Din țigănie

 

1. BUMBU ȚIGANUL

Eram în vara anului 1869 adjunct notarial vulgoscrietor la Cumlăuș, un mare sat de pe Câmpie, nu departe de Arad, și-l aveam pe Giurgiu Veșcan coleg mai bătrân și mai priceput în ale notărășiei.

Principalul nostru, acum răposatul G. Popovici, căruia prietenii îi ziceau și Briha, era un fel de uriaș, înalt, spătos și bine hrănit și avea o voce de basso de zăngăneau ferestrele bisericii când el, teolog absolut, cânta din strană heruvimul ori priceasna. Cu deosebire zelos și cuprins de temerea ca nu cumva să i se îngrămădească „restanțele”, el se scula cu noaptea-n cap, umbla cu pași greoi și bombănind prin cancelarie, ca să-și reguleze hârtiile, apoi muncea fără de răgaz, cu cana de apă rece în fața lui, și nu ne lăsa nici pe noi să mai răsuflăm stând de vorbă.

Cu totul alt om se făcea după ce mirosul de bucate pătrundea-n cancelarie. El se-nviora și-și descrețea sprâncenele. Mâncăcios n-ai fi putut să-i zici, dar îi plăcea să mănânce a-ndelete și pe gustate, iar după ce-și potolea foamea, i se deschidea inima, i se dezlega limba și era nesecat în născocirea glumelor de tot felul, încât abia pe la trei-patru-l ierta firea să se scoale de la masă.

Când era vorba de aceasta, îl întrecea părintele satului, jupânul birău Petre Muscău, unul dintre cei mai înstăriți săteni, om mărunt și cam slab, oacheș, cu privirea scrutătoare, cu pletele totdeauna răsucite pe fus, curat la mâni, și la față, și la îmbrăcăminte și oarecum molatec atât la vorbă, cât și în toate mișcările lui.

Avea gospodărie întinsă, dar o lăsa în grija nevestei sale, și era mare minune să-l găsești acasă, unde i se ura. Nu ne apucam diminețile bine de lucru, și ne pomeneam cu el în cancelarie, unde nu prea avea treabă. Pornit a căuta în toate cele partea hăzoasă, el ne făcea să râdem pentru ca să râdă și el, cum se zice, atât de dracul, cât și de tămâie.

Principalul râdea și el, dar adeseori își perdea răbdarea.

- Caută-ți, omule, de treabă - îi zicea atunci - și lasă-ne să lucrăm, că nu mai știm unde ne stă capul.

Muscău ieșea, mai umbla căscând de ici până colo, apoi trecea în cârciuma de alături, unde găsea de cele mai multe ori oameni care știu unde le stă capul, și cinstea mai pe unul, mai pe altul, care era gata să-i ție de urât ori să râdă de glumele lui, mai ales vreunul dintre țiganii care n-aveau nici ei altă treabă.

Era adecă la Cumlăuș și-o țigănie vestită, peste o sută de fumuri, nu corturari, nici lingurari, nici lăutari, nici golani ce caută oase, zdrențe și tinichele ruginite prin grămezile de gunoi, ci tot geambași de cai, oameni cu stare, unii chiar bogați, toți fuduli, lăudăroși și guralivi.

Muscău avea o deosebită slăbiciune pentru ei. Își petrecuse copilăria în mijlocul lor și vorbea țigănește ca cel mai neaoș cioroi, le cunoștea firea și apucăturile, știa să umble cu dânșii și cu dânșii își făcea cele mai multe treburi. Țineau însă și țiganii la el, de s-ar fi făcut moarte de om la alegeri dacă ar fi voit cumlăușenii să-și pună pe altul birău, iar nu pe „dumnezeul țiganilor”, cum îi ziceau cei răi de gură.

Câte și mai câte se petrec și rămân îngropate într-o țigănie! ? Orișicât ar ținea țiganii unii la alții și orișicât de înrădăcinată li-ar fi neîncrederea, el le știa toate și-i băga în draci când le șoptea câte ceva la ureche.

Știindu-i limbuți și ușuratici, el îi zgândărea cu vorbe măgulitoare.

- Cine face cinste?! întreba intrând în cârciumă.

Geambașii dedeau pe-ntrecute năvală, căci țiganul primește bucuros ceea ce-i dai, dar își perde capul de bucurie când te pui în rând cu el și se poate lăuda c-ai primit de la dânsul.

- Ei, și ce mai știi? întreba după ce-nchina paharul. Ce mai e pe la voi? Pe unde ai mai umblat? Ce-ai mai pățit? Pe cine ai mai prostit?

Zicând apoi când: „Aș? ”, când „Se poate? ”, când: „Auzi d-ta? ”, ori: „Ei, și! ? ”, când: „Bravo ție! ”, el nu numai își petrecea timpul bine, ci mai și scociorea multe, încât țiganii erau în stare să jure că stă în legătură cu Bengu al lor, care le știe toate și i le și spunea, și tremurau în fața lui.

Când nu găsea pe altul, se mulțumea cu Bumbu, un cioroi mărunt și sprinten, de curând scăpat din cătănie, pe care-l și făcuse chiș-birău, adecă vătășel.

- Măi, - îi șoptea, ca să-i pună fitil, la ureche - tu ai ieșit acum din rândul țiganilor și ai trecut în partea noastră, făcându-te cel dintâi după mine. Noi amândoi stăpânim satul: tu pe țigani, iară eu ciurucul cellalt.

Ca să-l încredințeze mai bine, i-a dat un lung băț de alun, pe care a pus pecetea satului.

Se și simțea Bumbu. N-ar fi venit, Doamne ferește, la casa orașului desculț ori în izmene, cum umblau chiar și cei mai bogați dintre țigani acum, în timpul căldurilor de vară. Era totdeauna îmbrăcat în nădragi strâmți, încălțat în cizme cu turetci lungi și cu călcâiul înalt, la pălărie purta un mare smoc de colilie, iar peste cămașa cu mâneci largi avea un peptar de postav roșu ca floarea macului, cu două șiruri de bumbi de argint adevărat.

- Bine, Bumbule, - îi zise într-un rând Muscău, uitându-se cu jind la peptar și numărând din ochi bumbii cei mari și deși - dar cine o să ne vadă împreună n-o să mai știe care dintre noi amândoi e birăul. Mare frumuseță de peptar! Mare scumpete de bumbi!

Bumbu se-nălță țanțoș din călcâie.

- De - îi răspunse înotând în fericire - peptarul mi 1-a făcut, mânca-te-aș, nevasta, iar bumbăria mi-au dat-o ai noștri.

- Fie! dar nici nu e pe toată Câmpia sat care se poate făli cu chiș-birău ca tine.

Cum să nu să simță Bumbu? Cum să nu umble călcând pe călcâie, legănându-se din șolduri și clătinându-și capul?

„Huptai! Firtig! ” striga când îl chemai, și nu mergea, ci zbura când îi ziceai: „Să te duci! ”. I se-ntâmpla, ce-i drept, adeseori că iar se-ntorcea, ca să-ntrebe: „Dar unde să mă duc și ce să fac? ” dar, totdeauna deștept, și atunci era încredințat că prost ești tu, care 1-ai trimis fără ca să-i spui și unde.

Deși nu era dintre cei plătiți, Bumbu ținea mult la sâmbria lui de 15 florini pe lună, căci era-n gândul lui agonisită cu mare cinste și se simțea în al șaptelea cer când putea să li-o arate celorlalți țigani și să se cinstească din ea.

Nici nu era apoi sâmbria lui ca toate sâmbriile.

Intrase în slujbă la 20 ale lunei și tot la 20 își lua și sâmbria. Deoarece toți ceilalți și-o luau pe a lor la 30, el, și socru-său, și cumnatu-său, și verii săi, și ceilalți ce mai erau prin pregiurul lui dedeau cu socoteală că Muscău nu-l pune în rând cu orișicine, ci îi socotește luna numai din 20 de zile și-l plătește cu l0 zile mai-nainte.

Când se apropia dar ziua de 20 ale lunei, întreaga țigănie era cuprinsă de un fel de neastâmpăr, iară el dedea zor să-și ia cei 15 florini, pentru ca nu cumva să i se mai lungească luna.

Într-una din zile ședeam la masă.

Aveam în fața noastră un mare blid de raci, slăbiciunea principalului, care mâncase a-ndelete, cum îi era obiceiul, vreo cincisprezece și abia începuse să mănânce. Giurgiu și eu, sătui acum, îi țineam de urât cam pe căscate și ștergându-ne din când în când sudorile.

Bumbu dedea mereu, scăpărând din picioare, târcoale pe la ușă.

Zărindu-l, principalul începu să zâmbească. Deși nu știa țigănește, își petrecea și el, când n-avea altă treabă, bucuros timpul „cu ai noștri”.

- Ce e, Bumbule? întrebă el.

Bumbu-și scoase pălăria cu colilie, se opri în prag și se plecă smerit și zâmbind dulceag.

- Uite, țucu-te, - grăi dânsul - leafa dregătoriei nu mi-a dat-o „prețitorul” și trece ziua.

- Bine, măi, - întâmpină notarul - dar mai avem zece zile pân’ la sfârșitul lunei.

Bumbu începu să tremure de i se scutura ca-n bătaia vântului colilia din pălărie.

Era în gândul lui un lucru învederat că nu știe notarul taina. Să i-o spună ori să nu i-o spună? Să-l deie ori nu pe Muscău de gol?

El mai făcu tiptil un pas înainte.

- Mie - grăi apoi pe șoptite - nu mi-o dă ca la ceilalți, ci cu zece zile mai-nainte. Îmi socotește luna - adăugă și mai încet - din douăzeci de zile numai.

Noi bufnirăm de râs, dar principalul ne făcu semn să ne stăpânim.

- Care va să zică tot la douăzeci și iar la douăzeci.

Notarul se uită cu un fel de tăinicie împregiur.

- Închide ușa, ca nu cumva să ne mai audă cineva, îi șopti apoi țiganului.

Bumbu rămase zăpăcit. Nu-i venea deloc la socoteală să stea cu ușa-nchisă, și-l răzbise temerea că s-a sfârșit acum cu luna socotită din numai douăzeci de zile.

- Închide ușa, țigane, - se răsti notarul - și să nu te pună Benga să-ți umble gura, că te cotonogesc în bătăi.

Cuprins de frică, Bumbu își luă inima-n dinți și-nchise ușa, apoi se opri stând smirna-n fața mesei.

- Tare ești prost, măi Bumbule! îi zise notarul. Nu vezi tu că Muscău al vostru e un hâtru și te înșeală?

Bumbu dete îndărătnic din cap.

Nu intra în mintea lui gândul că poate Muscău să-l înșele pe el, nici că cineva în lumea aceasta poate să prostească o întreagă țigănie.

- Bine! urmă notarul. Unul și cu unul cât face?

- Doi face, răspunse țiganul, chiar doi.

- Dar doi cu doi?

- Patru fac, să trăiești.

- Dar zece cu zece?

- Douăzeci.

- Dar douăzeci cu douăzeci?

- Fac patruzeci.

- Ei bine, - stărui notarul - dacă douăzeci și cu douăzeci fac patruzeci și el te plătește acum la douăzeci și iar la douăzeci, din câte zile-ți socotești luna? Nu din patruzeci?

Bumbu dete iar din cap și se uită la noi zăpăcit, sperios și scărpinându-se când la ureche, când în creștet.

Nu mai era în stare să-și deie seama dacă fac ori nu patruzeci, și nu-i era de bani, ci de rușinea pe care o pate dacă iese la iveală c-a fost prostit. Iar prostit era fie de unul, fie de altul.

- Uite, — stărui notarul - să-ți spună și d-lor, că sunt scriitori și se pricep în ale socotelilor.

- De, - grăi Giurgiu - ce să zic? Eu așa știu, că douăzeci și cu douăzeci în toate țările fac patruzeci.

- Poți să le numeri și pe degete, adăugai eu.

Bumbu tot nu era convins. Orișicât de multă silință ne-am fi dat însă noi, nu puteam să ne stăpânim râsul, și aceasta-l zăpăcea și mai rău.

- Așa să fie oare? grăi dânsul, fricos.

- Când mărturisim noi, toți trei cărturari, stărui principalul. Nu vezi cum râd amândoi de prostia ta?! Dacă nu ne crezi pe noi, du-te și-ntreabă pe țiganii tăi. Auzi?! om ca tine!

Să-ntrebe el pe țigani?! Dar tocmai de aceasta voia să scape. I-ar fi sărit cu toții în cap, ca să-l ocărască pentru rușinea ce le-a făcut, I-ar fi luat cu „huideo” purdelușii și 1-ar fi lătrat toți cânii.

- Aoleo! strigă trântindu-și în cap pălăria cu colilie. O să văd eu care se prinde cu mine, cine vrea să-l prostească pe Bumbu al lui Farculea. Miș-fărămiș îl fac dacă-l prind cu minciuna! urmă încheindu-și la piept bumbii de argint, apoi se-ntoarse în călcâile cele înalte, deschise pe izbite ușa și o porni nebunatic să-l caute pe Muscău.

Noi alergarăm la fereastră, ca să vedem cele ce aveau să urmeze.

Muscău se întorsese și-și făcea plictisit de lucru prin fundul largei curți, unde se aflau grajdurile pentru armăsari și pentru taurii de prăsilă ai satului. El începu să râdă cu toată pofta când îl văzu pe Bumbu venind ca țapul gata de a se lua în coarne.

- Râzi, hai! râz? i! îi zise țiganul rânjindu-se ca și când ar fi mușcat în pară pădureață. Râde numai, râde, c-o să-ți treacă pofta de râs când o să vezi cum își bat joc ăia de noi, de noi amândoi, de mine și de tine.

Zărindu-ne și pe noi la fereastră, Muscău își dete cu socoteala că e vreo șotie de a notarului la mijloc și se-ncruntă la țigan.

- Ce-i?! se răsti la el. Te-a apucat strechea?!

- Auzi?! stărui Bumbu. Zice că m-ai prostit și m-ai înșelat.

- De câte zile-mi socotești luna?

- Muscău începu iar să râdă.

- De treizeci, cioroiule, îi răspunse. Nu cumva la voi luna e mai lungă?

Bumbu se uită mânios la el.

Nu-i mai rămânea acum îndoială că are notarul dreptate. Dacă i-ar fi zis fie douăzeci, fie patruzeci, 1-ar fi crezut: treizeci nu putea însă să fie când el lua leafa la douăzeci.

- Care va să zică, mă păliși?! se tângui dânsul. Îmi turnași luna din patruzeci de zile și mă făcuși de râsul satului?! Jupâne birău, urmă scoțându-și iar din cap pălăria și rugându-se pe gemute. Gaură-n cer nu se face dacă mi-o lași cum a fost vorba, de douăzeci. Fă-mi, mânca-ți-aș ochii, dreptate și nu mă lăsa de batjocură.

Abia acum se porni Muscău cu toată pofta pe râs. Râdeam însă și noi la fereastră, ba principalul ieși chiar în pridvor.

- Haid‘, - se răsti Muscău - cară-te de aci, că-i pun pe ceilalți să-ți tragă o bătaie de crapă nădragii pe tine.

Bumbu rămase cu gura căscată, cel mai de plâns dintre oamenii de pe fața pământului. Nu și-ar fi închipuit niciodată că poate Muscău să-i vorbească lui așa.

- Adecă nu-mi faci dreptate?! grăi dânsul îndârjit. Au dreptate notărașul și scriitorii, care râd de noi amândoi?! Jupâne birău, bagă de seamă că se-ntâmplă o mare nenorocire de-o să ne meargă pomina.

- Piei, țigane, să nu te mai văd în ochi! strigă Muscău ridicând bățul, ca să-l sperie.

- Mare nenorocire o să se-ntâmple! strigă iar Bumbu, ca ieșit din minți. Îmi faci ori nu dreptate?! Spune: îmi faci ori nu?!

- Du-te dracului, smintitule! îi zise Muscău și se întoarse ca să se depărteze.

Bumbu începu să scrâșnească din dinți: măsura era plină, mai mult nu putea să rabde.

- Fugi, hai, fugi?! răcni. Las’, că am să-ți arăt eu ție cine-i Bumbu Țiganul!

Cuprins de un fel de turburare, el rupse colilia de la pălărie în bucățele, pe care i le aruncă lui Muscău în față, își trânti pălăria de pământ; apoi dezbrăcă peptarul cel cu bumbi de argint, îl luă în dinți, îl sfâșie și i-l aruncă lui Muscău la picioare.

- Așa vezi, - strigă - așa-ți trebuie ție! Satură-te, calâule! Dă-i-o la bunica mă-ti să-și facă din ea tichie și caută-ți, dacă mai găsești, chiș-birău ca mine!

Mulțumit apoi de ceea ce făcuse, el se-ntoarse și se depărtă, văicărindu-se: „Iacă ce mi-a făcut Muscău! ”

Pe-nserate ne-am pomenit cu întreaga țigănie în fața primăriei. Țigani de toate vârstele, țigănci și țigăncuțe, purdei și purdelași se-ndesuiau de-a valma și făceau gură de ai fi crezut că au să răstoarne ceea ce le cade-n cale.

Când Ie-a ieșit însă Muscău în față și s-a încruntat la ei, s-a făcut liniște ca-n biserică după ce popa a ieșit cu darurile.

Bârcălău, cel mai cu rost dintre țigani, s-a uitat o dată cu strășnicie împregiurul lui, apoi a înaintat spre Muscău.

- Jupâne birău, a grăit el. Se-ntâmplă. De! oameni suntem. Bumbu al nostru e copilaș nevinovat și fără pricepere. Știm că ți-a făcut mare supărare, dar oameni suntem. Haid’, să treacă și de la noi: să nu fie douăzeci, dar nici patruzeci. Pune-l și pe el la treizeci, în rând cu ceilalți, că tot om e și țiganul, și dă-i peptarul, să i-l cârpească nevastă-sa, și pălăria, ca să nu umble cu capul gol, ca la-nmormântare.

Așa s-au și-mpăcat lucrurile. Să nu-l mai fi pus însă pe nimeni păcatul să rostească în fața lui Bumbu vorba douăzeci, că făcea spume la gură și era-n stare să sară cu cuțitul.

2. JOIMĂRIȚA

Făceam, câtă vreme țineau căldurile, adeseori călătoria de la Cumlăuș până la Criș și înapoi, iar acela care ne ducea și ne aducea era mai ales Fercuș, o matahală de țigan înalt, spătos și cu fălcile late. Mai aveau și alții dintre țigani cai buni și căruță ferecată, dar țigănimea-l împingea înainte fiindcă era om inimos, iar el ținea să-și arate virtutea.

Fiindcă era în cancelarie mult de lucru, nu puteam să plecăm mai-nainte de șase, ba se făceau adeseori și șapte fără ca noi să fim plecați.

Fercuș se-nființa însă pe la patru, câteodată chiar pe la trei și ne dedea zor să plecăm, că ne prinde noaptea. După ce ne vedea apoi urcați în căruță, le dedea bici cailor și ne ducea în săltate, ca să nu-l prindă noaptea la-ntoarcere.

Orișicât de inimos ar fi fost, cu umbrele nopții nu se-ncurca țiganul bucuros.

Babele, care dau cu bobii ori cu cărțile, ghicesc din ghioc ori din palmă și se pricep la fel de fel de vrăji, îi spuseseră de atâte ori că lumea e plină de duhuri, care ziua se potolesc și stau pitite, dar nopțile ies la iveală, ca să-i încurce pe oameni, să-i ducă-n ispită și să-i împingă spre rele ori să-i peardă dacă li se pun împrotivă. Omul cu minte își părăsește doar treaba și nu umblă noaptea, ci stă-n casa lui, afumată cu tămâie.

Orișice ar fi făcut însă Fercuș, noi tot pe întunerec ne întorceam, ba, ținuți de atâta timp în ham, nemâncați, neadăpați și goniți la ducere, caii nu mai mergeau la-ntoarcere decât în pas, și ne prindea noaptea-n câmpul pustiu, unde numai pe ici, pe colo se ivea prin depărtări câte o mogâldeață deșirată, câte un salcâm ori câte o cumpănă de puț.

Pe noi nu ne supăra încetineala cailor. Răcoarea înserării era plăcută, noaptea și-n singurătate viața sufletească se defășura mai din plin și vorbeam Giurgiu și eu mai despre una, mai despre alta, iară Fercuș trăgea cu urechea, ne auzea vorbind și se simțea bine-n pelea lui.

Se-ntâmpla însă câteodată că numai unul dintre noi putea să plece. Atunci Fercuș se făcea de tot vorbăreț. Spunea mereu câte-i treceau prin minte, iar după ce ajungea la fundul sacului cu minciuni, se punea pe-ntrebări. Tot i se-nfunda în cele din urmă și cu întrebările. Atunci se uita cuprins de-ngrijare înapoi.

- Ei, de ce tot taci? zicea. Mai spune și d-ta ceva.

Mult îi era fioroasă tăcerea-n singurătatea nopții, și dacă s-ar fi pomenit singur, și-ar fi părăsit trăsura și caii, ca să alerge după mine.

Nu mă ierta firea să-l bag în boală pe țigan și-i țineam tot drumul de urât.

A pățit-o însă chiar și la el acasă, în mijlocul țigăniei, unde se petreceau adeseori cele mai fioroase lucruri.

Deși om încă tânăr, Fercuș avea fată mare, nu țigăncușă frumușică, ci țigancă frumoasă, înaltă și subțirică, ușoară și mlădioasă, cu obrajii plini, rotunzi și de o rumeneală arămie, cu dinții curați între buzele roșii, cu ochi mari și cu un zâmbet oarecum drăcos în față. Ținea Fercuș la ea și o-mbrăca numai în mătăsuri, căci avea de unde, iar țigănimea se fălea cu dânsa și nici nu-i mai zicea Garofița, cum o chema, ci Grofița.

Fiindcă era trecută de cincisprezece ani și cam prostuță, ca toate fetele frumoase, Fercuș se temea ca nu cumva să i-o fure cineva, și și-a pus de gând s-o mărite cât mai curând după un băiat bun, care să-i fie ginere-n casă și să poarte grijă de toate în timpul când el umbla cu caii pe la târguri.

Și-a zidit dar Fercuș o casă noauă, casă cu lărgime, cu trei încăperi mari, cu tindă mare și cu cuptor de pâne, casă de cărămidă, ce-i drept, nearsă, dar acoperită cu ciripă roșie, de se vedea de la mari depărtări.

Era muruită casa pe dinlăuntru, și tocurile ferestrelor se aflau puse la locurile lor. Ușile erau potrivite și ele în ușchiori, fiecare cu broasca ei.

Rămânea doară numai să fie puse și geamurile în cercevele, să se deie spoiala cu var și să între apoi cu toții de nuntă în casa cea noauă.

Târgul de săptămână se ține la Arad vinerile. Geambașii pleacă însă joi dimineața, pentru ca să le odihnească marfa și să aibă și ei timp de a mai da o raită prin târg. Vineri e vineri. Sâmbătă se bea aldămașul. Geambașul adevărat abia sâmbătă seara ori duminecă dimineața se-ntoarce dar acasă.

Fercuș, care plecase cu nevastă-sa și cu cei doi copii mai mici ai săi, știind-o pe Garofița singură acasă, era cam îngrijat și s-a întors sâmbătă seara.

Câte și mai câte nu e-n stare să facă un copilaș nevinovat cum era Garofița când rămâne singur?!

De când cu zidirea casei, țiganii dormeau nopțile care pe unde apuca, unul sub cerul lui Dumnezeu, altul sub șopronul căruței, iar altul în grajdi, și Garofița își muta de colo până colo lada cu hainele cele frumoase și scumpe.

Sâmbătă după-amiazăzi s-a-ntunecat cerul, iar pe-nserate a dat o ploicică răcoritoare.

Garofița a luat iute lada și-a dus-o în tindă, ca să nu cumva s-o ude ploaia.

De! fată cuminte.

De ce adecă să-și ție dânsa hainele îndesuite în ladă după ce le-a adus o dată în casă?!

Era mai cuminte să bată cuie-n perete și să le agațe de ele.

Cuie-n perete încă nevăruit?

Lucru neobișnuit.

De ce adecă nu?!

Cuie sunt destule prin preajma unei case noauă.

De ce însă în tindă și nu în dosul cuptorului, unde hainele stăteau mai la adăpost?!

Ea a bătut deci câteva cuie-n peretele din dosul cuptorului, a atârnat de ele un cearceaf, ca hainele cele scumpe să nu se atingă de muruiala peretelui, a așezat pe cuie cingătoarea ei cu două cătărămi împodobite cu diamante și-a atârnat hainele peste cearceaf.

Mai bine decât așa nici o adevărată grofiță n-ar fi putut să facă.

Vorba era numai că Fercuș și nevastă-sa nu știau nimic despre aceasta.

Era-ntunerec și tot mai ploua când s-au întors acasă.

Unde să se adăpostească? Unde să-și petreacă noaptea?

- Auzi întrebare, când ai casă cu lărgime?! grăi Fercuș.

- Cum?! întâmpină țiganca. S-a mai pomenit ca oameni în toată firea să doarmă-n casă nevâruită și încă nesfințită de popă?!

- Aș! îi răspunse Fercuș, [care] luă rogojina, o duse în casă, o întinse pe jos și gata fu culcușul.

Țiganca, ce să facă?

Se cam temea, nu-i vorba, dar cu un bărbat inimos ca Fercuș al ei intri chiar și pe poarta iadului.

Dacă se culcase Garofița ea singură-n tindă, puteau și dânșii să se culce cu ceilalți copii în tindă.

S-a culcat dar și, știindu-l și pe Fercuș în dosul ei, a și adormit.

Fercuș însă nu putea să doarmă.

De! Și ale muierii au câteodată rost.

Nu știi ce cărări apucă Necuratul.

Casă nevăruită și nesfințită de popă!

Afară mai slăbise ploaia, dar bătea vântul și trăgea rău de tot prin ferestrele fără de geamuri, încât rochiile cele frumoase ale Garofiței mereu se mișcau fluturate de vânt. Din când în când norii se mai răreau și o slabă zare de lumină se resfrângea din cele doauă diamante cuprinse-n cătărămile-ncingătorii. Ici se zgâlțâia o ușă, colo pocnea ceva prin pod, peste puțin urla vântul prin hornul cuptorului.

Fercuș stetea cu nasul la perete și se zbătea în el.

- Thii! spurcată vreme! grăi dânsul în cele din urmă și se-ntoarse cu ochii-nchiși în cealaltă parte.

Deodată rămase-ncremenit.

Deschizând ochii pe o clipă, el iar îi închise; acolo, în dosul cuptorului, se mișca ceva alb și nu alb, o mogâldeață fioroasă, care se-nholba cu doi ochi mari la el - să-l mănânce, nu alta.

O singură pornire-l stăpânea: să se salte-n picioare, să fugă la fereastră și să sară pe ea, căci ușa prea era aproape de cuptor. Era însă-nțepenit de nu se putea mișca.

- Dido! Dido! îi zise el cu glas înăbușit țigăncii. Uite-n dosul cuptorului, Marțolea! Uite! Se mișcă și se-nhoalbă!

Speriată din somn, țiganca se uită, așa buimacă, și văzu și ea că se mișcă și se-nhoalbă, dar pe dânsa, care era mai știutoare, nu putea el s-o prostească.

- Uliu! șopti tremurând din tot trupul. Nu-i Marțolea, nu-i! De unde Marțolea sâmbătă noaptea? Fuge Marțolea când vede cap de bărbat. E Joimărița! strigă și-ntr-o clipă se saltă-n picioare și nu sări, ci zbură pe fereastră.

Fercuș, văzându-se singur, se desțepeni și, cât era de mare matahala, după ea.

Erau acum scăpați.

Cum rămânea însă cu copiii, care dormeau pe rogojină somnul lor dulce?

Te pomeneai că-i încalecă Joimărița și le strâmbă gura până la urechi, le răstoarnă ochii-n cap ori le sucește mânile și picioarele de-i face schilozi.

Dac-ar fi avut căngi cu coadă lungă, i-ar fi apucat Fercuș, om inimos cum era, și i-ar fi scos cu ea unul câte unul pe fereastră.

N-avea însă Fercuș cange, și hai la vecini.

Peste puțin, țigănia era întreagă în picioare, adunată împregiurul casei încă netencuite și nesfințite de popă. Dar gură nu făceau, ci se sfătuiau pe șoptite și umblând în vârful degetelor de la picioare, dându-se fiecare înapoi și îmbrâncind pe alții înainte. Câte unul mai îndrăzneț se apropia de fereastră, ca să se uite-n dosul cuptorului, și vedea și el pe Joimărița. Cum să n-o vadă, când se mișca și se-nholba?!

Erau trecute zece și Giurgiu și eu jucam cu principalul o partidă de calabrias când ne-am pomenit cu țigănia la primărie. Se pornise iar ploaia și erau cu toții udați leoarcă, dar nu mai vorbeau pe șoptit nici nu se dedeau îndărăt, ci strigau în gura mare și dedeau îndârjiți năvală.

- Ce e? întrebă notarul, care, deprins cu prăpăstiile lor, dedea cu socoteală că e vreo poznă la mijloc. Cine dracul v-a pus acum, în cap de noapte, fitil? A luat foc vreo casă și vă ard rablele în grajduri? V-ați încăierat și a rămas schilod vreunul dintre ai voștri?

Bărcălău cel gureș, și de astă dată tot el, dete cu cotul și ieși printre ceilalți în frunte.

- Mai rău, domnule notăraș, - grăi - și mai rău, de tot rău; a intrat Joimărița în casa cea nouă a lui Fercuș și nu vrea să iasă.

Văzând cum li se năzărise țiganilor de a intrat spaima-n ei, notarul se dete speriat, dragă Doamne, și el trei pași înapoi.

- Cum ai zis?! strigă. Joimărița?! Vi se va fi părut numai.

O gălăgie diavolească s-a stârnit acum. Care mai de care strigau țiganii și dedeau năvală să ne încredințeze c-au văzut Joimărița cu ochii lor și să ne spună cum stetea în dosul cuptorului, cum se mișca și cât de înspăimântător se-nholba.

Noi ne stăpâneam râsul, iar principalul dedea din cap din ce în ce mai îngrozit. În cele din urmă el ridică amândouă mânile și le făcu țiganilor semn să tacă.

- Care va să zică, ați pățit-o! le zise. Rău de tot ați pățit-o. Ei vezi! urmă apoi, întorcându-se spre Fercuș. Așa vin lucrurile dacă nu sunt curați banii cu care-ți zidești casa. Mai zici acum că nu erau de furat caii din prețul cărora ți-ai zidit casa?!

Fercuș trase capul între umerii cei lați ai lui și rămase umilit și plin de căință.

- Au fost - zise - de! și mai de furat, au fost și cam orbi, și spetiți au fost, dar copiii, bieții de ei, și Grofița, domnule notăraș, n-au nici un păcat. De ce să le strâmbe gura? De ce să le întoarcă ochii pe dos? De ce să-i schilodească de vii! ?

Țiganii se porniră pe o văicăreală de ai fi crezut că e vorba să-i jupoaie pe toți de vii!

- Să vie stăpânirea și s-o scoată de acolo! strigă Bărcălău.

- Să vie cu puterea ei, că plătim după dreptate! adăugă Buțu.

- Plătim! - strigară iar toți din toate părțile - și ne ducem și noi.

Principalul iar le făcu semn să tacă.

Afară de el și de birău, mai era încă-n Comlăuș unul căruia îi plăcea să-și petreacă timpul cu țiganii, unul dintre cei doi preoți: popa Costiță, parohul lor, care-i boteza, îi cununa, îi înmormânta și le citea la vreme de mare nevoie molitvele. Gândul de a-i trimite pe capul lui era prea de tot ademenitor.

- Tare mai sunteți proști, măi țiganilor! le zise dar. Nu înțelegeți voi că stăpânirea are putere numai asupra oamenilor? Pe duhuri, cum sunt Joimărițele, strigoii, ielele, vârcolacii ori pricolicii, e stăpân numai popa. Cu sabia, cu sulița, cu pușca și cu tunul nu răzbești în casa lui Fercuș. Trebuie să vie popa cu crucea și cu cădelnița, ca s-o toace cu crucea-n cap, s-o-nece-n fum de tămâie și s-o stropească cu aghiazmă.

Fercuș se uită dezmeticit la Bărcălău; Bărcălău se uită la Buțu; Buțu se uită la Țepenuș: într-o clipă se dumiriră țiganii și-o porniră-n grabă spre casa popii, căci timp de perdut nu aveau.

Giurgiu și eu după ei, ca să-l vedem pe părintele Costiță cum se descurcă.

Tot mai ploua, dar gloata înainta călcând voinicește prin bâltoace și făcând gură de se strânseseră în calea noastră toți cânii din sat.

Părinte le Costiță se culcase de mult și-și dormea somnul cel mai dulce când am sosit în fața casei lui.

Speriat din somn, el a sărit buimăcit din pat, a alergat la fereastră și a deschis-o, ca să vadă ce e.

Era peste putință să se dumirească din gălăgia făcută de țigani. Auzea numai, fără de nici o legătură, vorbele Joimăriță, Joimăriță și iar Joimăriță, cruce, cădelniță, tămâie, patrafir, aghiazmă. Îndată însă ce ne-a zărit și pe noi râzând la o parte, a dat cu socoteală că iar e la mijloc o șotie a notarului, și nu era popa Costiță Popovici om care nu știe să se descurce.

- N-am - zise - nici cruce, nici cădelniță, nici patrafir, nici aghiazmă. Sunt toate la biserică, iar în biserică numai de Paști se poate intra și noaptea. Am să mă duc mâne să vă citesc molitva cea mare, să vă afum casele cu tămâie și să le stropesc cu aghiazmă. Iar acum - urmă arătând asupra lui Giurgiu - să meargă el cu notărașul. Le dau binecuvântare și-o bucățică de tămâie sfințită. Să facă ei ce-or ști!

Țiganii se mai potoliră și se uitară iar unii la alții, scărpinându-se-n cap.

- De! - grăi Bărcălău - dacă dă și binecuvântare, și tămâie.

- Dar să i le deie și să nu ne prostească, adăugă Buțu.

- Vorba mea e vorbă de popă, îi încredința părintele Costiță. Ba le mai dau și-o lumânărică de ceară, luată de la icoana Maicii Domnului.

Acum erau mai împăcați țiganii.

Giurgiu și eu țineam să vedem ce-au văzut țiganii de le-a intrat atât de rău spaima-n oase; am pornit deci amândoi în fruntea gloatei, ca să-l luăm pe notar și să dăm împreună năvală asupra Joimăriței.

Țiganii se cam codeau însă și acum.

Se făcuse miezul nopții, și cocoșii începuseră să cânte pe ici, pe colo.

- Hait! le zise Giurgiu țiganilor. Am pățit-o. Cântă cocoșii. N-o să mai putem pune mâna pe Joimăriță.

Țigănimea se-nvioră. Știau și ei că toate duhurile-ntunericului o iau la fugă când aud cântatul cocoșilor. Mergeam deci cu toții îmbărbătați în urma lui Giurgiu și-am trecut fără de frică pragul după Giurgiu, care mergea cu lumânărica aprinsă în fruntea lor.

Cearceaful cel alb atârna și acum din cuiele bătute-n perete, rochiile pestrițe ale Garofiței se mișcau fluturate de vânt deasupra cearceafului, iar cele două diamante din catarame sclipeau în fața lumânării.

- Mă, dar proști mai sunteți! grăi Giurgiu. Nu vedeți voi că aci erau podoabele Garofiței?!

Țiganii deteră din cap. Ei știau prea bine ce văzuseră fiecare cu ochii săi și nu se lăsau să fie prostiți.

- Cu ele s-a gătit - grăi Berea cea bătrână și atoateștiutoare - și-n dosul cearceafului e pitită Joimărița.

Nu era-n lumea aceasta popă care să le poată scoate din minte gândul că acolo a fost Joimărița și că au văzut-o gătită în podoabele fetei nevinovate, iară Garofița nici tăiată n-ar fi fost în stare să pună pe trupul ei curat rochiile fermecate, orișicât de frumoase și de scumpe ar fi fost ele.

Numai molitva, fumul de tămâie și aghiazma puteau să alunge farmecele.

3. PEPENAȘ

— Uf! grăi colegul meu Giurgiu, aruncându-și cât colo condeiul, ca să-și șteargă sudorile din ochi. Mă ustură, mă arde și-o să orbesc de tot dacă mai țin afurisitele aceste de călduri. Îi este ușor principalului să ne ție toată ziua înhămați: pune caii la trăsură, își încarcă copiii și se duce ca o pașa de se răcorește c-o baie bună-n apa Crișului, în vreme ce noi muncim ca niște câni.

Nu puteam decât să-i dau dreptate. Lasă că era om mai vechi decât mine și știa să-mi dea îndrumări, dar căldurile erau în adevăr nesuferite. Nu puteam, cu toate aceste, nici să-mi stăpânesc râsul când vedeam strâmbăturile ce făcea ștergându-și sudorile.

— Cânii nu prea muncesc, întâmpinai, zâmbind cu oarecare răutate.

— Dar gâfâie și scot limba, răspunse el îndârjit. Auzi, sat ca Cumlăușul. Numai dobitoace ca cumlăușenii au putut să-și așeze satul în pustietatea aceasta, unde cale de trei zile giur împregiur nu dai de râu, ba nici de o baltă măcar.

Eu iar zâmbii.

Adevărul era că făceam și noi, deși mai rar, ca principalul, și cu cai buni eram într-un ceas și jumătate la Criș.

— Trei zile dusul și trei zile-ntorsul - zisei - dar peste o săptămână tot o să se-ntoarcă și principalul, și apoi plecăm noi.

El se-ncruntă la mine.

— Îți mai vine poftă de glume sarbede! se răsti. Trei zile n-or fi, dar trei ceasuri sunt, și te strâmbi și tu când îți vine rândul să-i plătești țiganului chiria căruței.

— Fie, că face! întâmpinai. Dai un florin, dar te și scutură pe hodorogite pentru zece, de ți se zguduie măruntaiele-n pântece.

— Și tot te căciulești la Bumbu țiganul, adăugă el, ca să aibă bunăvoința de a-ți căuta printre ai lor pe vreunul care se-ndură a-nhăma caii, faci peri cărunți așteptând și sări într-un picior de bucurie când vine, în sfârșit, căruța - dacă vine.

- Ce să-i faci țiganului! ? Câtă vreme mai are rămășițe de mâncare printre dinți, se pune pe boierie și nu se urnește din loc.

- Să fiu eu notar ori birău, strigă Giurgiu, li-aș lua pofta de boierie: porunci să-i dai și să-l piști o dată cu biciul, că se face sprinten.

Muscău, birăul, ședea-n pridvor, unde adia vântul, și ne auzea. El se ivi acum în prag.

- Nu e asta - grăi dânsul zâmbind pe sub mustață - dar d-voastre plecați pe-nserate și vă întoarceți după ce s-a-ntunecat, iar țiganii sunt fricoși și se sperie de gândul că o să treacă noaptea prin lanurile pustii.

- Li-aș scoate eu, dac-aș fi în locul d-tale, frica din piele, grăi Giurgiu.

- Las’, că e bună și frica la ceva, întâmpină Muscău. Deștepți să fiți.

- Ia-ncercați a-i băga-n draci pe geambașii ce vin să-și ieie bilete pentru cai, și să vedeți cum sar cu toții. Stau ziua-ntreagă tolăniți la umbră, iar caii le fac zâmbre la pășune ori prin grajduri: puțin lucru le este să-nhămeze dacă știi să-i iei.

Cel însărcinat cu facerea biletelor era Giurgiu.

- De! își zise el. E și asta ceva.

Umblând de la bâlci la bâlci, geambașii adunau ce găseau, și cai frumoși, și cai mai cu cusur, pe care îi țineau un timp oarecare ca să-i „dreagă”, un lucru la care se pricepeau cu toții.

Ba-i țesălau și-i ungeau cu fel de fel de alifii, ba-i hrăneau cu ovăz și-i dedeau la coardă, ba-i îndopau cu arsenic, ca să le scapere ochii scântei.

Mai cu anevoie se dregeau caii care aveau cusurul de-a fi de furat.

Geambașii mai hârșiți se pricepeau și la asta.

Mai-nainte de a pleca cu caii la târg, ca să-i vândă, ei trebuiau să vie la primărie și să ieie pentru fiecare dintre cai un „pășuș”, drept dovadă că-l stăpânesc cu dreptate. Acest „pășuș” se dedea-n virtutea biletului primit de la stăpânitorul de mai-nainte.

Pentru caii de furat n-aveau geambașii asemenea bilete.

E însă și la cai viață și moarte, și tot țiganii erau cei ce jupuiau caii morți. Nu le era dar geambașilor greu să-și adune bilete de cai morți și să aleagă dintre acestea unul pentru calul de furat.

Prea mult timp ar fi trebuit să piardă Giurgiu și prea mare bătaie de cap și-ar fi făcut dac-ar fi voit să se-ncredințeze că biletul ce i se prezenta e în adevăr al calului pe care țiganul umbla să-l vândă.

Se mulțumea dar ca biletul să-i fie prezentat de un om bine cunoscut, care la nevoie să poată fi urmărit.

- Stai! - zise el acum - că vă frec eu pe voi.

Cel dintâi care i-a căzut pe mână a fost ginerele lui Bărcălău, Pepenaș, un țigan voinic, cam gros, cu obrajii plini și cu ochii mărunți, unul dintre cei ce plecau la târg cu cinci, câteodată chiar cu zece cai.

El avea de data aceasta două bilete pentru o pereche de cai cumpărați la Giula.

Giurgiu luă biletele, le examină cu multă băgare de seamă și pe față, și pe dos, apoi le-mpătură frumușel și le așeză-n sertarul mesei.

- Să vii, îi zise, mai târziu. Acum n-am vreme.

Pepenaș, care umbla totdeauna cu capul ridicat, rămase oarecum mirat.

Notarul și birăul plecaseră la Arad și ne aflam în cancelarie mimai Giurgiu și eu, stăpâni în toată lărgimea.

Pepenaș începu să se neliniștească, își mai plecă puțin capul și se uită cu coada ochiului la sertarul mesei.

Cumpărase caii cu bani buni de la un șvab, care îi deduse și biletele. Omul deprins a umbla cu minciuna nu are însă în nimeni încredere și totdeauna se teme ca nu cumva să fie înșelat: te pomenești că șvabul a furat caii ori i-a cumpărat de la vreunul care i-a furat. De ce a pus Giurgiu biletele-n sertarul mesei? Lucru curat nu putea să fie.

- Dar de ce să vin mai târziu? întrebă el făcându-se mititel, încât Giurgiu și eu abia ne mai puteam stăpâni râsul.

- Asta-i! răspunse Giurgiu. Parcă noi suntem aci numai ca să ne scobim în dinți așteptându-vă pe voi. Am acum atâta treabă.

- Vino peste vreun ceas; vino după-ameazăzi; vino mâne.

Pepenaș nu plecă.

Îl rodea rău de tot gândul că biletele rămân închise în sertar. Mai știi ce era scriitorul în stare să facă cu ele! ?

Erau ale lui și ținea să le aibă la dânsul, ca să le arăte socrului său și celorlalți oameni mai pricepuți.

— Dar „pășușurile” să mi le dai, stărui dânsul foarte umilit. Cum să ți le aduc când voi veni dacă nu le am la mine?

- Ba bine că nu! ? răspunse Giulgiu. Rămân aci, ca să le vadă și d-l notăraș, ba și jupânul birău. Și - mai adăugă uitându-se pe sub gene la el - când vei veni, să aduci și caii cu tine.

Pepenaș tresări și se făcu verde la față.

— Dar de ce să aduc și caii? șopti el, cu inima încleștată.

— De ce! Ca să vedem dacă se potrivesc ori nu cu biletele pe cai. Așa a venit acum poruncă de la stăpânire și mira-m-aș foarte dacă azi-mâne nu s-ar petrece lucruri mari.

„Lucruri mari! ? își zise Pepenaș. Ce fel de lucruri mari?! ”

Nici legat n-ai mai fi putut acum să-l ții: era în stare să se lepede și de bilete, și de cai. Singurul lui gând era să scape și să ajungă cât mai curând la ai lui, ca să le spună că vin lucruri mari.

În vreme ce noi așteptam cele ce aveau să urmeze, țigănia s-a pus în picioare.

Pepenaș i-a spus, ce-i drept, socrului său în mare taină cum s-au petrecut lucrurile, dar acesta li-a vorbit altora tot în mare taină. Tocmai tăinicia aceasta i-a pus însă pe toți în fierbere. Slabi și de înger, și de gură, țiganii vorbeau numai pe șoptite, dar peste puțin au pornit-o-n gura mare și în curând s-a stârnit o furtună de ai fi crezut că are să se năpustească întreaga țigănie asupra primăriei și să le facă toate valvârtej.

Auzi! Să-nchidă „pășușurile” în cutia mesei. O dată cu capul nu se-nvoiau geambașii să-și ducă și caii la primărie. Nu mai era vorba de cei doi cai ai lui Pepenaș, ci de toți caii cu oarecare cusur pe care-i străcori în vălmășeala bâlciului, dar nu-ți dă mâna să-i duci la primărie. Lucruri mari aveau să se petreacă: ce fel de lucruri mari! ? Nu mai încăpea îndoială că vorba era ca stăpânirea să ieie pentru oștire cei mai frumoși dintre cai. Mai bine morți!

- Stați! Potoliți-vă! strigă Bărcălău, care punea armăsari ca niște zmei la căruța cu arcuri, se cinstea cu baronii și cu grofii și era socotit drept cel mai cuminte și mai pișicher dintre toți țiganii. Stăpânirea-i stăpânire și porunca-i poruncă: dacă așa-i porunca, s-a mântuit. Altfel avem s-o sucim și s-o-nvârtim. Las’ pe mine! Scriitorașii aceia, urmă el mai pe șoptite, sunt, ce-i drept, niște domnișori, dar dintre cei pârliți, care țâțâie când văd colțul bancnotei de zece zloți. N-ați înțeles vorba că se scobesc în dinți așteptându-ne pe noi? Puneți-i pe masă câte un zlot, câte doi, fiecare după virtutea lui, și stați liniștiți, că mă duc eu singur, cu capul meu, și să mă mâncați fript dacă nu se dau pe brazdă.

Mai era însă mult până la amiazăzi când ne-am pomenit în cancelarie cu el, țanțoș ca totdeauna, călcând rar și apăsat și dându-și aere de om cu mare greutate, care binevoiește câteodată a sta de vorbă și cu cei mici.

Giurgiu și eu ne aruncarăm unul altuia câte o căutătură. Ne era amândurora-nvederat că el a venit să descurce daravera scumpului său ginere. Țiganul nu umbla însă pe calea cea dreaptă, și Bărcălău se făcu că nu știe nimic despre cele petrecute, și venea să ceară bilet pentru unul din caii săi.

El își dezbumbă dar peptarul, scoase din buzunar un portofel mare și luă din el cu multă ceremonie biletul, în care pusese doauă hârtii de câte zece florini.

- Să-mi dai - zise rostind vorbele rar și puind biletul pe masă - „pășuș” pentru o rablă de cal cumpărat de la groful din Șimand cu cinci sute de zloți.

Giurgiu zâmbi pe sub mustață și scrise înainte.

- Am acum altă treabă, îi răspunse fără ca să se uite la el. Vino mai târziu; vino mâne; vino zilele aceste.

Luă apoi biletul și-l aruncă cu cele două hârtii cu tot în sertarul mesei.

Bărcălău rămase ca picat din cer.

Lasă că nu i se mai întâmplase ca până chiar și el, Bărcălău, să fie amânat pe mâne, pe poimâne, dar mai erau la mijloc și cele două hârtii.

„Te pomenești, își zise, că dă peste ele după ce am plecat eu și se face că nu le-a găsit. ”

Se apropie dar, călcând în vârful degetelor, de masă și se plecă spre Giurgiu.

- Dar să te uiți, îi șopti, ca să vezi „pășușul” luat de la grof, că nu-i ca toate „pășușurile”. Ia să-l vezi, ieși-ți-ar norocul în cale, și să-mi spui ce zici.

Nu putea să-i treacă lui Giurgiu prin minte că biletul e garnisit, și el ținea să-l moaie pe Bărcălău făcându-l să aștepte.

- O să-l văd când voi avea timp și-o să-ți spun când vei mai veni, îi zise scriind înainte și tot fără ca să se uite la el.

- Chiar acum, rogu-te, stărui țiganul. Uite, eu stau și aștept și nu plec mai-nainte de a te fi uitat la el.

-Așteaptă cât îți place dacă n-ai altă treabă, grăi Giurgiu, iar eu am de lucru și-o să ți se urască așteptând.

Bărcălău începu să se scarpine-n dosul urechii. Țiganul, orișicât de țanțoș ar fi, se pleacă dacă-l iei cu zorul.

- N-am - zise el de tot muiat — altă treabă. N-am, repetă și rămase ca-nfipt în pământ, gata să aștepte fie chiar și până seara.

Peste puțin se ivi însă în ușchiorul ușii deschise capul lui Buțu, care deduse și el doi florini.

Vorba rămăsese, ce-i drept, că Bărcălău să se ducă el singur la primărie. Porniți însă pe bănuieli și nerăbdători, țiganii deduseră cu socoteală că Bărcălău, al dracului cum îl știau, ar putea să-i înșele și să bage banii-n buzunar. A rămas deci ca Buțu și Crăcălea să se ducă și ei și să stea la pândă.

N-ar fi fost însă mare minune dacă Buțu și Crăcălea, tot ai dracului și ei, s-ar fi-nțeles cu Bărcălău, ca să-și facă fiecare parte din bani.

S-au mai dus dar și alții ca să steie la pândă.

Pe când Bărcălău aștepta, s-a făcut pârtie de la țigănie până la primărie și din ce în ce mai mult țiganii dădeau târcoale prin fața primăriei, prin curtea ei și-n cele din urmă pe la ușa deschisă a cancelariei, toți umblând în vârful degetelor, toți vorbind pe șoptite, dar și din ce în ce mai nerăbdători.

Bărcălău îi vedea, scrâșnea pe-nfundate din dinți și le arunca câte o căutătură încruntată. Nu îi mai era acum de cei doauăzeci de florini, pe care era gata să-i deie de la dânsul, căci avea de unde, dar îl rodea gândul că n-o să poată face nici o treabă și-o să-l ia țiganii-n răspăr.

Giurgiu și eu vedeam și noi și râdeam tot pe înfundate.

- Dar voi ce căutați aici? întrebă-n cele din urmă Giurgiu, întorcându-se spre cei câțiva țigani ce se aflau la ușă.

- Pe Dracul îl caută, chiar pe Dracul și pe muma lui! răspunse

- Bărcălău. Țigănime proastă și ticăloasă! Haid’! Plecați de aici.

Ieșind apoi in prag, se puse cu gura pe ei și începu să-i ocărască pe țigănește.

Într-o clipă se adunară-n fața lui toți țiganii și începură să facă gură de-ai fi crezut că sunt gata să le facă toate miș-fărâmiș, iar în fruntea lor a ieșit Pepenaș, care, acum de tot îndrăzneț, striga întruna că nu-și dă caii, că puțin îi pasă de porunca stăpânirii, că mai bucuros le dă cu toporul în cap decât să-i vadă încălecați de husari.

- Nu-i dăm! strigau și alții. Mai bine cu toporul în cap!

- De! grăi Bărcălău, întorcându-se spre mine. N-am zis eu să se uite la „pășuș”! ? Dacă se uita, toate erau bine. Dacă nu vrea! ? Țiganii sunt oameni primejdioși, și nu știi ce sunt în stare să facă.

Acestea le zicea ca să ne bage-n răcori.

Noi mai văzuserăm însă asemenea furtuni și știam că nu iese nimic din ele.

- Eu ce să le fac?! urmă Bărcălău. Dacă d-sa nu are vreme. Ba vino mai târziu, ba vino după-prânz, ba vino mâne.

- Parcă voi grăbiți când noi ne căutăm căruță ca să ne ducem la Criș și să facem baie? întâmpină Giurgiu. Umblă bietul de Bumbu cu limba scoasă și-n cele din urmă rămânem acasă.

Bărcălău tresări ca speriat din somn.

- Aolică maică, măiculița mea! strigă dânsul. De asta e vorba! ? Să nu ne faci, domnișorule, de rușine. Cai avem spuză, tot zmei și zmei, căruțele ne sunt ferecate, ba și pe arcuri, iar țiganii n-au altă treabă decât să-și dreagă caii puindu-i pe goană.

De ce nu mi-ați spus mie, că vă făcea Bărcălău vânt de vă duceați pe zburate și de trei ori pe zi. Măi țiganilor! urmă apoi, întorcându-se spre gloată. Care dintre voi îi duce pe domnișorii cu căruța la Criș! ?

- Eu, eu, eu! răsunară deodată zeci de glasuri, și toți se-mbulzeau, dându-și coate, ca la pomană.

Și acum tot Pepenaș era-n frunte.

- Dați-vă la o parte! strigă. Înapoi! - strigă iar - că voi nu aveți „pășuș” în săltar.

- Nu da, pârlitule, năvală, striga altul, că nu merg domnișorii cu rable ca ale tale!

- Nu vă sfădiți, că nu sunteți corturari, îi înfruntă Bărcălău, că-i vine fiecăruia rândul.

- Azi unul, mâne altul, grăi Giurgiu. Noi nu avem să nedreptățim pe nimeni și primim pe orișicine care are cai buni și căruță pe arcuri.

Era pusă treaba la cale, și pe când țiganii săltau de bucurie că și-au scăpat caii, Giurgiu și eu râdeam în pumni, c-o să umblăm și noi pe de-a fitea la scăldat.

Mai erau însă la mijloc și cele două „băncuțe” din săltarul mesei.

Țiganii se strâmbau în fel și chip la Bărcălău și-l întrebau din ochi din ce în ce mai stăruitor cum rămâne cu ele.

De! și „băncuțe”, și căruțe nu se prea putea.

Bărcălău iar se apropie oarecum târâș de masă și iar se plecă spre Giurgiu.

- Dar acum - zise - tot o să te uiți, mânca-ți-aș ochii! în „pășuș”. Ba să mi-l și dai, adăugă peste puțin, c-am uitat ceva în el.

Giurgiu, nemaiavând cuvinte de a-l zăbovi, scoase-n toată nevinovăția biletul și i-l dete, iar Bărcălău îl trecu, tot ca cel mai nevinovat om, în portofelul lui cel mare.

- Dumnezeu să te ție! îi zise apoi, și pe aci îi fu drumul.

Țigănimea după el, ca să-și ieie fiecare partea.

- Aolică, neică-neiculiță! grăi Bărcălău, uitându-se-ncruntat împregiurul său. Cine a mai pomenit împărțeală la bani de dăruială! ?

Dai aldămaș, îi bei, și pace bună!

S-a făcut deci la cârciuma de alături mare chef pe banii lui Giurgiu.

- Mare meșter e Bărcălău al nostru! - zicea apoi Buțu, seara târziu, când se-ntorceau acasă - el cu „pășuș” făcut la poruncă, el cu caii scăpați din primejdie și tot el și cu aldămașul!