Din Faust

 

FAUST
Adâncit-am până-n funduri tot ce e filosofie
Medicină, drept, știință, psihici legi, teologie,
Vai, și totul, — dar zadarnic — căci nimic n-am folosit...
N-am făcut-un pas ‘nainte, — am fost numai un zmintit.
Mi s-a zis pe rând magistru, doctor, culme strălucită,
Și discipoli mă urmară cu voința nimicită, —
Dar în dreapta, dar în stânga, dar în sus ca și în jos
Ei mișcatu-s-au zadarnic... — totu-a fost făr-de folos.
Astăzi, ars e al meu suflet de o rea dezamăgire...
Ce e drept, — mai multă carte știu ca-ntreaga omenire...
Medici, filosofi ori preoți i-am lăsat în-urma mea,
Îndoieli, prejudecată, să mai am nu s-ar putea,
Și-ngrozire, nici de oameni, nici de draci, nici de nimica...
Dar iubirea de-opotrivă părăsitu-m-a cu frica.
Dacă știu ce-a ști se poate, bucuriile-mi s-au scurs.
Și torentul cald de zile nu-și întoarce al său curs...
Totul e zădărnicie, amăgire și nimic...
Ca cei mari mă simt de mare, și ca micii sunt de mic.
N-am lăscaie, nu mă bucur de vre-un bine, de vre-o slavă...
Mai de plâns sunt ca un câine... Beau tot fiere și otravă...

(Pauză)

Doar magia îmi rămâne s-o mai cerc, — voiesc să știu
Dacă spiritu-mi va spune Dumnezeu că este viu;
Adevăru ‘ntreg să-l aflu este ținta ce râvnesc,
Cu ce se-află scris la carte nu mai vreau să m-amăgesc.
Vreau prin cuget Universul să-l străbat în înălțime,
Să măsor în adâncime și să-l treier în lărgime...
Ori-ce taine, ori-ce forțe s-ar afla cuprinse-n el
Întocmesc, de azi ‘nainte setea mea, și al meu țel...

(Către fereastră)

Lună dulce și tăcută cu lumină argintie,
Mai aruncă-ți o privire și cea ultimă să fie
Peste vechea zbuciumare ce cutremură-al meu piept, —
Tu-mi știi nopțile pierdute de nebun și de-nțelept...
Peste cărți și pergamente aplecat fără-ncetare
M-ai văzut până la ziuă în aceeaș aiurare...

(Pauză)

A! hârțoage blestemate! — lună dulce, — scumpa mea,
Să mă-nalț până la tine cum de multe ori aș vrea,
Să plutesc de-asupra nopții, peste lumea ta de astre,
Peste peșterile-ți negre, peste văile-ți albastre,
Și dansând, din nou impuber, printre raze de argint,
Bătrânețea mea prin forța tinereții s-o dezmint, —
Iar pe iarba ta suavă să-mi refac o viață nouă
Din argintul tău fluidic și din rumena ta rouă.

(Pauză)

Vai, dar nu: realitatea e-ntre-aceste ziduri vechi
Printre care umblă șoareci strecurându-se perechi,
Ziduri ce, 'năuntru lasă abia luna să străbată
Cu un petec mic de-albastru smuls din doma înstelată.

(Pauză)

Oh! priveliște posacă ! — Peste tot sunt numai cărți...
Pergamente-ngălbenite, astrolabe vechi, și hărți,
Sau pahare, sticlărie, și unelte ruginite,
Mese rupte, și catedre pe trei sferturi putrezite, —
Moștenire strămoșească ! — Iată-ntregu-mi univers!
În zadar se scurse timpul negrăbit în al său mers,
Nu cunosc nimic din viață... deci, nu este de mirare
Dacă tâmpla mea zvâcnește, dacă pieptul meu tresare,
Și mai trebuie 'ntrebarea să mi-o pun, de ce suspin
Când veninul mi-arde-n suflet și-am în inimă un spin,
Când născut am fost de viață pentru viață, — și mormântul
L-am închis de viu asupră-mi pentru-a-mi fi de veci vestmântul...
Pretutindeni împrejuru-mi, iată, zac putreziciuni,
Oase, stârvuri tăbăcite, scrum de vechi deșertăciuni...

(Pauză)


Ah, sublimă ciocârlie, suflet alb răpit de ceruri,
Rupe lațul ce te leagă, și afundă-te-n misteruri.

(Ia o carte in-folio)

Da! — Aci e cartea veche scrisă chiar de Nostradam,
Fie-ți dânsa călăuza... E credința ce mai am.
Ațintește-a ta privire peste-întreaga veșnicie
Și din spiritul ce-o umple fă a ta filosofie...
Vei simți atunci în tine năvăliri de forțe noi
Și vei fi atunci cu zeii sau vei fi dintre eroi.
Nu cerca să poți enigma s-o dezlegi prin cele scrise.

(Arătând pe carte)

Despre-aceste vagi simboluri, ci aruncă-te-n abise.

(Pază)

Haide! Sunt cu voi alături ne-ntrupate 'nsuflețiri...
Dacă nu sunteți năluca unor simple 'nchipuiri
Îmi veți da răspunsul vostru...

(Deschide cartea și se uită la semnul cabalistic al Macrocosmului).

A!... Extază nesfârșită,
Macrocosm, — de-a ta emblemă e făptura mea răpită.
Cufundat sunt într-o mare de plăceri, — mă simt schimbat,
Sunt tot eu, și altu-n mine pare-acum că s-a 'ntrupat.

(Pauză)

Ce virtute se ascunde în această 'nfățișare,
Căci privind-o, eul însuși cade-n propria-i uitare,
Iar un altu-n locu-i naște, și acesta, mai deplin:
Soare nou, de aur vesel pe al vechiului declin.

(Pauză; uitându-se pe carte).

Dumnezeu creat-a oare semnu-acesta de magie
Spre-a ne da o vie rază din a sa mărinimie,
Sau e omul care singur e prin sine Dumnezeu?
Întunerecul orbirii a pierit din jurul meu...
Tot ce e, — mi se supune și-ncep haosu-a-l pricepe:
Cum nimic nu se sfârșește, și nimic cum nu se-ncepe,
Cum mișcarea vieții este peste tot, și nencetat...
Și cuvintele de taină ce mi-a spus un învățat:
«Lumea spiritelor nu e cum o judeci, — o problemă...
«Ți-este mintea înnorată sub a vârstei diademă...
«Dar curaj, discipol tânăr, vor veni acele zori.
«Când cuprinde-vei în suflet ale-adâncului comori.

(Privește semnul)

Oh, cum tot se mișcă n haos: soare, stele, cer și lină
Întocmind a veșniciei armonie împreună.
Cum coboară mii de forțe! Cum se urcă! Cum revin!
Cum din amfore de aur varsă-al vieții dulce vin,...
Cum, cu aripi fremătânde, umplu cerul de-o vibrare
Ce se face tot mai blândă sau ce crește tot mai tare.
Sânt spectacol! dar... cădere pentru mine, căci nu pot
Să strâng firea toată-n brațe și al ei să fiu de tot.
“Să m-adăp cu viul lapte care-i face nemurirea,
Tinerețea, — prea puterea, — frumusețea, — strălucirea.

(Pauză)

E zadarnic! zac-pe țărmul apei largi, o celebrez
Și nu pot cu-o picătură setea mea s o-îndestulez.

(Reia cartea)

Ah, dar iată! Semnu-acesta are forțe mai depline —
Viu pământ, e al tău spirit ce se află lângă mine,
Simt de-acum fiorii magici de-aripări, de fremătări,
Și un fluviu prin artere de suave îmbătări...
E o flacără cum este cea din vinuri spumătoare...
Mintea mea se limpezește, e din nou cutezătoare
Și să port mă simt în stare pământeștile dureri,
Bucuriile supreme și supremele plăceri,
Pot să-ntrunt furtuna vieții și a gândului furtună, —
Dar pe frunte-mi nori se-adună,
Cerul tună,
Luna moare,
Lampa mea fâlfâitoare
Piere-n aburi deși și groși.
Ochi fatali și fioroși
Mă fixează, mă pătrund
Până-n fund...
Roșii fulgere sclipesc,
Săbii, săbii, mă orbesc,
O suflare rece, rece,
Prin tot corpul mă petrece.
Spirit aprig, te simt bine,
Ești aci, ești lângă mine,
În tot sufletu-mi tresari
Ca o mare agitată...
Eși, — arată-te, — apari!
Negrul Acheron
Chiar de-ar fi să-l trec îndată,
O voiesc, — o cer, — ordon.

(Spiritul apare într-o flacără)

SPIRITUL
Cine — și de ce mă cheamă?

FAUST
O! vedenie grozavă!

SPIRITUL
Invocarea ta se scurse arzătoare ca o lavă,
Răscolit-a tot văzduhul, — deci privește-mă!

FAUST
De loc
Nu mă pot uita la tine, — ești de beznă și de foc.

SPIRITUL
Și rugatu-m-a el singur să răspund la-a lui chemare,
Iar de față când se află ce-a dorit cu însetare,
Iată: spaima mistuiește chiar pe omul ce-a urcat
Mai presus de ceilalți oameni, și trufia și-a uitat.
Ha! și unde e-îndrăznețul care-o lume-închipuise

Și trăia închis întrânsa: vis semeț răpit de vise?
— Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea?
 Te-avântași prin corp și suflet și ceruși a mă vedea
Iar azi tremuri ca un vierme până-n fundul vieții tale...
Te privesc, — întorci privirea. 'Naintez, — te tragi din cale.

FAUST
Eu s-am teamă de-o nălucă? Nu, pe viul Dumnezeu!
Faust sunt eu, chiar eu, — nu altul; — și egalul, îți sunt eu.

SPIRITUL
Din zorii dimineții,
Prin valurile vieții
Mă urc sau mă cobor,
Plutesc peste tot locul,
Pământul-l înfășor
Sunt aerul, sunt focul,
Cuprind în mine toate,
Sunt cântec, — sunt avânt —
Sunt leagăn, — sunt mormânt —
Sunt tot ce-a fi se poate.