Din goana vieții

Din goana vieții de Alexandru Vlahuță

AMINTIRI DESPRE EMINESCU

1889

Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărți multe ticsite pe nouă poliță lungi ca de vr’o patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colț, ș’un cufăr vechiu; pe pereți nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoștea din copilărie, iși ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuțeala apelor. Sficios, mă uitam la Eminescu, și mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la față, cu ochii adormiți, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieață și de emoțiune, care uneori te înfioară ca niște acorduri curioase, neașteptate. Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la același birt, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne dejunul și prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscris intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea și el aminte că e trudit și n’a mâncat nimic în ziua aceea. Imi pun mâinile la ochi și trec repede peste acest șir de ani, în care Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din vieața și inteligența lui pentru... o mizerabilă bucățică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toți pe la băi. Eminescu stătea niclintit în București, mistuindu-se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit. Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid și foarte obosit la față.

— Uf, nu mai pot, nu mai pot, aș vrea să mă duc undeva la țară, să mă odihnesc vr’o două săptămâni...

— De ce nu te duci?

— Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?...

Asta era pe la sfârșitul lui Maiu. După o săptămână gazetele anunțau că Eminescu a înebunit. „Timpul” rămânea cu cele mai frumoase articole, ce s’au scris vr’odată în coloanele sale, și cu părerea de rău că pierde un redactor, pe care nu’l mai putea găsi și fără al cărui condei trebuia să moară. De aici încolo viața lui Eminescu, adânc sdruncinată de un lung exces de muncă și de suferinți, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l’au trimes la Viena. Acolo a fost bine îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l’am văzut în Iași. Era de o tristeță și de o melancolie sfâșietoare, blând ca și înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri și lipsit de orice voință. Avea deplina aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor și a tuturor întâmplărilor din urmă. Mă’ntreba cu interes de cunoscuții lui din București, ș’arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi iar, ca și cum și-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gânduri, și nu mai spunea nimic câte o jumătate de ceas. Numai își ridica ochii din când în când, și împreunându-și mâinile ofta de te’neca plânsul: „Of, Doamne!...” Și iar punea ochii în pământ și tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, pentru el nu mai e de trăit și ca într’o zi are să moară de foame. Ideia că n’are cu ce trăi îl chinuia și zi și noapte. De multe ori mi-a spus, blând încet, c’un glas ce părea vine dintr’o altă lume: „Tare-aș vrea s’adorm odată, și să nu mă mai deștept”. A adormit în sfârșit această jertfă glorioasă a unei societăți frivole și nepăsătoare. Intr’o țară cu atâtea nulități triumfătoare, un poet atât de mare și de cinstit nu putea să moară de cât într’un spital de nebuni. Câte reflecții nu ne cuprinde în fața acestui dureros sfârșit! Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacu i în existența unui popor. Este oare un păcat așa de mare de a rupe hotarele de gândire ale contimporanilor tăi, ș’a te ridica cu mult de-asupra timpului ș’a societăței în care te-ai născut?...Pedeapsa e din cale-afară grea. Imi pare rău că n’am datele necesare ca să pot schița aici biografia lui Eminescu. După câte știu viața poetului a fost în totdeauna o amarnică luptă cu sărăcia. De câte decepții nu s’o fi isbit el în societatea noastră așa de rece și desprețuitoare pentru oamenii „nepractici!” Amăgit de atâtea ori, sufletul lui perdu de timpuriu ori-ce credință în viitor și, speriat de asprele realități ale vieții, se refugia în liniștitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui gânduri trăiau ca într’o legendă frumoasă. Cititor pasionat, el era unul din cei mai adânci cunoscători ai limbei și literaturei noastre din cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-și dea paraua gurii pentr’un manuscris vechiu, ori o carte rară descoperită în vrafurile mucezite ale vr’unui buchinist. Figurile marilor Voevozi și întâmplările din vechime, de mult ce le gândise, se deșteptau în el ca niște evocări din propria lui viață. Bătrânul Mircea și bătălia de la Rovine cu acei sprinteni călăreți ce „roesc după un semn și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” sunt visiuni puternice, e o lume vie pe care poietul o vede deslușit în toate detaliele, și de aceea ne-o descrie așa de plastic și de sugestiv. Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura Românilor. Nici odată nu s’a văzut la noi un temperament de artist completat de-o cultură așa de vastă și de-o originalitate atât de marcantă. In poesia noastră dulceagă și destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detașează într’un relief isbitor. Simți îndată că ai de aface c’un reformator. Primele lui poesii sunt un strigăt puternic de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de gândire și de sentiment. Altă limbă, altă viață, cuvintele au suflet, coloare, formă, fie-care epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară și ce frumuseți ritmice, neatinse încă până la el! Eminescu citea în original pe clasicii antici, ș’avea o evlavioasă admirație pentru operile lor mari, liniștite, perfecte. „Când mi’i capul mai amețit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează”. Cunoștea în perfecție limba germană. Iși făcuse studiile universitare în Berlin, ș’avea o deosebită predilecție pentru filosofii Nemți, în special pentru Schopenhauer, care nu puțin va fi contribuit la întunecarea prismei de vedere a decepționatului poet, și la vecinicul lui dor de Nirvana...„setea liniștei eterne” din Satira IV și din economia morală a mai tuturor poesiilor lui. Ce păcat că în viața asta, așa de scurtă și plină de dureri, n’a găsit și el un suflet care să’l iubească, să’l înțeleagă și să’l îngrijească de-aproape, ca pe un copil străin și nenorocit! Astă iarnă l’am întâlnit des, sgrebulit de frig, ducându-se la cafenea, ca să se ’ncălzească.... Ș’acum, când umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, adunați sfaturile și chibzuiți-vă ce podoabe să-i așterneți pe mormânt. Peste voi și peste ironica voastră risipă cad numai bine cele patru versuri mândre și desprețuitoare ale poetului, strălucitor și vecinic ca și Hiperion:

Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu, în lumea mea mă simt,
Nemuritor și rece