Din copilărie (Ion Pop-Reteganul)

Din copilărie de Ion Pop-Reteganul

Din Revista Ilustrată, an I, 1898, nr. 1, p. 189-190.

Ca băiat, umblam la oi, și-mi plăcea grozav de tare să mă uit cu băgare de seamă la tot ce se întîmplă în jurul meu, din care pricină de multe ori uitam de datorințele mele de cioban. Norocul meu era că nu eram singur, că altcum de grija mea putea prea lesne să se ospețe cumătrul vulpe în toată ticna din turma mea. Umblam cu păcurariul Ioan Bunzariul, cel mai vestit povestaș prin aretul Reteagului, de dragul poveștilor căruia nu odată am adormit necinat, și nu odată mi s-a întîmplat, că nu era nici o oaie cu capul în strungă, iar eu nu vedeam pînă-mi striga Bunzariul: „Noapte bună, Nițule!” Iar atunci ca fript alergam după oi să le adun la strungă de pe lîngă cele ale staulului unde stăteau cu capetele laolaltă, ori cu capul una sub alta, de căldură.

Pe acelea timpuri multe am văzut prin natura cea liberă a lui Dumnezeu sfîntul, și multe am auzit de la înțeleptul păcurari Bunzariul. Mai mult numai lui am de-a-i mulțămi, că mai tîrziu m-am pus pe adunarea materialului de literatură poporală; ba mai mult, numai lui am de a mulțămi, că știu cîte știu, deoarece eu îl ascultam cu plăcere și doream să știu cîndva ca el, iar cînd mi se da prilegiu, mă cercam să spun și eu altor băieți, de la alte turme, toate opșagurile auzite de la el. Și, Doamne, multe auzeam!

Cum umblam cu bîta subsuoară după el, de dam de tufă de corn, îmi zicea:

— Uite, Nițule, vezi tu tufa asta? E corn, cel mai tare lemn în felul lui. El a fost mai mare decît stejarul, dar Dumnezeu l-a umilit pentru sumeție, că a vrut să crească cu vîrful chiar pînă la Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a întrebat: „dar ce faci cornule?” Iar el a zis: „vreau să fiu mai mare decît toate lemnele!” „Așa? zise Dumnezeu, atunci vei rămînea tufă smerită, dar tare, cît numai tu să poți da ajutor stejarului celui puternic. Și cum a rostit Dumnezeu vorbele astea, îndată a scăzut cornul cît se vede, și mic cum este e pus la lucrurile cele mai grele, că numai din el se fac șuștorii la roțile de moară, iar roțile sînt de lemn de stejar, așa dară numai el ajută stejarului.

De dam de o tufă de rug de cîmp, neîntrebat îmi spunea:

— Uite, Nițule, vezi măceșul acesta? A fost pom frumos, ca bradul de mare și cu ruji mari, dar fără ghimpi. După ce a alungat Dumnezeu pe îngerii cei răi din ceri pe pămînt, aceia pe pomul ăst frumos au vrut să se urce iarăși la ceri, dar Dumnezeu a prefăcut rugul cît se vede și l-a înzestrat cu ghimpi cu unghiile lui Ucigă-l toaca, cît nici că se mai putură dracii descleșta din ghearele măceșelor, iar care scăpară, fug de rug pînă-n ziua de azi; nici strigoile nu pot trece peste rug, de aceea pun oamenii rugi sălbatici la porți, la fereștri și la uși spre ziua de Sîn-George, ca să nu poată trece strigoile și să ieie laptele de la vaci.

Dăm de un plop:

— Uite ici, Nițule, ăsta a vrut să putrezească pe car din pădure pînă acasă, dar s-a temut că l-a vedea arinul și o fi rușine.

De trecea pe lîngă noi vreo pasere, îndată mă întreba:

— Ce-i aceea, Nițule?

— Gală, bade Ioane.

— Îhî! dumneaei, care s-a temut că și-a întina mînușile.

— Cum așa, bade Ioane?

— D-apoi așa, că Dumnezeu sfîntul, cînd a făcut izvoarele, a zis cătră toate vietățile să vie să-i ajute, că și lor le trebe apă. Și toate au venit, numai jupîneasa de gală a zis, că nu și-a întina zău ea picioarele cele albe. Dar las, că și Dumnezeu a pedepsit-o, că i-a zis:

— Nici să nu vii, dar nici să nu bei din izvoarele mele; să știi că-i peri de sete, nu-i slobod să bei apă, numai de pe aripile tale.

De aceea se vaită ea atîta cînd îi secetă și se suie în sus cătră Dumnezeu, ca să-l roage să-i deie ploaie să-și stîmpere setea cu apă de ploaie de pe aripi.

Odată m-a văzut cercînd să lovesc o rîndunea în zbor, și ca mușcat de șarpe strigă la mine:

— Ce faci, Nițule? Să nu mai cerci a da după rîndunele, că de nimerești una, îți și sacă mîna, că rîndunelele sînt găinile lui Dumnezeu.

Odată eram cu oile sub pădurea din lazul lui Țepeș. O veveriță se juca frumos printre crengile stejarilor, gîndeai că zboară, nu altceva. Eu, copil brudiu și fără pricepere, n-am ce face, iau o piatră cam lătuță și mică cît jumătate palma, o prind între cele trei degete de la mîna dreaptă, scuip odată-n ea și ameninț spre veveriță, ca și cînd aș voi să o nimeresc. Ea sare atunci pe altă creangă. Eu iar o ameninț, ea iar sare de acolo, și tot așa o ameninț în cîteva rînduri, pînă biata veveriță vine bag-seamă la convingere că eu numai mă joc cu ea; atunci zvîrr! arunc piatra ca glonțul, și cum eram bine deprins p-acele vremi cu aruncatul, nimeresc și cade biata veveriță jos la rădăcina copacului. Eu mă reped să o prind. Dar am mai înlemnit de milă: își luase capul în brîncile din nainte și și-l bătea de pămînt.

Bunzariul se uită lung la ea și apoi îmi zise:

— Amu ce folos ai tu, Nițule, că ai lovit-o? Vezi, ea tot nu ți-a cădea vie-n mînă. Nu se poate trage de unde a căzut, dar mai bine-și face singură sama, decît să cadă vie-n mîna ta!

Atîta m-a cuprins o jele de biata veveriță, de am prins a plînge de mila ei. Nici n-am mai aruncat eu de atunci, fără vreo pricină, după nimic, că-s „rău la mînă”, nimeresc de voi da și numai în glumă.

Și cîte și mai cîte îmi spunea Bunzariul la tot pasul, că știa multe, cît tocma el cu drept cuvînt ar fi putut zice: „Vai de mine multe știu, mult mă mir unde le țiu”; era omul isteț de la fire, toate cerca să le priceapă, iar ce auzea odată, feri Doamne, să mai uite cîndva!...

Într-o vară, umblînd la oi cu Bunzariul, ne-a apucat o ploaie mare într-o poiană frumoasă numită „Pe butani” sub „Lazul de Țepeș”, la poalele Ciceului. Turma s-a tras sub copaci pînă va trece grosul ploaiei și noi iară. După ce se mai rări ploaia, ieșirăm de sub copaci, că acum acolo prindea a ne muia mai tare, că pînă ținuse ploaia, apa sta pe frunzișuri, dar după ce înceta, mișcate frunzele de vînt scuturau picurii cei mari de pe frunze pe noi. După ce ieșirăm și pornirăm oile la pășune, ne oprirăm pe o dîlmă lîngă un furnicar mare cît o furcă bună de fîn, cît o căpiță. Nu departe de acel furnicar mai era unul tot așa de mare. Printre ele era un drum de hotar, cu ogașe afunde și pline de apă. Bunzariul meu, Dumnezeu să-l ierte, și mîie pe unde-a înserat, se uită cu multă băgare de seamă jos, răzimat în bîtă păcurărește.

— Ce vezi, bade Ioane? îl întrebai eu.

— Hai și vezi și tu, Nițule, îmi zise el; hai, vezi și tu bidigănii cu minte și cu înțelepciune. Uite ici, furnicile astea merg cătră furnicarul cela, cele de la furnicarul cela vin spre ăsta, dar drumul cu ogașele lui cele pline de apă le stă în cale. Ce gîndești tu, că vreau ele?

— Doară n-or fi vrînd să se încaiere de piept? am răspuns eu; dar Bunzariul îmi zise:

— Nu stau bun, dar totuși una ca asta nu-mi vine a crede. Fără, Nițule, uite ce gîndesc eu, și ține minte, că așa va fi: Ploaia a venit pe neașteptate. Furnicele erau la lucru și de ploaie, într-o degrabă, s-au băgat care unde a nimerit mai iute, prin vecini, la scuteală, unde le era mai de-a-ndemînă, și acum vor a merge care la casele sale să-și vadă căsenii, copilașii, cuprinsul casei, dar nu pot, le stă în cale apa din ogașe. Dar uite, uite Nițule, vezi cum cearcă și unele și altele după o trecătoare, uite că unele merg pe lîngă ogaș în sus, altele în jos, și cele de dincolo încă fac așa, caută punte săracile, dar nu află.

Mă uitai un scopot de vreme la ele, dar deodată văzurăm că-și schimbă planul, se lăsară de propusul de a merge pînă la capătul ogașului, dar nici nu stătură locului pînă să sece apa. Se apucară bărbătește, cîte 3-4 la cîte un pai, cîte un bățișor, și făcură punte peste ogaș țeapănă și lată ca de două degete, cît putură trece unele încoace și altele încolo. Podul lui Traian peste Dunăre e o nimică față cu puntea furnicelor mele, dacă vom lua în seamă cine l-a făcut unul și cine altul. Și trecură apoi în rînd frumos, care la ale sale. Și aceasta s-a întîmplat înaintea ochilor noștri. Drept că în strădania lor cea mare, după ce am văzut, că ce vreau, le-am ajutat și noi, le-am pus cîte un pai ori gîtej, și vă asigur, că de știau vorbi, ne mulțămeau pentru aceasta mai frumos, decît mulți oameni.

Cînd plecarăm de la furnicare să ne vedem de oi, îmi zice Bunzariul:

— Nițule, cît îi trăi nu zgîndări în furnicare, că atunci plouă. Cu multă trudă își fac bietele furnici curțile și palatele lor, apoi omul să le strice!

Bunzariul îmi mai făcu cunoscută următoarea istorie, ce o auzise și el de la niște păcurari din mărginenime.

Zice, că un om de la el avea un loc cu mălai sub pădure. Cînd începeau a fi cucuruzele în lapte începeau și gadinile a-i strica tot din ce în ce mai tare, pînă în urmă fu nevoit omul să meargă să-și apere mălaiul, dacă vrea să mănînce la iarnă mămăligă din el. Și s-a dus omul, și a străjuit o zi și două și mai multe zile de-a rîndul. Mai alunga din cînd în cînd cîte un mistreț din cel mălai, mai pușca cîte după o scroafă de pădure cu purcei.

Într-o zi numai văzu omul, că se apropia de coliba lui un urs mare gemînd, cu brîncile dinainte ridicate și lingîndu-și o labă. Omul se spăimîntă, dar nu avu vreme să meargă după pușcă și Marcu era lîngă el tot gemînd și lingîndu-și laba.

Ce era să facă bietul om? Sta înmărmurit lîngă urs, așteptînd ca acela în tot minutul să-l înhațe. Dar se înșelă, că ursul nu se acăța de el, ci tot gemea și-i întindea laba. În cele din urmă își gîndește omul: bietul urs va fi rănit la labă, ian să văd, ce-a da Dumnezeu, aceea a fi, de m-a mînca, tot cu o moarte-s dator. Gîndindu-și așa, apucă brînca ursului și se uită cu băgare de seamă la ea. Adică în talpă văzu o rană sîngerînd și în mijlocul ranei o țandură. Se vede că era împuns rău bietul urs. Acuma-și luă omul inima-n dinți și scoțînd cuțitul din curea, trase țandura din talpa ursului. Urlă de durere, dar cum o simți scoasă, se liniști și merse de unde a venit lingîndu-și rana.

Multă vreme s-a tot gîndit omul la urs, cum de nu l-a mîncat. În cele din urmă se gîndea tot mai rar și mai rar la el pînă într-un tîrziu era mai să uite de tot întîmplarea cu ursul, i se părea numai vis. Dar într-o zi des-de-dimineață, cine se apropie de coliba lui gîfîind ca un bivol? Era ursul, de abia venea, aducînd o creangă mare de măr, încărcată cu mere mari și frumoase și cum ajunse o răzimă de colibă și se duse de unde a venit. Aduse cinste binefăcătorului său doftor.

Omul plînse de bucurie, cînd văzu atîta recunoștință de la un dobitoc necuvîntător și-și zice:

— De ce nu lași, Doamne, ca baremi ca ursul ăsta să fie toți oamenii?

Trecură vreo zece ani, de cînd părăsii bîta și traista de cioban și mă trudeam cu cartea. Cînd ne propuneau dascălii cei mari despre durarea podului peste Dunăre prin oamenii lui Traian totdeauna-mi veneau aminte punțile furnicilor de la butani; iar cînd dascălii ne povesteau despre emigrarea ginților, cînd ne spunea cum hunii veneau goli și flămînzi, iar strămoșii noștri îi îmbrăcau și îmbucurau, iar ei în semn de mulțămită, croiau aprobate și compilate asupra strămoșilor noștri, atunci îmi ziceam fără voie: mai om e ursul din povestea Bunzariului, decît oamenii din istoria dascălului.