Din Anglia. Însemnările unui literat/John Stuart Mill și Mișcarea Feministă
Căldura ce a pus Mill în apărarea cauzei femeilor vine de bunăseamă și din legăturile sale cu d-na Taylor, din această rară și aleasă prietenie, care — precum mărturisește în Autobiografie: „fuse izvorul a tot ce am încercat sa fac, ori sper să fac de aci înainte”. Cuvintele din urmă privesc munca sa pentru binele femeilor, după 1840. O mișcare femenistă propriuzisă atunci nu era, ci numai tendinți și articole răslețe prin ziare și reviste; până ce trecu în parlamentul englez o lege a divorțului, prin care bărbatul se putea desface de căsătorie numai pe o dovadă de necredință din partea soției, pe când femeea trebuea să mai aducă și o dovada de cruzime. O asemenea lege — pe lângă alte împrejurări — în chip firesc întărâta spiritele, dădu imbold mișcării, o împinse pe tărâmul politic și fu introdusă și în parlament, prin discursul rostit de Mill în 20 Maiu 1867.
Am înaintea mea acest discurs. Cetindu-l cu luare-aminte, găsești aci mai toate argumentele de seamă, pe cari le folosesc azi sufragetele, nu e vorba, adesea cu fanatism, dar nu fără dreptate. Că este mult adevăr în ce spun ele, nu ne îndoim; însă pe noi ne interesează cu deosebire, anume idei din aceasta mișcare ce ating probleme serioase, cum e căsătoria, temeiul ei de multe ori putred, atmosfera ei nesănătoasă și plină de fățarnicii și contraziceri: statul, prin biserica sa, consfințind împreunarea statornica a două ființe — un trup și un suflet, — și tot el punând în practică divorțurile; în aparență monogamie, și de fapt o întinsă, ocultă și atât de variată poligamie; și toate sub pavaza neînfrântei porunci din moși-strămoși: „Femeea să fie supusă bărbatului”. Se înțelege că acest punct îl atacă mai ales Mill; și ce nu putu susține deajuns în acest discurs, veni să desvolte peste doi ani în cartea: The Subjection of Women. De-ar fi să-i dăm în câteva cuvinte cuprinsul, am zice: Deplină egalitate, punerea femeii la același nivel cu bărbatul. Nimic nu vă îndreptățește să credeți, că femeea nu-i destoinică pentru cutare sau cutare activitate; o experiență în această privință n’o aveți, dați-i mai întâi putința de a se manifesta, și apoi....
Negreșit, sunt în scriere și lucruri controversate, părți cari merg prea departe. Iată de pildă una — o alegem înadins, fiindcă pune și chestia delicată a moralei :
„Unde libertatea nu poate fi nădăjduită, și puterea poate, puterea ajunge marele obiect al dorinței omenești; acei cari nu-s lăsați a-și căuta ei înșiși de treburile lor, au să se răscumpere, dacă pot, amestecându-se pentru scopurile lor în trebile celorlalți. De aci și pasiunea femeilor pentru frumusețe, îmbrăcăminte și fast; și toate relele ce decurg dintr’însa pe calea luxului vătămător și imoralității sociale”
Oare să fie așa? Am putea deschide pe Darwin, unde vorbește de felul cum se atrag unele păsări. Nu prin mlădierea glasurilor, nu prin bogăția culorilor și strălucirea penelor? Și femeea nu face decât ce face și sturzul din Guinea, ce-i poruncește firea și ce știe că ne place și nouă. Ce vreți? O dorim dichisită, multicoloră, cu cercei și danteluțe, cu gura de cuc și mijlocul de viespe, și să cugete cât mai puțin, și să umble mai așa, și să râdă ca să-i admirăm noi dinții...
Chestia deci are și o altă latură. Nu-i ușor să răspunzi: sub regimul femeii emancipate are să fie mai multă sau mai puțină grijă de morală? Apărătorii — pretinșii apărători ai preceptelor etnice, prezic numai grozăvii:
Dați femeilor drepturi, și veți avea în toate domeniile un caracter de nestatornicie, pasiune și desfrâu !
Decât, astea le avem. Femeea și azi, nu dictează în palate? Nu șoptește miniștrilor? Nu scoate și nu pune deputați în parlamente? Nu dă lumină orbilor și urechi surzilor? Eminescu vorbește de barzii, pentru cari
- Cărările vieții fiind grele și înguste,
- Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste;
dar, ia întindeți sfera, adăogați fustă la fustă, nenumărate fuste protectoare... Și cine ar zice un cuvânt împotriva lor? Nu, fustele de acest soiu, fustele dintr’o stofă de toate zilele sunt „adorabile”; cum însă e vreo femee, care nu ține seama de prejudecăți și se ridică deasupra celorlalte, odată se pornesc gurile.
Pilde avem încă din vechime. Iată Safo. Câte calomnii și batjocuri! Și numai pentru că se lăsă cu drag și din toată inima sub alintările înaripatului Amor — cum îi zice ea :
- Nebiruită ființă, dulce și amară!
Apoi Aspasia — Aspasia, care făcuse pe un Pericles să plângă în fața atenienilor, prietena lui Anaxagoras, Fidias și Socrates, e ocărâtă pe scena teatrului din Atena. Și totuși cât de rare sunt Aspasiile !