Dinții și sprânceana
Eu ziceam c-a ta sprânceană este-arcușul de amor,
Care inima săgeată, revărsându-i tainic dor;
Tu, glumeață și haină, joc bătându-ți d-al meu gust:
«De am trece subt tăcere și urechea-mi, ș-al meu bust,
«— Una este mititică, cel-alt este subțirel,
«Ca al zânei din poveste ce trecea printr-un inel,
«— Să le dăm însă uitării, căci ți-e vina și mai mare
«Și n-ai scuză jos sub soare, dor a minții destrămare,
«— De voi trece cu vederea îndoita-ți mare crimă,
«Pentru care ca pedeapsă îți impun să-mi scrii o rimă
«— Mai rămâne neiertată încă una și mai mare,
«Și eu cred că nu se află pe pământ destul d-amare
«Chinuiri spre ispășirea unei fapte ne-nțelese;
«Am văzut ființe multe, chiar din cele mai alese
«Pizmuindu-mă într-una, mult geloase d-ai mei dinți!
«Deci tu cată altă dată chiar în versuri să nu minți,
«Ci arată gust mai zdravăn, mai ales, mai delicat,
«De dorești ca eu spre tine cu dispreț să nu mai cat!
Eu țintesc în aste versuri cearta noastră să sfârșesc,
Și în râvna-mi arzătoare d-a proba cât te iubesc,
Aș cânta cu voioșie cea albeață nepătată
A podoabei gurii tale; dar Apollo însuși tată
A ce scrie-n astă lume, n-ar putea să născocească,
— Vrând să-ți cânte dințișorii, și albeața lor cerească, —
Un mijloc ca să mai facă vreun nostim madrigal,
Și spunând ce-au spus și-alții, aș fi, numai papagal.
Abuzat-au, vai! poeții de figuri și metafore
S-au deprins, vai! păcătoșii, tot în versuri să ador
Și simțirea lor cea rece, joc bătându-și chiar de stil,
A ajuns să ne vorbească de stamine și pistil.
A lor spusă tot aceiași: ei sunt vecinic monotoni
Te ia groază da lor stihuri, d-al lor aer de crai-doni
Căci se cred picați din ceruri, și de geniuri îmi iau poză
De compară pe pripite pe femeie cu o roză,
De proclamă c-al ei dinte e curat mărgăritar,
— Lucruri care, după mine, nu atârnă la cântar.
Cin' iubește nu se poate mulțumi așa ușor,
Și prin inimă-o să cate să-și arate al său dor.
Renunț dar la poezie, când e e proza mult mai dulce:
Pe Apollo cu Tetida îl trimit ca să se culce,
Iar de dinți-ți, nu e vorbă, sunt curată o minune,
Dar sprânceana-ți este-izvorul de priviri ce-aș vrea tot bune
Și din care una numai fu d-ajuns ca să rănească
A mea biată inimioară, și s-o facă să iubească!
Tot sprânceana-ți e de vină, de sunt robul tău de veci;
De sub dânsa să nu plece, vai! priviri așa de reci,
Că am leac eu pentru toate: vroi urechea-ți s-o sărut,
Triumfând de sfiiciunea care-ades mă face mut.
Al meu braț vroi să cuprindă trupușoru-ți mlădios,
Să depun o-sărutare pe obrazu-ți cel sfios;
Iar la dinți-ți, robi la care muritorii se predau,
Ca tot vecinic să o roază, a mea inimă le-o dau.
- ↑ Tetrametre de peonul al 3-ea, de 16 și 15, urmându-se neregulat Model de ritm și cele mai multe rime bogate, adică având comuna de sprijin, și unele rare.