Din alte scrieri

 

[DOMNII ȚĂRÂI MOLDOVEI]

Domnii Țărâi Moldovei pus-au nevoință

De-au învățatu-ș țara direaptă-n credință, Pravoslavnica lege ferind necorcită,

Și-n ceri Hristos le cruță viață fericită. Descălecat-au țara domnul Dragoș-vodă,

Fericită, buiacă, cu tot feli de rodă, Când au adus într-însă româneasca limbă,

De bun neam și ferită de la calea strâmbă. Să trage de pre sânge rudă-mpărătească,

Dumnezău l-au sporitu-l nainte să crească. Și fiii săi, Sas-vodă și cu Bogdan-vodă,

Cu doamna lui Maria, lăsând bună rodă Pre Fedor Bogdanóvici, Lațco să numește,

Cu doamna sa, cu Ana, de să pomenește. Pătru-vodă pre urmă-i purceasă pre viță,

Carele-i zic Mușatín, în bună priință. Stătut-au dup-acesta luminată rodă

Țărâi stăpân Moldovei domnul Roman-vodă. Acest Roman să scrie-ntr-a țărâi urice

Mare samodărjaveț și-n bună ferice, C-au stăpânitu-ș țara din plai pănă-n Mare.

Ș-au lăsatu-ș în scaun fiiu și ca mai tare, Ce ș-au născut din doamna, din Anastasia,

Pre cél Bun Alexandru,-n trai cu fericia, C-au împodobit țara cu beserici late,

Cu mănăstiri vestite-n frâmseț luminate, Bistrița, Rădăuții și cu Moldovița,

Ș-alte multe bătrâne ce-ș da cuviința. Adus-au și pre svântul Ioan1 în țară,

De ș-au vestitu-ș cinstea și preste hotară. Naintea lui mai fost-au Ștefan și cu Iuga,

Și Dumnezău cu bine li-au ascultat ruga. Iară dup-Alexandru, fiiu-său Ilie,

Și Ștefan, a lui frate,-n scurtă bucurie. De-acia Bogdan-vodă domni mică vreme

Și ș-au mutat odihna unde nu să teme, Pentr-a Țărâi Moldovei râhnita dulceață,

De-aproape să prăvască pre Hristos în față. Ș-au lăsatu-ș pre urmă roadă bună-n țară,

De i se nalță slava și preste hotară, Pentru Ștefan acel Bun ce-au bătut războaie,

De-au făcutu-ș de toate inemii pre voaie. Prin ținuturi prin toate să văd a lui semne,

Mănăstiri și beserici ce-au fapt fără lene. Că nu numai prin sate și pre la orașe,

Ce și prin munț și-n codri lui Hristos sălașe Ce-au făcut zugrăvite de dau strălucoare.

Să-i trăiască-n bun nume pomana supt soare. Pre fiiu-său, pre Bogdan, ș-au lăsat să-i șază

În scaun să-ș domnească țara, să să-ncrează. Că ș-a lui nevoință n-au fost cu nemică

De-a lui al său părinte să fie mai mică. Svânta mitropolie cea noavă-n Suceavă

De dânsul îi făcută, cu multă zăbavă,

1 Pronunțat I-o-an.

C-avea destulă luptă și treabă de oaste, Când îș bătea pizmașii lovindu-i în coaste. De-a lui destoinicie scrie și-n cronice, Că ș-au apărat țara cu bună ferice. Pre fiiu-său, pre Ștefan, tânăr după sine Ș-au lăsatu-ș în scaun domn bun, cum să vine. Dup-acesta stătut-au Rareș Pătru-vodă, De toate bunătăț plin, de cerească rodă. I-i Póbrata sălașul unde odihnește, Cu doamna sa Elena, de să pomenește, C-au fapt beserici multe, di-ntreg și-nnoite, La țară și la munte mari mănăstiri svinte. Pre urma lor domnit-au a lor bună rodă, Ilie și cel Tânăr Ștefăniță-vodă. Nemică n-au stricatu-i vrăjmășasca moarte, Că este-n ceri cu svinții depreună-n soarte. Și soru-sa Roxanda, să nu stângă neamul, Luă pre Alexandru ce-i zic Lăpușneanul. Domni ș-acesta bine și-n Slatină-ș fece Mănăstire frumoasă, pre toate le-ntrece.

De pre feț n-au rămasu-i, iară de pre fiìce

Sunt a țărâi a lui rod boieri cu ferice.

Stătut-au în Moldova domnul Ioan-vodă,

Cu doamna sa Maria, nelăsându-ș rodă. Bătut-au cu izbândă, concenind vrăjmașii, Dară prietinul viclean i-au smintitu-i pașii, Dând coaste cu păgânii, făcându-i sminteală, Lui osândă și țărâi lăsând osteneală. De-acmu de-ar sta Moldova tot ceasul pre râcă, N-a mai putea să scape turcilor din brâncă. Pre urma acestúia, fiiul Mihnii-vodă,

Din Țara Muntenească sufletească rodă. Pătru l-cheamă pe nume și n-are prihană, Lăsatu-ș-au în țară slăvită pomană Mănăstirea ce este în deal la Gălata, Că este pentru oaspeț tot cu masa gata. Stăpânit-au Moldova domnul ce-i zic Iancul, Și cu nemulțămire i să spune Veacul. Ștefan-vodă din Pătru, care mai sus scrie, Tinerel ș-au domnitu-ș mică bucurie, Că era țara stânsă de dese războaie Și nu putea stăpânii domni-n bună voaie. Stătu domn Aron-vodă, lăsat-au pomană Svânta sa mănăstire, și n-are prihană. Deac-au făcut și bine, lăsându-ș domnia, După dânsul stătut-au domnul Ieremia. Acesta de pre rudă i-i nume Movila, Că Dumnezău ș-au tinsu-ș și preste dâns mila. După dânsul domnit-au și Simeon-vodă, Lăsat-au și pre-acesta Dumnezău cu rodă, Că i să știu cuconii sufletească viță, De-i făcură cu Domnul în ceri cunoștință. După dânșii și Ștefan Tomșea, ce-au fapt Solca, De îngrozâtură și de grea-nfocare Că-n zilele acelea, prin dese războaie, Lăcuitorii țărâi trăia cu nevoaie. Fost-au Gașpar, și fost-au Radul domn pre pace, Cu bună-nțălepciune, tuturor cum place. Ș-Alexandru Iliaș, dintr-a țării viță, Au domnitu-ș în țară, negăsând priință, Când păgânii aceia ce sunt dintr-Agara Conceniia-n tot feliul ticăloasa țara.

Barnovschi Miron-vodă are îndrăznire La Dumnezău cu svinții, fără de-ndoire. Moisí1 voievoda,-n cereasca movilă, Cu frații săi trăiește-ntr-a lui Hristos milă. Și Vasilie-vodă cu domnii în rândul I-au dat Hristos odihnă precum i-au fost gândul, Cu doamnă-sa Tudosca prăvind cu dulceață, Cu ale ei odrasle, pre Hristos în față. Gheorghi Ștefan-vodă el încă nu-ș pierde Nedejdea de la Domnul, ce totuș să-ncrede. Și pentru Ghica-vodă laudă să zice, Că de-a rândul cu svinții trăiește-n ferice. Lui Ștefăniță-vodă Dumnezău să-i facă Odihneală cu domnii de viață, să-i placă. Cu a sa bună maică, cu Ecaterina, La Domnul din direapta să-i fie odihna. Evstratie Dabijea scris este la viață Să trăiască cu svinții în rând, fără greață, Cu iubita sa hiìcă, cu doamna Maria, Să nu li să mai stângă în veci bucuria. Și doamnă-sa Dahina încă să să vază La Dumnezău în casă cu dânș, să să-ncrează. Și Duca voievoda Dumnezău să-i caùte Sufletul cu odihnă,-ntr-a sa bunătate. Iliaș Alexandru, din domnii de țară, Prin săraci ce da milă ș-au tins spre ceri scară. Și Petriceico Ștefan-vodă ș-are parte În ceri cu domnii țărâi și-ntr-a vieții carte. Cu luminat cinstită doamnă-sa Maria,

1 Pronunțat Mo-i-sí.

În ceri să le găteze Hristos bucuria. Lui Dumitrașco-vodă bine să să zică,

Că certă pre viclenii de le dede frică. Domnit-au după dânsul Antonie Rúset,

S-aibă cu domnii parte ș-á lui cinstit suflet, C-au lăsatu-ș pomană cât au putut face;

Dea-i Dumnezău cu svinții trai în ceri cu pace! După Antoni-vodă domni iarăș Duca,

De la vlășescul scaun venind cu porunca De la-mpărat, să-ș șază domn bun preste țară,

Să giudece săracii într-a ei hotară. Dară ismailtenii a sa lăcomie

Nu vor mai părăsî-o într-a lor vecie. Dăjdi și biruri, prumute, barot, zaharele.

Și cu alte dări multe, cu destule rele, Pustiit-au Moldova țânuturi prin toate,

Ca iadul fără sațâu să să-mple nu poate. Dară vinovat cine-i, domnul au-i țara,

Cându-i astăz Moldova de toată ocara? Jecuită, prădată, stricată și arsă,

Unde-i cauț te-mple jelea cu inemă arsă. Nu ni-i vinovat nime pentru răutate

Ce pățim pentr-a noastre cumplite păcate, Că la noi ș-au făcutu-ș păcatul cuibare

De giurământuri strimbe,-n giudeț necăutare. Biruiește cu mâzda cela ce-i cu vină

Și strică direptatea celui fără vină. Avem și pentru preuț osândă destulă,

Că-i asuprim de-i scoatem din casă sătulă, Făcându-le pedeapsă și grea supărare,

De nu mai au în țară popii așezare.

Că lor le este ciuca de tot să le-agiungă, Treaba lor să le fie toată vremea-n rugă. Altă nemic să n-aibă să le dodeiască, Lui Dumnezău tot ceasul să stea să slujască. Avem și pentru farmeci la Dumnezău ură Și ce omul să schimbă dintr-a sa făptură, Cu ghidúșuri, cu turcă, cuci și cu geamale, Tras în vale ș-alte din păgâni tocmele. Ș-au perit biata țară de păgânătate, Dumnezău o va-nvie,-ntr-a sa bunătate, Să să-ntoarcă și Svântul la a sa moșie, La odihna bătrână, la mitropolie. Craiului Poloniei fără de zăbavă, Lui Ioan al treia, să-i rămâie slavă, Ș-a lui milostivire să să pomenească Prin țări, prin toată lumea,-n veci să să cinstească. Și lui Constantin-vodă Dumnezău i-a face Locul în rând cu svinții, precum i să place. Iubitele odrasle pre urmă să-i șază În scaun și pre pace țara să să-ncrează. Și cu boierii țărâi gând de bine s-aibă, Să poată trăi țara cu bună oslabă. S-aibă de ce le zâce mulț ai să trăiască, Și Dumnezău în țară să să proslăvască. Dă-le, Dumnezău svinte, Svântul să le vie În țară, în Moldova, și cu bucurie, Ca-n zâlele bătrâne, și fără zăbavă, ’N-svânta mitropolie ce este-n Suceavă.

[EPITAFUL ÎMPĂRĂTESEI CONSTANTINA, FIICA ÎMPĂRATULUI TIBERIU ȘI SOȚIA ÎMPĂRATULUI MAURICIU, UCISĂ ÎMPREUNĂ CU SOȚUL ȘI COPIII EI DE CĂTRE ÎMPĂRATUL FOCA TIRANUL]

Aice-s eu, ticăloasa, den doi împăraț stemită,

Lui Tiverie sunt fiică, lui Mavrichie-s fimeie,

Împărăteasă-n cuconi mulț, să-m domnească-mpărăție.

Zac aici cuconii miei și cu-al mieu soțior drag,

Din a nărodului ură ș-a ostașilor urgie.

Las’ pre tatăl că-l tăiară, dară pruncii fără vină,

Ce nu știu de răutate, și cu deșert i-au tăiatu-i.

De-ale noastre de-acmu frunză nu să va mai umbri Râmul,

Că s-au tăiat rădăcina de vânturi de la Trachíe.

[STIHURI PENTRU ÎMPĂRATUL ROMAN ARGHIROPOL, UCIS DE UN SLUJITOR PRIN MIJLOCIREA SOȚIEI SALE, DUPĂ NUMAI CINCI ANI DE DOMNIE]

Rómane-mpărate, destul ți-i și cinci ai,

Că ț-ai dobânditu-ț la Dumnezău lung trai. Decât c-ai hi mulț ai trăit gios pre lume,

Mai bine ți-i că ești în ceri cu bun nume. Bine ți-i că parte ț-ai luat mai bună

Și c-ai dobânditu-ț la Hristos cunună. Pentru a ta milă, pentru dereptate,

Cu svinții ț-au datu-ț Hristos de-ț ai parte. Ș-alt cine ca tine bunătăț va face,

Da-i-va Hristos viață în ceri, cumu-i place.

[PROLOGUL TRAGEDIEI „EROFILI“]

Sălbatică-s, fieratică, întunecată-n față, Iar coasa care-m ții1 amână, ciolane mi-s cu greață. Cu fulgere, cu tunete, din iad de la prăpaste Mă slobozâră de-am ieșit să fac lumii năpaste. Și cine-s eu, fără de spus a mă cunoaște poate, Că de pre chip știută sunt prin țărâle prin toate. Dară totuș îm este-n gând să-m fac și eu pre vrere, Ca să v-arăt cine sunt eu și ce mi-i în putere. Eu sunt aceea, caut acmu, ce mă toț văd cu ură, Oarbă-s, nemilostivnică, surdă și fără gură. Că eu pre domnii, pre-mpăraț, boieri și pre vlădicii, Bogații și puternicii, țăranii și calicii, Și toț bătrânii, tinerii, mari și mici depreună, Și pre-nțălepțâi și-nvățaț, și ceata cea nebună, Cu steje-i tai în coasa mea și-i trag cu neagra moarte, Și-n floarea tinereților eu dintr-a vieții soarte Stricu-i și răsâpăscu-le nume, cinste și slavă,Pre frațâi și prietinii desparț fără zăbavă. Pre cei sirepi îi domolesc și le premenesc gândul, Dârjâile, mândriile pre gios le culc de-a rândul. Și-ncătro îm voi arunca ochii cu grea mânie, Orașe, satele să stâng, nu cată să rămâie. Și toate țările să tem, și Țara de Moldovă, Unde doi oameni să tâlnesc de mine ăîșî fac vorbă. Unde-s a elinilor împărațâi, chesarii, Ș-a Râmului avguști, bogaț, puternicii și tarii? Înțălepciunea unde li-i și mintea lor cea plină, Slava, scriptura ș-armele vestițâi dintr-Atină?

1 țin.

Lui Alexandru Machedon unde i-i vitejia? Unde-i cinstea chesarilor, puterea și dârjia Cu care ei au biruit de-au stăpânit pre lume Și s-au vestitu-să supt ceri, lățindu-ș al său nume? Toț sunt de coasa mea tăiaț, de mine sunt stricate Cetăț, orașe,-mpărății, și-n țărnă sunt uitate. Unde li-i a haldeilor scriptura haldeiască, Ce gândiia fără de moarte în lume să trăiască? Și pentr-aceea siliia scriind toate războaie, Ce și ei încăș au pierit de vânt și de pohoaie. Unde-i averea cea multă, mărirea cea vestită Aceii țări ce gândiia c-a sta fără de smântă, A Seramidei, spuneți-mi, unde-s și cei măiestri, Mari și-nțălepți, și mare crai? Că-s toț acmu pedestr-i, Niceș să văd, că-s în pămant de zac ciolane goale, Numele lor și slava lor topite-ntr-al mieu foale.

De-aceasta câț cu meșterșug din mintea lor le pare

Că-ș vor afla încătrova de coasa mea scăpare,

Nebuni sunt, fără minte sunt, câț stau să șuvăiască

De moarte și-ș pun gândul tot mai mult să-mbogățască. Că avuția tuturor, viața cu sănătate, Vremea le duce la fârșit și rămân de-s uitate. Spuneți-mi, carii ș-au zidit mari cetăț bogătașe, Sunt vrunii de-aciia bogătaș să-ș trăiască-n sălașe? Turnul cel mare a lui Nevrud aciia ce-l făcură Și cei cu piramide mari de-atunce să trecură. Că să trudiră cu zădar, averea le rămasă, Numele lor acel vestit s-au stâns dintr-a lor casă. Să gândiia că vor trăi și nu-i va strica moartea, Acmu li-i trupul în mormânt și-n iad le este soartea. Dar-acmu ce-aș mai povesti din izvoade bătrâne, Ce sunt departe de la noi, la cele țări streine.

Spuneți-mi, astăzi unde vă-s prietinii și frații,

Unde vă sunt acei iubiț, aleșii și giurații,

Unde vă-s cei împodobiț, ce ieșiia la giocuri,

Ce mirosiia la strâmtori, cu dragoste și moscuri, Unde sânt cei cu buzele de miere undătoare,

De putea face nopțile să verse strălucoare? Toț fără gură lăcuiesc în gropi, li s-au stâns graiul,

Fără de soare, supt pământ, la-ntunerec li-i traiul. Și preste toate câte-am zis, toț staț cu mine-n poară,

Nime nu-ș bagă-n mintea sa iadul ce-a să-i umoară. Ce cum ar hi lumea a lor, legată cu uríce,

Așe n-au sațâu de nemic, tot caută să mănânce. Amar de ei, becisnicii, că nu caută să-ș vază

Cum li să scúrtă zilele, anii să-mpuținează. Alaltaieri, și cea de ieri, și zilele ce vine

Nu văd că nu să mai tâlnesc să-i custe pre lung bine. Că-n clipitura ochilor tot omul s-a schimba-să,

Fără de milă-n coasa mea va fi tăiat din casă. Frâmsețea nu-i va folosi, că eu nu caùt în față,

Nice mi-i milă de mișei, nici de bogaț ăamî greață. Nu pot scăpa ciia ce fug nice la plai de munte,

Că nechemată mărg la toț, întru și pre la nunte, Cosăsc mirese și pre miri, nuntașii de la nunte

Le schimb și bucuriile în plâns și-n lacrămi multe. Lăutele, cobuzele, la veselii de giocuri,

Cu bocete le primenesc, de plâng în toate locuri. Pelița albă, rumănă, și fața mângâioasă

De vârsta de cea tânără o fac de-i viermănoasă. Și pieptul acel dezmierdat, dragostea și dulceață,

Îl fac de este împuțit, de ți-i de dânsul greață. Case, răgúle,-mpărății și lumi, precum să cade,

Cu dereptate Dumnezău de pre pământ le rade.

Iară voi astăzi staț încă și fiț fără de frică, Carii v-aț prilejit pre-acici nu vă temeț nemică, Că acmu Domnul m-au trimis nu să vă fac scădere ; Părinților, cuconilor, fiț toț cu mângâiere! Scrisă vă este celor buni să trăiț lungă viață, Și-n ceri pre lângă Dumnezău să-i prăviț svânta față. Acmu mi-am treabă ce-am venit la casa la cea naltă, Vestită-n multe fericiune și-n frumoasă polată, Și pănă-n zuă să umor pre-mpărat și pre hiică,

Să i să curme slava lui, să hie-ntr-o nimică.

Pentru greșele ce-au făcut pre mâna mea să cază,

Și numele lui cel vestit din lume să să rază.

Și un viteaz ce-i de rod bun, singur ca o mlădiță,

Împărăția răsturnând, nu-l las de rămășiță.

Aceasta m-au mânat să fac Domnul cu dereptate, Că fără plată nu lasă nice o strâmbătate. Ș-acmu cu toții v-așteptaț, cu inimă amară, Cu lacrămi să vă vârtejiț cătră a voastră țară. Vă zic, la țărî-vă drep ’ce nu súnteț, cum vi-i gândul, În Memfis, ce la Eghipet pământ călcaț în rândul, Ascultați-mă, memfieni, vestiț și-n slăvit nume Pentr-ale voastre piramizi ce să văd multă lume, Unde pre-acii ce v-aț aflat de v-au dăruit Domnul, Izvodul bun să vă luaț, pre cât puteț, tot omul. De patima lui Filogon foarte să v-aveț teamă, Strâmbătatea, pre cât puteț, urâț fără de samă. Părăsiț strâmbătățile, nu asupriț săracii, Nu despoiereț pre mișei, nu faceț cum fac dracii. Căùtaț, că súnteț învățați, lumea-i înșălătoare Și fără veste să petrec oamenii de supt soare. De nuntă și de veselii împăratul gătează Și-ș giuruiește cu năroc zile bune să-ș vază,

Și pre dâns topsăc și cu foc asupră-i să lucrează, Niște copile tinere cu moarte vor să-l piarză. Încă și ceia împăraț ce stăpânesc în lume Puterea mea toț o cunosc și știu și de-a mieu nume. Cine din lume va gândi cu meșterșug să fugă, Să scape de la coasa mea, să custe viață lungă, Nimică nu-i va folosi averea cea cu slavă, Că eu pre toț cu coasa mea agiung fără zăbavă. Și cele ce le apucaț le pierdeț și de-amână, Cele ce strângeț și zidiț să răsâpăsc în tină. Ca scânteile ce să stâng slava voastră să trece, Vă să rășchiră numele de soare, de vânt rece. Și ca scrisoarea pre năsâp, pre margine de mare, Și ca spume de pre pospai să trec, și-ncă mai tare. Dară vă las, că eu prăvăsc pre hatmanul să iasă, Cu repede, cu grea moarte în iad să-i aflu casă.

Și pre-mpăratul Filogon, de-a sa nesocotință, Ce nu vru cătră fiică-sa să-ntoarcă cu priință, Că nice-ntăi, nice apoi n-au făcut socoteală Spre Panaret, fii1 de-mpărat, ce-l pierdu cu sminteală. Și cinstea casii ș-au pierdut pentru nesocotința, Și viața sa ș-a hiică-sa pierdu cu nepriința. Așe pieriră tutetrei, ginerele și hiică, Ierofila ghízdava, tatăl, în clipă mică. Socrul tăia pre ginere, fiìcă-sa pentru mire S-au umorât, și tatăl ei, tustrei într-o pierire. De-acii tot omul pre pământ tot ceas să socotească Să slujască lui Dumnezău și bine să gândească,

1 fiu.

STIHURI PREDOSLOVII

[LA TRADUCEREA CRONOGRAFULUI LUI MATEI KIGALAS]

Letopisăț den grecie Ce s-au scos pre românie, Cu învățături prea bune Și cu istorii depline, Precum ceriul și pământul Fece Domnul cu cuvântul, Și câte-s pre ceastă lume Toate le deplini bine. Mai apoi fece pre omul Și-l închipui ca Domnul. Voie i-au dat să-i să poată Pespre zâdirea lui toată, Iară pentru ne-ascultare Dede-l la pedeapsă mare. Și-l scoasă den rai afară, Să-i fie viața amară. Și de-acii feceră roadă, Cât umplură lumea toată. Meșterșuguri învățară Și de oști să apucară. Rădicară-mpărățâie, Cineș țara lui să-ș țâie. Și pănă astăz de-atunce Pentr-aceasta este price. Și ce s-au făcut în lume, Toate-aicea ți s-or spune.

[INSCRIPȚIA DE PE COLOANA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN CEL MARE]

Stâlp în patru muchi, den temei cu tărie,

Aice l-au zâdit Constantin împărat,

Ca să vază toț mirare de-nălțâme

Și să-l vestească oameni în toată lume.

Precum la Rodos ș-alt stâlp au fost minune,

Așe-i ș-ăcesta, aicea-i de minune.

[SCRISOAREA SFINȚILOR TEODOR ȘI TEOFAN CĂTRE PATRIARHUL METODIE, FIIND TOȚI TREI ÎN ÎNCHISOARE, ÎN GROPI SEPARATE]

Celui de viu mort și iarăși mort cu viii, Fiind pre pământ și călcând pren tot ceriul, Scriitori au scris cei închiși la închisul.

[SCRISOAREA DE RĂSPUNS A PATRIARHULUI METODIE CĂTRE SFINȚII TEODOR ȘI TEOFAN]

Celor ce cărțâle cerești au scris în semne Și pre fruntea lor rane de slove-s scrisă, Cătr-ai cei închiși de viu îngropat scris-am.

CUVINTE ȘI JELE LA ROBIE IERUSALIMULUI, CÂND DIN IERUSALIM LA VAVILON I-AU MUTAT NAVU¬HODONOSOR ÎMPĂRAT, ȘI POMENIRE Șl DE NĂPASTE CE-AU NĂPĂSTUIT ACEI DOI GIUDECĂTORI PRE SUSANA

Jitie aceasta prea frumoasă Și din Biblie veche scoasă

La oameni să le cetească Și-n veci să să pomenească De ciudesă arătată Și de Dumnezău lăsată, Oamenii de să le vază Și la Dumnezău să crează. Că jidovii cei iubiți Și acmu sunt urgisiți, ăCăceî că ei n-au crezut, Și cu ochii au văzut, Când Móisăi din robie i-au scos Și în pustie i-au dus, Preste mare i-au trecut, Și faraonii i-au fost gonind. Faraonii s-au înecat Și jidovii au scăpat. Cu mană îngerească i-au hrănit Și cu apă din piatră i-au adăpat. Și cu Amalic s-au lovit Și jidovii i-au biruit. Când Moisei mânule-ș întindea Și atunci jidovii biruia. Masa gata le-au fost dând, Și ei lui Dumnezău n-au mulțămit. Din șerpi i-au mântuit, Când șerpe de lemn au fost înălțând. Atunce oamenii s-au fost tămăduind De durere ce-au fost având. De tot binele s-au săturat, Și ei pre Dumnezău au fost giudecând, Că n-are putere dumnăzăiască Și masă nărodului său să facă.

Și cuvintele lor auzit-au Dumnezău Și îndată i-au urgisit. La Sinaia i-au adus Și legea pe lespezi li-au dat. Mult bine le-au făcut, Și ei puțin har au știut. Și pre jidovi să-i lăsăm Și altă jitie să ascultăm, Ce-am început să svârșim, Și altă cetenie să auzim. Că Susana au fost pierind Și lui Dumnezău s-au fost rugând : „Doamne, izbăvește-mă Și de moarte scapă-mă!“

STIHURI LA DUMNEZĂIESCUL DAVID

Taci, Orfev, lapădă, Ermí, alăuta,

Cu trei picioare de la Delfi, apune la uitare încă,

Că David noao, a duhului lovind alăuta,

Ivește ascunsele de a lui Dumnezău taine,

Mulțime a vechi istorește minuni,

Pornește spre laudă Celui ce au zidit lumea.

Mântuind pre toți, tăinuiește și scrie,

Pre păcătoși cătră-ntoarcere aduce.

Cu multe ș-alte, și a județ zicând lege,

A curăți învață ce-s sufletești greșale.

Lui Dumnezău mărire.