MDA).
ocărî, ocărăsc, v.t. A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: “Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar, 1980: 79). – Din sl. okarjati “a mustra” (Scriban; DEX, MDA).
ocărât, -ă, ocărâți, -te, adj. Înjurat, ponegrit. – Din ocărî.
ocârmuí, ocârmuiesc, v.t. (reg., înv.) A conduce, a guverna. – Cf. sl. ocrumiti (DER, DEX).
ocârmuíre, ocârmuiri, s.f. (înv.) Conducere, guvernare: “Și au luat iarăși țara în îndărăpt, supt ocârmuirea austriacă...” (Socolan, 2005: 272; doc. din 1848). – Din ocârmui (DEX).
ocârmuít, -ă, ocârmuiți, -te, adj. (înv.) Guvernat. – Din ocârmui.
ócâș, adj. v. ocoș.
océsc, ocească, ocești, adj. (reg.; înv.) Domnesc: “Pân’ la cea curte ocească, / La ce curte țigănească” (D. Pop, 1970: 239). – Et. nec.
ochéri, s.m., pl. Ochelari; cucheri. – Var. a lui ochelari.
ochișéa, adj. v. oacheș.
ocináș, ocinașe, s.n. (reg., înv.) Rugăciunea “Tatăl nostru” (în Ferești și Vadul Izei). – Din sl. otĭče nasu “Tatăl nostru” (Tiktin, după DER; DEX, MDA).
ocít, adv. (reg.) Aidoma, întocmai. – Din sl. očit (MDA).
ócnă, ocne, s.f. 1. Mină (în general); baie. ■ “Limba veche arată că apelativul ocnă a însemnat odinioară mină, nu numai salină, ca astăzi” (Iordan, 1963: 52). 2. Salină. 3. (înv.) Gură de ieșire dintr-o încăpere: “Femeia se coboară prin ocna grajdului jos, frumușel, prin cotruț în grajd” (Bilțiu, 1999: 196). ■ (top.) Ocna, puț cu apă sărată, probabil o fostă exploatare de sare (în Dragomirești și Săliștea de Sus); Ocna-Șugatag, localitate cu statut de stațiune balneară. – Din sl. okno “fereastră” (Scriban; DEX, MDA).
ocneán, -ă, ocneni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Ocna-Șugatag. 2. (Locuitor) din Ocna-Șugatag. ■ (onom.) Ocnean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Ocna + suf. -ean.
ocneáncă, ocnence, s.f. Femeie originară din localitatea Ocna-Șugatag. Locuitoare din Ocna-Șugatag. – Din ocnean + suf. -că.
ocól, ocoluri, s.n. 1. Ogradă, loc îngrădit unde se închid vitele: “Din ocolul unei văduve sărace, iese scroafa văduvei și se amestecă printre porcii lui Pintea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 176). 2. Curtea casei țărănești: “Plâng și pt’etrile-n ocol, / Se duce stăpânul lor” (Memoria 2001: 64). – Din sl. okolǔ “cerc, arie, tabără” (Scriban, Șăineanu, MDA); din bg., rus. okol (DEX).
ocolișán, s.m.f., adj. v. ocolișean.
ocolișeán, -ă, ocolișeni, -e, (oco¬lișan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Ocoliș. 2. (Locuitor) din Ocoliș. ■ (onom.) Ocolișan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Ocoliș + suf. -ean.
ocolișeáncă, ocolișence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Ocoliș. Locuitoare din Ocoliș. – Din ocolișean + suf. -că.
ócoș, ocoșe, (ocâș), adj. (reg.) 1. Deștept, isteț; viclean, șiret: “În fruntea cetei de colindători era preferat un colindător ocoș” (Bilțiu, 1996). 2. Mândru. (Trans., Maram.). – Din magh. okos “deștept, cuminte” (DER, MDA).
odeșteán, -ă, odeșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Odești. 2. (Locuitor) din Odești. ■ (onom.) Odeșteanu, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Odești + suf. -ean.
odeșteáncă, odeștence, s.f. Femeie originară din localitatea Odești. Lo¬cuitoare din Odești. – Din odeștean + suf. -că.
odoleán, s.m. Plantă erbacee, perenă, cu tulpina înaltă, cu flori liliachii sau albe (Valeriana officinalis); valeriană, iarba mâțului. ■ (med. pop.) Ceaiul din rădăcini de odolean se folosește pentru calmarea sistemului nervos. ■ (mag.) Fetele îl purtau ca să nu fie furate de zmei. – Din ucr. odoljan (Scriban, DEX, MDA).
odór, odoare, odoară, s.n. 1. Lucru de preț: “Șepte cară de odoară” (Bârlea, 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine și pânzături (odoarele se țin pă rudă): “Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Și odoară multe-ar fa” (Papahagi, 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret: “Și cum durmea afară, înt-on pat, în șatră, le-a văzut cum jucau în odor” (Bilțiu, 1999: 174). 4. Copil (“neprețuit ca o comoară”): “Mama îngrijorată de viața odorului său...” (A. Radu, după Memoria 2004-bis: 1.241). – Din srb. odor(a) “pradă de război; veșminte, armură” (Scriban; DEX, MDA).
odós, s.m. (reg.) Ovăz sălbatic; costreie (Avena fatua L.): “Frunză verde de odos / El la mă-sa că s-o-ntors” (Țiplea, 1906: 444). – Din magh. vadósz (Scriban, DEX, MDA).
ofârlí, ofârlesc, v.t. (reg.) A batjocori, a insulta. – Et. nec. (MDA).
ofârlít, -ă, ofârliți, -te, adj. (reg.) Batjocorit. – Din ofârli.
oftícă, oftici, s.f. (pop.) Afecțiune pulmonară, tuberculoză: “Dascălul principal Petru Bilțiu s-a îmbolnăvit de oftică, motiv pentru care nu și-a putut desfășura prelegerile școlare mai bine de trei luni” (Câmpeanu, 2016). – Din ngr. óhtikas (Scriban, DER, DEX).
ogáș, ogașuri, s.n. (reg.) 1. Brazdă arată. 2. Urmă adâncă lăsată de roata carului. ■ (top.) Ogaș, fânațe în Bocicoel. – Cf. făgaș, hogaș, văgaș “urmă, brazdă” (Scriban, MDA).
oglắjă, oglăji, (oglăjd’e, oglavă), s.f. (înv.) Curele de la îmblăciu; tuz, glaje. – Singular refăcut din oglăvi, pronunțat pop. oglăji (Scriban); din sb. oglava (MDA).
ogodí, v.i. v. agodi (“a aștepta”).
ogoí, ogoiesc, v.t.r. (reg.) A (se) liniști, a (se) potoli, a (se) calma, a (se) stâmpăra: “Păsările-or ciripi / Și pruncu l-or ogoi” (Bilțiu, 1996: 292). – Din scr. ugojiti “a îngriji”, cf. vsl. goi “pace” (Scriban, DEX, MDA).
ogoít, -ă, ogoiți, -te, (ogoiet), adj. (reg.) Liniștit, potolit, calmat. – Din ogoi.
ogorî, v.t. (reg.; înv.) 1. A sparge pământul lăsat mai mulți ani nelucrat; a desțeleni. 2. A săpa: “Eu îs fecior de român / Și la sapă și la fân; / La fân și la ogorât / Și la fete de ibdit” (Ștețco, 1990: 350). ■ Exclusiv în zona Săcel-Vișeu-Moisei-Borșa (ALR, 1956: 100). – Din ogor (DEX, MDA).
ogorất, -ă, ogorâți, -te, adj. (reg.) Săpat, prășit. – Din ogorî.
ográdă, ogrăzi, s.f. (reg.) Grădina și livada din spatele casei: “Ardă-ți casa și șura / Să rămâi cu ograda” (Memoria, 2001: 12). – Din vsl. ograda “în¬gră¬ditură” (Scriban, Șăineanu, MDA).
ogrínji, s.m., pl. (reg.) Resturi de fân; paie ce rămân în iesle: “[Focul] îl face din gozuri, ogrinji, paie pe care le ardeau” (Bilțiu, 2009: 67). – Cf. srb. ogrizine “resturi de paie” (DER, DEX, MDA).
ohótnic, ohotnici, s.m. (reg.) Vâ¬nător: “Cu toate că am fost ohotnic, ș-am îmblat cu arma...” (Grai. rom., 2000). – Din rus., ucr. ohotnic “vânător”.
oiágă, oiege, oieje, (uiagă, iagă), s.f. (reg.) 1. Recipient din sticlă de litraj mic; glaje, sticlă: “Plata noastră-i foarte mică / Numa-o iagă de pălincă” (Bilțiu, 1996: 72). 2. Cleștar. ■ (top. mit.) Muntele de Oiagă = Muntele de cleștar: “Și să știi că atunci mi-i afla tu pă mine când îi vide Muntele de Oiagă” (Bilțiu, 2007: 115). – Din magh. üveg “sticlă” (Galdi, după DER).
oíme, oimuri, s.f. (reg.) Turme de oi: “De-i pân trâmbițe strâgat, / De-i de la oimuri luat...” (Papahagi, 1925: 290). (Trans., Maram.). – Din oaie + suf. -ime (MDA).
oiúm, s.n. v. uium (“vamă”).
ojínă, s.f. v. ujină (“chindie”).
oláh, olahi, s.m.f. (arh.) Nume dat, în Evul Mediu, românilor din sudul Carpaților; valah, vlah. ■ (onom.) Olah, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui vlah, valah, cf. magh. oláh.
olát, olate, olaturi, s.n. (arh.) 1. Provincie, ținut, teritoriu. 2. Tot ce ține de o gospodărie, casă, șură: “Hai, mândră,-n a mele olate, / Că nu ti-i stropi cu lapte” (Bârlea, 1924, II: 225). – Et. nec. (MDA); din cuman. oleat “regiune” (Scriban, Șăineanu, DER); cf. tc. eyalet (Tiktin, după DER).
olcăí, v.r. (reg.) A se văieta, a se plânge, a se tângui: “Săbiuța ta cea nouă, / Că se rupse drept în două. / Toți prind a se olcăi” (Acta Musei, 2006: 176). – Din olecăi.
ole, adv. v. oleacă.
oleácă, (leacă, ole), adv. (reg.) Puțin, un strop, un pic: “Șî mai fă-mi ole de umbră” (Ștețco, 1990: 150). – Din ngr. oligháki “puțintel” (Scriban, DEX, MDA).
olecúță, adv. Puțin: “Mai lăsați-mă-olecuță” (Antologie, 1980: 8). – Din oleacă + suf. -uță.
oléu, s.n. v. oloi (“ulei”).
olicắu, s.m. v. ulicău (“vagabond”).
olívă, olive, s.f. (reg.) Ulei (de măsline): “Nu am decât un pumn de făină și un pic de olivă” (Bilțiu, 1999: 362). – Din lat. olive “măslină”, germ. Olive, fr. olive (Scriban, NODEX).
olói, oloiuri, (oleu), s.n. (pop.) 1. Ulei, undelemn. ■ Oloi de sâmburi = ulei din semințe de dovleac; oloi de rujă = ulei din semințe de floarea-soarelui: “Dacă facem descântecul peste horincă sau vin, atunci să bei puțin, iar dacă-l facem peste oleu de olivă, atunci să se ungă” (Bârlea, 1924: 406). 2. Petrol (pentru lampă), în expr. oloi de ars sau oloi puturos; naft, dohot, hopâc, opaiț. – Din magh. olaj “ulei” (DEX, MDA).
oloiá, oloiez, v.t. A unge cu ulei. – Din oloi “a uleia” (MDA).
oloiét, -ă, adj. Uns cu ulei. – Din oloia.
oloíniță, oloinițe, (oloierniță), s.f. Instalație tradițională de presare și stoarcere a uleiului; teasc. ■ Oloiniță cu berbeci (acționată prin lovirea cu butuci de lemn), oloiniță cu șurubă (similară cu teascurile pentru stors strugurii). – Din oloi “ulei” + suf. -niță (MDA).
oloíerniță, s.f. v. oloiniță.
oloiós, -ă, oloioși, -oase, adj. Uleios, unsuros. – Din oloi + suf. -os.
olojí, olojesc, v.t. (dial.) A răni, a vătăma: “De pt’icioare l-o olojât” (Papahagi, 1925: 286). – Var. a lui ologi.
olojít, -ă, olojiți, -te, adj. Rănit, vătămat. – Din oloji.
oltoán, adj. s. (reg.) Pom fructifer oltonit (altoit); altoi: “O creangă de oltoan, / Nu-i veni 'napoi șohan” (Bârlea, 1924, I: 186). – Cf. oltoi (MDA).
oltoní, oltonesc, (altoi, oltoi), v.t. (reg.) 1. A “lipi”, printr-un procedeu special, o creangă de pom roditor pe tulpina unui pom neroditor: “Grădina ți-o îngrădé / Și pomii ți-i oltoné” (Memoria, 2001: 113). 2. A vaccina copiii pentru prevenirea unor boli. 3. A lovi pe cineva, a da cuiva o palmă. – Din magh. oltani (Șăineanu, DLRM, DEX).
oltonít, -ă, oltoniți, -te, adj. (reg.) 1. (ref. la pom) Cu inserția unei ramuri dintr-o altă plantă. 2. Vaccinat. 3. Lovit. – Din oltoni.
omác, s.m. (bot.) Plantă erbacee, otrăvitoare, cu flori albastre-violacee sau galbene (Aconitum variegatum). – Din omag (MDA).
omắt, omături, (umăt), s.n. Zăpadă, nea, ninsoare: “În anul 1785, în luna lui August au căzut omăt de cătă sară și pe dimineață au înd’ețatu cumu-i ciontu și au degerat toate bucatele, adecă mălaiu și celelalte toate...” (însemnare pe o carte bisericească, din 1771, v. Bârlea, Însemnări: 211-212); “Să credeți, iubiții mei, că vineri, în noaptea Rusaliilor, au căzut omătu peste tot Maramurășul, în anul 1776, iară, de la Facerea Lumii, 7284” (Bârlea, 1909: 74). ■ Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). – Din vsl. ometǔ “măturare” (Scriban, DEX); din ucr. ovmet (MDA).
omení, omenesc, (omini), v.t.r. 1. A (se) ospăta, a (se) cinsti: “Ne-am ominit on ptic și ne-am dus și ne-am culcat” (Memoria, 2014: 153). 2. A trata cu omenie. – Din om (DEX, MDA).
omeníe, s.f. (în expr.) Pe omenie = pe ospăț, în vizită: “Odată, demult tare, șoarecele de câmp o fost chemat la cel de casă pă ospăț, pă omenie, cum să zâce pă la noi” (Bilțiu, 2007: 368). – Din om + suf. -ie (MDA); cf. omeni “a ospăta”.
omenít, -ă, omeniți, -te, adj. 1. Ospătat. 2. Tratat cu omenie. – Din omení.
ometí, v.i. (reg.) A ninge, a fulgui: “Omătu să omet’ea” (Papahagi, 1925). – Din omăt sau (înv.) omet “zăpadă”, cf. rus. omet, bg. omet.
ometíță, ometițe, s.f. (reg.; înv.) Praf de făină ce se depune în moară; colb. ■ Exclusiv în Maram. și nordul Moldovei; în alte regiuni din țară: pospai, humă de făină, colb (ALR, 1956: 183). – Din ucr. obmetycja (DEX, MDA).
ominí, v.t.r. v. omeni.
onceșteán, -ă, onceșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Oncești. 2. (Locuitor) din Oncești. – Din n. top. Oncești + suf. -ean.
onceșteáncă, onceștence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Oncești. Locuitoare din Oncești. – Din onceștean + suf. -că.
oncróp, s.n. v. uncrop (“apă clo¬cotită”).
ontorloáge, s.n. pl. (reg.; înv.) Drum din bușteni: “...transportul lemnelor din pădurea Gârdanilor, pe un drum numit Ontorloage, construit din bușteni, peste care căruța trepida foarte tare...” (Sălăjan, 1998: 33). – Din germ. Unterlager “temelie, bază”.
op, opuri, s.n. (reg., înv.) Carte, scriere: “Constanța Dunca, autoare renumită a mai multor opuri literare premiate…” (Mihaly, 1900: 579; dipl. 241). – Din lat. opus (Scriban, DEX).
opacínă, opacini, s.f. (reg., înv.) Lopată lată folosită ca și cârmă de plutași. – Din ucr. opačyna “vâslă opritoare” (Șăineanu, DEX).
opáiț, opaițe, s.n. 1. Lampă improvizată. 2. Petrol lampant; dohot, naft, hopâc. – Cf. sl. opajecǐ (Scriban, DEX).
opcínă, s.f. v. obcină.
opíd, opiduri, s.n. (arh.) 1. Așezare romană fortificată. 2. Centru politic și militar. 3. Târg: “…puțini se vor fi putut apăra între zidurile lui, mai mult doară locuitorii opidelor din vecini, Teceu și Huszt” (Mihaly, 1900: 6; dipl. 2). – Din lat., fr. oppidum (DN, MDA).
opidán, -ă, opidani, -e, s.m.f., adj. (arh.) 1. Locuitor al unui opid(um). 2. Târgoveț: “În urma mandatului regelui Ladislau au cercetat causa litigioasă ivită în contra opidanilor din Câm¬pulung…” (Mihaly, 1900: 570; dipl. 238). – Din lat. oppidanus (MDA).
opiniúne, opiniuni, s.f. (înv.) Părere, judecată: “Această opiniune o avem câștigată din istorie și din experiența proprie” (Koman, 1937: 42). – Var. a lui opinie (Scriban, DEX).
opleán, oplene, s.n. Legătură de lemn între tălpile saniei și platforma. – Din bg. opljan (DEX, MDA); ucr. opleno (Tiktin, după DER).
ópsă, adv. (reg.) 1. Desigur, firește: “Opsă doară n-oi mere eu pe-acolo” (Ieud, 1987). 2. Doar, numai: “Opsă l-au vădzut alaltăieri” (Săcel). (Trans., Maram.). – Posibil din lat. ipse, -um, ipso (facto) “implicit; prin însăși acest fapt” (Țurcanu); din op “de folos” + să (MDA).
opsấgă, s.f. v. obsâgă (“plantă furajeră”).
opúst, opusturi, s.n. (reg.) Dez¬le¬gare, sfârșitul liturghiei: “Aceasta deacă văzu starețul, spusă fraților, și au zisu să întăriră, să nu mai iasă din beserică până la opust” (Bârlea, 1909: 74). – Din vsl. otǔpustǔ “lăsare, iertare” (Scriban).
orândáș, orândași, s.m. (reg.) 1. Cârciumar. 2. Gospodarul care își pune la dispoziție casa pentru petrecerea de Crăciun a fetelor și a feciorilor. – Din orândă² “cârciumă” + suf. -aș (DEX, MDA).
orấndă¹, orânde, s.f. (reg.) 1. Soartă, ursită, noroc, destin. 2. Cel predestinat să devină soțul (soția) cuiva: “Fetile să uitau cu mărțișoru înt-on ciubăr cu apă să-și vadă orânda” (Bilțiu, 2009: 47). – Der. regr. din orândui “a destina” (Scriban, DEX, MDA).
orândă², orânde, s.f. (reg.) Câr¬ciumă rurală (luată în arendă). – Din ucr. orenda (Scriban, Șăineanu; DEX, MDA).
orântár, orântari, s.m. (reg.; înv.) De confesiune ortodoxă; greco-oriental: “În arhiva Bisericii Orântarilor se con¬semnează: Săracii de aici s-au făcut orântari că erau dări mari la iasta biserică… (Idem, p. 682); “Dacă nu l-o pus pă Lupu lu Ionu-i Palagă gazda pădurii, apoi o trecut și el la orântari” (Ibidem). – Cf. oriental (din lat. orientalis).
orbálț, orbalțuri, (urbalț), s.n. 1. (med.) Boală infecțioasă; erizipel, brâncă: “Orbalț prin dedeochi, / Orbalț prin vânt, / Orbalț prin cărare, / Orbalț prin țipătura cea mare” (Bârlea, 1924: 389). 2. (bot.) Plantă erbacee (Actaea spicata); boz, buruiană de orbalț, cristofor. ■ (med. pop.) Era folosită, în trecut, ca plantă de leac contra ciumei, a bolilor de piele. (Trans., Maram., Bucov.). – Din magh. orbáncz “erizipel” (Scriban, Șăineanu, DEX).
orbúț, orbuți, s.m. (în expr.) De-a orbuțu = de-a baba oarba, joc de copii. – Din orb “lipsit de vedere” + suf. -uț.
ord, orduri, s.n. (înv.) Ordin (bi¬sericesc) de cavaleri-călugări: “…în anul 1211, de abia 12 ani după în¬ființarea ordului (teuton) au primit de la regale Andrea II țeara Bărsei, de a o apăra în contra cumanilor” (Mihaly, 1900: 6; dipl. 2). – Cf. ordin (MDA).
ordinațiúne, ordinațiuni, s.f. (înv.) Ordonanță: “…aceasta a emis o or¬dinațiune școlară prin intermediul căreia au fost reglementate atribuțiile pe care preoții trebuiau să le exercite” (Câmpeanu, 2016). (Sec. XIX). – Var. a lui ordinație “ordonanță” (MDA).
orgá, (orgăli), v.t. (reg.; înv.) A argăsi; a dubdi. ■ (onom.) Orga(ș), nume de familie în jud. Maram. – Cf. oargă “piele tăbăcită”.
orgát, -ă, orgați, -te, adj. (reg.; înv.) Argăsit. – Din orga.
orgár, orgari, s.m. (reg.; înv.) Per¬soană care se ocupă cu tăbăcirea pieilor; tăbăcar. (Maram.). – Din oargă + suf. -ar (Frățilă).
orgălí, v.t. v. orga.
orgíe, orgii, s.f. (arh.) Unitate de măsură pentru lungime, folosită înainte de introducerea sistemului metric; stânjen vienez (echivalentul a 1,89 m): “Șase orgii de lemn…” (Câmpeanu, 2016; doc. din 1878). – Et. nes., cf. it. orgie (MDA); din gr. (orgie este numirea grecească pentru stânjen vienez).
orméghie, s.f. v. varmeghe (“provincie, comitat”).
oróc, orocuri, (orog), s.n. (reg.) Partea urzelii de la capătul pânzei care nu se mai poate țese și care se taie când se scoate pânza din război. ■ În estul Maram. Istoric, din Strâmtura până în Borșa. – Et. nec.
oróg, s.n. v. oroc.
ort, orturi, s.n. Loc de muncă în subteran; abataj. – Din germ. Ort “abataj” (DEX, MDA).
ortac, ortaci, s.m. Fârtat, tovarăș (de muncă), asociat, părtaș: “Că cei doi ortaci ai mei...” (Lenghel, 1962). (Trans., Banat., Maram.). – Din scr. ortak (DEX, MDA).
ortăcíe, ortăcii, s.f. Tovărășie, asociere. – Din ortac + suf. -ie (DEX).
orțán, s.m.f., adj. v. orțean.
orțițeán, -ă, orțițeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Orțița. 2. (Locuitor) din Orțița. – Din n. top. Orțița + suf. -ean.
orțițeáncă, orțițence, s.f. Femeie originară din localitatea Orțița. Locui¬toare din Orțița. – Din orțițean + suf. -că.
orțeán, -ă, orțeni, -e, (orțan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Oarța. 2. (Locuitor) din Oarța. ■ (onom.) Orțan, nume de familie. ■ În Maram. sunt două localități cu acest nume: Oarța de Jos și Oarța de Sus. – Din n. top. Oarța + suf. -ean.
orțeáncă, orțence, (orțancă), s.f. Femeie originară din localitatea Oarța. Locuitoare din Oarța. – Din orțean + suf. -că.
orvát, s.m. (înv.) Croat: “În țara orvatului” (Bârlea, 1924, I: 123); Țara orvășească = Croația. – Din magh. horvat “croat”.
orvoșág, s.f. v. orvoșală.
orvoșálă, orvoșeli, (orvoșag), s.f. (reg., înv.) Medicament, doctorie: “Orvo¬șala oii pentru călbază: corb ars în foc, cu pene cu tot și făcut cenușă…” (Dariu Pop, 1938: 16; doc. din 1739). – Din mag. orvosság (MDA).
orzíște, orziști, (urziște), s.f. Loc semănat cu orz, orzărie. ■ (top.) Urziște, fânațe, teren arabil în Moisei. – Din orz + suf. -iște (MDA).
osâmbrí, osâmbresc, v.i. (reg.) 1. A sluji cu simbrie. 2. A se dezlega de învoială: “La Sf. Dumitru, se osâmbresc păcurarii de la oi (își primesc simbria pentru anul care a trecut). Care vré, face iară târg, care nu, până primăvara” (Memoria, 2002, 470). – Din simbrie (MDA).
osâmbrít¹, -ă, obâmbriți, -te, adj. (reg.) Ieșit din simbrie. – Din osâmbri.
osâmbrít², s.n. (reg.) Petrecere organizată de păcurari, la finalul anului pastoral: “Osâmbritul se face printr-o petrecere mare, o despărțire de oi, cu mare alai și veselie, ciobanii fiind bucuroși că s-au osâmbrit, adică au terminat cu bine pășunatul din anul respectiv și pot să târguiască angajarea pentru anul viitor” (Memoria, 2004-bis: 1.187). – Din osâmbri.
osấrdie, osârdii, s.f. (înv.) 1. Zel, râvnă, stăruință. 2. (în expr.) Cu osârdie = cu credință. – Din sl. usrǔdije (DEX, MDA).
osói, s.n. (arh.) Loc umbros, dos. ■ “Cuvântul osoi era, prin sec. XIV - XV, un apelativ viu în limba română, fiind apoi înlocuit cu sinonimele sale” (Vișovan, 2005). În prezent, este atestat doar în toponime: În Osoi, fânațe în Oncești; Osoiu, deal (723 m) în De¬presiunea Maramureșului; Osoi, deal în Botiza, Dragomirești, Săliștea, Valea Stejarului, Borșa și Vișeul de Sus. – Din bg. osoj (Frățilă, 2011; Petrovici, 1970).
ospătói, (uspătoi), s.m. (reg.) Nuntaș. – Din oaspete + suf. -oi (MDA).
osteneálă, osteneli, s.f. Oboseală, istovire: “Să-mi dai o cupă de zin, / Să o beau pe osteneală” (Papahagi, 1925: 187). – Din osteni “a obosi” + suf. -eală (DEX, MDA).
ostení, ostenesc, v.i. 1. A obosi. 2. A sta, a zăbovi: “Faceți bine, osteniți, / Că pre bine nimeriți” (Antologie, 1980: 154). – Din sl. ustanon, bg. ustan'a, rus. ustat' (DEX, MDA).
ostenít, -ă, osteniți, -te, adj. Obosit, istovit. – Din osteni.
ostuí, ostuiesc, (ostoi), v.t.r. (reg.) 1. A alina. 2. A se astâmpăra; a petrece, a se desfăta. – Var. a lui ostoi.
ostuít, -ă, ostuiți, -te, adj. (reg.) Alinat, molcomit. – Din ostui.
óșcolă, oșcoli, s.f. (reg.; înv.) Școală. – Cf. magh. iskola “școală”, cf. rus. škola.
oșteáză, s.f. v. hoștează (“periferia unei localități”).
otávă, otăvi, s.f. Iarba cosită a doua oară: “Face fânul la Crăciun, / Otava la Bobotează” (Memoria, 2001: 100). – Din bg., scr. otava (DEX, MDA).
otăvuță, otăvuțe, s.f. Iarba cosită. – Din otavă + suf. -uță.
otălắu, s.n. (reg.) Specie de viță-de-vie de tip hibrid: “Pentru colacu' de grâu, / Pentru vinul otălău” (D. Pop, 1978: 346). – Et. nec.
otălmăzuí, otălmăzuiesc, v.t. (reg., înv.) A apăra, a ocroti: “Eu încă o închin la sfânta beserică ca să ne fie pomenire și, pre urmă, cine să va afla de sămânța Buzăvu Grigore, să o va otălmăzui” (Bârlea, 1909: 161; doc. din 1726). – Din magh. oltalmazni “a apăra, a îngriji” (Bârlea, 1909).
otíc, oticuri, s.n. (reg.) Lopățică, săpăligă cu care se curăță plugurile de pământ; săpălău: “...o fo' rău stăpânu cu el, că îl și băte cu oticu di la plug” (Bilțiu, 2007: 330). – Din scr. otik (DEX, MDA).
oticắu, oticauă, s.n. (reg.) Vas de lemn folosit ca unitate de măsură pentru cereale, echivalent cu 5 kg: “Num-on oticău de mere” (Bilțiu, 1996: 176). – Cf. otic “doniță mică” (MDA).
otínc, otincuri, s.n. (reg.) Bețișorul cu care se leagă firele rupte, la războiul de țesut. – Cf. otic (DEX, MDA).
otincí, otincesc, v.t. (reg.) A lega (cu otincul) firul rupt, la războiul de țesut: “Otincăm siru…” (ALRRM, 1997; h. 904). – Din vsl. otiničati (Scriban); din otinc (MDA).
otomát, -ă, otomați, -te, adj. (pop.) Automat: “Atunci erau zmăi și se băteau cu săbii cu ei, nu ca amu, cu arme otomate” (Bilțiu, 1999: 176). – Var. a lui automat.
otrățél, otrăței, s.m. (bot.) Plantă erbacee acvatică, insectivoră, cu flori galbene (Utricularia vulgaris). ■ Sem¬nalată în bălțile din depresiunea Maram. – Cf. magh. atracél (DER, DEX, MDA).
otrățí, otrățesc, v.t. A învenina, a otrăvi: “Nu-mi pare rău după el veci, că mi-o otrățât zâlele” (Faiciuc, 2008). – Et. nec. (MDA).
otrățít, -ă, otrățiți, -te, adj. Înveninat, otrăvit. – Din otrăți.
oțărất, -ă, oțărâți, -te, adj. (pop.) Supărat, morocănos. – Din oțărî (DEX).
oțărî, oțărăsc, v.r. 1. A se mânia. 2. A se răsti la cineva. – Din bg. ocerea (DEX).
ovấrșie, ovârșii, s.f. 1. Origine. 2. Izvor: “…dau în Ovârșia Văii Plaiului un laz de fânuț…” (Bârlea, 1909: 135; doc. din 1775). – Var. a lui obârșie.
oveșắr, s.m. v. oveșer.
oveșér, oveșeri, (oveșăr), s.m. (reg.) Cultivator sau consumator de ovăz. ■ (onom.) Oveșeri, poreclă pentru locuitorii din Botiza, Ieud, Moisei, Săcel. – Din ovăz + suf. -ar (MDA).
ovígă, s.f. (reg.) Tijă sau bară încovoiată, care leagă două motive într-o compoziție ornamentală sculptată în lemn. – Et. nec.
ovód, ovoduri, s.n. Năvod: “Tot ști rândul vadului / Și ovodu murgului” (Bârlea, 1924: 23). – Et. nec.
ovréu, ovrei, s.m. (reg.; înv.) Evreu. – Din ngr. ovrios (DEX, MDA).
ozâlí, ozâlesc, v.r. (reg.) A se ofili; a se supăra. – Et. nec.
ozâlít, -ă, ozâliți, -te, adj. (reg.) Supărat; ofilit; înstrăinat: “Că sunt fete ozâlite, / Neveste de dor topite” (Calendar, 1980: 65). – Din ozâli.