Dies irae

 

(După Leconte de Lisle)

Mă soarbe pâcla sură pe nesimțite-n jos !
Adâncul tău tot sufletu-mi să-nece...
Cu roua voastră, codri, setea-mi stingeți –
O, pașnic cer, strecoară-ți raza rece...

Să uit de mângâierile deșarte,
Ce sufletu-mi însângerat mi-l scurmă;
O, vânt, neatins de zgomotele vorbei,
Spre neștiute lumi, departe, du-mă.

Iar tu, pustiu imens, de tremuri numai
De șoapt-acelorași dorinți eterne,
Atunci, învinsele-ți aripi, o, suflet,
Spre pradă golului adânc le-așterne.

Iar Moartea, irosind cenușa vieței,
În noaptea-i pașnică mă ție-ascuns,
Tihnit să sorb mereu în scursul vremei,
Repaosul ce viața mi l-a smuls...