Din albumul unui bibliofil

 

I - Boierii așezate de Alexandru-Vodă cel Bun și Bătrân

Logofăt mare

judecător și alegător de ocine. Ispravnic pe o seamă de oameni de frunte, ce sunt curteni la țară, și judecător tuturor cine sunt cu strâmbătăți în țară și luător de seamă tuturor ispravnicilor ce sunt la curtea domnească.

Vornic mare în Țara de Jos

judecător tuturor din țară și globnic de morți de om și de șugubini ce se fac la partea lui și vornic Bârladului.

Vornic mare de Țara de Sus

judecător tuturor din țară cine au strâmbătăți și globnic de morți de om și de șugubini ce se fac la partea lui; și vornic Dorohoiului.

Pârcălab de Hotin

la margine despre Țara Leșească și Căzăcească; judecător tuturor la acel ținut.

Hatman și Pârcălab de Suceava și ispravnic pe toate oștile țării.

Postelnic mare

dvorbitor înaintea domnului și pârcălab de Iasi și tălmaci în limbi străine.

Spătar mare

și staroste de Cernăuti, și este obicei să se îmbrace la zile mari cu haine scumpe domnești; dvorbitor cu arme domnești încins la spatele domnului întru acele zile.

Paharnic mare și pârcălab de Cotnar și de Hîrlău

are obicei să direagă (să verse vin) domnului la zile mari, la masă, cu paharul.

Visternic mare

ispravnic pe socotelile ce se fac să se ia din țară, și grijind și împărțind lefile slujitorilor, și purtător de grijă a toată cheltuiala curții și a oaspeților ce ar veni în țară și are toate catastijele în mâna lui.

Stolnic mare

cu obicei la zile mari și la veselii domnești, îmbrăcat în haină domnească, să vie înaintea bucatelor domnești; le tocmește pe masă înaintea domnului cu tipsiile; și dvorbitor întru acele zile.

Comis mare

ispravnic pe povodnici și pe toți caii domnești; merge înaintea domnului și a povodnicilor.

Medelnicer mare

cu obicei îmbrăcat în haină domnească la zile mari; dvorbitor la masa domnului; taie fripturile ce se aduc la masă.

Clucer mare

ispravnic pe beciurile domnești, pe unt, pe miere și pre colacii ce vin din orașe la născut.

Sulger mare

ispravnic pre toate oboroacele ce se dau la curtea domnească, și carne la slujitorii curții.

Jitnicer mare

ispravnic pe toate oboroacele de pâine ce se dau la curtea domnească și la slujitorii curții și la oaspeții ce vin din țară.

Vameș mare

ce ține schelele țării pentru vămi; are obicei să ducă dulceți și cofeturi în zile mari la masa domnului. - Ispravnic pe negustori.

Șătrar mare

pe corturi domnești și în oști și în alte căli (?) și purtător de grijă tunurilor.

Ușer mare

purtător de grijă tuturor solilor și tălmaci străinilor la județ.

Armaș mare

ispravnic și purtător de grijă pentru toți acei ce fac rău și cad în închisoarea țării; îngrijitor de temnițe și pedepsitor acelor judecați de moarte, dați în mâna lui să-i omoare.

Aga

ispravnic pe darabani și pe târg pe Iași județ.

Logofăt al doilea

hotărâtor de ocine în toată țara.

Postelnic al doilea

în toată vremea dvorbitor înaintea domnului: fecior de boier ales.

Logofăt al treilea

cărturar, scriitor bun, credincios la toate tainele domnului, și cărți ori din țară, ori de la prieteni de unde ar veni toate în mâna lui merg, și cu învățătura domnului de la dânsul ies răspunsurile; și pecetea țării în mâna lui stă; și orice judeață și îndireptări se fac oamenilor fără pecetea domnului nu pot fi; care pecete îi în mâna logofătului al 3-lea.

Postelnic din al doilea înainte

câți vrea domnul să facă, deprinzându-i la această cinste, ies și la alte cinste mai mari.

Spătar al 2-lea și al 3-lea

cel al 2-lea svorește (servă) la masă când cel mare nu svorește; și este îmbrăcat și cu spata (spada) încins, și cu buzduganul în mână la spatele domnului. Iară spătarul al 3-lea svorește peste toată vremea.

Paharnic al 2-lea

după dvorba paharnicului celui mare dvorește la masă și direge pahar cu băutură la domn.

Paharnic al 3-lea

când nu direge al 2-lea, direge el.

NOTĂ

Adevărul ce răsare din această întocmire de boierii este că titlurile de Logofăt mare, Postelnic mare, Vornic mare, Pârcălab, Spătar etc. nu au constituit niciodată titluri de noblețe, ci au servit numai a desemna diversele funcții din țară. Nefiind moștenitoare, copiii boierilor nu puteau trage din ele alt avantaj decât acela de a fi numiți feciori de boieri, iar copiii acestora reintrau în gloată, dacă nu-i favoriza norocul ca să intre în clasa funcționarilor. Pe timpul domnilor vechi, unele familii au conservat prestigiul lor din tată în fiu prin valoarea lor personală în luptele țării cu vecinii, însă numele lor odinioară faimoase au căzut din culme și au rămas acum pierdute printre răzeși; astfel Șerpe, Moțoc, Arbore, Purice, Movilă etc. Noblețea dar, așa precum este înțeleasă de popoarele occidentale, nu a existat în țară, și dacă mai târziu s-au introdus în societatea română oarecare pretenții de nobilime bazată pe titlurile funcționarismului, aceste tendințe de îngâmfare ridicolă au fost aduse de fanarioți. Ei au pus în circulare termenii grecoturcești de celebi, afthenta, beimu, eclamprotate, evghenestate etc., meniți de a ridica un piedestal personalității lor de parveniți. Căzând însă ei de la putere, s-a dărâmat și toată clădirea cu dânșii, iar românii au revenit la datinile democratice ale strămoșilor. Iată cum se explică avântul generos care a îndemnat pe boierii și pe feciorii de boieri din generația actuală să sacrifice în Divanul adhoc atât privilegiile legate de titlurile boierești, cât și înseși acele titluri. Și, în adevăr, ce izvor de măgulire putea să fie pentru un român în titlurile de Paharnic, de Stolnic, de Comis, de Medelnicer etc., când boieria acestora nu era decât o slugărie travestită. Paharnicul mare, îndeplinind funcția de échanson, diregea cu paharul, adică vărsa domnului vin și apă la masă.

Stolnicul mare servea de maître d’hôtel, căci el preceda în sala de prânz blidele cu bucate și le așeza dinaintea domnului.

Comisul mare (écuyer) își rezema boieria de ieslele grajdului domnesc.

Slugerul domnea asupra cuhnei.

Medelnicerul avea importanta funcție de a tăia fripturile.

Jitnicerul (grand panetier) era mai mare peste pâini.

Vameșul se bucura negreșit de favoarea domnițelor și a beizadelelor, căci el aducea dulceață și cofeturi la masă.

În realitate, precum vedem, toți acești boieriți făceau parte din categoria ciocoilor, cunoscută la curtea Franciei sub denumirea grotescă de officiers de bouche.

Un personaj însă care avea o fizionomie mai caracteristică era Armașul mare; el inspira groază tuturor și prezența lui tăia pofta de mâncare chiar acelor officiers de bouche. Îngrijitor de închisori și pedepsitor acelor judecați de moarte și dați pe mâna lui ca să-i omoare! lată titlurile și funcțiile Armașului! La câte scene tragice el era condamnat să asiste și chiar să ia parte activă! Ce fizionomie de călău boierit!

Se zice că mai toți Armașii au fost străini: greci, arnăuți etc., căci românul nu a avut niciodată tragere de inimă pentru meseria de gâde.

Apropos (unii zic aproposit-o, însă pentru ce și cum s-au adoptat acești termeni? Posteritatea va decide). Apropos de gâde, binevoiască sapienții fabricanți de dicționare etimologice, sau chiar electicii fisători ai limbii române, să ne lămurească dacă acest cuvânt nu este cumva rădăcina cuvântului gâdilire? Gâdele are meseria de a descăpățâna și de a spânzura, două operații care au a face cu gâtul și care la un moment oarecare trebuie negreșit să procure pacientului o gâdilire destul de stranie. Substantiv: gâde — verb: a gâdili.

Așa să fie?... Nu știm, dar să nu pierdem sperarea că vom vedea această ingenioasă etimologie publicată într-una din fasciculele sau fașele sub care unele doici academice pretind a crește și a înfrumuseța limba română.

P. S. În Letopisețe găsim termenii de rudă aleasă, sinonim de boier. Acele rude alese se bucurau de privilegiul de a nu fi „supuse pedepsei cu caterga sau cu ocna, ci pentru greșeli mici erau gonite de pe moșiile lor pe câtăva vreme. Pentru greșeli mari erau descăpățânate. Un boier vinovat și hotărât la moarte nu se purta pe ulițe ca cei proști, nici era supus necinstei de a fi ca ei spânzurat în furci sau înțepat. Un boier era spânzurat numai când se afla dovedit de hiclenie împotriva domnului, de hainlic către țară, și așijderea când era prins la război. Atâta numai că furcile spânzură torii se făceau mai nalte decât pentru un prost.“

Avantaj destul de iluzoriu pentru pacient! însă măngâietor pentru vanitatea rudelor alese ale spânzuratului!

II - Formulă de afurisenie

„Fierul, pietrele și toată firea neputrezitoare să putrezească și să se risipească, iar trupurile acelor fără credință să steie întregi și sufletele lor niciodată să nu vadă lumină! Să-i omoare pe dânșii dumnezeiasca sabie! Să se facă ei mâncarea vulturilor și a corbilor! Să cadă asupra lor cărbuni de foc! Fiii lor să fie săraci și femeile lor văduve! Diavolul să steie în dreapta lor! Să dobândească bubele lui Ghiezi și sugrumarea lui Iuda! Să-și piardă inima și fața de om [...]! Să fugă de el și om și vită, și răcoarea și căldura, și umbra și soarele, și tot ce este bun pe pământ!“... etc. (Extras dintr-o carte veche).

Crâncen blestem și de o sălbatică energie! Accentul neîmpăcat ce-l caracterizează explică luptele și cruzimile fanatismului religios. Dar ceea ce inspiră o mirare dureroasă este că toate acele formule de afurisenii și acte de cruzime au fost pretutindeni dictate și executate în numele lui Christos, care a căutat să propage simțirea de frăție pre pământ, în numele lui Moisi și al lui Mahomed și ale tuturor fondatorilor de religii.

III

[. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .]

IV - Epitaful lui Prale

Un bătrân dascăl de biserică din mănăstirea Frumoasa, care cunoștea bine pe vestitul Prale, autorul excentric al Evangheliei în versuri, mi-a spus că poetul din Târgușor își făcuse singur epitaful următor:

Toată grija mi-am luat

Și de lume am scăpat,

Eu de dânsa, ea de mine

Și... să ne fie de bine!

V - Fragmente dintr-o poveste

Când ascultă cineva cu luare-aminte modul cu care țăranii povestesc basmele răspândite în popor, el constată perioade întregi, rimate, și nu se refuză de a crede că poveștile sunt poemuri antice ce s-au prozait cu timpul trecând prin memoria generațiilor succesive. De exemplu, iată câteva pasaje din povestea lui Cal galben de sub soare:

Cic-a fost un împărat

Mare, mândru, luminat,

Și avea un cal frumos

Cu păr negru și lucios.

Când încăleca pe el,

Se simțea mai tinerel,

Când pe el încăleca

Lumea-ntreag-o alerga.

El de cale s-a gătit

Și la slugi a poruncit

De cal bine să grijească

Și cu ochii să-l păzească,

Căci de nu l-or îngriji

Vai ș-amar de ei va fi,

Și le-or sta capetele

Unde stau picioarele!

. . . . . . . . . . . .

„Luminate împărate,

Fă-ți cu paloșul dreptate!

Noi fugarul l-am pierdut

Făcutu-s-a nevăzut

În fundul pământului

În vârtejul vântului!“

. . . . . . . . . . . .

Împăratul se-ncrunta,

Puse crainici a striga:

Care-n lume s-a afla

Lumea de-a cutreiera,

Nouă ani să nu s-oprească,

Nouă să nu odihnească,

Cât e noapte, cât e zi,

Pân’ce calul va găsi,

Acelui parte să fie

Jumătate-mpărăție

Și o fată-mpărăteasă

Care-a fi cea mai aleasă.

. . . . . . . . . . . .

Făt-frumos a și plecat

Pe-un cal negru și țintat

Și s-a dus, s-a dus, s-a dus

Tot drept soare spre apus

Ca cuvântul din poveste ...

Înainte mult mai este,

Mers-a mersul vântului

Pe fața pământului

Ș-a călcat în pribegie

Multă lume,-mpărăție,

Dumnezeu numai o știe!

Mers-a peste nouă mări,

Nouă mări și nouă țări,

Peste munți, peste ponoare,

Peste câmpuri cu izvoare,

Unde iarba verde crește

Și în patru se-mpletește

Și-n vârf se găitănește,

etc., etc.

VI - Rime defectuoase

Fiecare cititor este în drept a se întreba pentru ce unii oameni se întețesc a scrie numaidecât în versuri atunci când, voind a face parte din pleiada autorilor, mult mai bine ar nimeri să se ție de proză. Iar dacă acești nenorociți ce pătimesc de infirmitatea versificatoare nu se pot apăra de accesele ei, pentru ce încalte nu se preocupă a face versuri corecte și pentru ce se alunecă a împreuna rime nepotrivite. — A înhama alăture un cal cu un bou este o excentricitate ce denotă o lipsă de estetică din partea automedonului ce are ambiție de a se lua pe urmele lui Apolon.

Arta poeziei admite oarecare licențe, dar nu permite ca ele să treacă peste marginile așezate de bunul simț și de bunul gust. Nu este dar permis de a călca peste regulile bunei cuviințe literare, precum nu este admis a disprețui regulile bunei cuviințe sociale. În cazul dintâi un autor probează că nu-și cunoaște arta, precum în cazul de-al doilea un om denotă că a fost rău crescut.

Așa cu multă mirare și părere de rău vedem pe unii versificatori și chiar pe unii poeți cu renume căzând în defectul neglijării în privirea rimelor, fără a se preocupa de paguba produsă armoniei versurilor prin asocierea rimelor defectuoase, de exemplu:

„Scânteie, mântuie — cunună, spumă — dulce, duce — teme, nedemne — dărâma, țărâna — strălucind, argint — frunte, căzute

— valuri, noianuri — azi, popas — unge, cruce — merge, drege

— slab, cap — lacrimi, flăcări — brav, praf — florilor, ploilor — tun, cum —sălbatică, artistică — noastre, proaste — șoapte, poate

— languoare, splendoare — etc“.

Aceste rime sunt sălbatice și rimează cu prostatice.

VII - Câteva cugetări

Nimic mai duios și mai poetic ca o floare crescută pe un mormânt și ca un copilaș jucându-se printre morminte. Viață din moarte! Viață printre morți!

*

Figurile tiranilor sângeroși sunt mai aparente, căci ele apar pe un fond roș în cadrul istoriei.

*

Multe glasuri rugătoare, puține urechi ascultătoare!

*

Floarea cu mai multe picături de rouă scoate mai dulce parfum; inima cu mai multe lacrimi scoate plângeri mai duioase.

*

Vai de turma unde câinii sunt ocupați a roade oase!

*

Tăcerea mormintelor e mai pătrunzătoare decât zgomotul lumii.

*

Sunt frați în Hristos; sunt și în Satan.

*

Turbarea luptătorilor nu e adeseori decât o spaimă turbată.

*

Câteodată un limpede părău se pierde-ntr-un tău glodos. Astfel și omul!

*

Trist e de țară când sceptrul devine furcă sau bici.

*

Lăcomia regilor produce foametea popoarelor.

*

Geniul, ca să fie complet, trebuie să aibă suflet de bărbat și inimă de femeie.

*

O limpede picătură de rouă reflectă mai mult cer decât pământ.

*

Cerul, sătul de a privi neghiobiile oamenilor, își pune vălul nopții pe ochi.

*

Cântarea adevăratului poet începând pe un mod nedecis, deși armonios, merge crescând și devine puternică, vibrantă, genială. Astfel faptul zilei palid precede soarele strălucitor.

*

A pretinde de a scrie pentru viitor este cea mai ridicolă prezumție și cea mai vie probă că este necitit de contemporanii săi.

*

Noaptea e sora blândă a morții, moartea e sora cruntă a nopții.

Cuvinte vechi franceze din XV secol

Renumitul autor francez Rabelais, născut în Turena la 1438, a scris în limba uzitată pe timpul său istoriile fantastice ale lui Gargantua și Pantagruel, doi giganți. Acele opere pline de erudiție și de filozofie ascunse sub un șir de tablouri cinice au avut un mare răsunet în Franța și sunt mult apreciate de filologii moderni. Rabelais, într-o epocă de persecutări religioase, când ideile de reformă în materie de credință expuneau pe adepții lui Calvin la supliciul arderii de vii, au avut curajul a strivi sub biciul satirei abuzurile, ereziile, prejudiciile și mai cu seamă pedantismul și bigotismul ce domneau în secolul XV. Înfruntând fulgerele Vaticanului și ale Sorbonei, el trata de cagots, bigots, papegots, papelards, caphards etc. pe călugării ce exploatau lumea în numele religiei, iar pe pedanți, care se încercau a latiniza într-un mod grotesc limba franceză, îi numea: rapetasseurs de vieilles ferailles latines. Este de observat că un fenomen foarte straniu se produce la toate popoarele în epoca lor de regenerare sau de decadență și acel fenomen este ivirea pedantismului în domeniul literar. Astfel plantele părăsite năvălesc în grădini, umplu gazoanele, acoperă drumurile nisipite și înădușă florile pe straturi. În Franța, pe timpurile lui Rabelais, ca și la noi astăzi, această calamitate se lățise mult și produsese o școală de pedanți întețiți care vorbeau și scriau o limbă neînțeleasă de nimeni, nici chiar de înșiși, exemplu:

„Mon genie n’este point apte nate pour éscorier la cuticule de notre vernacule gallicique, mais vicevercement je gnave opere er par veles et rames je me cuite de la locupleter de la redundance latinicome etc.“

Ce ar fi devenit oare grațioasa limbă franceză, dacă râsul puternic al lui Rabelais nu ar fi împrăștiat în vânt fasciculele laureatului Helcienne de Crene, șeful școalei de rapetasseurs de vieilles ferailles latines!

O! Rabelais, fie-ți țărâna ușoară și memoria nepieritoare! Căci nu te scoli din mormântul tău, neîmpăcatule biciuitor de ridicole, ca să te arăți un moment printre noi și să faci a reintra în întunericul lor Trisotinii și Vadiușii romăni, acești demni strănepoți ai lui Helcienne de Crene!

Nația franceză se mândrește cu drept cuvânt de geniul profund și de spiritul galic al lui Rabelais, căci scrierile lui sunt un adevărat tezaur de erudiție, dar acele scrieri au totodată și pentru noi un interes neprețuit, fiindcă ele conțin mulțime de cuvinte românești uitate astăzi în Franța și uzitate la noi cu propriul lor înțeles. lată aici o mână de termeni vechi care sper că vor deștepta spiritul de investigare al filologiei noastre:

A

abscons

ascuns

ains

însă

aer

aer

absters

sters

ardz

ar

arse

arsă

accrésté

crestat, cu creastă

adiouda my

ajută-mă

aigrest

aguridă

apostole

apostol

aspre

aspru

arev

a ara: a brăzdui

aurée

de aur

angust

îngust

angariez

angării

alinter

a alinta. N.B. Comentatorii francezi confundă înțelesul acestui cuvânt, atribuindu-i aceeași origine ca verbului ralentir.

B

barde

bardă

baste

basta

botte

bute

bubelette

bubușoară

bouc

gură, a îmbuca

basme

basmă. N.B. Comentatorii îl confundă cu beaume, balsam.

C

cere

ceară

cabres

capre

calloïer

călugăr

coubte

cot

crediteur

creditor

coudignac

chitonac

christian

hristian: creștin

cobbit

scobit

crud

crud: necopt

ceste

aceste: ceste

couppe

cupă

coste

coastă

caprimulge

mulge-capră

calandre

macaleandru, pasăre fantastică

cza! interjecție identică cu acea a țăranilor noștri către boi

tza Boian! tza Prian!

D

diavol

diavol

decours de la journée

decursul zilei

tous dis

totdeauna: toate zilele

draco

dracul

dateur

dătător

despriz

dispreț

dispare

dispare

dea! interjecție identică cu dé!

à la dévallée

de vale

desrobber

(?) să existe oare vreo analogie între acest cuvânt și cuvântul desrobire? Răspundă etimologiștii.

E

éscorce d’ulmeau

scoarță de ilm

éscapper

a scăpa

ésventer

a zvînta

éstouper

destouper: a astupa: a destupa

éspic

spic

s’ésclaffer

a se sclăfăi

F

faseolz

fasole

furt

furt

floc

floc

G

gualimart

călămări

geline

găină: galină

gyrer

a umbla în jur

H

hayt

hayt: hait

haye

haye: hai: hai

J

judicature

judecătorie

jus

jos

L

laudateur

lăudător

locuste

lăcuste

M

moult

mult

moust

must

mutte

mută

maistre

măestru

marmoner

a mormăi

mascarayt

măscărea: mînjea

meshaing

mehengiu

N

numereux

numeros

O

on, d’ond

unde, de unde

ous, ost

oaste

occis

ucis

P

Prime-vere

primavară

paulme

palmă

pennes

pene

plasmateur

plăsmuitor

pal

par

panerot

paner

partir

a împărți

phlosque

ploscă

patac

monedă de aramă: pitac

puputz

pupăză

R

roupte

rupt

Fuir á la roupte

a fugi în ruptul

capului.

S

sugce

suge

soubz

sub

sarpe

șarpe: șerpe

sus

sus: deasupra

soror

suroră

sagette

săgeată

strige

strigoi

T

tourte

pâine de secară: turtă

temple

tâmple

targon

tarhon

teit

tei

tumba (tomba)

căzu (?) de aice să se tragă oare

tumba^[1]?

trestous

toți (?) să existe oare vreo analogie între forma

acestui cuvânt și forma cuvintelor compuse

tustrei

tuspatru etc.?

U

umbre

umbră

ulmeau

ulm

V

vester

a investi

verrat

ver: porc sălbatic

verde

verde

vene

vână

verge

verigă

vitrice

vitregă

verme

vierme

vicinite

vecinătate

ventir

a vântura

Y

yssit

ieși

Pe lângă aceste cuvinte ce atestă antica legătură de familie a românilor cu francezii, se mai găsesc în Rabelais și în ceilalți vechi autori unele credințe poporale, unele locuțiuni, precum și unele forme gramaticale identice cu ale noastre, de exemplu:

— Il vous mettra la tête au rez de pieds. — Ți-a sta capul undeți stau picioarele.

— C’este là ou me deult. — Acolo mă doare.

— Ainsi m’aist Dieù. — Așa să mă aibă Dumnezeu.

— Part joyeuz, part faché. — Parte vesel, parte supărat.

— Lui touchant maintenant les jeux, maintenant le front. — Atingându-i acum ochii, acum fruntea.

— Couvercle digne du chaudron. — După tingire și capac.

— Femme à mauvaise tête a bon vinaigre en son menage. — La nevasta iute oțetu-i tare.

— Sans mot dire de bouche. — Făr-a zice un cuvânt din gură.

— Le char flamboyant d’Elie. — Carul sfântului Ilie.

— L’herbe qui ouvre les serrures qu’on lui présente. — Iarba fierului despre care se pomenește în poveștile poporale.

— Ils fouettaient magistralement les éscholiers comme on fouette les petits enfants en nos pays quand on pend un malfaitur a fin qu’il leur en soubvienne. — La noi este obiceiul de a bate copiii, când se fac hotărnicii de moșii pentru ca ei să-și aducă aminte de locurile hotarelor.

Ils s’emanciparent, ils conspirarent, ils jurarent etc. — se emancipară, conspirară, jurară etc. — N.B. Verbele în er se terminau în arent, la a treia persoană de plural, în loc de a se termina în erent, precum se obișnuiește astăzi.

— Que mille millions de griphes mordent pendant l’éternité les charnières de celle qui ha faiet celluy qui sema le chène dont fut construite la chaise etc. adică: O mie de milioane de căngi să muște pentru eternitate încheieturile acelui care a născut pe acel ce a semănat stejarul din care a fost durat scaunul etc. Cine nu-și aduce aminte de surugiii noștri, care blestemau ghinda din care a crescut stejarul, din care s-a făcut scândura, din care s-a durat corabia ce a adus în țară pe întreprinzătorul poștelor; sau blestemau albina care va strânge ceara din care s-a face lumânarea ce va arde la căpătâiul lor etc., etc.

Stoicismul românului

Dacă nepasarea de moarte este o probă de mare putere sufletească, trebuie să recunoaștem că românul este înarmat cu un stoicism admirabil când el se apropie de marginile vieții sale. Așteptând ultimul moment fără a fi dominat de cea mai mică

îngrijire, privind cu ochi liniștiți venirea morții, el își face singur pregătirile de plecare pe calea necunoscută a Eternității, cere a i se pune o lumânare aprinsă la căpătâi, îndeplinește datoriile sale de creștin prin sfânta împărtășanie, și așteaptă să-i vie ceasul!

Nevasta, copiii, rudele, amicii lui stau pe lângă dânsul, unii plângând, alții ocupându-se de pregătirile comândului, și el, neuimit, grăiește cu toți, le dă sfătuiri înțelepte, îi mângâie cu vorbe blânde, pune la cale avutul său cu limbă de moarte, și când simte că se stinge, el aruncă asupra lumii o lină privire, zice: Rămâneți cu bine, oameni buni! și închide ochii, dându-și ultima răsuflare.

Această mărime de suflet în fața morții nu e rezultatul fanatismului, nici al dezgustului de lume, dar efectul acelui stoicism sublim care aparținea vechilor romani și care s-a transmis la poporul român prin firul secular al tradiției. Este dar a se întreba: La ce grad de putere morală ar ajunge acest popor prin îngrijirea unei creșteri inteligente, unei educații ce ar scoate la lumină calitatea naturii sale și le-ar dezvolta pentru practica vieții pe aceeași măsură cu care ele se ivesc în ora morții?

Arghir

Limba este tezaurul cel mai prețios pe care-l moștenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită de a fi păstrat cu sfințenie de generațiile ce-l primesc. Ea este cartea de noblețe, testimoniul de naționalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiași familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume; lanțul tainic ce-i leagă împreună și-i face a se numi frați; altarul împrejurul căruia toți se adună cu inimi iubitoare și cu simțirea de devotament unii către alții.

A se atinge fără respect de acest altar este o profanare; a cerca de a-i schimba forma sa originală, spre a-i da o aparență străină este un act de pedantism și chiar de nebunie; într-un cuvânt, a dezbina marea familie, introducând diverse jargoane în diversele ramuri ale ei, este un fapt de les-naționalitate, căci el naște o fatală neînțelegere între frați și poate cu timpul să producă înstrăinare între dânșii.

Când dar vedem unele scrieri de peste munți ieșite la lumină în zilele noastre, ne mirăm de forma limbii lor, lipsită de adevăratul sigil românesc, și ne întrebăm dacă totdeauna a dominat în spiritul autorilor ardeleni și chiar bucovineni acea manie de schimonosire lingvistică, sub pretext de o absolută latinizare? Însă la întrebarea noastră vine eroul Arghir și ne răspunde că pe la 1800 se uzita în Transilvania o limbă limpede și armonioasă, pe care toți românii din toate colțurile țărilor noastre o înțelegeau cu lesnire, căci o ferise încă Dumnezeu de contactul pedantismului.

Cine nu a citit poemul lui lon Barac din Brașov, care începe cu această poetică invocare?

Te visai mișcând din buze

O! prea dragalașă muză!

Verși glas îngeresc din gură

Care inimile fură,

Fură și le amăgește

După ce le îndulcește.

Te rog, muză mângâioasă

Care cânți cântări frumoase,

Pică-mi puțintică miere

Din măiastra ta putere

Să pot cânta cu simțire

A lui Arghir pribegire!

Cine nu s-a înduioșat la citirea întâmplărilor acestui erou care s-a iubit cu Elena prea frumoasă și a pierdut-o din ochi și a cătat-o

Prin locuri care se schimbă

În necunoscuta limbă,

Tot prin locuri necălcate,

Și prin păduri neumblate,

Tot prin văi necunoscute... etc.

O! Arghire! lungă cale!

Lungi necazurile tale!

Arghir lasă casa părintească, lasă frați, părinte, mamă, deși mama lui, sărmana, îi zicea cu lacrimi:

O! fiule cu dulceață!

Cât te-am purtat eu în brațe,

Ți-am fost maică grijitoare,

Mi-ai supt țâța hrănitoare;

Sânul meu a ta dulceață,

Leagăn ale mele brațe.

Te apăram de tot vântul,

Te învățam cu cuvântul.

O! vai! o vai! nu te duce,

Tu, fiul meu cel prea dulce!

El părăsește tot pentru ca să meargă pe unde n-a umblat nici pasărea măiastră și să găsească pe frumoasa lui ursită.

Calcă locurile toate

Până nici cum nu mai poate

Deci în partea pustnicească,

Când era să nimerească

Dintru o peșteră mare

Vede fum că iese tare

Și într-acolo grăbește;

În case dacă privește

Vede un om mare foarte,

Cât s-a spăimântat de moarte!

A se-ntoarce nu cutează,

Gândind, fricos să nu-l crează,

Ci și-a făcut îndrăznire

Gândind: sau trai, sau pierire!

Iară omul cel prea mare

Dă o groaznică strigare:

— Cine este? Cine vine?

Cine ce cată la mine?

Și când slobozea cuvântul

Se cutremura pământul.

El avea un ochi în frunte

Și părea că-i cât un munte.

Arghir tremură de frică

Și nu ascundea nimică,

Ci se ruga de iertare... etc.

Uriașul se îmblânzea, vorbea lui Arghir cu vorbă mai așezată și pregătea cina ca să-și mulțumească oaspele.

Masa lângă foc o pune

La lumină de tăciune,

Și se pun pe lângă vatră,

Pe câte un jgheab de piatră,

Arghir până să îmbuce

O ploscă de vin aduce

Dintr-ale sale merinde

Care foarte bine prinde.

Uriașul dacă-l gustă

Cu stomah ca de lăcustă

I-ar fi plăcut ca să tragă

Pe gât o bute întreagă etc.

A doua zi Arghir pleacă iar în lunga sa pribegire ca să descopere Cetatea în care stă ascunsă Elena, iubita lui care nu are seamăn pe lume.

Nici cântarețele muze

Ce scot cântece din buze

Nu sunt așa drăgăstoase

Ca Elena cea frumoasă.

Păr de aur strălucește,

Pe pământ se târâiește;

Precum luna cea ivită

E nouă și neplinită

Așa-i fruntea cea suită

Cu sprâncene cercuită.

Ochii privesc cu jindire

Ca a stelelor sclipire.

Trandafirul înflorește,

Și pe fața ei roșește.

Iar albeața-i de pe față

E și-n sânu-i cu dulceață

Unde două merișoare

Stau ascunse rotunjoare,

Ca crinul cel prea subțire

Și înalt la a sa fire

Așa oabla ei făptură

Și mândra-i căutătură.

Vestmintele ard ca focul

Care-mpodobesc mijlocul.

A amorului săgeată

Să vezi cum stă agățată

Cam pe lângă subțioară,

De unde la Arghir zboară

Și se-nfige aurită

În inimă nimerită! etc.

După multă cale și multe necazuri Arghir ajunge la Cetatea Elenei și intră în o grădină cum nu mai văzuse Crăișorul:

Câte flori împodobite,

Câte râuri limpezite!

Oh! câți trandafiri miroase

Cu foi rumene frumoase!

Rosmarinii au verdeață

Și garoafele roșeață.

Aici crinul se albește.

Colea nardul frumos crește.

Codrul ramurile-și tinde

Care mult văzduh cuprinde

Ciprul frunza înverzește

Și văzduhul le clătește.

Izvoarele curg răcite,

Ca cristalul limpezite.

Scaune vezi două sute

Tot din pajiște făcute,

Cu lastre acoperite,

Toate crăiesei gătite.

Arghir se culca pe ele

Să-i treacă de ostenele. Etc.

Ș-au adormit tare foarte

Ca o părere de moarte etc.

În sfârșit ambii amorezi se întâlnesc după un șir de întâmplări care i-au despărțit necontenit, fac nuntă împărătească la care

Foarte mulți oaspeți adună

Făcându-și inima bună.

Strălucesc mesele-ntinse

Tot cu flori cu sârmă prinse,

Sclipesc vase-argintuite

Și pahare aurite.

Beau, mănâncă, ospătează,

Toată firea înviează.

Sună lăute voioase

Și fluieri, cimpoi frumoase. Etc.

Ospățul șase luni ține,

Toți cu inimile pline,

Apoi toți în hore saltă

Cu bucurie înaltă.

Iar Elena cu Arghir, ajunși acum pe pragul fericirii după atâta amar și jale,

Trăiesc fără supărare

În dragostea cea mai mare.

După chin dulce viață

Și după amar dulceață.

Ce fu uscat înverzește.

Amarul se îndulcește!

Acum e lumea întreagă

Când le e viața dragă. Etc.

Iată cum se scria limba românească peste munți la anul 1800!

Pentru ce urmașii lui Barac s-au abătut așa de mult din calea lui Arghir și a prea frumoasei Elene! Un autor francez a zis că nimic nu e mai ușor decât de a nu face o tragedie; am putea să zicem și noi: nimic nu ar fi mai ușor decât de a nu scrie ungro-latinește.

Neculai Bălcescu

Citind în zilele acestea broșura foarte interesantă a dlui Gr. Tocilescu, apărută de curând în București, sub titlul de Viața, timpul și operele lui N. Bălcescu, m-am gândit a completa articolul ce am publicat în Revista română din anul 1863 asupra amicului meu răposat în Palerma. Voi cerca dar să-mi adun suvenirele și să le înscriu în albumul meu, făcând apel la toți acei ce cunosc particularităț i din viața lui Bălcescu sau care posedă corespondențe de-ale lui să le publice, pentru ca astfel să se poată într-o zi completa biografia unui om a cărui memorie onorează nația română.

În iarna de la 1847, aflându-mă la Neapoli, m-am întâlnit cu el pe malul mării, la Chiaia, însă bucuria mea de a-l vedea a fost întunecată prin aerul de preocupare posomorâtă ce era întipărit pe fruntea lui. El făcuse voiajul de la Marsilia până la Livorno cu un doctor napolitan, cu care avuse o ceartă, în urma căreia îl provocase la duel. În calitatea mea de compatriot, datoria mea era să-i serv de secudant, deși împrejurările în care mă găseam nu-mi permiteau să primesc acest rol. Bălcescu era foarte aprins, foarte neîmpăcat și vroia numaidecât să deie o lecție de politețe napolitanului, dar o lecție de care să-și aducă aminte cât a trăi dacă ar fi mai trăit. Adversarul lui nu părea dispus a se supune la o asemenea catastrofă și preferă să facă toate scuzele ce am pretins de la el. Astfel numai amicul meu se liniști și plecă la Palerma ca să petreacă restul iernii sub soarele binefăcător al Siciliei.

În curând m-am îmbarcat și eu ca să caut o climă mai favorabilă pentru dna N., care pătimea de piept; am abordat la Palerma, neam așezat afară din oraș la Villa Delfiina, și am petrecut lunile ghenar, fevruar și mart 1847, împreună cu Bălcescu, care locuia aproape, în căsuța unui contadin. În toată dimineața el se punea dinaintea ușii pe un scaun, la soare, și citea cărți vechi în care descoperea notițe pentru istoria românilor sub Mihai Viteazul, la care lucra cu mult entuziasm, iar peste zi venea la Villa Delfina. Societatea lui era plăcută, manierele lui afectuoase, convorbirea lui foarte atrăgătoare, căci ea dezvelea visurile frumoase ce făcea el necontenit pentru viitorul patriei sale.

Villa Delfina poseda o terasă largă, pe care se plecau crengile încărcate de fructe a doi portocali mandarini. Privirea se întindea pe grădini pline de flori exotice, ce răspândeau parfumuri îmbătătoare, și mai departe pe muntele Pelegrin, în al cărui vârf se găsește peștera Sfintei Rozalii, patroana Palermei. În dreapta ochii se primblau pe întinderea albastră a Mării Siciliene, brăzduită de bărci ușoare. Pe acea terasă ne adăposteam de ferbințeala soarelui și gustam dulceața serilor poetice, ascultând în depărtare cântecele pescarilor.

Fiecare din noi aducea partea sa de inteligență spre a înlesni trecerea zilelor, iar mai cu seamă dna N., prin varietatea cunoștințelor sale și prin observările sale fine și spirituale ne făcea a nu simți nicidecum zborul timpului. Când Bălcescu ne întreținea de descoperirile ce făcuse în bibliotecile Italiei și ale Franței^[2], el ne citea un pasaj din istoria românilor; când eu recitam vreo poezie nouă, și amica noastră ne încuraja cu o zâmbire grațioasă sau ne corecta cu acel tact fin și delicat care distinge naturile alese.

Câte zile încântătoare am petrecut noi astfel în cercul nostru intim! Câte primblări am făcut pe malul mării sau pe împrejurimile Palermei, admirând bogata vegetație de cactusi, de portocali, de chitri etc. a Siciliei! Câte planuri am așternut împreună pentru deșteptarea neamului românesc! Cu ce entuziasm și cu ce credință Bălcescu vorbea de tot ce se raporta la patria lui! În inima lui patriotismul ocupa atâta loc că e de mirat cum de se puteau adăposti în ea și alte simțiri.

Dar în sfârșit sosi timpul despărțirii și Bălcescu rămase singur la Palerma, zicând doamnei N. un trist adio cu ochii plini de lacrimi.

Doi ani în urmă evenimentele politice din 1848 împrăștiind tinerimea Moldovei și a Valachiei în toate colțurile Europei, am regăsit pe Bălcescu la Paris, unde am locuit împreună, Place de la Madeleine, mai multe luni de zile; însă sănătatea lui era acum foarte zdruncinată. Oftica făcea progrese spăimântătoare și îi rupea plămânii, dar nu-l oprea de a lucra la Istoria romanilor sub Mihai Viteazul și de a susține prin cuvintele lui patriotice curajul emigraților. Doctorii îi rânduiră să părăsească clima umedă a Parisului și să petreacă iarna de la 1851 la insulele Hyéres. Iată o scrisoare ce pe atunci mi-a adresat o damă compatriotă care a mers să viziteze pe Bălcescu la Hyéres:

„În luna lui noiembrie am primit un ravaș de la amicul nostru bolnav, care mă cheamă lângă el. Ca toate naturile mari ce nu consideră recunoștința ca o sarcină supărătoare, Bălcescu nu se refuza de a primi devotamentul amicilor săi. Încrederea lui în ei era așa deplină cât fiecare se simțea gata și mulțumit de a-i face sacrificii. L-am găsit într-o stare ce nu mai permitea vreo sperare de vindecare; dar fie că el nu vroia să întunece bucuria de a ne revedea, fie că poate își făcea iluzii asupra sănătății lui, el mi-a părut plin de curaj și mi-a vorbit necontenit de planurile sale în privirea viitorului. El lucra cu o ardoare ce se mărea cu cât puterile îi slăbeau; se scula adeseori noaptea pentru ca să adaoge câteva pagini la Istoria românilor sub Mihai Viteazul. Însă această lucrare silită îi scurta zilele. I-am propus să scriu eu sub dictarea lui. Suvenirele acelor ore de lucru, întrerupt prin convorbiri amicale, este unul din cele mai scumpe ce am păstrat. Spiritul său just și pătrunzător, imaginația lui ardentă, sufletul său entuziast și iubitor, răspândeau pe fiecare suget de convorbire un interes atrăgător. Tema sa favorită era amorul. El o aborda totdeauna cu o simțire de regretare duioasă.

Absorbit fiind din primii ani ai tinereții sale de chestii politice și de preocupări privitoare la țara lui, Bălcescu conserva în inimă-i o fragezime și o vivacitate extraordinare, însă aspirările îi erau mari și îndreptate către tot ce e mai nobil și mai frumos. L-am întrebat odată care tip de femeie îi place mai mult. El mi-a răspuns: dna Rolland.

Acest suflet înamorat de eroism era foarte iubitor de tot ce este grațios și spiritual, dar oricât de mare era cultul său pentru amicie, se cunoștea că inima lui simțea nevoia de un alt simțământ, că aspira de toate puterile către un simțământ mai complet, mai intim. Acestui vis, întrevăzut numai și nerealizat, se cuvine să atribuim oroarea și chiar spaima de moarte care îl cuprindeau câteodată. El se revolta, ca de-o nedreptate, la ideea de a muri, însă revoltele lui se linișteau repede și nu lăsau după ele nici o amărăciune. Într-o zi, după un moment de desperare, mi-a zis cu acea zâmbire ce se ivește pe buzele oamenilor condamnați de a muri: Vie moartea pentru mine... numai țara să-mi trăiască! Aceste cuvinte rezumă toată viața lui Bălcescu. Etc., etc., etc.“

În toamna anului 1852, aflându-mă la Galați, Directorul Carantinei mă înștiință că un amic al meu sosise cu vaporul de la Constantinopol și că dorea să mă vadă. Alergai la Carantină și găsii într-o cămăruță pe N. Bălcescu. Sărmanul, în ce stare ajunsese! Palid, slab, gârbov, obosit de friguri și de opintirile tusei, el părea un schelet ce-și caută mormântul.

Ne aruncarăm în brațele unul altuia cu lacrimile în ochi, și amicul meu, după ce își mai potoli emoțiunea, îmi zise:

— Vezi în ce hal am ajuns? Nu-mi rămâne viață decât numai ca să mă apropii de vatra părintească și să mor în sânul familiei mele. Ah! mult am pătimit de când ne-am despărțit!...Multe zile amare am petrecut departe de țara mea!... Multe deziluzii am întâmpinat în calea mea!... dar în sfârșit o să răsuflu încă o dată aerul patriei mele. Și murind oi să am mângâierea de a fi înmormâ ntat în pământul strămoșesc.

Nenorocitul! nu știa că soarta era să-i refuze și această ultimă mângâiere! Ordinele lui Vodă Știrbei îi deteră lovirea de moarte chiar pe pragul țării lui! Căci nu-i învoiră nici măcar a se coborî din vapor și a pune piciorul pe țărmul românesc! Cu moartea în suflet, Bălcescu reluă drumul exilului și merse de muri singur, pe mâna străinilor, la Palerma, în ziua de 16 noiembrie 1852.

Astfel dispăru din lume unul din cei mai nobili fii ai României, unul din cei mai mari scriitori, martir al patriotismului! Zece ani după moartea lui, cel întâi decret ce am supus lui Cuza Vodă în calitatea mea de ministru, a fost decretul relativ la aducerea rămășițelor lui N. Bălcescu în patria lui. Dar prigonirea soartei nu încetase încă pentru el. Rămășițele lui nu s-au găsit! P. S. — În broșura d-sale dl Tocilescu pare a avea oarecare îndoială asupra adevărului că poemul în proză Cântarea României a fost compus de A. Russo și tradus numai de N. Bălcescu. D-lui zice: „Această taină literară se vede că s-a împărtășit numai de Alecsandri, pentru că toți ceilalți amici ai lui Bălcescu recunosc pe acesta de autor al Cântării României“.

Dl Tocilescu nu știe că acea lucrare s-a făcut în urma unei înțelegeri între Bălcescu, Russo și Eu, cu scop de a exalta spiritul și a dezvolta simțul de românism al tinerilor studenți din Paris. Traducerea s-a publicat la 1851 în România viitoare și, după ce a produs efectul așteptat, a fost din românește tradusă în limba franceză pentru a deștepta simpatiile francezilor în favoarea românilor.

Pe atunci se întrebuințau toate mijloacele, chiar și subterfugiile inocente, pentru a ne face cunoscuți Europei și de a interesa partea inteligentă a ei la soarta României. Iată pentru ce A. Russo nu s-a refuzat de a sacrifica dreptul său de paternitate asupra poemului menționat; dar acum țelul fiind atins și România, scoasă din întuneric, luându-și locul ce i se cuvenea la soare, e un act de justiție de a da lui Cezar ce este a lui Cezar. Meritele și gloria lui Bălcescu nu scad pentru că nu ar figura Cântarea României în bagajul său literar, dar numele lui A. Russo primește de la acest poem o strălucire care îi revine cu drept.

Manuscrisul francez, adică manuscrisul primitiv al poemului se găsește la mine, împreună cu alte hârtii ale lui A. Russo. Fie dar bine încredințat dl Tocilescu că taina literară ce l-a mirat este un adevăr... foarte adevărat.

V. ALECSANDRI

Mircești, martie 1876.

Cântecul Bucovinei

Dintre toate cântecele poporale din Bucovina nu-i nici unul mai elocvent și mai expresiv decât acesta care începe cu versul: Plină-s, plină de străini! În opt rânduri e cuprins un poem întreg de durere și de regretarea independenței pierdute. Poetul necunoscut care le-a improvizat, negreșit în urma ocupării țării sale de către austrieci, simțea în sufletul lui o mare iubire de patrie și a trebuit să sufere cumplit când a văzut pe pământul strămoșesc împlântându-se stâlpi cu pajura nemțească! Păcat că nu știm numele lui, pentru ca să-l înscriem în pleiada poeților meritorii ai României... Nu volumuri numeroase constituie gloria unui autor, ci ades o pagină numai, ieșită din inimă și inspirată de adevăratul geniu. Rouget de Lisle a compus numai Marseileza și a rămas nemuritor!

Plină-s, plină de străini

Ca șesul de mărăcini!

Plină-s, plină de dușmani

Ca Putna de bolovani!

De când neamțul m-a luat

Multe lacrimi-am vărsat

Ș-am făcut fântână-n sat

Dușmanii de adăpat!

CORADINI Pe coperta unei publicații ilustrate, apărută la Paris sub titlul de: Diable à Paris, figura desenat un diavol călcând pe harta capitalei Franciei, însă un diavol elegant, fașionabil, având un chip artistic, fin, frumos și spiritual. Coradini semăna cu el la față. Născut la Iași dintr-un tată italian și o mamă română, el întrunea calitățile ambelor ramuri din marea familie latină: spirit vioi, talente pentru muzică și desen^[3], geniu poetic menit a se dezvolta; pe lângă acestea poseda cunoștința mai multor limbi: italiană, germană, polonă și franceză, în care îi plăcea a compune scrierile sale. Un singur articol a scris în limba românească și l-a publicat într-un calendar din Iași sub titlul: Hai la vorbă!

Coradini, până a nu veni la Moldova, luase parte la revoluția polonă, fiind încă foarte tânăr, și publicase în Paris un volum de poezii franceze: Les Chants du Danube, dintre care una a fost tradusă, pusă pe muzică și cântată de toate bandele de lăutari de pe la 1841. lată acel cântec:

În zadar alerg pământul,

În zadar mă ostenesc,

Chipul tău în tot minutul

Înaintea mea-l privesc.

Tu ești raza vieții mele,

Eu pe tine te iubesc,

Pentru tine cat mărire,

Pentru tine pătimesc.

Ah! iubito, către tine

Eu m-am prins cu jurământ

Să-ti păstrez a mea iubire

Și-n viață, și-n mormânt.

Peste marginile lumii

Soarta de m-ar depărta

Gândul meu va fi la tine

Și în veci nu te-oi uita.

Iată-ma acum aproape

Lângă tine-înger ceresc!

Vin din lume, de departe,

Ca să pot să te-ntâlnesc.

Și să-ți zic încă o dată

Că tu ești al meu odor,

Și pe sânul tău, iubito,

Să trăiesc, să cânt, să mor!

Această traducere fost-a ea făcută de însuși Coradini sau de altul careva, nu se știe, dar ceea ce se poate constata din volumul Les Chants du Danube este că autorul avea scânteie poetică. Mai multe din bucățile cuprinse în el se deosebesc prin o inspirație puternică: precum acele intitulate à Rome, Rome au poète, à Napoleon etc.; altele iar prin o vie simțire de patriotism, precum acele à la Moldavie, la patrie, altele iar prin un lirism plin de emoțiune și de fantezie.

Venirea tânărului poet în țară a fost bine primită de toți, fie bătrâni sau tineri, și ideile sale liberale au adus un util concurs propagandei întreprinse de junimea din anul 1840. În timp de șapte ani cât a stat la Iași, Coradini a compus multe opere în versuri și în proză: balade, poezii diverse, romane, maxime, însă toate aceste manuscripte s-au pierdut împreună cu dânsul, după ce intrarea rușilor în Moldova, la 1848, l-a obligat a se depărta din țară. De atunci nu se mai știe ce au devenit poetul și bagajul său literar.

Ultima dată ce am avut mulțumire a-l mai vedea a fost în toamna anului 1848, la Visbaden, unde l-am întâlnit în treacăt. În urmă, toate cercetările mele nu au izbutit a afla adevărul în privirea lui. Diverse vuiete au circulat despre dânsul: că ar fi murit la Napoli, că ar fi plecat în Rusia în calitate de secretar al unei prințese, că ar fi devenit fotograf și s-ar fi stabilit la Tobolsk etc.; însă nici una din aceste vești nu s-a adeverit. Ne rămâne dar trista alternativă de a considera pe Coradini ca pe un român cu totul pierdut pentru noi, fără a se ști măcar în care colț de pământ se află mormântul său, și totodată profunda regretare de pierderea prețioaselor sale manuscripte.^[4]

Geanta lui Moș Cosma

Mos Cosma era pe la 1872 (zic era pentru că nu știu de mai trăiește încă) un bătrân ca de 60 de ani, cu fața curată ca inima lui, cu barbă și plete albe, cu ochi vioi de om de munte, cu spirit glumeț, dar înțelept, cu graiul vesel și dezmierdător. El locuia din copilărie la Vrancea și era cunoscut sub denumirea de Moș Cosma Vioară, căci era lăutarul nunților și al horelor și purta pretutindeni cu el o mică vioară, pe care o ținea într-o geantă de piele împreună cu niște hrisoave de o veche răzeșie pierdută prin judecăți. Acest instrument primitiv compunea toată averea lui, însă mai avea el o comoară nepreț uită, care plătea milioane în ochii mei, și acea comoară era memoria rară în care se păstrase mulțime de cântece bătrânești, balade, legende, tradiții istorice, tot ce caracterizează pe un bard poporal.

Moș Cosma, în primăvara anului 1872, veni la Mircești, trimis de un fost servitor al meu, care îmi cunoștea gusturile, și care se așezase de trei ani în munții Vrancei. Acea vizită neașteptată am considerat-o ca o favoare căzută din cer, căci zilele ce am petrecut cu el mi-au amintit frumosul timp al tinereții, pe când am cutreierat o parte de munți și de văi ale Moldovei pentru descoperirea tezaurului de cântece poporale ce s-au publicat la București. L-am ținut două săptămâni cu mine, dându-i de mâncat și de băut, dăruindu-l cu haine și cu bani, și primind de la el o colecție de balade și de diverse alte poezii vechi, pe care le-am prescris din fugă în vreme ce el mi le-a cântat. În toată dimineața, ne așezam la umbră și îi ziceam în glumă:

— Moș Cosma, ce mai ai în geantă?

— Multe! cuconașule; îmi răspundea unchiașul. Geanta mea îi ca izvorul cel bun; cu cât scoți din el, cu atât el dă apă mai multă și mai limpede.

Și apoi, acordându-și vioara, bardul meu începea a cânta cu un glas dulce, deși cam răgușit de timp, și pe fiecare zi comoara ce adunam din gura lui creștea, creștea, fără ca să mă pot sătura de frumusețile ei. Astfel se face că acum am dinaintea mea o movilă de pietre scumpe amestecate la un loc, unele cam șterse, altele cam știrbe, însă toate păstrând o valoare necontestabilă. Trebuie să le curăț, să le dau forma și lustrul lor primitiv, să le coordonez precum am făcut cu cele publicate până acum; și mărturisesc că perspectiva acestei lucrări îmi produce aceeași mulțumire ce trebuie să o simtă un amator de tablouri, care ar descoperi sub culorile afumate ale unei pânze lepădate un tablou de al lui Rafael. Însă ce-o fi devenit Moș Cosma? Ce-o fi devenit vioara lui ? Poate că astăzi au devenit cenușă! Iată una din sculele genții lui:

STROE PLOPAN

Sus pe muchea dealului^[5]

Merge-n voia calului

Un bujor de Căpitan,

Căpitan Stroe Plopan

Care poartă buzdugan.

El aruncă ochi de sus

Când pe valea din apus,

Când pe șesul înflorit

Din a dreapta-n răsărit;

Și tot cată ca să vadă

N-a zări cumva o pradă

Ici în zare, colo-n zare

Dup-a inimii oftare.

Ciocârlia sus cânta,

Iar voinicul tot căta

Și din gură cuvânta:

„Căci nu am aripa ta

Ciocârlie nevăzută,

Păsărică-n cer pierdută!

Căci nu am eu zborul tău

Să mă-nalț în cer și eu

Ca să văd în depărtare

De vin hoardele tătare

Să răpească și să fure

Fete mari cu ochi de mure,

Și copii de patru ani

Copilași de cei bălani!^[6]

Cum mergea și cum grăia

Iată, măre, că zărea

Lâng-o apă, chiar pe mal,

Un foc mare strălucind

Printre sălcii pâlpâind,

Și-mprejurul focului

Trei tătari stând locului,

Și frigând un miel furat

Într-o furcă aninat;

Caii lor pășteau deoparte:

Iar la umbră, nu departe,

Se bocea o mândră fată

De o salcie legată,

Și plângea biata copilă

De umplea crângul de milă!

Dar păgânii o priveau

Și privind-o crunt râdeau,

Și ziceau în limba lor:

„Mult plătește ist odor,

Căci e fată de bun soi

Și-i ca trestia la boi,

Și-i ca luna la obraz,

Numai bună de-un viteaz.

Ghirai Hanul pentru ea

Ne va da chiar ce n-om vrea

Și caftane de sultani,

Și cincizeci de pungi de bani!“

Cât Plopan îi auzea

Calul iute-și repezea:

„Bună ziua, măi tătari!

Voi, de fete buni prădari!

Spuneți mie fără teamă,

Fără teamă dați-mi seamă:

Ori vi-i roaba de vânzare ?

Ori vi-i roaba de schimbare?

De-i pe schimb, eu mult voi da,

Căci cu zile v-oi lăsa;

De-i pe plată, eu sunt gata

De la voi să cumpăr fata

Nu cu aur și caftan,

Ci cu dări de buzdugan.“

Tătarimea iar râdea;

Din trei unul răspundea:

„Auzit-ați, auzit

Pe românul îndrăcit?

Cică-i prins de mare dor

Ca să meargă plutitor

Când sub valuri, când în soare,

Pe sub apa curgătoare,

Pân-în Dunărea cea lată,

Pân-în marea tulburată!...“

Vai de lume, vai de ea!

Bine vorba nu sfârșea,

Buzduganul se-nvârtea

Ca un uliu s-abătea

Pe păgâni în loc turtea;

Apoi mândru se-ntorcea,

La copilă se ducea

Și cu glas voios zicea:

„Cine-mparte, parte-și face

Cum îi dorul, cum îi place.

Pe tătari i-am împărțit.

Ție, dragă fată-mare,

Îți fac parte de scăpare,

Și-mi las parte pentru mine

Ca să mă însor cu tine.“

Iar copila ce zicea?

Zău! că nu se mai bocea

Păru-n față-și aducea,^[7]

Cu voinicul se ducea!

Fie calea lor ușoară

Cu foc lin la inimioară,

Cum e scris, cum e menit

Când e timpul de iubit.

V. ALECSANDRI

---

1. Dl Cihac arată în adevăr în Dicționarul său (p.290) că etimologia acestor cuvinte este comună. Nota red. [Conv. lit.]
2. În Biblioteca din Paris a descoperit portretul lui Mihai Viteazul, iar în cea de la Genova el a găsit trei lăzi pline de corespondențe asupra țărilor noastre, corespondențe foarte prețioase, căci ele au fost făcute de impiegații Companiei Genoveze care avea multe stabilimente pe malurile Mării Negre și ale Dunării [V. A.]
3. Mulți se înșeală a scrie desemn în loc de desen fără a observa că cuvântul semn se traduce în limba franceză prin cuvântul signe și prin urmare a desemna însemnează designer, iar nu dessiner [V. A.]
4. Agentul nostru de la Roma ar putea să facă oarecare cercetări, prin ajutorul guvernului italian. Poate că mai există vreo rudă de-a lui Coradini la Florența și prin ea să se afle ce a devenit poetul dispărut [V. A.]
5. Este de însemnat că toate drumurile vechi treceau pe muchea dealurilor și aceasta din două cauze: una că la timpuri ploioase, apele scurgându-se pe coaste, muchea rămânea goală și se usca mai degrabă; cealaltă că de pe înălțime românii zăreau de departe pe dușmani, și astfel erau feriți de surprinderi [V. A.]
6. Copilașii români, cât sunt în vârstă fragedă, au părul de tot bălan [V. A.]
7. A-și aduce părul în față, sau a-și acoperi gura cu mâna, este un semn de rușine pentru românce [V. A.]