Din experiență
| Din experiență de Titu Maiorescu |
| Publicat în „Almanahul societății academice «România Jună»” din Viena (1888) |
De mult s-a zis, și s-a zis cu drept cuvânt, că lucrurile simple sunt
cele mai grele de priceput și de primit; și această veche maximă
rămâne din nefericire aplicabilă și în starea actuală a așa-numitei
culturi, pe când, din contră, adevărata cultură nu va fi mai bine
întemeiată decât în proporția restrângerii acelei maxime, adică atunci
când lucrurile simple vor fi din ce în ce mai ușor înțelese și mai
îndeobște primite.
Confuzia ce domnește ast[...]n atâtea discuții publice și private de cel mai mare interes, confuzia, d. e., în politică, în educația tinerimii, în etică, în relațiile sociale, provine din starea înapoiată în care se află încă toate științele numite „biologice“, îndeosebi psihologia. Nu e vorbă, de învâțat se învață întruna psihologie (sau „știința sufletului“) în școalele publice; ea este chiar introdusă în licee, necum la universități. Dar ceea ce ni se dă aici drept știință este în cea mai mare parte o frazeologie lipsită de folos practic și în multe privi[...] nedemnă de cuvântul știință.
Dovadă este că în școală poți învăța să cunoști animalele dacă ai urmat un curs bun de zoologie și poți învăța să cunoști plantele și pietrele dacă ai avut parte de un profesor bun de botanică și de mineralogie; dar vai de omul care ar vrea să cunoască oamenii numai după un curs de psihologie cum se predă în școlile și în cărțile fie și cele mai moderne. Dovadă mai este că în viața practică un grădinar de frunte sau un agronom pot întrebuința cunoștințele dobândite din cărțile lui Decandolle sau ale lui Liebig, un proprietar de mine se poate întemeia pe cercetările lui Lyell; dar dacă ai întreba pe vreunul din marii cunoscă tori de oameni, d. e. pe Bismarck, cu ce manual de psihologie s-a folosit întru aceasta, ți-ar răspunde printr-un hohot de râs. Cunoașterea omului, un lucru așa de neapărat trebuincios și încă de o trebuință crescândă cu sporirea tuturor relațiilor omenești, nu se poate dobândi astăzi, afară de micul ajutor al unor culegeri de maxime și aforisme și poate al unor romane și drame, decât prin propria experiență. Ce e drept, propria experiență este cea mai bună școală; numai că taxele acestei școli sunt prea scumpe; le plătești de regulă sub forma unei adânci suferințe, și când ți-ai câștigat testimoniul absolut, ai ajuns adeseori la sfârșitul vieții și este prea târziu ca să te mai folosești de el.
Singură știința, în înțelesul strâns al cuvântului, ar fi chemată să aducă aici o îndreptare. Căci o notă caracteristică a științei este anume de a prinde și de a rezuma rezultatul a mii de cazuri individuale sub o singură formulă generală și de a scuti astfel pe om de o mare pierdere de timp și de puteri. Din care cauză între adevărata știință și între viața practică nu poate fi niciodată antagonism, ci trebuie să fie, din contră, o continuă înlesnire reciprocă.
Însă de două mii de ani, de când se tot vorbește de o știință a sufletului, rezultatul este până acum o desăvârșită neștiință în cele sufletești. Una din cauzele acestei lipse de progres într-o materie așa de capitală este tocmai acea curioasă alergare după întrebările cele mai complicate înainte de a se fi asigurat răspunsul la întrebările cele mai simple. Dascălii și-au bătut capul cu probleme excentrice despre „nemurirea“ sufletului, despre relațiile „între Dumnezeu și om“, despre „facultăți“ etc. și au lăsat la o parte conștiincioasa constatare a acelor elemente simple care sunt de cel dintâi folos pentru cunoașterea sufletului omenesc și numai după a căror stabilitate solidă s-ar fi putut întinde cercetările și asupra problemelor mai complicate, despre care nu este încă sigur dacă vor fi vreodată primitoare de o dezlegare științifică.
Ce este de făcut în această stare de lucruri?
În această stare de lucruri nu ne rămâne deocamdată decât observarea a două reguli de procedare pentru a pune psihologia pe calea proprie a științei și a o împăca prin chiar aceasta cu cerințele vieții practice. Întâi, regula negativă: să ne ferim de orice metafizică în cercetările și explicările asupra sufletului și, asemenea, de orice sistematizare precipitată. Al doilea, regula pozitivă: să adunăm acel material de observări și de experiențe sufletești a cărui constatare să fie primită de toți ca un adevăr sigur. Cu alte cuvinte, mai întâi lucrurile simple (nu simple în înțelesul chimiei analitice, ci simple în înțelesul constatării și a priceperii prealabile) și apoi încercările mai complicate de explicări și sistemizări. Zeci de ani, poate sute de ani vor trece pănă când acest material va putea fi elaborat spre o știință sistematică cu dreptul de a purta acest nume.
Așadar, în privința sufletului omenesc trebuie astăzi să renunțăm la toate pretențiile de sistem, să părăsim peruca medievală și tonul autoritar de pe catedre, să aruncăm coaja cuvintelor lipsite de miezul înțelesului și, restrângându-ne în poziția smerită ce ne-o impune sărăcia și neștiința în care ne aflăm până acum, să ne mărginim la observarea neprevenită, la constatarea și la pătrunderea urmărilor acelor stări sufletești care nu sunt supuse la îndoială îndată ce sunt bine observate. Multă vreme va trebui să treacă numai cu acest inventariu elementar al constatărilor de fapt.
Poate ni se va recunoaște (unii chiar ne-o vor imputa) că prin cele zise mai sus am redus cercetările psihologice, câte ne par astăzi posibile, la un rol așa de modest, încât nu ni se va lua drept lipsă de modestie dacă ne încercăm în paginile următoare să dăm un exemplu despre modul cum ne închipuim că ar trebui să se facă acea adunare de material din experiența sufletească a fiecăruia. Se va vedea îndată (și aceasta e totdeauna un semn bun pentru valoarea materialului) că orice asemenea constatare are numaidecât aplicabilitatea ei practică, adică în prima linie ne înlesnește pentru o parte oarecare cunoașterea oamenilor, cunoaștere fără de care psihologia nu are nici un folos, precum chimia nu ar avea nici unul dacă nu ne-ar da măcar cunoașterea și deosebirea elementelor fizice.
Așadar, problema vieții practice în relațiile omenești, și, prin urmare, atât punctul de plecare, cât și ținta oricărei psihologii viitoare, este cunoașterea oamenilor, și de la dezlegarea acestei probleme atârnă în mare parte și scopul final al tuturor silințelor noastre: fericirea putincioasă a individului omenesc.
Problema este foarte grea.
De unde vine greutatea? Nu greutatea artificială, nu greutatea etică, cum ne vom explica mai jos, ci greutatea firească, greutatea din naștere, la a cărei ridicare trebuie mai nainte de toate să ne concentrăm luarea-aminte.
Oamenii pot să nu se înțeleagă, să nu se cunoască unii pe alții din cauza lipsei de un organ comun de comunicare, adică lipsei de un înțeles comun al cuvintelor, prin care își exprimă gândurile, deși vorbesc aceeași limbă. Să facem abstracție de această greutate oarecum artificială. Oamenii mai pot să nu se cunoască din cauza facilității intenționate, adică din cauza deosebirii între ceea ce gândesc și ceea ce spun. Să înlăturăm și această greutate etică.
Să presupunem, din contră, pentru a simplifica problema în prima ei stabilire, că avem a face cu doi oameni inteligenți, adică, în genere, capabili de a-și da seama despre cele sufletești, care prin o educație intelectuală comună au aceeași limbă cu aproape același înțeles al cuvintelor întrebuințate. Să mai presupunem că sunt amândoi de bună-credință, că nu vor să se înșele unul pe altul, ci își spun cu sinceritate cugetările și simțirile lor. În ce va sta totuși de la început greutatea lor de a se cunoaște unul pe altul și pentru ce se va cere cu necesitate un timp îndelungat până să poată ajunge la această cunoștință, și încă în margini destul de restrânse?
Cauza proprie a greutății de a ne cunoaște unii pe alții este următorul fapt primordial al vieții sufletești: miile și sutele de mii de impresii, de cugetări, de simțiri, de emoțiuni ce au trecut și trec prin capul unui om și-l caracterizează în individualitatea sa nu sunt niciodată în totalitatea lor prezente în conștiința lui actuală, ci stau în cea mai mare parte întunecate și ascunse în sufletul sau în memoria lui. În conștiința lui actuală stă pe primul plan al atențiunii o singură idee, pe lângă ea se asociază, însă în al doilea și al treilea plan, încă vreo câteva altele, poate până la șapte: toate celelalte, sutele de mii, de care dispune acest om în diferitele momente ale vieții sale, rechemându-le din memorie, stau în fiece moment dat ascunse, nu încap în prea strâmta conștiință actuală, ci rămân în afară de lumina ei; și nu numai că stau ascunse pentru observatorul străin, ci stau ascunse pentru însuși individul care le are și care se miră adeseori singur de curioasele idei ce-i „vin în minte“ sau de curioasa lipsă de idei și de emoțiuni ce și-o constată uneori în propria lui conștiință. În această „îngustime“ a conștiinței, sufletul omului (pentru a varia celebra comparare a lui Platon) seamănă unei imense colecții cu mii și mii de felurite obiecte, ascunsă într-o peșteră întunecoasă, în care n-ai putea pătrunde cu altă lumină decât cu un mic felinar blindat, al cărui focar strâmt ar arunca un mănunchi subțire de raze asupra cel mult șapte obiecte deodată. Dacă astfel vreai să-ți dai seamă de cuprinsul și valoarea acelei colecții, trebuie să plimbi succesiv micul cerc luminos de la unele obiecte la altele, să observi cu luare-aminte pe cele principale, și cine știe dacă în aceste condiții vei avea vreodată timpul necesar ca să-ți faci o idee despre totalitatea colecției. Dar încă dacă nu este numai o singură colecție, ci sunt mai multe, și ți se cere să le cunoști și pe aceste?
Dealtminteri, compararea, ca toate comparările, este în parte nepotrivită; căci nu cercul luminos al conștiinței se plimbă de regulă peste feluritele stări sufletești, ci el pare a fi nemișcat, și, din contra, stările sufletești par a ieși din întunericul memoriei sau a se forma din întâmplătoarea încunjurime externă și a trece în mișcare succesivă prin strâmta lumină a conștiinței.
Într-o așa întunecime fatală este cufundată viața sufletească a fiecărui om pentru el însuși, necum pentru altul, și numai un așa mic mănunchi de raze are fiecare pentru a-și lumina întunericul în sine și în alții, cel puțin în starea actuală a evoluțiunii creierilor omenești, care în cei 4 000 de ani, de când se poate urmări literaricește, nu arată nici o schimbare notabilă întru aceasta și nici vreun semn sigur că se va schimba și cum se va schimba după alți 4 000 de ani.
Această „îngustime“ a conștiinței nu a putut scăpa din vederea psihologilor; o atingere a ei se află chiar și în literatura română, în una din cele mai bune cărți de școală, Psihologia empirică a dlui I. Popescu (ed. II, § 10); cercetări psihofizice asupra numărului exact de idei ce pot încăpea în fiecare moment dat al conștiinței s-au făcut (Wundt): o explicare a fenomenului s-a încercat (Herbert Spencer). Dar aceste „elaborări științifice“ (sit venia verbo!) sunt insuficiente și premature. În locul lor și înainte de ele starea actuală a cunoștințelor noastre cere încă numeroase constatări de fapte interne relative la acest fenomen, îndeosebi înțelegerea și urmărirea influenței lui asupra tuturor relațiilor sufletești în om și între oameni, oricare ar fi, dealtminteri, explicarea științifică în viitor.
Această influență a strâmteței cercului luminos este așa de hotărâ- toare, încât trebuie să fie adevăratul punct de plecare al cunoștinței de oameni, și este numai de mirat cum de nu s-a simțit până acum marea însemnătate ce o are pentru toate explicările psihologice posibile și cum de nu a intrat încă în domeniul cunoștințelor comune ca un adevăr elementar.
Să încercăm aici a ne da seama de unele din urmările principale ale acelui fapt spre a ne pătrunde cel puțin de valoarea practică a lucrului și a întrevedea totdeodată modul cum ar putea fi întrebuințate observările culese din experiență.
I. Fiindcă omul cult are atâta mulțime de impresii, de emoțiuni și de cugetări ascunse în memoria lui și fiindcă din această mulțime de stări sufletești, de câte ori ne întâlnim cu el, nu poate avea prezente în conștiință decât o cantitate neînsemnat de mică, nu trebuie să judecăm întru nimic despre valoarea lui dintr-o întâlnire, nici din două, nici din trei. Sute de convorbiri se cer în felurite ocazii, în care să se poată manifesta atât ideile, cât și simțirile lui, pentru ca din însumarea și rezumarea lor să ne putem forma o părere mai întemeiată asupra lui și să avem dreptul de a zice că-l cunoaștem.
Fără timp îndelungat nu poate fi vorba de aceasta, tocmai fiindcă sufletul omului este în neputință absolută de a se deschide deodată și este dintr-o fatalitate a naturii legat de forma înceată a strecurării succesive prin lumina conștiinței actuale.
Dacă am voi să ne exprimăm în forma aforismelor obișnuite, am putea zice: un izvor adânc este ascuns în fiecare om de cultură, însă precum izvorul s-a format picătură cu picătură de la momentul nașterii, tot așa nu clocotește la lumina zilei decât picătură cu picătură până în momentul morții, și cei mai mulți din noi ajung chiar la ultima clipită a existenței lor fără să-și fi putut spune ultimul cuvânt. Dar asemenea exprimări ale adevărului primordial sunt prea lipsite de preciziune pentru a fi folositoare. Căci, mai întâi, izvorul are una și aceeași apă, pe când sufletul omenesc are ape felurite. Și apoi, dacă ar fi lucrul numai așa, atunci ar trebui să disperăm de orice experiență omenească, căci ar fi în genere cu neputință de a cunoaște pe cineva. Niciodată nu am avea destul timp, nici destule ocazii de a observa toate ideile și toate simțirile lui, și aceasta cu atât mai puțin cu cât în el însuși, la diferite epoce, ele sporesc sau se împuținează în cantitate și adeseori se modifică în calitate.
Deși dar, mai ales în starea actuală a ușurinței cu care cei mai mulți oameni judecă despre ei înșii și despre alții, este bine să ne pătrundem din capul locului de mărginirea oricărei manifestări sufletești, nu trebuie totuși să ne exagerăm greutatea până într-atât, încât să credem că este cu neputință să cunoaștem sufletul unui om. Această cunoaștere, oricât de grea ar fi, este în certe condiții cu putință. Și iată cum și pentru ce:
Ideile și simțirile ce au trecut și trec prin capul unui om sunt nenumărat de multe cantitativ și foarte felurite calitativ. Poate în nici un moment dat al vieții sale starea sufletească a unui om nu este strict identică cu vreo stare anterioară a aceluiași om. Dar pentru trebuințele practice nici nu se cere această strictă identitate. Este destul că unele idei și simțiri sunt aproape aceleași în diferite momente, și afară de aceasta este destul și mai important că în fapt multe idei și multe simțiri stau în oarecare legătură de asemănare și se pot grupa (asocia) într-un fel de unități colective, diferite unele de altele, dar înrudite înlăuntrul fiecăreia din ele.
Astfel, problema practică se reduce în greutatea ei. Nu mai este vorba de a cunoaște sutele de mii de idei și de simțiri ale unui individ în izolarea lor distinctivă, ceea ce ar fi cu neputință, ci este vorba de a cunoaște numai sutele sau zecile de grupări ale ideilor și simțirilor înrudite, ceea ce este, în genere, cu putință. Observi modul de impresionabilitate al unui om la cutare scenă a naturii și la cutare alta, auzi părerea lui asupra cutărui om și cutărui altuia, vezi simțirea lui în cutare împrejurare și în cutare alta, afli judecata lui asupra cutărei opere de artă și asupra cutărei alteia; dintr-o sumă suficientă de asemenea experiențe poți dobândi o cunoștință rezumată asupra direcției gustului, simțirilor, ideilor și impresiilor lui, și această direcție o vei găsi apoi predomnitoare în miile de cazuri individuale de același fel. Totul este acum de a face inventarul acestor grup[...]nrudite de idei și de simțăminte care pot caracteriza diferite individualități omenești și prin care se pot manifesta și diferite dispoziții înnăscute în mintea și în inima fiecăruia.
Cât este de înapoiată psihologia se vede și aici. Nici măcar acest inventar nu este făcut, nu sunt încă aflate cuvinte precise în înțelesul lor pentru toată distingerea dealtminteri simțită a felurimii și a gradului acelor grupări și acelor însușiri înnăscute. Când vreai să caracterizezi pe cineva după oarecare cunoaștere a lui, te izbești îndată de greutatea exprimării precise.
Limba populară însă și-a ajutat, pănă la un grad, întrebuințând un număr de cuvinte distinctive pentru însemnarea deosebitelor însușiri sufletești, cu toată lipsa de preciziune și de rubricare completă a acestor deosebiri. Deocamdată nu ne rămâne decât să ne mulțumim cu ele. Și așa vedem că se poate vorbi cu oarecare înțeles despre un om bun la inimă, milos, blând, generos, slab, sau crud, rău, invidios, răzbunător, strașnic; violent, cumpătat, arțăgos, împăciuitor; vesel, posomorât, nepăsător; ambițios, deșert; fricos, curajos; darnic, zgârcit; modest, îndrăzneț; ușor la minte, serios, inteligent, ager, cu duh, mărginit, tâmpit; distras, observator; om de cuvânt, înșelător etc., etc. Iată un șir de rubrici cam vagi luate în fuga condeiului din vorbirea obișnuită. Însăși putința acestor rubric[...]n mintea omului observator, care și ea este fatal mărginită în strâmtețea cercului luminos al conștiinței, a provenit dintr-un alt fapt al vieții sufletești: din faptul contopirii unei mari sume de impresii și idei, dacă sunt cam de același fel, într-un singur act de gândire, care cuprinde partea lor esențială și comună într-o formă mai abstractă. (Fenomenul abstracțiunii, care este condiția internă, fără de care nu s-ar produce nici o gândire științifică în mințile omenești, a fost destul de bine studiat în cercetările psihologice și logice de pănă acum, dar trece peste cadrul acestor pagini scrise dintr-un punct de vedere cu totul popular.)
În aceste rubricări, oricât de puțin precise ar fi, trebuie să adunăm și să rezumăm observările noastre din diferite momente ale întâlnirii cu un om; și fără o experiență suficientă și reflectată asupra principalelor lui grupări colective și dispoziții înnăscute nu putem vorbi de cunoașterea cuiva. Tocmai aici se fac cele mai multe greșeli în viața practică, și este de necrezut cu câtă ușurință proced[ează] oamenii în această privință și câte neajunsuri și câte nefericiri se nasc din o asemenea ușurință.
Un om îți promite că va face ceva. În momentul promiterii este de bună-credință: prin strâmtul cerc luminos al acelui moment se mișcă o mică sumă de idei înrudite, față cu care lucrul promis se află în relație armonică și oarecum încălzitoare. Vine însă momentul realiză- rii; dar acum în cercul luminos al aceluiași om se pot afla, pe lângă amintirea lucrului promis, o mică sumă de idei cu totul diferite, față cu care promisiunea se află în relații disparate și oarecum refrigerante; și cu aceeași bună-credință cu care a promis atunci nu-și ține acum promisiunea. Ușor la minte este omul care, neținând seamă de această varietate succesivă a stărilor sufletești, se încrede în promisiunile altuia înainte de a-i fi constatat prin o îndelungată experiență egalitatea și tăria sufletească în urma căreia să aibă deprinderea excepțională de a se ține de cuvântul dat. Câte încercări industriale nu se periclitează, câte împrumuturi de bani nu sunt riscate și, fie-ne permis să adăogăm, câte „reviste literare“, începute cu entuziasm, nu se sfârșesc într-un mod deplorabil, toate din această cauză!
Dar ce este mai grav și ce atinge mai de-a dreptul fericirea și nefericirea omenească: câte relații de inimă nu se încheie cu aceeași ușurință! Se văd doi oameni de câteva ori prin adunări și prin saloane, adică în împrejurări fără multă varietate; ușor se găsesc aici „de acord“ în unele idei generale și în unele simțiri superficiale, cu atât mai mult că se află și înlăuntrul unor forme identice de conveniență socială. Și pe această temelie șubredă se grăbesc a se împrieteni, sacrificându-și unul altuia o parte a vieții. După puțin timp vine dezamăgirea, și atunci îi auzi plângându-se că au fost „înșelați“, și mai au naivitatea să zică că celălalt „s-a schimbat“. Dar în acea strecurare succesivă a stărilor sufletești prin cercul luminos al conștiinței actuale, tocmai schimbarea este forma obișnuită a manifestărilor sufletului omenesc, și trebuie, din contră, o experiență mai îndelungată pentru a constata cu oarecare siguranță care sunt, în această lume internă așa de schimbătoare, totuși ideile și simțirile ce revin mai constant, care sunt dispozițiile înnăscute sau formate ce pot fi predominatoare, care este apa ce curge peste pietrele ce rămân.
Fără o conștiincioasă luare-aminte asupra acestei deosebiri așa de adânc împlântate în chiar rădăcina sufletului omenesc, vei da un exemplu mai mult pentru nefericita greșeală de a-ți lega soarta sub o formă esențial permanentă pe temeiul unor situații sufletești esențial trecătoare.
II. Omul tânăr nu este, ci devine; numai despre omul bătrân se poate întrucâtva zice că este, fiindcă a fost și s-a dovedit. În mișcare, nu în repaos, ni se înfățișează toate stările sufletești. Un diamant îl poți găsi după zece ani cum l-ai lăsat acum zece ani: diamantul este anorganic; un om nu rămâne după un timp oarecare cum l-ai lăsat mai nainte: omul este viață organică.
Prin urmare, mijlocul cel dintâi pentru a-ți da seama de ființa unui om răspunde la întrebarea: în ce direcție se mișcă lucrarea lui sufletească? Unde vrea să ajungă, unde mai poate ajunge? Și mai practic: merge înainte sau dă înapoi? Sau, cum ziceau astrologii medievali: este in ascendente domo sau in cadente domo?
Vezi un tânăr de aparență foarte simpatică, se interesează la toate, a învățat bine în școală, a fost dintre „premianți“, „promite mult“. Trebuie să mai aștepți înainte de a-ți forma judecata asupra lui. Nu e lucru mare să promită, lucru mare e să ție ce promite. Îl urmărești câtva timp, îl întâlnești iarăși după câțiva ani. Ce a făcut de atunci încoace? A progresat în dezvoltarea lui? S-a înfiripat? A întreprins ceva cu succes? Și-a întemeiat cu propria sa muncă existența materială? A scris ceva și lucrează mai departe? Îl vezi după alți ani. A mai crescut? Și-a menținut progresul? A rămas credincios idealului din tinerețe?
Dacă da, atunci a devenit om de valoare și acum este cineva. Dacă nu, este pierdut; și foarte mulți școlari eminenți ajung bărbați mediocri sau mai rău decât mediocri.
Numai vârsta hotărăște aici, vârsta matură, în care individul a avut timp îndestulător pentru a-și manifesta în lungul șir de momente ale vieții sale ceea ce sta ascuns în el ca dispoziții înnăscute, ca idei câștigate și ca simțiri predomnitoare. Atunci numai se poate constata ceea ce pentru mintea și inima lui a fost de o mai puternică stăruință și, prin urmare, a revenit în mod hotărâtor ca o notă caracteristică în mijlocul marii schimbări a stărilor sale interne și a împrejurărilor externe, și atunci numai știi ce este omul acum matur, fiindcă știi cum a devenit.
Tinerețea e totdeauna o enigmă, vârsta matură e dezlegarea enigmei.
Și acest fapt nu e decât o urmare a acelei condiții primordiale a sufletului omenesc, după care viața lui este legată de forma succesivă a timpului și nu se poate deschide simultan ca spațiul; omul este istoric și nu poate fi statistic; formula lui este o formulă de mișcare, și nu de echilibru stabil.
III. De aici se înțelege și marea valoare a disciplinii intelectuale. Nu câte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel important, ci importantă este legătura între idei. Tu poți ști multe în multele momente ale vieții: dacă nu-ți aduci aminte de ceea ce-ți trebuie într-un anume moment și dacă această aducere-aminte nu trage după sine în șir regulat tot ce se află în tine pentru susținerea, simplificarea și ilustrarea obiectului în discuție, degeaba îți sunt toate cunoștințele rămase cufundate în partea ascunsă a sufletului. Cunoștințele tale trebuie să aibă o toartă de care să le prinzi și tu trebuie să ai lanțul cu care să le aduci în mișcare regulată din întunericul memoriei la lumina îngustă a conștiinței actuale.
O mie de boabe stau împrăștiate în diferite locuri, tu îți pierzi vremea ca să le cauți una câte una; dar dacă au fost prinse de un fir comun, cu o singură apucare a mâinii stăpânești totalitatea șiragului.
IV. În fiecare om sunt cel puțin doi oameni: omul ideilor și omul simțirilor (minte și inimă).
Vei greși totdeauna dacă vei judeca pe om numai după ideile ce le exprimă, chiar dacă ai constatat că sunt adevăratele lui idei. Trebuie să aștepți ocaziile de a-i constata adevăratele lui simțiri, cel puțin în privințele mai importante.
Greșala vine mai ales de acolo că (fără temei) presupunem un fel de consecință unitară în sufletul unui om, un fel de armonie între ideile și simțirile lui, și o presupunem mai ales în direcția propriului interes al nostru (nu al lui), în sensul dorinței noastre ca să fie așa, nu în sensul vreunei realități observate că este așa.
Ce e drept, o consecință trebuie să existe în ascunsa rădăcină a creațiunii sufletului omenesc cu toată felurimea manifestărilor lui, căci altfel nu ar fi o unitate de organism vital. Și, precum s-a zis despre figura fiecărui om că nu ai putea schimba nimic din formele ei, oricât de disproporționate ar părea față cu un ideal de frumusețe regulată, fără a produce prin această schimbare ceva nefiresc și mai urât, așa de armonizate de la natură sunt diferitele trăsături ale figurii în felul ei individual, tot așa trebuie să fie în ultimă instanță o adâncă armonie a tuturor manifestărilor unui suflet, așa încât nu ai putea să-i scoți o parte a dispozițiilor lui înnăscute fără a denatura și surpa pe toate celelalte.
Dar această concepțiune generală este prea vagă pentru a avea în starea actuală a cunoștințelor noastre vreo valoare practică, tocmai fiindcă acea rădăcină unitară a rămas ascunsă în întunericul formărilor anteconștiente și inconștiente.
Spre a da observărilor noastre mai multă siguranță, trebuie să luăm faptul așa cum se prezintă, și în experiența vieții faptul se prezintă așa că cele mai disparate împerecheri între stările intelectuale și între dispozițiile sentimentale se pot produce în același individ; de unde rezultă că nici o concluzie oarecum teoretică nu se poate trage de la unele la altele, ci fiecare trebuiește anume constatată prin experiență, și pănă când n-ai avut ocaziile suficiente pentru această constatare, trebuie să te ferești de orice anticipare a judecății.
Cauza este aceeași condiție primordială a sufletului omenesc. Sunt așa de felurite și de schimbătoare întâlnirile simultane ale puținelor idei și simțiri în cercul luminos al fiecărui moment dat, încât nu se poate vorbi de o armonizare a întregii mulțimi de idei și de simțiri făcută sub lumina conștiinței. Sunt poate în fiecare om diferite grupări de idei și de simțiri ce nu ajung niciodată a se întâlni în strâmtul cerc luminos al vreunui moment din viața lui, ci fiecare vine de-a rândul și izolată sub lumina inteligenței, fără nici o privire posibilă asupra celeilalte, așa încât nu au ocazia de a se potrivi și a se rectifica întreolaltă.
Celebrul fiziolog Rudolf Wagner (1864), succesorul lui Blumenbach la Universitatea din Goettingen, era un mare naturalist și totdeodată un mare bigot. În fiecare zi îngenunchea la 8 ore dimineața în biserică, fără a-și turbura evlavia cu vreo aplicare a metodelor de analiză exactă la cercetarea minunilor povestite în Biblie, și apoi la 10 ore își ținea la Universitate prelegerile asupra fiziologiei și anatomiei comparate, fără a-și turbura cercetările exacte prin admiterea de minuni necontrolate.
Dacă aceasta s-a putut întâmpla într-un suflet înlăuntrul a chiar sferei intelectuale, ce împerecheri stranii pot exista în unul și același om între diferitele idei și diferitele simțăminte!
Printr-o comparare cam exagerată s-ar putea zice că cercul luminos al omului este ca un vas care cu egală indiferență primește astăzi un lichid și mâine altul fără a fi alterat prin această schimbare, și flacăra spiritului care arde acum în acest vas nu se stinge prin apa care l-a ocupat mai nainte. Căci tocmai succesiunea în timp dă putința contrastelor.
Amintindu-ne dar acele rubricări ale limbii obișnuite, din care am citat mai multe într-o pagină anterioară, la orice judecată asupra unui om se cade să avem în vedere că cele mai felurite combinări de însușiri disparate pot exista în fapt în unul și același suflet omenesc. Sunt oameni care sunt entuziaști în impresiile artistice și zgârciți în viața zilnică, miloși în unele momente și invidioși în altele, generoși și totodată deșerți și fricoși, foarte inteligenți și totodată foarte cruzi și foarte înșelători ș.c.l., ș.c.l. Numai constatarea efectivă din experiență ne poate arăta care anume amalgam există în omul ce ne interesează, și orice concluzie anticipată de la unele însușiri constatate la altele încă neconstatate este greșită. Aplecarea noastră de a presupune fără reflecție că cine este, de ex., inteligent este și bun, că cine este entuziast are să fie generos, trebuie din capul locului înfrânată pe temeiul înțelegerii acelei condiții primordiale a îngustimii conștiinței.
Să fie destule pentru fragmentara scriere de față aceste patru observări „din experiență“. Ele ni se arată toate ca urmări ale mărginirii radicale în chiar înființarea conștiinței omenești. Prin nenumărate și nenumărabile evoluțiuni, puterea creatoare a naturii a scos din starea primitivă a haosului amorțit formele mișcătoare ale vieții organice. Și înlăuntrul acestei vieți organice, prin cea mai concentrată încordare a lucrării de mii și poate milioane de ani, de-abia s-au putut urca organismele de la mișcarea automatică în plante spre licărirea inteligenț ei în animale și spre cercul luminos al înțelegerii de sine în om.
Când pentru întâiași dată s-a deschis ochiul conștiinței în lumea pănă atunci întunecată și neștiutoare, s-a înființat o a doua lume, lumea ideilor, peste vechea lume a materiei nereflectate. Dar așa de rafinată a fost această nouă înființare, așa de greu a fost saltul vital peste abisul ce desparte materia de spirit, încât până astăzi numai o îngustă rază de lumină ne-a putut fi deschisă pentru a ne da seama de viața sufletească. Cum prin această rază îngustă ni se arată lumea internă, trebuie să cercetăm cu luare-aminte și să însemnăm cu răbdare; poate va veni și epoca fericită când vom ști cum este această lume și cum trebuie explicată în adânca ei existență și rădăcină. Experiența stăruitoare, dar neprevenită, va rămânea pentru mult timp singura noastră călăuză pe calea cea întunecată; ea va trebui să ne ferească mai ales de a nu aluneca pe povârnișul spre care înclină tocmai acea idealitate a inteligenței nou zămislite, adică de a ocupa cu fantome și ficțiuni ale imaginării subiective tot locul gol lăsat acolo unde nu s-a putut încă forma o corespondență exactă între lumea reală și reflectarea ei în idei. În mijlocul curentului în care trăiește generația noastră și care, prin dezvoltarea științelor fizice, este cu tărie îndreptat spre interesele materiale, ni se impune cu atât mai mult datoria de a aduce studiile psihologice pe calea experiențelor exacte și de a le apropia astfel prin identitatea metodei de spiritul predomnitor al mișcării moderne.
Numai așa vom reda cercetărilor sufletești locul ce li se cuvine între toate investigările științifice, adică locul cel dintâi. Căci dacă creștinismul de la originea lui a înscris în fruntea preceptelor sale pentru regenerarea simțirilor faimoasa cerință: iubește pe de-aproapele tău, știința cea mai exactă în toată dezvoltarea ei nu poate culmina pentru regenerarea gândirilor decât în cerința finală: cunoaște pe de-aproapele tău.