Din copilarie (Coșbuc)

 

Îndure-se Domnul de noi!
Azi spaima cu ochii de sânge
Aleargă prin codru și plânge
Iar pletele-i pline de ploi
Se luptă prin noapte cu vântul!
Se-ndoaie stejarii bătrâni,
Și ușile gem în țâțâni,
S-afundă pământul!
Un muc de opaiț ardea
Proptind pe genunchii tăi cotul,
Stam, mamă, pe gânduri cu totul;
Și ploaia-n fereastră bătea.
- „Ah, dacă știam eu că minte
De-atâte ori norul de sus,
Pădurii de ce nu i-am spus
Să fie cuminte!
Văzusem un nor mohorât
Venind din adâncuri de zare,
Simțeam că el n-afl-alinare,
Stejarii cu huhot izbeau
Adânc răzvrătita coroană,
Iar norii-n văzduhuri în goană
Cu urlet de groază veneau.
Ah, mamă, ce luptă cumplită!
Și-n urmă-n văzduh se făcu
Așa de-ntuneric! Și fu
Și noaptea sosită.
Și-auzi-i tu, mamă, cum gem?
Prin noapte se bat a pierire,
Ca orbii se bat în neștire!
Dar codrul e slab, și mă tem
Că poate să-l bată dușmanul!
Eu nu vreau să fie bătut;
Eu codrului vreau să-i ajut,
Să-l apăr, sărmanul!"
Și mila mă-mpinge spre prag,
Tu, mamă, m-oprești zâmbitoare:
- „E codru voinic și nu moare!
Iar Domnului codru-i e drag,
Și-l apără Domnul!“ Mi-e ruptă
Puterea, și-n urmă mai rar:
- „Aș vrea pe fereastră măcar
Să-l văd cum se luptă!.“
Mă culci. Și n-am pace în pat.
Sărmanul meu codru! Și-ntruna
Tot crește năprasnic furtuna
Și codrul e singur lăsat!
Un trăsnet îmi sperie somnul;
Pe perne eu capu-mi ridic:
O, codru e mult și voinic
Și-l apără Domnul!
Târziu e, și-opaițul e stins.
E liniște-n casă. Afară,
E rară și-ntruna mai rară
Vuirea - și somnul m-a prins...
Eu țin ca un frate cu tine!
Ridică tu tabăra ta,
Tu, codrule, nu te lăsa
Și luptă-te bine!
Și-a doua zi, când îmi văzui
Iubitul meu codru-n picioare
Și cerul albastru cu soare,
De chiote-abia mai putui!
Râdea fericită pădurea,
De luptă nimic nu-i păsa:
Privea către cer și cânta,
Gândindu-se-aiurea!