Din altă lume

 

Afară vremuia și-n casă era mai mult frig decât cald.

Nu ningea, ce-i drept, nici nu ploua, dar bătea vânt aspru, care din când în când, vuia prin hornuri a pustiu, și norii, mai mult decât cenușii, duși în goană mare despre răsărit spre apus peste cerul posomorât, se-ngrămădeau ca-n toiul iernii.

Raul, posomorât și el, o aștepta pe soția sa Laura, care plecase cu verișoara ei Evelina să-și înjghebeze găteala pentru balul mascat.

Era de mult acum de când aștepta, tot aștepta, și timpul îi trecea oarecum târâș: de ce nu se mai întorcea?

„Pe unde o va fi purtând verișoara ei? Ce va fi făcând pe acolo! ? Cu cine-și va fi petrecând timpul! ? ”

Așteptarea e lucru urât totdeauna, pretutindeni și-n toate împrejurările. Te saturi în curând de ea până chiar și acasă la tine, în satul tău ori în orașul unde-ți petreci viața și-n care-ți sunt bine cunoscute toate ulițile, cu toate casele din ele, până-n cele mai mici amănunte, și cu toți oamenii adăpostiți în ele.

Închizi ochii și le vezi în gândul tău toate ca-n aievea, încât poți să-l urmărești pretutindeni pe cel așteptat.

Ți-e însă parcă stai în lumea basmelor când te afli, cum se afla dânsul, într-un hotel dintr-un oraș străin, din țară străină, și aștepți pe cineva care a plecat și nu se mai întoarce.

Degeaba ar fi să-ți închizi ochii. E-ntunerec în toate părțile, și la tot pasul te aștepți să-ți iasă-n cale cine știe ce.

Ele plecaseră pe la opt, și vorba era ca să fie întoarse înainte de zece.

El scoase ceasornicul din buzunar.

Erau abia nouă și un pătrar.

- Aș! peste putință! grăi dânsul și puse ceasornicul la ureche pentru ca să vadă dacă nu cumva s-a oprit. Ticăloșie! Trebuie să fie cel puțin unsprezece. Trei ceasuri, dacă nu chiar mai mult, au trecut de la plecarea lor.

El sună ca să vie chelnerul.

- Cât e ora la d-ta? îl întrebă.

- Chelnerul își scoase ceasornicul și se uită cu multă băgare de seamă la el.

- Opt și un pătrar, îi zise apoi.

- Nu se poate! întâmpină Raul, scos din răbdare. Ceasornicul d-tale întârzie.

- Nu se poate, stărui chelnerul. E ora oficială.

- Oficială, neoficială! exclamă Raul. Țară ticăloasă, oraș fără de rost, în care toate ceasornicele întârzie.

Trecuseră adecă una după alta cinci nopți, în care abia pe la două-trei după miezul nopții ajunsese să se culce: minune nu era dacă toate ceasornicele îi erau în întârziere.

Lucru tot atât de firesc era să le vadă toate strâmb.

Una ar fi fost dac-ar fi plecat ea singură, și alta era c-a plecat cu verișoara ei Evelina, care mai ales în împrejurări ca cele de acum nu-i părea deloc femeie în care poți să ai încredere. Prea vorbea iute și prea îi jucau ochii-n cap. Cine știe unde a dus-o, cu cine s-au întâlnit, ce fac, de ce întârzie! ?

Frământat de asemenea gânduri urâte, el se plimba din ce în ce mai îndârjit prin casă.

„Am să mă maschez - a zis ea - încât mira-m-aș, mult m-aș mita dacă m-ai cunoaște. ”

„De ce așa, ca eu să n-o pot cunoaște? își zise el. E învederat că e la mijloc o mișelie. Cine s-o cunoască? Fără doar și poate e cineva cu care vrea să-și petreacă timpul chiar și-n fața mea, fără ca eu s-o cunosc. La urma urmelor, rostul balurilor noastre nici nu poate să fie decât acesta! Se schimonosește fiecare așa, ca numai unul singur, cel anumit, să știe cine se află-n dosul mășcii. ”

Asta le-ntrecea toate.

Îi venea lui Raul să plece-n urma lor, și ar fi și făcut-o aceasta dac-ar fi știut încotro are să apuce și unde trebuie să le caute pentru ca să le poată găsi.

„Te pomenești - își zise iar - că ele nici nu se mai întorc. Nu le-am înțeles bine. În adevăr vorba e că dacă înainte de zece nu se întorc, am să le caut la bal. Altfel nici n-ar mai avea înțeles spusa ei, că n-o s-o cunosc sub masca ei. Cum să n-o cunosc dacă mergem împreună la bal! ? ”

Așa se desfășură-n capul omului un gând dintr-altul și cel frământat de presupuneri se-ntețește el însuși prin sine.

Își perduse Raul într-atâta sărita, încât era în stare să spargă toate oglinzile și, trântindu-se pe divanul din fundul odăii, închise ochii, ca să-și croiască planul, cum are să se ducă, știricind din om în om, și să nu se oprească până ce n-o va fi găsit.

Ceea ce ar mai fi putut să-l ție în loc erau numai cele câteva nopți în care abia pe la două-trei a ajuns să se culce.

Ațipit abia, el sări-n picioare și sună iar, ca să vie chelnerul.

- Nouă și jumătate, îi zise acesta, intrând cu ceasornicul în mână.

- Nu de aceasta e vorba, întâmpină Raul. Să-mi dai un costum și o mască: vreau să mă duc la balul mascat.

Chelnerul se uită cu ochi mari la el și dete din umeri.

- Costum? zise. De unde să-l iau? Ar fi, poate, să-ți dau unul din costumele mele, iară mască poți să găsești acolo și să ți-o alegi după plac.

- Bun, grăi Raul. Dă-mi costumul. Pe cel mai jerpelit, numai soios să nu fie!

Cât dai în palme, el fu apoi îmbrăcat ca orișicare chelner adevărat și, luându-și o servietă pe umăr și câte un pistol încărcat în fiecare dintre buzunările pantalonilor, o porni furtunatec pe urma celor două femei necredincioase, și dus a fost, încât nici el însuși nu era-n stare să-și dea seamă cum a ajuns, chelner cu mustața rasă și cu favoritele de un cot, în mijlocul sălii în care se-ndesuiau fel de fel de măsci, tot slugi și numai slugi, bucătărese, spălătorese, femei de casă, răndășițe, bucătari, rândași, vizitii, feciori de casă, toți și toate fiecare cu uneltele ce i se cuveneau, o-ntreagă lume de slugi, încât te mirai de unde-au putut să se adune atâția.

Raul stetea năuc în mijlocul lor, ținându-și la spate mâna stângă cu servieta și netezindu-și din când în când favoritele lungi cu dreapta.

În sala cea mare, de tot mare, nu era numai îndesuială, ci totodată și un zgomot de-ți venea să crezi că te afli-n fundul iadului: unii chiuiau, alții râdeau cu hohote, iar alții răcneau, și pe ici, pe colo, fie câte unul, fie câte una plângea, și mai multe orchestre cântau una peste alta. Unii urcau apoi scările din fund, alții coborau scările spre subsol, și iar alții jucau răzbind printre ceilalți.

Așa ceva Raul nu mai văzuse, ba n-ar mai fi văzut nici alții. Era ceva ce numai în închipuirea omenească e cu putință. De unde ar fi putut el s-o găsească și s-o cunoască aici pe Laura lui! ?

Putea dânsa să-și petreacă-n draga ei voie cu orișicine după placul ei, căci el, chiar și dacă s-ar fi împedecat de ea, n-ar fi fost în stare s-o cunoască.

Deodată, cineva care se afla-n dosul lui îl apucă de mâna pe care și-o ținea la spate și-i scoase servieta.

„Asta e dânsa! ” - își zise el - și se-ntoarse.

Era în adevăr dânsa, dar altă dânsă.

În fața lui se afla o femeie subțirică și înaltă, îmbrăcată-n Pierrot, nu tocmai tânără, nici afară din cale frumoasă, dar o adevărată întrupare a ispitei, oacheșă cu fața prelungă, cu obrajii supți și cu bărbia cam ascuțită, cu buzele roșii și parcă arse de văpaia firii, cu dinții mărunți și cu niște ochi mari sub gene lungi și dese, înfundați oarecum sub un cearcăn larg.

Raul, mai buimac de cum fusese, nu-și putea lua ochii de pe dânsa și stetea la îndoială dacă vede o mască croită cu multă măiestrie ori o față machiată. Uitându-se la mâna ei și la degetele ei subțiri și lungi, era încredințat că dânsa nu e Laura.

Mai era apoi și că-n dosul ei stetea o matahală de om îmbrăcat ca arnăut, în fustanelă creață și la brâu cu hanger și cu pistoale.

- Ești un caraghios! îi zise ea. Îmbraci hainele jerpelite ale unui chelner și-ți uiți în degete inelele cu diamante, care prețuiesc o avere întreagă. Nici această mână mică, albă și moale nu se potrivește apoi cu favoriții câlțoși pe care-i mângâi cu ea. Ce cauți aici, omule?

Raul stete câtva timp zăpăcit: nu se putea dumiri ce are să-i răspundă.

- Dar tu ce cauți? întrebă-n cele din urmă. Și de ce n-ai pus mască viind la bal mascat?

- Eu ce caut? îi răspunse ea. Am un soț care nu se mulțumește cu o singură femeie și am venit să-mi caut și eu, drept răzbunare, încă un bărbat, iar de mască n-am nevoie, căci unde nimeni nu mă cunoaște, pot să-mi vadă toți fața, cum în adevăr o am, mască e și asta.

Raul se-nvioră.

- Am, zise, și eu soție care aleargă pe la baluri mascate fiindcă nu se mulțumește cu un singur bărbat.

- Și-ai venit - adăugă dânsa - ca să te răzbuni căutându-ți și tu încă una.

- Nu! răspunse el. Vreau s-o fac de rușine: s-o prind și s-o duc acasă. Vreau, la nevoie, chiar mai mult: am în fiecare buzunar câte un pistol.

Femeia cea ispititoare râse cu hohote.

- Ești un nebun! strigă dânsa. În vreme ce tu o cauți, cuprins de mânie, ea stă ascunsă în dosul mășcii și-ți râde-n dos dimpreună cu celălalt, cine-o fi. Scoate, omule, masca, pentru ca să te cunoască, și ia-mă de braț, pentru ca, văzându-te cu mine, ea să crape de necaz.

„Așa e! își zise el. Zis-a și dânsa că n-am s-o cunosc după ce-și va fi pus masca. ”

- Da! da! - adăugă apoi luând-o de braț și scoțându-și masca. Să zicem că tu ești cealaltă.

- Să zicem și să facem, adăugă și dânsa, apoi o porniră razna printre cei îndesuiți, urcară scările, cutreierară cele de sus, coborâră, ca să cutreiere cele de jos, încât era peste putință ca ea să nu-i fi văzut dacă era de față.

Uitându-se mereu cu încordată luare-aminte și la dreapta și la stânga, ca doară s-o scoată pe Laura din dosul vreunuia dintre măscile pocite, Raul a amețit în cele din urmă, încât nu mai era-n stare să-și dea seamă când e dus la dreapta și când la stânga.

- Am s-o fac eu să-și peardă sărita și să-și scoată și ea masca, grăi cealaltă și-i făcu un semn arnăutului, care se ținea pas cu pas de dânșii.

În vreme ce arnăutul se depărtă, ea îl luă pe Raul și-l duse la o masă, îl pofti să șadă și se așeză și ea pe genunchii lui.

„S-o văd acum dacă e în stare s-o înghită și aceasta” își zise ea.

Raul se simțea în mare strâmtorare. Se aștepta-n fiecare clipă s-o vadă pe Laura izbucnind de sub masca ei. Cea de pe genunchii lui era însă atât de ușoară și se alipea cu atâta mlădiere de el, încât era peste putință să n-o pipăie, s-o cuprindă cu brațele și s-o strângă la piept, ca să se-ncredințeze că e trupul viu în aievea.

- N-o fi cumva prea mult? întrebă.

- Dă înainte! îl îmbărbătă dânsa. Mai e până la cele neiertate!

Drept dovadă neîndoioasă, ea îi cuprinse gâtul cu brațele și-l sărută.

Măscile-și căutau însă fiecare de drumul ei, și de sub nici una din ele nu izbucnea mânia la care se așteptau.

Erau lucruri pe care acolo, prin sălile acelea, le mai făceau și alții.

- Să vii cu mine, grăi dânsa peste câtva timp. Să vedem, ce va face când ne va vedea plecând împreună.

La ieșire arnăutul cel cu fustanelă creață îi aștepta cu cai înșelați, și peste puțin ei goneau în treapăt întins de-a lungul unei alee de plopi înalți.

Era o noapte de steteai la îndoială dacă te mai afli ori nu pe fața pământului.

După vântul cel aspru urmase o adiere lină și blândă. Partea despre apus a cerului mai era încă acoperită de nori, și fulgi mari și de tot rari fluturau prin văzduh, dar despre răsărit luna plină se ridica pe un cer aproape negru de-nseninat ce era și-și revărsa lumina printre ramurile desfrunzite ale copacilor. Pe jos, pe sub copitele cailor, fâșâiau frunzele spulberate și bătaia copitelor răsuna departe în liniștea nopții de toamnă târzie.

Departe, spre fundul văii largi, la loc ceva mai ridicat, se vedea din când în când, după cum cotea drumul, un castel cu ferești de tot mari, din ale căror geamuri se răsfrângea ca un fel de văpaie lumina lunii.

Erau toate cum numai prin vis poate să le vadă omul pierdut în somn.

Sosiți la scara cea mare a castelului, ei au descălecat, și în vreme ce arnăutul a plecat cu caii, el și ea au urcat scările și-au intrat în sala cea mare.

Nu-i aștepta nimeni; nimeni nu le ieșea în cale să-i primească: era parcă într-o casă pustie.

Văzându-se în mijlocul sălii celei lungi, late și de tot înalte în tavan, pe care n-o lumina decât luna pătrunsă prin ferestrile cele de tot mari, Raul era cuprins de un fel de fiori reci.

„Ce cauți tu aici?! se-ntrebă dânsul. Câte și mai câte ți se pot întâmpla pe urma îndrăznelii tale?! ”

Ochii lui cu atât mai vârtos erau îndreptați spre dânsa.

Ieșind din sala cea mare, ei intrară în o încăpere mai mică și bine luminată, în mijlocul căreia se afla o masă încărcată de toate bunătățile, atât mâncări cât și băuturi.

- Unde ne aflăm? o-ntreabă dânsul.

- Aici e acasă la mine, răspunse ea.

- De! întâmpină dânsul. Am trecut, așa mi se pare, peste cele iertate.

- Aș! grăi dânsa. Mai sunt multe pân-acolo.

- Și dac-ar fi ca el să se-ntoarcă și să mă găsească aici?

- Cel pornit în calea păcatelor nu mai e în stare să se întoarcă.

- Apoi, la urma urmelor, ceea ce face el mi se iartă și mie.

Raul stete câtva timp pe gânduri.

- Aceasta parcă nu, zise peste câtva timp. Eu mă tem, și lucruri pe care te temi a le face nu pot să fie iertate. Tot atât de puțin pot să fie iertate lucrurile pe care ți-e rușine de a le fi făcut.

- Vorbă să fie! întâmpina dânsa. Se perde ușor atât rușinea, cât și temerea.

- Tot e mai bine ca ea să se teamă și să se rușineze! strigă dânsul.

Frumoasă vorbă, dar omul, pornit odată în căile păcătuirii, nu se oprește când vrea, ci când poate, și nu intră de bunăvoie, ci cade orbiș în păcat.

E greu să nu mânând când ți-e foame și ai în fața ta masa încărcată de fel de fel de bucate, greu e să nu bei când băuturi amețitoare ți se toarnă în păhar, greu e să nu strângi în brațe femeia care-ți șade pe genunchi.

„Și dac-ar fi să nu fie adevărat ceea ce-mi închipuiesc eu despre dânsa? Cu cât dispreț s-ar uita ea la mine?! ”

Zicând-o aceasta, el se zbătea ca să scape.

A și scăpat, căci în clipa aceea, scuturat de o mână ușoară, el s-a deșteptat din somn și s-a pomenit în fața Laurei, care-i arăta ceasornicul.

Era zece fără un sfert.

Scăpase Raul, dar tot îi era rușine de cele ce visase.