Din periodice/Din Curierul de Iași, ianuarie-martie 1877
| ←Din Curierul de Iași, noiembrie-decembrie 1876 | Din periodice de Mihai Eminescu Din Curierul de Iași, ianuarie-martie 1877 |
Din Curierul de Iași, aprilie-iulie 1877→ |
Conflictul cu Turcia pare a fi înlăturat. După ziarele care stau în relații intime cu cabinetul de astăzi, atât puterile cât și Poarta au recunoscut legitimitatea protestului din partea guvernului M. Sale Prea Înălțatului Domn în contra articolelor 1, 7 și 8 ale constituției turcești. Reprezentantul Austriei și cel al Germaniei au primit de la guvernele lor aviz de-a susținea rezervele cabinetului român față cu constituția otomană. Deși până acuma nu cunoaștem actele autentice cari s-au preschimbat cu ocazia acestei semințe de conflict, totuși se aude că guvernul s-a declarat nemulțămit cu satisfacerea evazivă ce i-a dat-o Înalta Poartă. Acea satisfacere consistă în asigurarea negativă: că Turcia n-are de gând să calce tractatele internaționale.
Unele din ziarele bucureștene, precum și presa „credincioasă constituției“ din Austro-Ungaria, susțin că acest conflict l-au căutat românii pentru ca să se poată arunca în brațele Rusiei, adică că am căuta cum s-ar prinde nod în papură.
Noi credem că aceste aserțiuni sunt scornirile acelora ce n-au alt de lucru. Că e prea cu putință ca România să fie târâtă în conflictul oriental e drept, dar că cineva ar căuta într-adevăr să încurce ițele nu-i adevărat.
Altfel răspunsul lui Savfet Pașa, deși negativ, pare a fi destul de conciliant. În el se asigură că Poarta n-a avut niciodată intenția de a modifica poziția escepțională de care se bucură România în puterea tractatelor sale și că constituția otomană nu atinge nici într-un fel drepturile recunoscute ale României. Cât privește cele șapte puncte din memorandul român, Poarta au și recunoscut cinci din ele.
Dar noutatea cea mai însemnată a zilei este că Germania, care în ultimele ședințe luară (sic) o poziție foarte energică, ar fi plecată a se apropia de Poartă, pe baza independenței României, care ar servi de barieră sub garanția Germaniei.
Bugetul pe anul curent se dezbate cu greu din legăturile ce le are cu legile organice a serviilor publice.
Pare a se fi răspândit în genere ideea că sunt prea mulți amploiați în toate ramurile și că se pot face ștergeri cu ghiotura fără a se atinge mecanismul administrației materiale și juridice a țării. Noi din parte-ne avem opinia că la prima vedere și pe dibuite e greu, de nu imposibil de a deosebi sinecurele de posturile acelea cari îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că cutari posturi ar fi de prisos se naște din împrejurarea că oamenii însărcinați cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă.
Oare dacă subprefecții ar ști a administra ar fi ei de prisos? Căci administrația cere cunoștințe speciale de economie națională, finanțe și statistică, pe lângă cunoștința legilor țării. Dar un subprefect care nu știe importanța unei date statistice nu știe să distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o șosea de utilitate secundară de una de absolută trebuință: un subprefect care irosește în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul stricăcios. Sub regimul vechi subprefecții drept că nu erau lucru mare, dar, pentru plata minimă ce-o căpătau, ei îndeplineau o funcție administrativă bine hotărâtă. În epoca de atârnare economică, în care ușor se putea ca țăranul supraocupat cu munca boierescului să lese să 'nțelenească ogorul propriu, subprefecții îngrijeau deci ca fiecare țăran să-și aibă ogorul său propriu pe deplin cultivat. Deși starea de lucruri nu era nimic mai puțin decât invidiabilă, deși țara era guvernată de-o clasă de privilegiați care în mare parte nu meritaseră prin nimic privilegiile lor, totuși oamenii domniei, răi buni cum erau, cercau a aduce în armonie interesele esclusive ale clasei dominante cu cele ale clasei muncitorilor. Acest simțământ al statului, al armoniei intereselor s-a pierdut cu desăvârșire astăzi, când statul e astfel constituit încât poate fi condus în mod unilateral de reprezentanții unei singure clase sociale, esclusive prin natura ei. Ne abținem de la o dezvoltare mai pe larg, care sub pana noastră ar deveni un studiu întreg asupra însemnătății administrației în țări în care bunul trai al claselor muncitoare și emanciparea lor de sub presiunea capitalului bănesc și fonciar e ținta de căpetenie a statului.
Până acuma conferința europeană în Constantinopole nu are de înregistrat nici un succes considerabil. Se zice că, lipsa de rezultate odată constatată în mod oficial, toate puterile mari își vor retrage pe reprezentanții lor la Constantinopole. Poarta cu toate ocaziile stăruiește asupra constituției sale. Astfeli o cesiune de teritoriu Serbiei și Muntenegrului nu se împacă cu art. 1 al constituției. Delimitarea provinciilor slave nu se poate primi din cauza împotrivirei populației turcești și grecești. Poarta concede punctul în privirea cantonamentului trupelor, se împotrivește însă la formarea unei jandarmerii; miliția de indigeni e periculoasă din cauza conflictelor ce s-ar putea naște între turci și creștini; apoi refuză clauza numirii guvernărilor cu concursul ambasadorilor și a comisiei; asemenea delimitarea veniturilor fiscale din provinciile slave (fiindcă contrazice drepturile de suveranitate a Porții), tot așa introducerea unui sistem deosebit judecătoresc în provinciile slave fiind în contrazicere cu spiritul constituției. Ziarul rusesc „Golos“, discutând situația, crede (nu fără cuvânt) că Poarta își bate joc de toată conferința europeană. Gazeta e de părere că simțământul de onoare a Rusiei cere ca să nu se lungească pertrătările zadarnice, ci să se ieie odată măsuri energice. Cu cât mai energic va procede Rusia, cu atâta mai asigurată va fi pacea.
În fine știrea cea mai nouă a Agenției Havas e următoarea:
Cea din urmă comunicare ce se va face de cătră plenipotenți în ședința de luni va fi un rezumat atenuat al cererilor formulate de puteri. Câteva puncte ar fi chiar părăsite. Nu s-ar face mențiune despre escorta de jandarmerie, despre cantonarea trupelor în fortărețe, despre împărțirea Bulgariei în două provincii. Atribuțiunile comisiunii de supraveghiare ar fi împuținate. Aprobarea puterilor pentru numirea guvernatorilor n-ar fi cerută decât pentru întâia dată. Plenipotenții par a fi de părere că turcii vor adera la această comunicare.
Colectorul literar pentru ambele sexe iese o dată pe săptămână în Piatra sub administrația d-lui N. Miculescu. Cuprinsul broșurei no. 1 este:
Misiunea profetului Moisi, traducere din Schiller; Dama cu mănușa neagră, traducere din Ponson du Térrail; Miss Mary sau institutricea, trad. din Eugene Sue, și anecdote.
N-am încuviințat niciodată literatura frumoasă a traducțiunilor, mai ales acelora de pe texte de o valoare îndoielnică. Scrierea lui Schiller e lipsită de merit istoric și sufere de boala de care sufăr toate scrierile acestui autor german, de „cosmopolism“; Ponson du Térrail, un autor nesănătos de povestiri de senzație, făcute ca să sparie babele și copiii; Eugene Sue, în fine, are mai mult talent, dar e un scriitor cu cotul, pentru care producția devenise meserie. Acesta este întâiul punct de vedere; al doilea este că traducerile unor aseminea scrieri nu îmbogățesc ci corup literatura; ele mai sunt o încurajare a lenei intelectuale, căci traducerea unor scrieri fără valoare este munca cea mai ușoară, care dispensează pe scriitor de la producere proprie și de la cumpănirea terminilor. O traducere din Shakespeare, din Molière sau din Goethe e un merit, căci formă și înțeles sunt atât de îngemănate, încât traducătorul trebuie să cumpănească cuvânt cu cuvânt și frază cu frază; o traducere din Ponson du Térrail sau din proza lui Schiller e o jucărie pe care și-o poate permite orice gimnaziast.
Dar la dreptul vorbind, la Piatra, într-un ținut muntos, plin de legende, de proverbe, locuțiuni, apoi de localități istorice, Colectorul nu găsește ce să culeagă? Un muntean de baștină, născut aseminea în ținutul Neamțului, e Ioan Creangă. Citit-au vreodată Colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori și altele, ca să vadă care ar trebui să fie izvoarele din cari să se inspire și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?
Foi literare în provincie ar putea să facă un serviciu nemăsurat literațurei și lexiconului român. Limba de rând a ziarelor politice amenință a îneca, ca buruiana rea, holda limbei vie a poporului. Afară de aceea, cu propășirea realismului modern, se șterg legende și povești, proverbe și locuțiuni, adevărate nestimate ale gândirei poporului românesc. Dacă acele foi ne-ar da icoana locului prin culegerea exactă a formelor caracteristice ale gândirei poporului, ele ar fi neprețuite. Dar traduceri din franțuzește sau din nemțește a unor producte nesănătoase? Cui folosesc? Ele întăresc numai ideea falsă că poporul în două mii de ani n-a avut nici limbă și cugetare și că aceste două trebuiesc plăsmuite în mod meșteșugit de către o anume academie.
Domnișorii de la universitatea din Pesta cari, însoțiți de veselia generală a popoarelor, s-au dus la Constantinopole ca să înmânuie spada de onoare lui Abdul Kerim s-au îmbarcat după cum se știe sub o ploaie de mere murate și de ouă cu dulce miros, până în fine au ajuns în Bosfor. Aicea au fost primiți în mod splendid cu o ploaie de fraze de înfrățire și cu iperbole istorice care n-au lipsit de a face efectul cuvenit. Sava-Pașa, vrun turc bătrân și bun la inimă, care știe cât de frumos se 'mparte pământul cu gura, le-au urat bun sositul cu următoarele darnice cuvinte: „Lumea veche piere, lumea nouă e a ideilor liberale, adică a d-voastră“. Majestatea Sa Sultanul stătea salutând la fereastră — mase colosale de oameni aclamau ca vijelia mărei cu strigăte de „Eljen“ pe bravii tineri, iar de pe corăbii glasuri inmiite începură (unison?) cântecul Padișah um cioc iașah — c-un cuvânt toți îi îmbrățoșau cu lacrimele 'n ochi. Par nobile fratrum.
O seminție care câștigă toate drepturile fără sacrificii și muncă e cea evreiască. La orice popor drepturile publice și private au fost rezultatul unei munci seculare și a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocrația, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzația muncii războinice; dacă țăranii, cari pretutindenea au fost aserviți, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucățile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituțiilor; dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a și împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raționaliști.
Clerul au dezbătut popoarele nouă ale Europei din mrejile unor credințe și obiceiuri în cari puterea fizică jucă cel întâi rol, căci dovedit este că atât zeul suprem al germanilor ca și cel al celților și al slavilor au fost un D-zeu al războiului, al sângiurilor, un D-zeu al puterei brute. Îmblânzirea treptată a lumei nouă este un netăgăduit merit al religiei creștine; afară de aceea ea a mai fost și păstrul culturei antice.
Ce servicii au adus omenirii îndărătnicul și egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindenea numai cu traficarea muncii străine, alegându-și de patrie numai țările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupție, ei urmează în emigrația lor pe pământ tocmai calea opusă omenirei întregi. Căci neamurile reîntineresc dinspre răsărit la apus. Evreii merg dinspre apus spre răsărit. Pe când țările romanice reînvigoresc prin migrarea popoarelor germane ce curseră din răsărit, Germania însăși ajunge la mărirea de astăzi prin energia unei rase slave germanizate, America înflorește prin colonii europene cari toate urmează marea cale a soarelui, evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România și Turcia, fiind pretutindenea semnul sigur, simptomul unei boale sociale, a unei crize în viața poporului, care, ca la Polonia, se sfârșește câteodată cu moartea naționalității.
Dar oare în ce constă corupția socială, acest element care-l atrage pe evreu c-o putere elementară? Ea consistă în desprețul muncii, care cu toate acestea e singura creatoare a tuturor drepturilor. Când munca unei clase într-un popor numai ecuivalează drepturile de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă, atunci ea trăiește din traficul unei munci străine, atunci ea samănă cu evreul, care nicăiri nu face altceva decât precupețește lucrul străin.
O nație ca a noastră, unde cine știe a scrie și a citi a contractat deja privilegiul de a fi funcționar al statului, trebuie să se aștepte ca funcțiile ei vitale, cari se întemeiază pe muncă, să găsească — de nu o suplinire — cel puțin un surogat în meșterii și neguțitorii răi pe cari străinătatea îi zvârle din sânul ei ca pe niște elemente netrebuincioase.
Dar o dată stabilit că la imigrarea evreilor vina e în parte și a noastră, care am crezut că fără o muncă ecuivalentă putem introduce la noi toate formele de cultură occidentală, băgând în ele scribi de rând, oameni fără știință de carte sau cel mult advocați, revenim la evrei și-i întrebăm — nu de ce spun minciuni prin gazetele străine, căci minciuna este spiritul negrei speculații — ci de ce se plâng?
În Austro-Ungaria ei au toate drepturile posibile și imposibile, de ce vin la noi? În Rusia sunt egali cu rușii — de ce vin la noi? În Turcia le zâmbește egala îndreptățire — ce caută la noi? Au n-au știut ei sub ce condiții numai pot trece în România? Au n-au știut că în această țară nu pot fi decât cel mult suferiți, că această țară, din nefericire pân-acuma locul de luptă între roiurile Răsăritului și așezările Apusului, au ajuns să răsufle și că e sătulă de stăpâni pentru a nu mai voi stăpâni evrei?
Ni pare rău de acei puțini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepție, dar restul …? Prin ce muncă sau sacrificii și-a câștigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetățenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii și ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei țări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei și-au câștigat neamul românesc un loc la soare? De când rachiul este un element de civilizație?
Prin legea monopolului băuturilor spirtoase s-au hotărât ca numai alegători în comună să poată fi cârciumari la țară. Cu drept cuvânt. Ce garanții poate da o venitură, un nimene, un sudit chezaro-crăiesc că băuturile nu vor fi falșificate, cum și sunt, deci stricăcioase sănătății. Deja deputații țărani din adunarea adhoc s-au plâns prin memoriul lor că acești oameni li otrăvesc băuturile, prefăcând zilele de odihnă legiuită în zilele de omorâre lentă și sigură.
Astăzi, când un prefect oprește de la acest trafic pe un evreu, Pesther-Lloyd, organ redactat de evrei și după el Journal des Debats (item) descriu scene sălbatice din Turkestan ca petrecându-se în România. Fie liniștiți. Un fir de păr din capul suditului chezaro-crăiesc n-a fost atins de nimenea, nici averea lui mistuită de mânele populației românești.
Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o școală zidită de români băncile afară, esmite pe învățător și pe preot, își bate joc de un sat de grănițeri cari de pururea au luptat pentru Casa de Austria, cărora Maria Terezia le-a cusut cu mâna ei proprie o flamură cu inscripția „Virtus romana rediviva“, — făcut-au caz presa austriecească de aceasta? Nici vorbă. Dar un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuție, pradă, nelegiuire.
Se 'nțelege. Punând o dată mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de țintă luminarea, ci escitarea urelor între clase și popoare, ușor li-e să spună orice minciună patentă. Publicul cafenelelor, blazat de ipercultura europeană și setos de noutăți de senzație, găsește plăcere în citirea monstruozităților ce se vor fi petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi — otravă. Ei au încercat a otrăvi și literatura germană cu acele scrieri pe cari oamenii c-un simțământ mai firesc le numesc francezo-ebraice, ci au introdus ușurința pariziană în discuțiile cele mai grave, veninul în relațiile sociale; în Austro-Ungaria sumuță popor contra popor, în Germania confesie contra confesie și ginte contra ginte. Evreul care redigează Pester-Lloyd și sumuță pe maghiari contra germanilor și a celorlalte naționalități este acelaș care prin Neue freie Presse sumuță pe germani contra maghiarilor. În toate țările țin cu cel tare, niciodată cu cel apăsat, și se unesc cu acela întru traficarea și esploatarea puterilor pozitive ale poporului.
Prigoniți n-au fost la noi evreii niciodată. Restricțiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ștefan-Vodă cel Mare întărește câtorva evrei, veniți din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-și clădi sinagoge, un drept pe care turcii, așa-numiții noștri suverani, cari de pe la 1560 au început să ne calce tractatele nu l-au avut niciodată, deși confesia mozaică e pentru spiritul ascetic și îngăduitor al religiei creștine tot atât de străină ca și cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine, — dar aicea se mărginea totul și așa ar fi trebuit să rămâie. Meseriași și proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie și era strâns legată cu contribuția de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimene nici când, și de la care, chiar când îi poftești, știu a se sustrage, făcându-se sudiți austriecești, deși sunt născuți în România din supuși rusești și n-au văzut Austria cu ochii.
C-un cuvânt evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu muncește; iar traficul și scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, și aproape numai într-aceasta conzistă a evreului. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător și desigur că numai cu foarte rară escepție se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă. Dacă e meseriaș, e superficial, lucrează numai pentru ochi. De aceea chiar la noi, unde împrejurările ar trebui să-i silească la muncă, vom găsi că ei reprezintă meseria superficială. Cel mai solid meseriaș e și aici în țară românul sau germanul sau cehul, niciodată evreul. El reprezintă concurența nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă și temeinică. „Ieftin și rău e deviza evreului până ce ruinează pe lucrătorul creștin, „scump și rău“ e deviza lui când rămâne stăpânul pieții.
Drept că înmulțirea evreilor în țările noastre au mers mână în mână cu reformele în senz liberal, că acestea au ajutat înmulțirea furnicarilor. Deja „regulamentul organic“, care a pus ciocoimea alături cu boierii vechi, dându-i o egalitate de drepturi pe care n-o merita, au făcut ca fiecare din acești noi aristocrați cari fugeau de muncă și aspirau la slujbușoare să aibă câte un asociat jidan sub forma de orândariu pe peticuțele lor de moșii; tot acel regulament au desființat de jure breslele, aceste clase puternice și bine constituite de meseriași. În urmă alte reforme, și mai liberale, au deschis ușa funcțiilor statului, înmulțite în infinit, tuturor feciorilor de popă și de negustori cari nu reprezentau nici avere, nici inteligență și cari găseau mai comod a trăi din funcții plătite de stat și de comune decât din munca lor proprie, din îndeletnicirea cu meșteșugul părinților lor. Astfel s-au înmulțit rușinea de muncă și proletariatul condeiului, aceasta clasă vecinic nenorocită, condamnată la celibat și la mizerie, luptând prin ură, intrigi, calomnii și vicleșug pentru pânea amară a bugetului și înecând c-o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat.
Dar ce să mai vorbim asupra acestei materii? Prin pripirea celor crescuți de mici copii la Paris ni s-au îngreuiat preste măsură lupta pentru existență, libertățile nu sunt decât tot atâtea forme de nelibertăți, căci liber nu e decât omul ce trăiește din munca productivă a mâinilor sale. Numai acela e în stare de a aproba binele unde-l vede și munca temeinică.
Dar cei cari își fac din ponegrirea meritului, din calomnie și intrigă o meserie pentru a trăi de pe-o zi pe alta, aceia, chiar recunoscând adevărul în fundul sufletului lor, căci acesta li se impune, se vor feri de a-l spune, ba vor reprezenta chiar contrariul.
E prea firesc ca în țara reputațiilor uzurpate, a jurnaliștilor fără carte, administratorilor fără știință, profesorilor fără elevi, academicianilor etc., într-o țară unde aproape toți reprezintă numai forma goală a culturii, nicidecum cuprinsul, evreii, cari samănă în superficialitatea muncii cu generația actuală din România, călărind pe fraze umanitare și egalitare pe cari le-au învățat de la noi, să ceară drepturi egale cu noi.
Cine știe cât de departe suntem de-a urî pe evrei — și aceasta o poate pricepe orice om cu privirea clară — acela va vedea că în toate măsurile noastre restrictive numai dreapta judecată și instinctul de conservare au jucat singure rolul principal.
Domnia fanarioților au putrezit clasele noastre sociale; aristocrația noastră, din războinică și mândră ce era, a fost devenit în cea mai mare parte servilă, încrucișându-se cu stârpitura grecului modern, care e tot atât de șiret, dar mai corupt decât evreul de rând. Prin urmare clasa înaltă a societății noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă ușor înădușită de ciocoimea ei, de fostele ei slugi, cari, fără nici o muncă meritoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechei aristocrații, ce dedese așa de tare îndărăt. Se va găsi că lenea este caracteristică românului „ridicat“, pentru că s-au și ridicat din clase leneșe, din privilegiați mici. Rămânea deci o singură clasă muncitoare, din a cării esploatare trebuia să trăiască toată societatea română — țăranul. Dar chiar esploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocrația foștilor cafegii și ciubuccii, de aceea și-au introdus pretutindenea câte un asociat activ chezaro-crăiesc — câte un evreu. Acelaș proces se repetează însă. Precum ciocoimea au alungat pe boierii vechi din locul lor, tot astfel evreii, având numai dreptul de a cumpăra bunuri imobile la țară, ar lua în mâni proprietatea de mijloc, ai cărei arendași sunt deja astăzi, iar neamul românesc ar ajunge cu desăvârșire proletar.
Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci într-aceea că ei nu sunt — nu pot fi români, precum în genere nu sunt nici pot fi germani, englezi, franțuji, italiani. De ce să ne înșelăm de bună voie, arătând că înlăuntrul altor nații ei au ajuns la cutare sau cutare grad de cultură? Nu vedem azi că simțământul de rasă e mai puternic în ei decât patriotismul, decât iubirea pentru nația în mijlocul căria trăiesc?
Nu-i vedem formând prin „alianța izraelită“ o internațională curat ebraică, după a noastră părere mai periculoasă, pentru ca mai mincinoasă, decât cea a lucrătorilor sau aceea a iezuiților? Căci aceste două din urmă reprezintă un ideal — fals ideal la amândoi, dar având fiecare partea sa eternă, dragă omenirei.
Cea dintâi se bazează pe sfințenia muncii, pe convingerea cu totul dreaptă că munca temeinică este singura îndreptățire pe acest pământ: dar pe da altă parte acelaș ideal nu recunoaște capitalizarea muncii și înnobilarea ei sub forma artei, a literaturei, a științei, cari fără acea capitalizare n-ar fi cu putință. Dacă libertatea muncii productive este motorul societății, sâmburele care-i dă consistență este capitalul. Împăcarea între muncă și capital va fi poate grea, este poate chiar cu neputință; dar tendința ca atare rămâne în sine ideală, conformă cu religia creștină în partea ei etică. — Iezuitismul pe de altă parte consistă iarăși pe-o raționare parte dreaptă, parte falsă. Întemeindu-se pe teoria, subînțeleasă tacite, foarte pesimistă, că partea cea mai mare a oamenilor nu știe a face o întrebuințare dreaptă de puținele dramuri de crieri cu cari i-a înzestrat natura, că acea parte, lăsată în voia liberă a instinctelor sale, e roabă pânteceului și unealtă în mâinile șarlatanilor de tot soiul, care știu să-i lingușească patimile rele, iezuitismul a încercat a ținea clasele de jos într-un binefăcător semiîntuneric, puindu-și drept țintă nu cultura minții, — căci desperase a scoate trandafiri dintr-o buruiană rea și menită orbirei — ci caracterul prin credințe metafizice. De aceea se va găsi preste tot că popoarele catolice sunt mai vesele și mai frumoase decât cele protestante, tocmai pentru că această biserică au abstras de la cultura minții și au avut în vedere numai îmblânzirea, înfrumusețarea simțimentelor prin muzică, sculptură, arhitectură, zugrăvie și prin credințe care se sustrăgeau prin sfințenia lor de la orice controversă. Dar pre de altă parte aceeași școală era firește prigonitoarea aristocrației spiritului, a acelor oameni seculari la cari caracterul, oricare ar fi fost, rămânea cu totul neutralizat de enorma cantitate a creierului și cari vedeau toate lucrurile lumii în deplina lor claritate. Catolicismul n-au avut talentul de a-și asocia pe acești oameni — de aceea este și azi încălcat de o droaie de homunculi cari, bazându-se pe acele autorități persecutate de biserică, o persecută azi pe ea. Și într-aceasta a consistat partea falșă a ceea ce am numit iezuitism, pentru a caracteriza tendința politică a bisericei.
Dar ce reprezintă „alianța izraelită“ cu filialele ei din America, Anglia, Austro-Ungaria, Franța, Italia, România? Se pretinde că, fiind evreii pretutindene oprimați, această alianță are de scop să-i scape de opresiune.
Să vedem ce grozav de oprimați sunt la noi.
Comerț și capitalii în mânile lor, proprietatea fonciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile de moșii în Moldova item, pe sub mână tot debitul tutunului și a băuturilor spirtoase, negoț de import și export, c-un cuvânt toate arteriile vieții economice cari se bazează pe speculă? În ce consistă grozava opresiune de care se plâng? Și, dacă se plâng, de ce nu aleg alte terenuri decât România, alte țări unde sunt egali în toate cu cetățenii statului? De ce nu Austria, Franța, Germania ș.a.?
De ce? Pentru că nu există opresiune, pentru că nu există persecuție, — iar drepturile câte nu le au, nici nu le merită.
Ei singuri, cu totul deosebiți și având tendințe deosebite de popor, vorbind în familii limba germană, abonați la ziare dușmane nouă și hrănind împrotiva noastră un spirit dușmănesc și cuceritor, ei singuri nu compensează întru nimic munca poporului care-i susține. Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Până și ungarii — care numa-n gropi nu dau de cuminți — își închipuiau într-un rând o stăpânire a Moldovei prin evrei și ceangăi, pentru că știau că evreul s-ar asocia cu orișicine împrotiva poporului românesc.
Și astăzi, când poate existența noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare, emanate din capitulațiile luminaților Domni ai acestor țări, tot ei și prin uneltirea „alianților“ ni îngreuiază poziția, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la dușmanii noștri chiar.
Știu d-nealor ce i-ar aștepta în Germania pentr-o asemenea faptă, pentru gravura din „Monde illustré“, pentru articolul mincinos din „Pesther-Lloyd“, pentru apelările la străini în trebile interne ale țării? Munca silnică sau închisoarea.
De aceea vom rezuma judecata în forma unui fetva al șeicului ül-Islam zicând:
Legea zice că cine conspiră cu străinii în contra instituțiilor țării și a poporului în mijlocul căruia trăiește este un trădător.
Merită un trădător drepturi?
NU.
Sub titlul „închipuitele persecuțiuni în contra evreilor“ „Românul“ publică două adrese, una a delegaților societății „Românizarea“, alta semnată de vro 20 de persoane, prin cari se desmint știrile aduse de ziarele străine.
Pentru noi cea dendâi e mai importantă, căci ni arată singura cale pe care evreii vor putea s-ajungă la egalitate cu cetățenii statului român. Numai vorbind în familie limba românească, numai încrucișându-se prin căsătorii interconfesionale cu românii vor putea deveni cu vremea ajutători întru purtarea sarcinei de cultură a țării românești, numai atunci vor intra în conmembrațiunea socială a românilor și se vor preface în trup din trupul nostru. Până atunci însă nația îi va simți ca pe ceva străin în corpul ei, ca pe un parazit care usucă măduva străvechiului stejar.
Adăogim din nou că ni pare rău de acei relativ puțini, chiar dacă s-ar compune din 2-3000, cari s-au identificat cu această țară, și totuși trebuie să se vadă în aceleași condiții de drept public cu imigranții mai proaspeți; ne pare rău de „evreii spanioli“, cari n-au nimic comun cu cei poloni, — dar fiecare poate pricepe că într-o armie străină care se apropie de noi nimeni nu va căuta să deosebească pe puținii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Și evreii sunt o armie economică, o rasă de asociați naturali contra a tot ce nu e evreu.
A doua adresă spune adevărul, că evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici cel mai mic rău, căci nu pot fi numite rele decât cele pozitive, iar nicidecum restricțiuni despre cari fiecine știe că constituiesc singurul „modus vivendi“ ce-l putem avea deocamdată cu seminția evreiască. Dar această adresă — o știm bine — nu va căpăta niciodată iscăliturile mai tuturor coreligionarilor din România. Aceasta e o frază ca multe altele din ziarele noastre, cari și ele vorbesc întruna de nație, de voința națională, pe când fiecine știe în fundul sufletului său că nația românescă, cumu-i ea, nici n-au ajuns să-și deschidă ființa sa la soare, ci, esploatată de oameni și de împrejurări, susține cu sudoarea-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin numeroasa clasă de proletari ai condeiului cari, îmbrăcându-se în ele fără să le știe înțelesul, își găsește pânea de toate zilele pe care n-ar putea-o găsi prin muncă, căci nu vrea să muncească.
Prevederile noastre din anul trecut, publicate tot prin această foaie, le videm realizate cu mult succes și în almanacul de pe anul curent 1877. Nu este destul să cultivăm frumoasele arte, între care intră fără îndoială muzica, declamațiunea, teatrul, danțul, de care se ocupă autorul în acest almanac; noi credem că datoria fiecărui român cu simțâminte românești este de a căuta mijloace să răspândească frumoasele arte în popor, să facă a se înrădăcina în deprinderile lui astfel încât să fie o parte întregitoare din educațiunea lui. Acest scop se atinge prin publicațiuni, prin tratate speciale, în fine prin foi periodice menite a dezvolta gustul estetic asupra tuturor genurilor de cultură a spiritului omenesc.
D. Th. Burada, fondatorul almanacului muzical, pătruns de aceste adevăruri, a pus deja de doi ani și nu încetează de a pune și astăzi la dispozițiunea publicului știința și esperiența sa muzicală; o ochire răpede asupra celor conținute în almanacul pe 1877 ne poate pe deplin convinge despre aceasta. „Încercări despre originea teatrului național și a conservatorului de muzică și declamațiune“, un mic tratat, dar plin de fapte până astăzi de foarte puțini cunoscute, în care se ocupă autorul atât cu cultura muzicei și a declamațiunei cât și cu aplicațiunea lor pe scena teatrului român din timpurile vechi până acum. „Cercetări asupra danțurilor și instrumentelor de muzică a românilor“, cu figuri intercalate în text, în care d. Burada ne descrie danțurile noastre cele vechi, ne dă ariele și muzica mai multor cântice populare, precum și instrumentele pe care se esecutau: „Elena Hora“ compusă de însuși autorul; iată în scurt materia ce o avem sub ochii noștri răsfoind almanacul muzical de pe anul curent 1877.
Cercetând mai cu de-amăruntul această materie, ne vom convinge cu toții că conține un studiu scrupulos, în care a trebuit autorul să lupte cu foarte mari greutăți — asupra muzicei, danțului, teatrului și a instrumentelor de muzică la români. Figurile intercalate împreună cu mai multe bucăți de muzică în text și la finele almanacului ne întăresc în credința noastră că autorul, fără de a se înspăimânta de cheltuiele, a fost condus nu de un interes material, ci de dorința de a răspândi în popor un nou gen de cultură și că forma sub care și-a propus a realiza idea sa, aceea a unui almanac muzical, este potrivită din puntul de vedere a necesității de a avea fiecare persoană un calendar și a prețului modic cu care își poate fiecine procura o asemenea carte‡.
- ‡ Din acest punct de vedere almanacul muzical al d-lui Th. Burada se poate considera ca o publicațiune periodică ce tinde a înavuți literatura română; ca atare merită a avea și el locul lui în biblioteca fiecărui iubitor de științi și frumoasele arte.
Din parte-ne urăm succes bun autorului și îl rugăm să nu înceteze nici pentru viitor cu asemene publicațiune; românii iubitori de artele frumoase vor ști să aprecieze munca și meritul, ei vor ști cum trebuie să fie recompensat talentul autorului.
La conferența din 4/16 ianuarie lordul Salisbury a prezintat delegaților Porții un rezumat modificat al hotărârilor delegaților europeni, după care toți aceștia au declarat că, în caz de a respinge Poarta și aceste din urmă propuneri, toți vor părăsi Constantinopole. Reprezentanții Italiei și Angliei au adaos că, pentru complicațiunile ce s-ar naște din refuzul Porții, Turcia va fi răspunzătoare Europei, reprezentantul Franciei făcu pe Poartă răspunzătoare față cu propria ei țară. După aceea Savfet Pașa declară că va convoca marele consiliu național și că sâmbătă (5 ian.) va fi în stare a da un răspuns definitiv.
Ultimatul puterilor cuprinde următoarele puncte:
1) Rectificarea granițelor Muntenegrului prin anexiunea districtelor Banjani, Piva și Nicsici, Drobinak, parte din șaranți, distr. Kolașin și Cuci-Craini, a Vasoievicilor de la Zievna până la Lim, în fine teritoriul Mali și Veli-Vrdi cu Spuț și Zobliac. Instituirea unei comisii internaționale adhoc de rectificarea granițelor. Libertatea navigației pe Boiana. Neutralizarea forturilor depe lacul Scutari.
2) Status quo ante bellum pentru Serbia cu regularea dificultăților de graniță dinspre Bosnia printr-o comisie de arbitri conform hatișerifului din 1833.
3) Pentru amândouă Principatele se cere evacuarea lor de cătră trupele otomane și retragerea trupelor lor de pe pământ turcesc înlăuntrul nouălor fruntarii. Preschimbarea prizonierilor, amnestiarea tuturor acelora cari-n vremea războiului au făcut servicii inamicilor.
4) Pentru Bosnia, Herțegovina și Bulgaria
Guvernorii generali ai provinciilor pentru cei dentâi cinci ani se numesc de Poartă cu prealabila consimțire a puterilor.
Provințiile se împart în sangiacuri cu muteșarifi în capul lor, pe cari Poarta îi numește pe vreme determinată după propunerea valiilor, și în cantonuri (nahief, mudir-lik) de 5.000-10.000 locuitori cu autorități cantonale, cari sunt aleși liber în fiece comună de către populație și sunt competente în toate cestiunele câte ating interesele comunei.
Adunările provinciale se aleg pe câte patru ani de cătră consiliile cantonale. Aceste adunări au să stabilească bugetul provinției după sistemul indicat și au să numească consiliari administrativi provinciali, a căror părere trebuie s-o consulte valiul în toate cazurile câte trec peste stricta și simpla executare a agendelor legiuite și ordinare: în urmă valiul poate să raporteze Porții părerea consiliului administrativ.
Ameliorarea sistemului dărilor. Adunările provinciale și consiliile cantonale așază dările și le repărțesc, cu escepția vămilor, poștelor și telegrafelor, precum și taxele pe tutun și spirituoase. Arendarea dijmei se desființază cu totul, restanțele de dări nu se mai încasează, bugetul provințiilor se statornicește după măsura veniturilor pe câte cinci ani. O parte din aceste venituri se întrebuințază la plata datoriei publice și pentru acoperirea trebuințelor guvernului central, iar restul pentru trebuințele provinciei. Justiția se va reorganiza în senzul unei neatârnări mai mari a magistraturei. Valiii numesc pe judecătorii civili și penali cu consimțământul consiliilor administrative; membrii curții apelative se numesc de către Poartă după propunerea valiilor. Publicitatea pertratărilor judecătorești și a anchetelor e obligatorie. Pentru afacerile speciale a fiecărei din confesiuni va exista o jurisdicție esclusivă a autorităților religioase. Deplină libertate a culturilor; comunele întrețin singure clerul, bisericile și institutele scolastice. Se stabilesc garanții contra prozelitismului cu de-a sila.
Întrebuințarea limbei țării înaintea autorităților judecătorești și administrative e autorizată ca și a limbei turcești. Întrebuințarea de trupe iregulare e absolut oprită; o miliție și o jandarmerie se vor forma din creștini și musulmani în raport cu populațiile și cu ofițeri subalterni numiți de guvernorul general. Creștinilor condamnați și urmăriți din cauze politice li se acordă amnistie.
Ameliorarea condiției lucrătorilor rurali și a arendașilor. În Bosnia și Herțegovina se va înlesni câștigarea de proprietăți ale statului, precum și reîntoarcerea emigranților, iar despozițiilor respective vor trebui luate până în trei luni.
Comisia de control. Puterile vor numi două comisii de control cari vor avea să privegheze executarea reglementelor și vor avea să sprijine autoritățile locale în măsurile ce vor lua în privința ordinei și a singuranței publice. Comisiile de control vor primi instrucții speciale.
În urma acestei comunicări Midhad Pașa au convocat marele consiliu național, un fel de consiliu de stat compus din 200 de inși, funcționari superiori și demnitari ai bisericii. Între acești 200 erau peste 50 de creștini, armeni și greci se vede. Midhat le-au comunicat propunerile cele din urmă ale puterilor, au arătat apoi că Turcia nu are nici amici nici bani și că războiul este împreunat cu cele mai mari pericole. Cu toate acestea consiliul a respins în unanimitate propunerile puterilor, ca neacceptabile.
Marele vizir au espus Sultanului prin raport concluziile consiliului național și l-au rugat a-i da ordinile cuvenite pentru a putea răspunde reprezentanților europeni.
Astfel la 8/20 ianuarie, în cea din urmă conferință, Savfet Pașa citi o notă prin care spuse că Poarta se poate înțelege cu puterile în privința unor puncte de detaliu, dar au tăcut cu totul asupra numirei guvernărilor generali. Cât s-atinge de comisiile de supraveghere, nota propunea instituirea unor comisii locale alese, cari să lucreze sub președința unui funcționar turcesc. Relativ la propunerile despre Serbia și Muntenegru, nota crede că s-ar putea amâna rezolvirea cestiunilor în litigiu până la o hotărâre mai târzie. Chiar cererile Muntenegrului ar fi discutabile, dar amândouă pretențiile principale ale puterilor trebuiesc respinse, cu atât mai mult cu cât sultanul însuși, auzind raportul asupra ședinței consiliului național, au declarat definitiv că cele două propuneri sunt incompatibile cu onoarea suveranului.
După cetirea notei luă cuvântul marchizul de Salisbury. El constată că Poarta refuză de a acorda cele două garanții cerute de puteri privitoare la numirea guvernărilor și la organizarea unei comisii de control în adevăr neatârnate. Nerămâind dar nici un teren comun pentru o tratare mai departe, conferința trebuie să se privească ca închisă.
Generalul Ignatief vorbi în același senz, declară că propunerile Porții sunt inacceptabile, accentuă responsabilitatea ce cade asupra Porții și esprimă speranța că Turcia nu va întreprinde nimic contra Serbiei sau a Muntenegrului, căci o asemenea eventualitate ar trebui privită ca o provocare de război.
După aceste declarări, conferința se dizolvă, pentru că lucrările ei erau terminate.
Protocolul de închidere a conferinței s-au închieat duminica în 9 ian. În ospelul ambasadei austriace, subsemnat fiind de toți delegații, și de cei turcești. Sultanul anunțând că e bolnav, audiențe de concediu nu s-au cerut.
Alaltăieri, luni, au plecat Ignatief și marchizul Salisbury, ieri și astăzi aveau să plece ceilalți membri ai conferenței.
Știam odată că în vechiul târg al Botoșanilor se face pastramă bună și în genere se dau cărnii acele modificații care-o fac să se împrotivească timpului și să figureze sub numirea generală de mezelic în deosebite formate prin băcălii și piețe. Dar că în Botoșani s-ar fi făcând și — literatură, și-ncă literatură știi cole! cu șic, asta n-o știam, pân' a nu ne veni Calendarul „Lectorului român“ pe anul 1877 (anul al IV). Va să zică de patru ani se repetează aceste apeluri la gustul estetic fără ca noi să le fi băgat de samă. Dar acuma… acuma cetitorul nu ne mai scapă. Vrând-nevrând trebuie să urmeze pe cărarea înflorită a muzelor botoșănene, să se îmbete de profumul florilor de pe malul Botoșancei, să adoarmă în cântecul filomelelor cu nemuritoare boturi cari în acest fericit oraș au forma cam ciudată de scriitori de cancelarie. Acest calendar conține smântâna (ca să nu zicem crema) inteligenței literare din acel oraș, iar untul din acea smântână e neapărat d. N.I. Anghel. — Vibreze așadar coarda arfei angelice:
DEDICAȚIE
Amicului meu V… M… (telegrafist)
O NOAPTE DE SERVICI
Luând pana amice, se scriu după dorință,
Cu mâna-mi tremurândă, mă 'ncerc de a rima!
Proza e 'n formă, poezia în aparență!
Căci dragă nu-s poet! … Astfel a m'-exprima.
O! juna mea muză, finește a ta plânsoare.
Inspiră-mă acuma, d-un ceresc amor;
Și încetul te înalță în regiuni solare,
Cântând a mea dorință… să-ți iai sublimul zbor.
Amice, pentru mine durerea-i infinită,
Nimica nu mă 'ncântă; de toți eu sunt uitat.
Și inima mea tristă, de viscole zdrobită,
Numai pentru tine, amice, a palpitat!
E noaptea! afară ploaia cade-n torente
Tenebru-i așa de mare încât nemica vezi.
Lumea acum doarme … Nu-mi aduc aminte
O noapte mai grozavă! … dar numai eu veghez!
Veghez cu morsa singur și lampa, împreună,
Amici inseparabili în ore de serviciu.
La cea întâi chemare, pana 'mi iau în mână,
Mașină oarbă la acest oficiu.
Amice! a ta chemare vegherea-mi întrerunsă
Și-mi naște iarăși gânduri, ce capu-mi muncesc!
De ce altor le pare că timp iute se scurse?
Și mie-mi pare secoli ce nu se mai finesc?
O! Noapte! Neagră noapte! N-ai să te curmi odată?
Fi-vei eternă noapte? făr' s-ai finit?
Veghez singur cu lampa, dar gaza-i consumată …
Peri și ea și fumu-i! … Eu numai n-am perit!
O! temp! este vro lege ce-n spaciu te conduce?
Este o lege eternă ca tine nu mai pere?
Dar nime-ți răspunde! …
În chaos tot te duce!
Și templul, viața, moartea nu-s decât mistere!
Botoșani, 1873 iunie
RESIGNAȚIA
Noaptea în tăcere vărsăi lacremi înfocate
Simțind cum focul fuge din junele meu pept!
Privesc a mele zile cu totul înnorate!
Regret că voi ajunge în lume să veget!
O! lume înșelătoare! Sunt june și o noapte,
O noapte de urgie … și păru-mi s-au albit!
Talente și foc sacru ce-mi fură de sus date,
De multe suferințe s-au stins, m-au părăsit,
Pe acest ocean de lume eu pași-mi rătăcesc,
Novici, fără protector … pășam plin de speranță
Dodată însă vânturi nava-mi zdrobesc!…
Ca ea, și eu zdrobit, scăpai … mai fără viață! …
………………………………………………
………………………………………………
Și iată-mă separat de tot ce am iubit!
Voința ta, o, Doamne! să fie împlinită!
Gura-mi să resignă, și fiere amărită,
Voi ști, de-a trebui, a bea păn la finit!
Dar bardul nostru, care însamnă cu atâta conștiință până și luna (necum anul) în care au luat naștere nemuritoarele sale produceri, este totodată și prozaist. „George și Maria“ se intitulează gingașa scriere novelistică pe care a comis-o tot d. Anghel. Iată câteva modele pentru viitoarea stilistică română:
În primăvara anului 187…, un june ce după fizionomie se părea abia de 22 până la 24 ani, îmbrăcat simplu dar cu eleganță, trecea pe stradă cu un pas cam grăbit, pe fața-i pală se citea veselia, dar observând bine puteai devina din când în când câte o umbră de melancolie ce-l prindea de minune, adăogind o barbă de un negru ebenin…
George, luând lecțiuni de flaut de la părintele Mariei timp de vro trei ani, avu ocaziunea a vedea în fiecare zi pe Maria în ora fixată pentru lecțiunile sale. De aici se născu un atașament reciproc, încât în cele din urmă ceru mâna Mariei de la părintele său, care nu i-o refuză, rămâind ca hymenul să-i unească după întoarcerea lui George din străinătate, unde se ducea să se perfecționeze în muzică (căci la noi în țară nimic nu-i perfect, dacă nu-i străin!), unde trebuia să stea doi ani, și la reîntoarcere părintele promisesei seale-i mai ceda și funcciunea de profesor de muzică…
În astă-seară junii George și Maria erau singuri… A doua zi era ziua destinată pentru plecarea lui, ei trebuiau să se separe ș-a nu se vedea doi ani; lung timp pentru două inimi ce se iubesc. Ambii picară într-o tăcere și melancolie, preludiul oricărei depărțiri. George ridicând frontea-i și clătind din cap ca pentru a fugi gândurile ce-i turmentau crierii, privi pe Maria cu ochii jucând în lacremi, zise: etc.
Solemnă și misterioasă este ora serei, ea te tentează contra voinței, la reverii; ni se pare a vedea în norii roșietici ce se ridic la horizonte, reviând vii și animate toate suvenirele, toate zilele, unele ridente și coronate cu roze, altele pale și acoperite de un văl tenebros; ultimele mugete ale vântului prin frunze par a modula ariele ce ne apropie de suvenirile dulci sau triste: Muzica este vocea spiritului…
Trei ani în urmă, George și Maria aveau o încântătoare copiliță, fructul iubit al unei uniri pe care părintele Mariei a binecuvântat-o înainte de a muri. George era profesore de muzică, și venitul fucciunei seale da ambilor consoți o fertilitate sufficientă…
Sosi ziua nașterei Mariei. George se îmbracă curat, ceea ce nu făcuse încă; umplu odaia cu flori, și când soarele-și lua adio, trimițând ultimele seale raze, pentru-a reveni a doua zi, George se închise în odaie și cântă din flaut aria preferată de scumpa lui Marie.
A doua zi-l găsi întins țeapăn pe parchet. Când își reluă sensurile, deveni iar nebun; îl mai conduse iarăși în voiaj timp de un an. reviând, crierii săi începu a se restabili; dar era trist și monoton!
Oare un voiaj timp de un an i-ar fi folosit tânărului bard?
Un corespondent din Vaslui al „Telegrafului“ face o dare de samă despre așa-numitele persecuțiuni ale evreilor pe care o reproducem în partea ei materială, eliminând însă toate apreciațiile câte privesc gruparea politică în țară.
Protocolul final al conferenței s-au încheiat și s-au iscălit, membrii ei au plecat fiecare încotro îl chema casa, întâi Salisbury, după el Ignatief ș.a.m.d. Întrebarea este cum trebuie privit acest fiasco al conferinței, această solidaritate aparentă care avea totdeauna drept corelat o nesolidaritate în esență?
O parte a opiniei publice susține că succesul este al Rusiei. Acuzată de Europa întreagă că voiește cuceriri și că interesul pentru creștini e în realitate de un estrem platonism și o mască numai pentru a ascunde intențiile ei adevărate, Rusia au voit să dovedească Europei că rasa mahometană promite tot și nu dă nimic, că le va lua ochii puterilor cu reforme pe hârtie, iar când i s-ar cere garanții pentru punerea lor în lucrare ea va refuza pân-în sfârșit. Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât rușii, declarând război, își vor putea spăla mânile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat. N-avem nevoie a adăogi că Salisbury era pe cale de a semna un ultimatum egal cu acela al Rusiei cătră Poartă și că-n momentul din urmă earl of Beaconsfield a găsit de cuviință, cu sau fără cererea marchizului, de a-i da instrucții contrarie și de a mântui libertatea de acțiune a Angliei.
Dar această din urmă împrejurare formază sămânța celeilalte opinii, atât de răspândite, că toată conferința n-au avut de scop decât de a câștiga vreme, de-a amâna furia momentană a poporului rusesc, de a-l face să simtă în vreme de pace încă anevoințile războiului, sperând că, deodată cu agitațiunea primitivă se va stinge încet-încet și iubirea peste măsură pentru frații din sud. Așadar Europa și-au întins binișor cinstita față ca să primească o palmă de la turc, știind că în fond n-o primește ea, ci fiul ei cel c-un picior în Asia și cu celălalt în Europa. De aceea nimeni nu poate zice Rusiei că trebuie să-i fie rușine, căci fiecăruia-i poate răspunde: Taci să tac. Astfel dar pacea ar fi salvată, cam prostuță nu-i vorbă și foarte gingașă la sănătate, dar în sfârșit — e pacea. Poate să și fie pentru moment.
Dar un om ceva mai atent la câte se petrec va observa că niciodată vorbele nu împiedecă mersul istoric a unor puteri, preparate sute de ani pentru direcția cutare ori cutare.
Fie zece conferențe după olaltă, ele nu vor schimba proporțiile etnologice din Turcia. Slavii vor rămânea în numărul în care sunt, ba vor crește, turcii vor descrește și va rămânea anomalia vie a predominărei a două milioane de otomani asupra celorlalți creștini. Neapărat că înlăuntrul statului lor vor căuta, vor găsi chiar aliați, dar aliați de interese zilnice; vor găsi o clasă care nici într-o țară nu poartă greutățile ca să zicem fizice ale statului, vor găsi aliați pe stârpitura de cămătar grec, pe evreu, pe străinii din orice țară cari au interes ca o stare coruptă de lucruri să dureze; dar toți acești aliați îl vor renega și părăsi în „dies irae“.
Tot astfel scamatoriile diplomatice interne nu mântuie pân-în sfârșit nici pe elementele evreo-german și fino-tartaric din Austro-Ungaria. Ele întârzie, nu înlăturează creșterea puterilor vii într-o direcție bine hotărâtă de propria lor natură, direcție opusă ideei de stat a Austro-Ungariei. Dacă într-o țară sunt de nevoie regimente pentru a scoate dintr-un oraș pe jumătate german pe un general slav de o însemnătate foarte îndoielnică, atunci e o dovadă că tăcerea elementelor pozitive dintr-un stat nu însemnează moartea lor.
Slavofobia Europei întregi e o dovadă că în mijlocul și în sudul ei slavii formează mase compacte și conștie de sine și contra acestora se aliază tot ce nu e slav. Fie o ginte cât de mărginită la minte, cum sunt maghiarii, fie cât de timidă, cum sunt evreii, fie cât de înapoiată, ca turcii, ci sunt bineveniți în taină diplomației europene, care cu mănușa ei cea fină mângâie fața „bunului rus“, dar în taină se teme, de tremură, de el.
Departe de noi de a crede în spontaneitatea comediei de la Bosfor. Toată constituția turcească nu-i decât pactul de alianță așezat de turci între ei și tot ce nu e slav în Turcia. Se inaugurează acolo un soi de constituționalism austriecesc, în care turcul va juca rolul beamterilor austriecești, grecul rolul evreului austriecesc iar popoarele de baștină ale Peninsulei Balcanice sunt chemate a alimenta pseudoparlamentarismul turco evreiesc până ce vor ajunge în stare de a-și scutura cojocul în foc de toți paraziții.
Aceasta-i fila întâia a mișcării slavilor de sud. Foliantul însuși va cuprinde nu numai Peninsula Balcanică, dar aproape întreg centrul Europei.
Am vorbi și despre poziția românilor în acest învălmășag, căci ni se pare că bizantinismul nostru diplomatic este bun în felul lui, precum e totdeauna bine când un om onest se bălăbănește cu cuvinte într-o societate de … onorabili, scăpându-și pielea intactă, dar va veni vremea — și poate nu e tocmai departe — în care vom trebui să luăm parte, vom trebui să ni arătăm văpseaua. Vom spune însă drept că hotărârea noastră nu atârnă de la noi, ci de la un vecin al nostru pe care l-am privit totdeauna cu mare pază. Acest vecin este Austro-Ungaria. Da i se va da un loc la soare însemnatei fracțiuni a poporului nostru de peste munte, încât sfărâmați chiar de mișcarea puterii răsăritene să găsim un adăpost pentru bunurile noastre sufletești … bine. De nu … atunci desigur că vom căuta printr-o încercare deznădăjduită sau de-a crea o pozițiune sigură și neclintită neamului nostru, sau de-a renunța cu totul la un rol în istoria lumii.
Din raportul anual, citit în ședința de la 20 noiembrie 1876 și tipărit acuma, estragem următoarele date. În intervalul de un an dintre 20 noiemvrie 1875 și 20 noiemvrie 1876 s-au ținut în localul clubului 9 prelecțiuni asupra următoarelor materii:
1. Civilizația este contrară corupției, de N. Mihalcea.
2. Proba testimonială în materie civilă, de C. M. Miclescu.
3. Salvarea omenirei prin instrucțiune, de N. Mihalcea.
4. Ninon, poem în versuri de I. Bată.
5. Lupta pentru drept, de Francisc Papp.
6. Importanța istoriei. În specie, istoria românilor cu o ochire asupra luptei lui Ștefan cel Mare la Valea Albă, de I. Nenițescu.
7. Privire asupra poporațiunei rurale din România, de I. Crăciun.
8. Critica asupra civilizației moderne, de B. Ionescu.
9. Privire asupra lui Ștefan cel Mare, de I. Nenițescu.
S-a creat și o mică bibliotecă, care, până acum constă din 8 opuri în 22 volume și 90 broșuri, toate donațiuni ale unora din membri și a câtorva persoane particulare, între cari vedem pe d. dr. A. Fătu, care a donat bibliotecei toate opurile d-sale, și d. Iacob Negruzzi, care, pe lângă scrierile sale, a donat și pe acelea ale lui C. Negruzzi; asemine d-nu A. T. Lungu a donat cea mai mare parte din cărțile ce compun mica bibliotecă. Curios ni se pare însă următorul pasagiu al raportului:
Foarte mult contribuiesc la prosperarea clubului d-nii redactori cari binevoiesc a ni trimite jurnalele d-lor, fiindcă din ele noi putem vedea diferitele chestiuni ce se dezbat atât în țara noastră cât și afară. Noi, ca unii cari privim fără pasiune luptele dintre partizi, putem cunoaște greșelile unora și ale altora: ne deprindem a judeca lucrurile cu sânge rece, a vedea răul și a-i căuta remediul, căci nu învățăm decât pentru a fi buni cetățeni.
Urmează apoi lista a 32 de ziare politice oficiale și semioficiale și a 4, ziare c-un cuprins mai mult sau mai puțin științific.
Veniturile, în suma de 1885 lei 40 bani, consistă esclusiv din cotizațiunile membrilor, iar repartiția lor asupra cheltuielelor e următoarea:
Plata chiriei localului 1412, imprimarea statutelor, cheltuieli de cancelarie și cheltuieli extraordinare 190, în total 1602, Rămâind în casă, în sara de 20 noiembrie 1876, suma de 283 lei 38 bani.
Din cauză că fondul este foarte mic a fost imposibil a îndeplini unul din punctele statutelor: acela de a ajuta pe membrii lipsiți de mijloace.
Membrii ordinari au fost în număr de 56, onorifici 15, estraordinari 1, binefăcători d. Lungu și, în fine, câți gazetari toți.
După cum stau lucrurile pân-acuma, clubul nu ne îndreptățește la speranțe tocmai mari. A cheltui aproape tot venitul, strâns din cotizațiuni relativ desigur prea mari, pentru chiria localului, în care stau spre citire aproape numai ziare politice, ni se pare lucru ingrat. Nu vedem un singur ziar de filologie romanică. Nu vedem „Columna lui Traian“, al cărei redactor are deprinderea de a nu-și trimite revista gratis, dar care revistă este cu toate acestea cea mai importantă pentru studiul istoriei Românilor după documente.
Aseminea lipsește o revistă a științelor juridice și de stat, una cel puțin de științe pozitive, încât toată lectura e, se vede, restrânsă la nenumărate foi și foițe politice și la câteva de literatură frumoasă. Ar fi mai bine, după a noastră părere, dacă din venituri s-ar închiria un local ieftin, cu 3-400 franci pe an, iar jumătate din rest s-ar întrebuința pentru formarea unui fond stabil și jumătate pentru cumpărarea de cărți de-o valoare însemnată și pentru abonamentul la ziare științifice.
Cât despre prelecțiuni suntem siguri că mai multe din ele n-au conținut, n-au putut să conțină decât vorbe, nicidecum cunoștințe pozitive, răsărite din studiul amănunțit al materiei respective. Așa de ex. cea dintâi, „Civilizația este contrară corupției“, conține un neadevăr, las' că pân-acuma nimeni, nici Buckle chiar, n-a putut defini ce este civilizația, atât de varie este ea în formele ei, dar presupunând că ea este definibilă, că s-ar găsi o formulă generală care să cuprindă civilizația greacă alături cu cea chineză și bizantină, teza rămâne neadevărată, căci civilizația e intelectuală, fără cuprins moral, de aceea ea poate fi coruptă. Astfel cea bizantină, cea mai însemnată în vremea ei, a fost coruptă atât în formele vieții dinlăuntru ale statului, cât și în arte și științe; asemenea, barbaria goților e mult mai preferabilă în întregul ei decât civilizația Romei decăzute.
Tot astfel de generală, prin urmare lipsită de cuprins, este teza: „Salvarea omenirii prin instrucțiune“. Dovedirea contrariului acestei teze o avem în câteva zeci de milioane de indivizi în China, cea mai instruită țară de pe pământ, dacă-i vorba de cât știu; cestiunea principală este cum știu și la acest „cum“ încetează rolul instrucției și începe acela al educației. Și aproape toate celelalte prelegeri sufăr de greșala generalității, aproape din toate nu se văd studii cu totul speciale, cari să dovedească o îndeletnicire amănunțită cu materia.
Filologii clubului ar putea să se ocupe, d. ex., cu strângerea locuțiunilor și proverbelor, cu cestiunile fonologice ale limbei române, cu stabilirea nomenclaturei științifice, cu adunarea numirilor de plante, insecte și metale ș.a. E drept că aceste sunt cestiuni cari cer muncă, dar n-ar suferi de sterilitatea tezelor cu totul generale. Am pune de ex. întrebarea cum de se preface în limba română grupul sc în șt? Ce înrâurire are i consonans (jot) asupra vocalelor și consoanelor cu cari se-ntâlnește? Cum se poate esplica prefacera lui d în j (putred, putrejune; veșted, vestejit). Iată câteva numai din sutele de cestiuni de detalii cari merită atenția unui filolog tânăr.
Venim la juriști. N-ar fi oare bine ca să cerceteze cestiuni istorice ale dreptului român? Ce este embaticul? Ce instituția răzășilor? Cari sunt foloasele și cari defectele instituției breslașilor? Cum erau organizate breslele, ce puteri judecătorești aveau? Apoi vine terenul larg al dreptului canonic, rămas cu totul în desuetudine astăzi. Cari sunt principiile de drept ale „obiceiului pământului“ întru cât îl întâlnim în cronice și documente? Ce înțeleg documentele sub denumirea de „drept românesc“?
Cât despre științele naturale, aicea terenul e nemărginit. Las-că aproape toată nomenclatura de pân-acuma este coruptă, dar chiar metoadele pedagogice cu totul neintuitive în cari sunt scrise cele mai multe cărți de știință-naturală ar merita serioasa luare aminte a actualilor studenți și viitorilor profesori la institutele secundare.
Lăudabilă este intenția de a introduce exercițiile (nu studiul) de scrimă și gimnastică, dar n-ar trebui să lipsească nici muzica vocală.
O petitio principii ni se pare pasagiul: „Să ne ferim de indiferență ca de răul cel mai mare, mai ales în chestiunile de instrucțiune și naționalitate, fiindcă nimic nu ucide un popor decât indiferența pentru instituțiunile sale“. Interesul cel mai viu pentru instrucție și naționalitate nu include de loc interesul pentru instituții, care acest din urmă nu este treaba tinerimei. Acestea vor găsi totdeauna apărători și dușmani în grupurile politice, mai ales când nu vor corespunde c-un corelat ecuivalent de muncă și cultură, ci vor fi numai forme superficiale pentru succesiunea în cadrele budgetului a diferitelor nuanțe poreclite politice…
În fața injurielor inserate în presa engleză de cătră d. Lowy, secretarul asociațiunei anglo-izrailite, d. Șt. Șendrea, agentul României la Paris, a adresat ziarelor Morning Post și Times câte o scrisoare în care a dezmințit acele calomnii ș-a prevenit pe public în contra zgomotelor rău intenționate al căror obiect era țara noastră. Reproducem scrisoarea trămisă la Times.
Din Constantinopol se depeșază că ministrul de război au espus prin raport Sultanului că înarmarea oștirei Imperiului otoman e mântuită. După raport, oștirea cuprinde acuma următoarele corpuri de tăria mai jos însemnată: 1) armia dunăreană 200.000 oameni sub comanda lui Abdul-Kerim Pașa; 2) corpul sârbo-bosniac, 100.000 oameni sub comanda lui Ali Saib Pașa; 3) corpul din Herțegovina și Muntenegru 50.000 oameni sub comanda lui Derviș Pașa; 4) la frontierile Greciei 25.000 oameni sub comanda lui Ahmed șocri Pașa; 5) corpul din Erzerum 120.000 oameni sub Samih Pașa; 6) în împrejurimile Bitamului * 40.000 oameni sub comanda lui Husem-Tahir Pașa și în fine 7) în Bagdat (Misopotamia) 65.000 oameni sub Hussein-Pevzi Pașa. Rezerviștii, în număr de 300.000, și voluntarii nu sunt cuprinși între aceștia — cu totului tot ar face prin urmare 710.000. Poarta pregătește o circulară cătră puteri, prin care se va esplica hotărârea luată față cu deciziunile conferinței, apoi ea mai are intențiunea de a cere de la franțuji ofițeri pentru organizarea jandarmeriei, iară de la engleji câteva capacități financiare pentru reorganizarea finanțelor.
La o reprezentație din teatru cel mare dată de D. Millo s-a întâmplat un SCANDAL, care n-a avut însă altă consecință decât acea de-a irita puțin publicul.
Comitetul teatral, după publicarea afișului spectacolului, interzisese reprezentarea canțonetei comice a d-lui Millo Haine vechi, zdrențe politice.
Se stinsese luminele din teatru pe când sala era plină de spectatori cari cereau executarea programei, se coborâse cortina, orchestra fusese asemenea depărtată și, după strigăte de o oră, după o erupțiune pe scena întunecoasă a unei părți din public, totul a putut să fie stâmpărat de cătră aplaudatul artist care, în fața cortinei coborâte, fără orchestră și între două lumânări aduse din cabina sa, și-a jucat canțoneta, dând astfel satisfacerea pe care o cerea publicul.
Acest incident a fost până și obiectul unei interpelări în Cameră, însoțită de o polemică îndestul de aprinsă și de-o moțiune motivată de trecere la ordinea zilei.
Legându-se propunerile de odinioară ale Austro-Ungariei, care se oferise de a mijloci între beligeranții de peste Dunăre, Aleko Pașa (Vogoridi) ambasadorul Porții în Viena s-au încercat pe lângă contele Andrassy de a-l face mijlocitor între Turcia pe deoparte, Serbia și Muntenegro pe de alta.
Bag-seama pentru a mănținea aparența de solidaritate a puterilor în conferință contele au refuzat pur și simplu, încât un ziar oficios are permisiunea de a zice „că toate lingușirile orientale ale lui Aleko Pașa s-au fărâmat de pieptul contelui Andrassy“.
Pe de altă parte „Neue freie Presse“ publică textul unei telegrame prin care Midhad Pașa, adresându-se direct către înălțimile din Belgrad și Cetinie, le sfătuiește de a pricepe că e în interesul amândoror părților de a înceta c-un război zadarnic. Dacă vor reintra pe calea datoriei față cu suveranul lor, Poarta le întinde mâna de împăcare. Concluzia că, dacă principatele vor primi pacea, Rusia nu mai gândește la război e foarte probabilă, deși nu cu totul sigură.
Conflictul între presa oficioasă germană și cea franceză, care semăna a provocare din partea celei dendâi, a început a fi primită în mod evaziv și îngăduitor de către cea din urmă. Pentru a înlătura prepusul că Francia ar voi, în Cestiunea Orientului, să ieie o atitudine de sine stătătoare, „Moniteur“ spune într-un comunicat privitor la cererea ce Poarta avea de gând să facă, ca să i se deie zece ofițeri franceji ca instructori ai jandarmeriei: „Suntem mișcați de atenția Porții, dar e datoria noastră de a declara că armata noastră tocmai de instructori n-are prisos, încât nu se poate asigura că s-ar găsi zece din ei disponibili. Ar fi de preferat și mai potrivit cu starea lucrurilor dacă Poarta s-ar adresa la cele șase puteri a căror propuneri le-au respins“.
Pentru a familiariza pe public cu persoana pianistului Moritz Rosenthal culegem următoarele date din ziarele vieneze … Foiletonistul unuia din ele, vorbind despre sezonul mort care stăpânea pe atunci lumea muzicală, spune că acela e întrerupt numai din când în când prin o adiare mai răcoritoare. O asemenea adiare s-a observat în una din seri în salonul ministrului austriac d. de Ziemalkowski, unde au debutat cu succes un artist — nu mare, adecă răsărit, ci din contra mic, atât de mic încât are oarecare greutate de-a învinge distanța între talpa piciorului său și pedalul pianului. Era pianistul Rosenthal, în vârstă numai de doisprezece ani, un elev al lui Ioseffy. Această sară i-au asigurat tânărului pianist cheltuielile de studiu pentru un an de zile. Dar micul virtuoso au și făcut furore cu executările din Liszt și Chopin, și când în fine a mai cântat cu admirabilă bravură „Campanella“ de Liszt și Paganini oaspeții ministrului au început a-l îmbrățoșa, ministrul îl sărută pe micul său compatriot, ba însăși d-na Ziemialkowski, dama de casă, îi împodobi fruntea cu două sărutări.
Un alt ziar spune că tânărul, pentru a fi pe deplin convins de talentul său, au cântat înaintea lui Franz Liszt. Toate somitățile în piano câte sunt azi i-au cântat abatelui, pentru a afla părerea lui, care apoi le-a rămas un razim pentru toată viața. Și maestrul ascultă pe copil cu multă atenție, apoi îl sărută pe frunte și-i zise: „Fii încredințat, amicul meu, că în d-ta e ascuns un mare artist — care nu va rămânea ascuns“. Astfel Rosenthal are acum toiagul cu care își poate urma înainte cariera sa artistică.
Împlinindu-ne plăcuta datorie de a întemeia cunoștința între publicul iașan și talentatul său oaspe, credem că mâni în ziua concertului salonul d-nei Mavrocordat va încăpea în el un număr însemnat de iubitori de muzică.
În privința „crizei“ Românul se esprimă într-un mod tot atât de evaziv și incert ca și în trecut.
Pe când domnea cea mai deplină armonie între miniștri, văzurăm pe d. Nicolaie Ionescu trecând, liniștit și pe tăcute, de pe banca ministerială pe cea de deputat.
Toți căutară să cunoască cauza și nimeni nu află nimic.
Pe când toți se ocupau de acest fapt, în loc să dobândim lămurire, se răspândește știrea că și d. Vernescu ș-ar fi dat sau ș-ar fi dând demisiunea.
În ședința din 17 l.c. a Camerei, miniștrii vin pe banca lor, afară de d. Ionescu, care urmează de a sta pe banca de deputat.
D. Furculescu, mai nerăbdător, interpelează pe președintele consiliului de miniștri. El răspunde că atunci când se va produce criza, o va face cunoscut Camerei, dar că până atunci o roagă să urmeze cu dezbaterea budgetelor.
Cine nu va fi mulțumit de aceste lămuriri, vina lui să fie; cât despre noi, nevoind să fim vinovați, ne declarăm că suntem foarte mulțămiți, fiindcă nimic nu înțeleserăm.
Tot ce puturăm afla este că în 17 ianuarie sara d-nii miniștrii, împreună cu d. Ionescu s-au întrunit în consiliu. Aceasta ne asigură cel puțin că și dacă va fi sau va fi fost vro înînțelegere între dânșii, ea nu este de natură de a slăbi întru nimic legămintele lor politice.
Atâta spune „Românul“.
Se va fi fierbând piatră scumpă în București.
„Courrier de Roumanie“ în numărul său de alaltăieri aduce mai multă lumină în această privire. El spune că în ajunul procesului foștilor miniștri ar fi de dorit ca în capul departamentului justiției să fie d. Vernescu, a cărui nepărtinire e recunoscută de toate partidele. Nu că ar pune în vreo îndoială nepărtinirea d-lui E. Stătescu, dar d-sa e șef de partid și inamicii guvernului cred a-l putea acuza de părtinire. Prin urmare d. Vernescu ar fi omul situației și locul său este la justiție, zice „Courrier de Roumanie“.
În dealtfel — continuă ziarul — d. Ionescu nu s-a retras decât pentru a grăbi soluțiunea, căci d-sa nu dorește decât ceea ce vrea toată lumea, adecă ca d. Vernescu să primească portofoliul justiției.
Cu mult mai clară nu este nici versiunea aceasta, dar ceea ce pare lămurit e că d. Vernescu va trebui să se retragă de la interne.
Corespondența politică spune într-un comunicat că principele Milan au răspuns la telegrama lui Midhat Pașa că în principiu e gata de-a începe tratările de pace între Serbia și Poartă. Totodată principele a cerut a i se comunica bazele asupra cărora se vor deschide și trata condițiile păcii. Sârbii se măgulesc că bazele vor fi aceleași pe cari le-a propus conferența. Afară de aceea mai e perspectiva că aceste tratări se vor face în Viena între Aleco Pașa (Vogoridi) și întregul agentul sârbesc din Viena, Zukici, din care cauză s-au și început convorbiri preliminare între ambasada turcească și numitul agent din Viena.
Un corespondent din Berlin al lui Pesther Lloyd spune: că Anglia cu tot dinadinsul i-au dat a înțelege Porții ca să nu caute cumva la închierea păcii să se folosască de slăbiciunea aparentă a Serbiei. Tractatul de Paris le dă puterilor dreptul de a interveni la regularea raporturilor dintre sultan și vasalii săi, și de acest drept vor uza puterile în orice caz. Anglia, urmează corespondentul, adoptă punctul de vedere rusesc în cestiunea sârbească, pentru a întări partidul păcii în Petersburg și pentru a-i da un argument că și fără război se pot căpăta toate cele dorite, cu consimțământul Europei.
Ca să se vadă ce serioase sunt intențiile constituționale ale Turciei, spunem numai că s-au făcut un frumos început cu numirea senatorilor.
S-a numit întâi și-ntâi Ahmed-Kaisserli Pașa, fost ministru de marină, om ce se bucura de oarecare celebritate pentru că era singurul ministru în toată Europa care nu știa — citi și scrie. Unu la mână și cei mulți înainte.
„Timpul“ adusese știrea că softalele ar avea cutezanța nu numai de a trece prin România, ci chiar de a petrece o zi în București, și sfătuiește pe băieții decorați de a reveni de la hotărârea lor pentru a evita orice turburări. Nouă ni se pare că pericolul turburării s-ar putea evita dacă li s-ar îngădui „docților magnați“ petrecerea a 24 de oare — în beciurile poliției. Dar ceea ce e caracteristic pentru vremea noastră, pentru „putrejunea mărului“, este că se găsesc organe care să ieie asupră-le apărarea acestor băieți, care, în loc să învețe carte și să-și împlinească prin învățătură știrbăturile firești ale minței lor, pleacă să complimenteze pe turc cu o bandă de țigani în urma lor. Acest organ e „Trompeta Carpaților“, care se esprima astfel:
De câteva zile s-a dat vorba prin București că studenții maghiari cari s-au dus la Constantinopole ca să prezente generalissimului armatei otomane, Abdul-Kerim Pașa, o sabie de onoare în semn de omagiu pentru succesele repurtate contra armatei panslavismului la întoarcerea lor de acolo și-ar fi propus a vizita și capitala românilor, ca călători și în același timp aflăm că agenți umblă în toate părțile, îndemnând pe studenții români a merge să facă acestor oaspeți ai noștri, la sosirea lor, o demonstrațiune ostilă.
Noi n-am putut crede nici chiar pe roșii capabili de o asemenea insultă nobililor juni pelerini, care este o insultă, nouă (cui nouă?), o insultă simțimintelor celor mai nobili, principielelor celor mai înalte de toleranță și de respectul conștiinței și care ne-ar arăta într-un grad de sălbătecie în care, spre mândria noastră de români, n-am fost nici în timpii barbariei.
O notiță însă în jurnalul Timpul de vineri, 14 ianuarie, pe care o cetim cu mirare uimită, nu ne mai lasă nici o îndoială că o asemenea propagandă s-a făcut și că în complicitate cu redacțiunea Românului a căzut și redacțiunea jurnalului Timpul.
Poreclirea de softale pre elita junimii maghiare, docți magnați din universități, cu curagiul conviețiunei lor, duși preste ape și preste munți, iese dintr-o foaie care se zice cea mai serioasă în România, conservatoare și gravă, presupusă a fi și mai știutoare de regulele bunei-cuviințe, de respectarea opiniilor politice și de obligațiunile ospitalității.
Urmează apoi invective și esclamații teatrale la adresa „Timpului“, după care Trompeta binevoiește a zice:
Trecem preste toate; preste insulta însă adusă nobililor vecini cari vor să se întoarcă prin țara noastră din pelerinagiul lor nu putem trece.
Ce fel! Domnule redactor, țara noastră, renumită pentru toleranța și ospitalitatea ei, deschisă totor opiniunilor, totor credințelor să se închiză onorabilităților cari vor să o viziteze ca vecini amici, fără nici o ură, fără nici un spirit de dezordine, pentru că aceștia nu se închină panslavismului și arată simpatie reformelor liberali în Orient, simpatie bunului nostru suzeran, cu care suntem în cei mai buni termini, cu cari tractatele și voința națională cere să fim amici?
Noi credem că acești nobili pelerini ar fi putut trece prin Moscova și Petersburg fără să li se facă insulta ce li se face în România de către un jurnal bine născut, bine crescut, serios și conservator, inamic, al oricării dezordine.
Treceți fără sfială, buni vecini, cu credințele voastre, cu opiniunile voastre, prin România, prin capitala ei; opriți în primul hotel, mergeți în uniformele voastre în theatrul cel mare și fiți bine încredințați că nu se va găsi un singur june român asupra căruia să fi avut o cât de mică influența cele zise vineri în jurnalul Timpul. Din contra, veți avea poate strinsori cordiali din animă, pentru că nu politia străină regulează societatea română.
Asemenea câteva scăpări sau greșele ale unui jurnal care voiește să acrediteze că s-a născut matur, că este conservator și prin urmare tolerent, dacă nu mai mult, pentru toți cari manifestă spirit conservator, adică contra revoluțiunilor — ceea ce netăgăduit au manifestat în data aceasta ungurii; când un jurnal ca Timpul, cum a vrut să se recomande Timpul, face asemeni lucruri el se degradă din zi în zi și dă pretexte altora să facă patriotism din nou și să deschisă alte jurnale pentru același număr de cetitori, pentru oameni de aceleași credinți, dară cari zic că le-ar plăcea un limbagiu mai demn, o purtare mai convenabile și o limbă mai curată.
N-ar crede cineva ochilor săi proprii că aceste șiruri sunt scrise în România.
Dar față cu această înfruntare, făcută lumei întregi, noi ne vom abține cu toate acestea de la orice esclamații și vom relata numai fapte.
Studenții germani din Viena, desigur inamici vii ai panslavismului, le-au trimis softalelor un „pereat!“.
Studenții din Berlin, asemenea inamici ai panslavismului, le-au trimis pe cale telegrafică un frenetic „pereat!“.
În fine chiar senatul universității din Pesta au hotărât să ieie cele mai stricte măsuri contra banalităților unor nevrâsnici cari nu se sfiesc de a trage în cercul patimilor lor de rând sacrificiile pe cari micele state de preste Dunăre le-au făcut pentru o cauză până acuma încă sfântă. Departe de noi de a fi panslaviști. Dar un stat de cămătari, risipitori și hetere, cum durase de-o mulțime de ani în Constantinopole, hrănindu-se din esploatarea neomenoasă a populațiilor agricole și a breslelor orășenești, era ceva neauzit pe continentul european, mai ales în veacul nostru.
Și contra acestui sistem s-a ridicat Serbia, având în parte-i sfințenia muncei și a culturei, o administrație regulată și îngrijitoare, o justiție solidă, finanțe neîncurcate, o stare economică a populațiilor modestă, dar înfloritoare. Și toate aceste bunuri ale ei, morale și materiale, le-a pus în cumpănă în fața unui stat condus de femeile din harem și de cămătari din Bizanț.
Nu e până astăzi popor care ține câtuși de puțin la demnitatea sa care, contrar poate din rațiuni politice mișcării slave, să nu fi manifestat totuși simpatii „involuntare“ pentru Serbia, sau să fi păstrat cel puțin tăcerea. Cele mai vehemente organe „germane“ au atacat pe ruși și panslavismul, dar n-au apărat pe turci. Distinguendum est.
Numai două neamuri s-au asociat în lauda turcilor, maghiarii și evreii din Austria. Astăzi li se mai asociază și redactorul „Trompetei“.
Să li fie de bine.
Ca guvernul austro-ungar să ție diplomaticește cu turcii e de esplicat prin rațiunile sale de stat care trebue să domnească ori și unde, pentru a face cu putință existența. Pentru ca să exiști, sacrifici ceea ce iubești, necum ceea ce-ți este indiferent — un punct de vedere foarte egoist, dar întemeiat pe instinctele curat animalice ale naturei omenești. Dar când tinerimea unui popor care nu are, nici poate avea asemenea rațiuni de stat își manifestează într-un mod atât de brutal și în disprețul lumii simpatii atât de barbare, atunci cu drept cuvânt ne 'ntrebăm ce popor este acela care i-a dat naștere? Ce fiare vor deveni acești bipezi vertebrați când vor mai avea și rațiuni reci pentru acțiunile lor?
Mai adaogă la toate aceste considerații și modul cum ne tratează ungurii prin ziarele lor și cum regularisesc pe connaționalii noștri de peste Carpați și tabloul e complect.
Toleranți sântem și creștini, dar, oricât de creștini, toate acestea trebuie să aibă o margine — și marginea este escortarea polițienească a softalelor până la graniță, pentru a evita scandalele între publicul român și „nobilii oaspeți“ ai „Trompetei“.
Ca răspuns la persiflarea poeziilor unui domn Anghel din Botoșani, care, în complicitate cu alții, a fost comis un calendar cu versuri și novele imposibile, un domn R. găsește ocazie de a discuta persoana redactorului părții neoficiale a acestei foi. Aceasta n-ar fi nimic. Suntem deprinși de a vedea amestecându-se în discuții unde nu este vorba nici de casa, nici de familia cuiva elemente cu totul personale, cari trec adesea în domeniul imaginațiunei pure. Dar ceea ce se pare din notița d-lui R. e că botoșănenii s-ar fi supărat din cauza dărei noastre de samă, pentru că i-am fi numit pastramagii, ba ceea ce-i mai frumos, d. R. crede că ne pare grozav de rău că ne-a aplicat acest nume.
Cu părere de rău îi vom spune că nu avem acest talent și, dacă l-am avea, nu ne-ar fi de loc rușine de el, căci o meserie pozitivă este totdeauna onorabilă. Apoi e pozitiv că tocmai uscăturile din Botoșani sunt un obiect de esport care au ajuns până la Londra, încât acest articol este tot așa de bine un titlu de onoare pentru Botoșani precum e brânza pentru Limburg, untdelemnul pentru Provence, vinul pentru Champagne.
Prin urmare am vorbit foarte serios când am zis că vechiul târg al Botoșanilor e renumit pentru un articol industrial, iar nu pentru literații pe cari nu-i are. De aceea susținem din nou: nu este exact ceea ce zice d. R., că „din Botoșani a văzut ieșind multe bucăți de poezie admirabile, cari fac onoare nu numai Botoșanilor, ci țării întregi“.
Noi cunoaștem aproape tot ce s-a scris în românește și susținem contrariul. Dintre cei mai vechi, Ralet a scris mai corect, dar cu toate acestea operele lui n-au însămnătate. Între cei mai noi I. Adrian e necorect în formă și lipsit de gândiri serioase. Cât despre geniurile poetice, literare, medicale, financiare, juridice etc. etc., cari ar fi să iasă alături cu breasla pe care d. R. o tratează c-un dispreț pe care ea nu-l merită, acelea vor avea să apară de acu-nainte; pân-acuma n-am putut constata proveniența botoșăneană decât la producte ca acelea ale d-lui Anghel și ale altora de acelaș soi.
Cât despre redactorul acestei foi, el a crezut a putea renunța la onoarea de-a fi numărat între concetățenii acelui oraș, de vreme ce, zi cu zi numărând, n-a petrecut nici jumătate de an în Botoșani, încât el nu poate fi admis ca normă de ceea ce produce în genere mediul intelectual al Botoșanilor.
Fondul cugetării noastre n-au fost deci de a atinge câtuși de puțin susceptibilitatea botoșănenilor, ci a fost același ca și în alte notițe tot atât de nendurătoare ca și cea asupra literaturei ce se produce în acel oraș. Nu este vorba de d. Eminescu. Este adevărat că poeziile d-lui Anghel sunt rele? Da. Este adevărat că sunt productul mediului social care le citește și le 'ncurajează? Da. Prin urmare …? E datoria unui publicist de a respinge productele greșite și criticele sale vor fi cu atât mai aspre, cu cât literații de cari va vorbi vor fi mai lipsiți de cultură. Când cineva nu s-a împrietenit nici măcar cu gramatica românească, să nu cuteze a scrie poezii și novele.
Toată această întâmpinare o scriem presupuind că discutăm c-un domn R. Cu „Curierul intereselor“ nu ne-am fi dat această osteneală, căci pentru redactorul acelui ziar orișice abstracțiune e dincolo de sfera priceperei sale. Redactorul „Curierului intereselor“ joacă în presa română rolul lui Achmed Kaisserli Pașa. Acesta era singurul ministru în Europa care nu știa citi și scrie, iar d. Balassan e asemenea singurul redactor, în univers poate, care asemenea nu știe citi și scrie. Acesta e un secret public în Iași și ar fi în toată țara dacă d. redactor nu s-ar păzi de-a scrie un singur șir în propriul său ziar. D-sa are un singur rol — de a tipări toate necuviințele câte i se trimit când i se pare că ating vreo personalitate superioară nimicniciei și ignoranței sale. A discuta cu d-sa e ca și când ai vrea să 'nveți pe-un orb pictura.
Dar chiar din partea d-nului R., notița, astfel cum e concepută, e o necuviință, la care am fi găsit cu totul de prisos de a reflecta un singur cuvânt măcar, dacă n-am fi crezut că sub ea se ascunde susceptibilitatea atinsă a vreunui botoșănean.
EHDEM Pașa, ambasador la Berlin, este numit mare vizir în locul lui Midhat Pașa, care este trimis la insula Mitilene; Djavdet Pașa, mai 'nainte ministru de justiție, e numit ministru de interne; Ohanes-Ciamici Pașa ministru de comerciu și Haffim Pașa ministru de justiție; Sadic Pașa e numit guvernatorul vilaietului Dunărei, Cadri Bey chemat la funcțiunea de președinte al consiliului de stat.
Midhat Pașa a fost depărtat pentru c-a complotat în contra sultanului. Complotul urzit de el avea de scop răsturnarea sultanului Abdul-Hamid și înlocuirea sa cu fratele ex-sultanului Murad V.
Lui Midhat Pașa i se va lăsa libertatea d' a debarca la Brindisi.
Un hat imperial confirmă din nou aplicarea constituțiunei.
Ali Pașa e numit guvernator al Adrianopolei.
Astăzi în 30 ianuarie va avea loc în sala Conservatorului concertul dat de violonistul Th. Micheru (artist român), cu concursul binevoitor al D-lui G. Scheletti. Programa e următoarea: No. 1 Beethoven. Sonata (în A-dur) pentru piano și violină. No. 2. I. Artôt. Fantazie briliantă. No. 3 Mendelssohn. Adagio. No. 4 a) Micheru. Nocturnă pentru violină singură. b) Iubirea (romanță). c) Dorul (romanță). d) Hora Floricica (cu acompaniament de piano). No. 5 Beethoven. Romanța (în F-dur). No. 6 Alard. Fantazie de concert. Prețurile locurilor: Locul 1-i 10 franci, locul al 2-lea 5 franci. Biletele se pot căpăta la magazinul de muzică la d-nii Hirsch și Fincke și în sara de concert la casă.
Maiestatea Sa a primit demisiunea cabinetului unguresc Tisza. Președintele actual al consiliului e însărcinat cu gerarea afacerilor, dar se crede că acest provizoriu nu va dura mult, de vreme ce sunt perspective că un nou cabinet se va forma cât de curând. Cabinetul austriac Auersperg au ținut nu consiliu pentru a stabili linia sa de purtare în aceste împrejurări. Persoana despre care se vorbește că s-ar însărcina cu formarea noului cabinet unguresc este baronul Sennyei, deși alții vor a ști că baronul a declinat definitiv această onoare.
În Camera deputaților din Pesta s-a citit un rescript al președintelui consiliului adresat președintelui Camerei, prin care se anunță că în 8 fevruar demisiunea ministeriului a fost primită de M. S. Împăratul. În cea mai adâncă tăcere a parlamentului, D. Tisza luă cuvântul pentru a spune conform uzului parlamentar cari au fost motivele și împrejurările ce l-au silit a demisiona. Opinia sa este că cestiunea băncii nu se poate dezlega altfel decât prin crearea unei bănci autonome ungurești.
Dar, în vederea greutăților politice și a strâmtorărei financiare, cabinetul a fost de părere că, păstrând pe deplin inviolabilitatea dreptului Ungariei, să reguleze această întrebare deocamdată în înțelegere cu guvernul celuilalt stat confederat. În această desbatere însă au rămas multe cestiuni in suspenso, mai cu samă aceea a constituirei unui organ central.
Aicea ministerul unguresc a întâlnit o cerere care nu putea fi primită fără a păgubi demnitatea statului maghiar, deci n-a găsit altă cale decât de a rupe cu trătările. Cererea Austriei e ca în acel organ central membrii unguri să fie totdeauna în minoritate, ceea ce nu se împacă cu demnitatea națională.
Rămânea deci încercarea de a crea o bancă autonomă, drept pe care nu i l-a contestat nimeni Ungariei. Dar îngrijirile regelui pentru monarhie și țară sunt așa de mari în această privire încât cabinetul unguresc nu le-au putut risipi.
Nu rămânea deci decât să-și dea demisia, pe care Maiestatea Sa a binevoit a o primi. Tisza a rugat apoi Camera ca să-și suspende ședințele până când regele va fi dispus ceva în privirea noului guvern, ceea ce nici va dura mult, de vreme ce Coroana dorește ca nesiguranța să se sfârșască cât de curând.
Se zice că generalul Ignatief a avut însărcinarea de-a cere de la comitele Andrassy declarații hotărâte asupra poziției ce va lua-o Austria față cu Rusia în cazul unui război.
Atenția generală au atras-o în zilele cele din urmă interpelația pe care D. Cogălniceanu a făcut-o în Senat cu privire la starea universităței din Iași.
Cu un bogat material de probe, d-sa a voit a dovedi că acest institut de cultură este în decadență, din cauză că profesorii se ocupă cu alte lucrări decât acelea ale științei și cumulează funcțiuni adesa incompatibile cu catedra lor. Drept care interpelantul a provocat pe ministrul instrucției de a ținea pe profesori la împlinirea îndatoririlor lor.
D. ministru, răspunzând, au arătat cu această ocazie defectele legii instrucției și cum ea nu pune piedici profesorilor de-a se servi de dreptul de a fi aleși în corpurile legiuitoare, nici îi oprește de la ocuparea mai multor funcțiuni.
Interpelantul, nemulțămit cu acest răspuns, au revenit asupra cestiunei și a culminat propuind următoarea moțiune:
Senatul, auzind esplicările date de d. ministru al instrucției și văzând starea universității de Iași, provenită din absența profesorilor, invită pe d. ministru a aplica art. 386 etc. din legea instrucției.
Această moțiune a d-sale a fost primită alaltăieri cu adeziune din partea guvernului.
Dacă ar fi de crezut aserțiunile ziarelor din Viena, atunci criza băncii se va risipi în favoarea Ungariei. În adevăr Tisza și-a fost dat demisia. Împăratul a fost primit-o, ba însărcinase pe baronul Sennyey cu formarea unui cabinet nou, însă preste noapte se schimbară lucrurile. Ungurii au știut, prin mijlocirea contelui Andrassy, să-l convingă pe împărat că un alt ministeriu unguresc nu-i cu putință și că acesta este le meilleur des ministères possibles, aplicând maxima lui Leibnitz la oasele muritoare ale d-lui Tisza.
Se vede că lucrul era prevăzut și precugetat astfel. D. Tisza a reintrat în ministeriul unguresc pe ușa pe care ieșise, și toată demisia sa n-a fost decât o comedie pentru a vedea ce efect va face asupra spiritelor retragerea ilustrului demagog.
Astfel înainte de 4 zile au fost iarăși o conferență, la care a luat parte d-nu Tisza ca demisionar și ministru ad interim cu colegii său Wenckheim și Szell pe de o parte și miniștrii austriaci Auersperg, Lasser și de Pretis pe de alta.
În această ședință nu s-a fixat sau delimitat nimica, dar s-au constatat numai că o înțelegere în cestiunea băncii nu e cu putință decât păstrându-se principiul parității la compunerea consiliului de administrație.
Va să zică Austria au cedat Ungariei. De atunci urmează din nou conferențele și se introloacă iarăși regulat miniștrii reintrați maghiari și cei austriaci, cărora, dorindu-le deplină sănătate în pisarea apei, trecem la altele.
Între Serbia și Montenegro și Turcia pare a se stabili înțelegere. Cel puțin tratările preliminare între Zukici și Vogoridi la Viena par a fi fost atât de bune încât au încurajat pe sârbi de a trimite la Constantinopoli, pentru încheierea păcii, pe D. Kristici și Matici. Un decret princiar a convocat Scupcina cea mare pentru ziua de 26 fevruarie; iar pentru 20 a lunei curente s-a stabilit alegerile.
Principele Montenegrului dorește a trata pentru pace numai la Viena.
În urma circulării principelui Gorciacof domnește în lumea diplomatică o agitație tăcută însoțită de cutremur nervos. Într-adevăr, ce vor răspunde puterile la circulara Rusiei? Și ce sperează aceasta de la ele? După cât știm, cel puțin neutralitatea. Sigur este numai că Francia a început a se înțelege cu Anglia asupra unei procedări comune, în care însă tot această din urmă să aibă pasul întâi.
În Berlin credința în pace nu-i tare. La o soirée dată de ambasadorul Franciei și foarte bine vizitată s-a văzut că speranțele pentru mănținerea păcii sunt minime, deși toți cred că Rusia nu va grăbi nimic, ci va înainta gradat și foarte încet pe această cale.
Oricari ar fi soarta dezbaterilor asupra băncii, ba chiar a Austro-Ungariei preste tot, pe noi ne interesează numai întrucât ar putea avea drept rezultat o schimbare a politicei din lăuntru față cu popoarele nemaghiare și cele negermane. Dac' ar ajunge lucrul la estrem, nu credem că maghiarii ar păți-o tocmai bine, căci astăzi ei sunt mai urâți decât la 1848. Și cum erau iubiți pe atuncea, se vede dintr-o scrisoare autografă a lui Kossuth datată din Debrețin 26 apr. 1849, în care faimosul agitator se esprimă astfel:
Urmând simțământului inemei mele, nu esitez a declara că dacă, aprețiând cele mai sus zise, vor grăbi (românii) fără amânare a da garanție despre purtarea lor pacifică în viitor, nu mă voi sfii ca în numele păcei și al iubirii să aruncăm văl asupra delictelor politice din trecut, însă cu escepțiunea acelui om care a abuzat în mod infam de înalta sa poziție bisericească și de încrederea poporului călcând în mod rușinos datorințele sale cătră D-zeu și cătră patrie, nu numai a amăgit poporul român la răsculare și prin aceasta a fost îndemnătoriul la atât a pustiiri și vărsări de sânge, ci s-a înjosit încă la trădarea de patrie, ce nu i se poate ierta niciodată, ba nu s-a înfloriat a provoca, a îndemna și a mijloci irumperea de putere armată străină în țară, pentru a măcela pre poporul propriei sale patrie, și acestea toate le face așa încât totodată a fost destul de vil a juca un rol de fățarnic mincinos, pentru ca în mijlocul păcatelor sale trădătoare de patrie să adoarmă cu cuvinte dulci atențiunea și priveghiarea mea și a soților mei de la guvern; numele acestui om este Andrei Șaguna, asupra capului căruia multul sânge ce s-a vărsat strigă răzbunare dreaptă și care, precum este declarat de trădătoriu de patrie, așa nu poate avea parte de iertare pre acest pământ.
Și acestea toate Kossuth le scrie despre unul din cei mai moderați oameni, care se înțelege că nu s-a putut însufleți niciodată de strania onoare de a fi numărat între turci sau maghiari, încât ceea ce a făcut contra acestora era în realitate un serviciu adus umanității și un merit față cu popoarele transilvane.
Mai interesantă însă este această scrisoare din alt punct de vedere. Șaguna a fost tratat de un partid românesc din Transilvania ca vânzător al intereselor românești și ca maghiarofil. Acum însă se vede cari erau adevăratele lui simțiri. În faptă mitropolitul transilvan, politic de la creștet pân-în tălpi, își cunoștea așa de bine poporul, oamenii, inteligența, încât nu i-au crezut capabili de-a resista la 866 cu efect la introducerea dualismului. Ca toți politicii de talent, Șaguna era pesimist, ș-a calculat totdeauna cu împrejurările cele mai rele, nu cu cele mai bune. Îndealtfel lipsa lui de încredere nu în energia, dar în judecata sănătoasă și oarecum realistă a conluptătorilor săi a fost în parte adeverită de vreme.
Societatea literară „Junimea“ va ținea și în acest an prelecțiunile ei obicinuite, cu care publicul ieșan s-au familiarizat acum de treisprezece ani. Obiectul prelecțiunilor din acest an vor fi diferitele sisteme metafizice (dacă sub metafizică vom înțelege toate ideile pe care le-a avut sau omenirea sau unele școli filozofice asupra începutului lumei, a originii făpturii și răsăririi neamului omenesc).
Astăzi duminică d. Pogor va introduce pe auditori în materie prin considerațiuni teoretice. Șirul prelecțiunilor este următorul: 1) Duminică 6 fevruarie. Privire teoretică, V. Pogor. 2) Duminică 13 fevruarie. Fetișismul, V. Conta. 3) Duminică 20 fevruarie. Politeismul, P. Verusi. 4) Duminică 27 fevruarie. Panteismul, A. D. Xenopol. 5) Duminică 6 martie. Monoteismul, V. Pogor. 6) Duminică 13 martie. Criticismul, A. D. Xenopol. 7) Duminică 20 martie. Materialismul, V. Conta.
Preocuparea de căpetenie este răspunsul ce-l vor da puterile la circulara guvernului rusesc. Dar oricât de multe și deosebite ar fi dezbaterile al căror obiect e renumita circulară, nu se știe pân' acum nimic pozitiv despre răspunsul pe care-l va da Europa.
Din Cetinie se scrie că în 4/16 l.c. s-au ținut consiliu mare asupra propunerilor de pace, se zice că foarte favorabile, pe cari le-ar fi făcut Poarta. O depeșă din Constantinopole vestește totodată că principele Muntenegrului s-a învoit ca tratările de pace să se facă la Constantinopole.
Știrile despre înarmări nouă în Rusia sunt dezmințite. Nu este vorba decât de întregirea trupelor mobilizate deja, nicidecum de mobilizarea altora nouă; tot asemenea nu este nici vorbă despre vro călătorie a Țariului la Chișinău. Marele principe Nicolaie au plecat la Odessa, parte pentru că medicii i-au sfătuit o schimbare de aer, parte pentru a inspecta trupele generalului Barclay de Tolly-Weimarn.
Sâmbăta trecută a sosit în București consiliarii de stat Kristici și Matici, însoțiți de secretarul ministeriului sârbesc de esterne, Pacici, cari apoi a plecat la Constantinopole împreună cu Pertew-Efendi, unde vor începe tratările de pace.
Duminica trecută d. Pogor a dezvoltat în sala Universităței privirea teoretică asupra materiei conferințelor din acest an. D-sa a arătat că crierul omenesc singur este deprins a reduce orice efect la cauză și orice cauză la efect, și neputând la 'nceput să pătrundă natura lor, el s-a temut de unele, au iubit pe celelalte, însă nu in abstracto, ci în formele cu totul concrete în cari i se prezentaseră. De-aci s-a născut fetișismul, adorarea obiectelor din natură, întrucât ele erau privite ca cauze stricăcioase sau folositoare omului. După aceea însă inteligența omenească bagă de samă că o serie întreagă de fenomene e pătrunsă de o singură lege, că afară de șirul văzut al lucrurilor trecătoare există oarecum ceva mai nalt decât ele și mai presus lor. Cea mai naturală presupunere era deci că există ființe care dirig cu intenție fenomenele naturale și că ar avea formă și natură mai mult sau mai puțin omenească. De aci se naște politeismul. Dar mintea cercetătoare găsi curând că aceste grupe de varietăți ale fenomenelor stau în unire, că universul întreg e supus unei legături care dovedea unitatea legii fundamentale, a cării emenațiuni erau toate celelalte, că toate fenomenele nu erau decât umbrele uneia și aceleiași ființe, presupusă ca fiind în natură. Acesta era panteismul. Când s-au presupus că și această lege universală nu este în lume, ci afară de ea, s-au format monoteismul, prin care s-au personificat principiul universului printr-un antropomorfism subtil.
Cu totul deosebit de aceste sisteme, al căror izvor a fost esperiența lucrurilor din afară, este idealismul lui Kant. Kant nu consideră legătura infinită între fenomene, ci supune cercetării însuși organul care le reproduce. Deosebind lumea de dinafară de intelectul ce o reflectează, Kant conchide că în sine lumea ne rămâne necunoscută, și nu avem înainte-ne decât rezultatul propriului nostru aparat al cugetării; că crierul este o oglindă care reflectează lumea într-un mod atât de propriu încât nimeni nu este îndreptățit de a judeca de la legile cugetării sale la legile cari domnesc universul. Astfel el disface ca un ceasornicar întreg aparatul cugetării și arată că esperiența nu este nimic decât analizarea unor reacțiuni ale sistemului nostru nervos.
Cel mai nou sistem metafizic este materialismul. Acesta stabilește că cestiunile metafizice, neputând fi dezlegate, sunt a se înlătura cu totul, rămâind ca esperimentele științifice și deducerile cu totul esacte din ele să înlocuiască această activitate specifică și cu totul neatârnată a crierului. Obiectul percepțiunei noastre este odată materia și pretutindenea materia, încât presupunerea că afară de aceasta n-ar mai esista nimic pare la întâia vedere justificată.
În fine prelectorul aduce aminte că întrebările metafizicei nu vor avea niciodată o soluțiune suficientă, din care cauză vor și rămâne totdeauna întrebări ce vor ocupa inteligențile omenești; apoi că scopul seriei de prelegeri nu este de-a convinge pe public despre adevărul cutărui sau cutărui sistem, ci numai de-a da o idee clară despre modul cum s-au făcut în vremi deosebite lucrarea metafizică a inteligenței omenești.
Ziarul „Temps“ scrie că, după informațiunile ce le-a căpătat, starea sănătății sultanului Abdul Hamid este neliniștitoare. Ca și fratele său Murad el are boală de crieri, încât medici cred a putea prezice o apoplexie cerebrală. Se vede că întreg neamul imperial Osman e fizicește degenerat, căci nimeni n-ar putea susținea nici despre Abdul Aziz că a fost pe deplin sănătos.
Totodată se vede ce puțin calcul au dovedit Midhat Pașa când au respins propunerile conferenței.
„Pesther Lloyd“, organul contelui Andrassy, judecă în această privire drept când spune că, odată ce Midhat au recucerit independența Porții, el a deschis din nou era despotismului arbitrar și a pus imperiul în aceeași stare în care se afla în cele din urmă zile ale lui Abdul Aziz. E clar că vremea s-a însărcinat de a da dovezile necesare pentru teoria susținută de cabinetul din St. Petersburg „că Turcia nu se poate regenera prin sine“.
De aci rezultă că cestiunea garanțielor, din înlăturată cum părea, au ajuns din nou în faza ei primitivă.
Tratările de pace între cele două principate transdanubiene și Poartă par a merge bine. D. Kristici au prezentat ministerului turcesc de esterne, drept acreditivă, o scrisoare a prințului Milan prin care acesta sperează că tratările începute de Midhat Pașa vor ajunge la bun capăt. Principele Muntenegrului s-a învoit asemenea de a trimete delegați la Constantinopole, cari vor avea să ceară tot teritoriul pe care muntenegrenii îl țin astăzi ocupat. În acest înțeles se rostește cel puțin „Glas Crnagorca“, organul guvernului din Cetinie.
Se aude că și vizirul novissim Ehedm Pașa și-ar fi dat demisia.
Mai toți miniștrii maghiari petrec în Viena, ocupați de a regula învoiala în privirea băncii naționale. Partidul „constituțional“ austriac va ținea o conferință și, dacă se vor primi concesiile făcute de cabinetul Auersperg, atunci bine, de nu, atunci d-nul Tisza va declara M. Sale că nu e în stare de a forma un nou cabinet unguresc.
În regiunile guvernamentale învoiala se privește ca definitivă. Cel puțin cabinetul Auersperg nu se îndoiește că principiul parității și celelalte concesii vor fi primite de Reichsrath și de Casa de sus și că atât conferența ministerială cât și cea a partidului „constituțional“ nu sunt decât niște formalități. Cu părere de rău constatăm că Ungaria învinge și învinge pe deplin.
Duminică în 13 luna curentă d. V. Conta va ținea în sala Universității prelegerea sa asupra fetișismului.
D. Conta ca scriitor e din numărul acelor puțini cari nu reproduc numai idei nerumegate din cărți străine, ci gândesc mai cu seamă singuri; apoi d-sa mai are talentul de a espune foarte clar materiile cele mai grele, fără ca prin aceasta limpezime obiectul să piardă ceva din însemnătatea sa. Aceste două calități, rare pretutindene, dar și mai rare în țara noastră, ne îndreptățesc a crede că prelegerea de duminică va fi îndestul de interesantă.
Ambasadele otomane din străinătate au fost avizate de a dezminți știrea despre îmbolnăvirea sultanului. Astfel comunicatul celei din Viena se esprimă astfel:
Ambasada otomană crede că trebuie să dezmintă în modul cel mai formal faimele turburătoare răspândite despre starea sănătăței M.S. Sultanului. M. Sa Sultanul a suferit înainte de câtăva vreme de durere de măsele, însă răul a dispărut deja și starea sănătăței M. Sale e pe deplin mulțămitoare.
În același senz se esprimă o telegramă din Petersburg adresată Corespondenței politice:
După relații primite aici din izvor competent starea sănătății sultanului Abdul Hamid este cu totul normală. Știrile despre simptomele unei boale mentale sunt răspândite de partida lui Midhat Pașa, spre a motiva agitațiunile începute pentru o nouă schimbare pe tron. Aici se crede că o asemenea catastrofă nu e verisimilă.
În Serbia sunt alegeri pentru Scupcina mare. Candidații conservatori au fost aleși cu mare majoritate. Între candidații pentru Belgrad e și un evreu, anume Abraham Oser. Ca semn al vremei alegerea aceasta e desigur caracteristică. În vremea când statul sârbesc era în război cu Poarta, patrioții semiți ai Serbiei s-au adresat direct la turci pentru a căpăta drepturi egale. Astăzi, în loc de a fi împușcați, jure belli, la colțurile ulițelor, ei sunt aleși în Scupcină.
Tratările de pace între plenipotanțiarii sârbi și Poarta otomană vor avea rezultat bun. În 8/20 luna curentă au avut loc în palatul Ministeriului de esterne cea întâi conferință între delegații sârbi și Savfet Pașa. S-a discutat cestiunea garanțiilor, în privirea căreia Poarta nu pare a face din unele puncte o conditio sine qua non. Această conferință au făcut impresie bună asupra amândoror părților, fiindcă au constatat reciproc dorința sinceră de a ajunge la înțelegere. O știre și mai nouă spune că Poarta ar fi renunțat la cererile ei de mai înainte și că încheierea păcii se va efectua încă înainte de sfârșitul lunei fevruar. Mai rămân a se discuta unele puncte formele cari să satisfacă opinia publică moametană, căci asupra cestiunilor de fond înțelegerea e stabilită.
Senatorii muntenegreni Bozo Petrovici și Stanco Radonici au plecat din Cataro în 9/21 la Constantinopole pe un vapor al companiei austriecești. Ei vor funcționa la tratările de pace cu Poarta ca delegați ai Muntenegrului. Pentru că tratările acestea promit a deveni mai lungi decât cele cu Serbia, de aceea se va prelungi armistițiul.
O telegramă a agenției Havas din 12/24 fevruarie arată că în acea zi pacea între Serbia și Turcia era aproape încheiată. Serbii au primit garanțiile cerute, însă punctele cari ating egala îndreptățire a evreilor și numirea unui agent diplomatic turc nu sunt atinse în convenție. Zece zile după ratificarea condițiilor de pace prin Scupcina sârbească trupele turcești vor părăsi teritoriul sârbesc. Delegații muntenegreni erau așteptați pe vineri în Constantinopole, iar ieri, marți, era să se deie ordin trupelor muntenegrene și celor turcești de a se ține în defensivă. Ședințele Scupcinei mari din Serbia, al căror scop e ratificarea păcei cu Turcia, se țin în săptămâna aceasta și anume de luni până joi.
Cestiunea băncii naționale a intrat în Austro-Ungaria în stadiul următor. În conferența partidului constituțional, vizitată de 200 de membri, deputatul dr. Herbst a propus următoarea rezoluție:
„Considerând declarația guvernului că, înainte de a da partidului constituțional votul său asupra compunerei consiliului general a băncii naționale, guvernul e în neputință de a încheia proiectele pentru pactul cu Ungaria: Considerând că tot după numita declarație votul dorit de guvern nu prejudeca întru nimic în privirea primirei sau respingerii tuturor celorlalte stipulațiuni a statutelor băncii precum și a tuturor celorlalte părți ale pactului, partidul constituțional declară: că păstrează pe deplin libertatea votului său asupra proiectelor privitoare la pact și asupra stipulațiunilor statutului băncii, apoi că cestiunea numirei viceguvernorului o privește ca deschisă, dar că în dealtfel compunerea consiliului general, comunicată de guvern, nu este în sine neadmisibilă“.
Această rezoluție a fost primită în cluburi de majoritatea Reichsrathului.
Din Londra se depeșează că guvernul englez a început negoțiările cu cabinetul de St. Petersburg pentru a obține terminul de un an ce-l crede necesar ca Turcia să poată aplica reformele promise.
Celelalte cabinete europene vor împărtăși opiniunea cabinetului de St. James.
Iar din Petersburg se dezminte zgomotul cum că țarul ar fi dat armatei ruse ordinul de a trece Prutul la 28 fevruarie ca fiind cu totul nefundut. Este adevărat că armistițiul acordat în urma ultimatului Rusiei espiră peste trei zile; dară știrile relative la negociațiunile începute între Serbia și Turcia fiind favorabile, armistițiul va fi fără îndoială prelungit în caz când aceste negociațiuni nu s-ar termina până la 1 martie.
În general situațiunea nu s-a schimbat.
Până acum nu putem avea încă indicațiunile ce trebuie să rezulte din răspunsurile puterilor la circulara prințului Gorciacoff.
Însemnătatea acestor răspunsuri va depinde de la turnura ce vor lua lucrurile la Constantinopol și de măsurile ulterioare la cari se va opri Rusia.
Duminica trecută d. Vasile Conta a ținut prelegerea sa asupra fetișismului. După cum era ușor de prevăzut pentru cei cari cunosc individualitatea intelectuală a acestui scriitor, prelegerea sa a fost foarte interesantă și a ținut încordată atenția auzitorilor mai mult de o oară și jumătate. Precum nici se putea altfel, d. Conta a judecat despre fetișismul antic după asemănarea celui modern; arătând apoi urme de fetișism în credințele de astăzi ale popoarelor, judecata sa prin analogie s-a dovedit a fi cu totul corectă, limpede și fără săritură. Cu această ocazie d-sa a dezvoltat o sumă de cunoștințe etnologice, încât fiecare propoziție conținea ceva nou; totodată a dovedit o cunoștință amănunțită a mitologiei populare române, a cărei analogie cu credințele populare ale altor popoare a făcut-o cu totul evidentă.
Dar tocmai din cauza bogăției de cunoștințe desfășurate cu această ocazie sarcina unei dări de samă pe scurt devine aproape cu neputință. D-sa a dovedit că credința în duplicitatea existenții noastre a pornit de la faptul că fiecare își are umbra sa. De acolo vedem la cei antici sufletele în chip de umbre, de-aceea, după credința poporului românesc, cel căruia i se ia umbra trebuie să moară. Dar, fiindcă toate lucrurile au o umbră, după credințele primitive toate lucrurile sunt însuflețite, astfel încât sălbatecul calcă pretutindene pe suflete, din cari cele mai multe sunt rele și puține, anume cele ale rudelor și prietenilor, sunt bune. Cu aceeași claritate a desfășurat apoi metoadele de a omorâ sufletele, de a dobândi prietenia lor, de ale aservi; au arătat cum toate mișcările în natură li păreau produse de spirite, cum vântul e reprezentat ca o mulțime de spirite ce biciuiesc frunzele pădurei și valurile apelor, cum zelirul e un spirit mângâios ce spune povești florilor, cari râd de toate aceste, rămâind serioase numai pietrile bătrâne, care în viața lor lungă știu că acestea sunt deșărtăciuni ușoare. Mai ciudată este credința că ființele au mai multe suflete, pentru a cărei ilustrare a adus, pe lângă altele din viața sălbaticilor, și credința țiganilor că au cel puțin trei suflete, apoi o poveste românească populară despre un om cu viața vecinică, a cărui vecinicie constă tocmai într-aceea că-și ascunsese sufletele foarte bine.
Credința că, pe când omul doarme, sufletul lui iese din trup și umblă pe unde vrea, au dat apoi naștere la vraja prinderei sufletului prin chemări mângâioase, a închiderei lui în ceară și într-o viță de păr și a nimicirii lui. Strigoii, luarea din urmă, făcutul, deochietul, făcutul de dragoste, toate se reduc în urma urmelor la unul și același princip, că adecă sufletul — după credința primitivă muritor — în neatârnare de trup poate fi vrăjit, prins, aservit și că e supus unor formule magice.
Departe de a fi redat măcar a suta parte din mulțimea faptelor aduse de prelector și tot așa de departe de a fi reprodus cugetarea unitară care le pătrundea pe toate, ne mulțămim numai cu aceste câteva însemnări, sperând că d. Conta va face din ele obiectul unui studiu în scris.
Ieri preste zi se făcuse vreme senină, încât mulți credeau să poată observa sara întunecimea prezisă; dar de la 5 oare după ameazăzi cerul a 'nceput să s-acopere c-o ceață alburie din ce în ce mai deasă, care n-a permis a se vedea intrarea lunii în umbra pământului.
În unul din ultimele sale numere „Unirea democratică“ deplânge lipsa de respect față cu autoritatea statului, care se 'nțelege că nu poate fi reprezentată decât prin persoane. Noi vom adăoga că acest spirit de rebeliune, atât de comun în tonul ziarelor în critica ce se face organelor statului, amenință a intra până și în școli. Astfel alaltăieri, miercuri, elevii școalei tehnice s-au împotrivit la esecutarea unei pedepse ordonate de ministeriu în urma propriei lor nerespectări a regulamentului școalei. Credem de prisos de-a adăugi că cea dendâi datorie a unui elev este ascultarea și supunerea și că rezonarea asupra măsurilor luate de superiorii săi trebuie reprimată.
Ministeriul turcesc de esterne a comunicat prin circulară tuturor reprezentanților Porții din străinătate instrucția de a dezminți din nou știrile, răspândite de ziarele străine, că sultanul ar fi bolnav, că vizirul ar fi să se schimbe și că populația din Constantinopole e în turburare. Toate aceste vești sunt lipsite de fundament.
O circulară a marelui-vizir cătră guvernorii provințiilor li impune acestora îndatorirea de a căuta ca populația să se dezarmeze.
Din cauza întârzierii delegaților muntenegreni, armistițiul între Poartă și Muntenegru s-au prelungit în mod formal pe douăzeci de zile.
Ziua de 17 fevr. (1 mart) 1877 este menită a fi remarcabilă în istoria țărilor dunărene. În 16/28 fevr. scupcina mare sârbească a primit bazele restabilirii păcii, convenite cu Poarta. Consiliul de miniștri al Porții asemenea au admis acele baze, încât joia trecută (1 mart s.n.) avea să se sebsemne instrumentul păcii. Scupcina mare a fost deschisă în 16 fevruarie la 9 oare, 50 min. dimineața de cătră principe în persoană și în ședință secretă, alegându-și prezident pe George Topazovici și viceprezident pe Teodor Tuciacovici.
Ședința a ținut până la 12 ¼, în ea s-au primit condițiile restabilirii păcii cu Poarta și, îndată ce și-au dat voturile, a fost în graba mare închisă. Această grabă „Politische Correspondenz“ o esplică prin teama guvernului că Scupcina putea să comită estravaganțe, de vreme ce între aleși erau și câțiva socialiști.
Dacă vom crede unei telegrame din Constantinopole, atunci actul închierii păcii s-a urmat astfel. În 17 l.c. s-a iscălit de ambe părțile un proces verbal conțiind trei puncte 1) status quo 2) amnistia 3) deșertarea teritoriului sârbesc în timp de douăsprezece zile. Apoi Serbia avea să deie Porții o notă relativă la garanțiile cerute și cuprinzând următoarele 4 puncte: oprirea de a ridica întăriri nouă, ridicarea flamurei otomane lângă cea sârbească, egala îndreptățire a evreilor și oprirea bandelor înarmate.
Despre numirea unui agent turcesc la Belgrad cât și despre Micul Zvornic nu va fi vorba în aceasta notă. Apoi principele Milan va adresa vizirului o telegramă, anunțând că aprobă condițiile păcii, după care Poarta va lua act de declarația Principelui și Sultanul îi va da un nou firman de întărire.
După zile senine și calde, cari păreau, a prezice sosirea 'n curând a primăverei, ne-am pomenit din nou cu vicol, omăt și frig. De două zile ninge într-una, omătul în troiene acopere ulițele și ulicioarele, trenurile cari vin din jos nu sosesc la Iași, încât în decursul acestor zile nu știm ce se 'ntâmplă nici înlăuntru nici în afară de țară. Numai trenul de la Suceava a sosit ca prin minune atât ieri cât și alaltăieri, aducând știrile de pace pe care le-am înregistrat în numărul de astăzi.
Se știe că societatea studenților români din Viena dă în fiecare an un bal splendid, care se bucură de un oarecare renume prin eleganța și frumusețea lui. Lunea trecută (în 14 fevr.) comitetul societăței compus din d-nii drd. Stihi (prezident), drd. Ciurcu și stud. tecn. Popazu au fost primiți în audiență de M. Sa Împăratul. Cu această ocazie Maiestatea Sa a binevoit a cere informații detaliate despre mersul societății studenților români și mai cu samă despre cabinetul de lectură; în urmă a promis că, iertându-l împrejurările, va veni asemenea la bal. Balul însuși era fixat pe ieri sâmbătă. Cu această ocazie directorul muzicei balurilor Curții Imperiale, d. Strauss, a dedicat societății o polcă-française, intitulată „Fulg de omăt“ (Schneesternchen).
Prin scrisoarea sub data de 21 fevr./5 martie direcția de esploatare pentru linia română Suceava — Iași ne comunică că de la 19 fevr./3 martie curent circulația tuturor trenurilor este întreruptă pe liniele române ale Companiei din causa vicolului, încât chiar și de la calea ferată a acționarilor precum și de la liniile austriace n-a sosit trenurile de joncțiune. Silințele de-a se curăți linia se speră că aveau să succeadă ieri la 22 curent.
Din sorginți private, a căror știri trebuesc însă primite c-un grad oarecare de precauțiune, aflăm că d. Dimitrie Sturza, ministrul de finanțe, și-ar fi dat din nou demisiunea, iar cabinetul ar fi în conflict cu Senatul. Până la confirmare sau desmințire notăm acestea sub toată rezerva cuvenită.
Din cauza vicolului n-a sosit poșta nici dinlăuntrul țării, nici din străinătate, încât ni lipsesc toate detaliile asupra știrilor multiple ce circulează în public. Astfel nu știm modul în care d. ministru al instrucției au cerut de la corpurile legiuitoare înființarea facultăților de medicină și de teologie la Universitatea de Iași, nici soarta proiectului obligativității alegerilor ș.a.a.
Generalul Ignatief a plecat pe la curțile din Berlin, Paris și Londra.
O depeșă mai recentă ne vestește deja că la Berlin a avut o întrevedere cu principele de Bismark și a doua zi a plecat la Paris.
Ziarul „Times“ pretinde a ști că generalul Ignatief va face propunerea de a dezarma; cu condițiune însă ca tratatul de Paris să fie abrogat.
Ziarele din Viena din 7 și 8 mart (iar N. Fr. Presse încă nainte de vro două săptămâni) au adus știri telegrafice din Rușciuc prin care întâmplarea de pe insula Dinului se caracterizază ca o călcare din partea românilor a teritoriului turcesc. Pentru a se vedea câtă bună credință dezvoltă autoritățile turcești, reproducem după „Românul“, care-n această cestiune e cu deosebire bine informat, următoarele detalii ‡.
- ‡ Vezi infra, p. 709.
Luni în 21 Fev. delegații Muntenegrului au adresat Porții cererile lor, cari sunt următoarele:
1. Cesiunea districtelor Zubci și Gațco, precum și a unor părți din districtele Colașin, Lipnic, Piva, Șarațco, Fecera până la Maitraveț, Cucci, Vasoievici; apoi Moracea, Line, Zeta, Gilone, până în lacul Scutari, Zabliac, Spuț, întăriturile de pe malul drept al Boianei, insulele întărite Vranina și Lesendria în lacul Scutari, Stoța, Crevțe și portul Spizza. 2) Libera navigației pe lacul Scutari și pe Boiana; îndatorirea autorităților turcești de a mănținea navigabil pe cheltuieli proprie canalul Boianei care dă în lacul Scutari. 3) Repatriarea herțegovinenilor refugiați. 4) Stabilirea unui modus vivendi pe bazele formulate în iulie 1875. Punctul din urmă însă nu este o condiție absolută și poate fi dat în lucrarea unei comisii mixte.
Mult mai grave sunt știrile pe cari le aduce „Corespondența politică“ în buletinul său din Petersburg. Principele Gorciacoff neprimind pân-acuma răspunsurile puterilor la circulara sa din 31 ian. au însărcinat pe ambasadorul rusesc din Londra, contele Șuvalof, de-a cere de urgență de la earl of Derby răspunsul cabinetului englez. Un aviz identic li s-a dat ambasadorilor Rusiei de pe lângă curțile din Viena, Berlin, Paris și Roma. Totdeodată contele Șuvalof a fost împuternicit de a declara că guvernul împăratului Alexandru nu cunoaște decât două soluțiuni ale Cestiunii Orientului. Sau că puterile signatare tractatului din Paris, în special Anglia, privesc tractatul de Paris ca existând încă în toate punctele sale, deși Poarta au respins hotărârile conferenței hazate pe acel tratat; sau cabinetul din Sf. Petersburg va privi acel tratat ca neexistând.
În cazul întâi Rusia pretinde ca puterile signatare tratatului să ceară împreună de la Poartă primirea deplină și în forma lor originară a tuturor hotărârilor luate în conferența preliminară, aceasta pe orice cale vor găsi de cuviință. Dacă puterile mari se pot decide de a primi acest punct de vedere, atunci Rusia nu mai are nici cauză, nici nevoie de-a ieși din concertul european. Atunci ea are posibilitatea deplină de a evita orice complicație războinică.
Dacă însă puterile s-ar hotărî să păzească neactivitatea de pân-acuma, atunci cabinetul din St. Petersburg va privi în această hotărâre: 1) Renunțarea, respective negarea îndatoririlor impuse Turciei prin acel tratat, 2) pierderea tuturor drepturilor ce rezultă pentru Poartă din acel tratat. Prin urmare Rusia va privi tratatul, în toate punctele ce o ating pe ea, ca nul și fără valoare și-și va păstra deplina libertate de acțiune.
Urmările acestor concluzii ale Rusiei pentru România sunt bătătoare la ochi. După cât știm numai „Timpul“ din București au atras atenția publicului român asupra greutății frazei din urmă, căci între stipulațiile ce-o privesc pe Rusia este și cesiunea Basarabiei române, între cele care privesc așa numitul „corp turcesc“ sunt cuprinse garanțiile de autonomie și suveranitate ale României.
Așadar șanțurile de pe Siret capătă acuma o deosebită însămnătate.
În unul din numerii acestei foi spusesem că se 'ntâmplase oarecari neorânduieli la școala tehnică, a cărora încheiere nu se putea prevedea la moment, din care cauză n-am găsit de cuviință de-a ne întinde în detalii asupra cestiunii. Acuma însă, când tot incidentul e închis odată pentru totdeauna, vom da în câteva șire o relație cu totul obiectivă a întâmplării, pentru a înlătura toate faimele eronate, câte se lățise în această privire. De la un timp încoace atât pedagogul cât și maistrii au fost denunțat direcției faptul că între elevi sunt câțiva malcontenți cari refuză a se supune regulamentului disciplinar al școlii. Izvorul acestor nemulțămiri se zice să fi fost niște instigațiuni din afară de școală, deci în afară de cercul de privighere al autorității școlare. Aceste acte de nesupunere se repetau tot mai des, încât pedagogul și maistrii s-au văzut siliți a raporta consiliului de disciplină că nemulțămiții nu primesc pedepsele ce li se impun, nici se supun la ordinele superiorilor lor. Totodată direcția se pomeni c-o suplică din partea câtorva elevi, prin care ei declarau că n-au lucru și cer să li se deie. Față cu această suplică maistrii au declarat contrariul, că aceste ar fi numai un pretest de-a face neorânduieli, că fiecare din ei are de lucru, dar că nu voiesc să lucreze. În fine consiliul de disciplină s-a văzut silit să ceară concursul consiliului superior de supraveghere, compus după lege din d. prefect al districtului, d. primar al orașului și d-un inginer județean. Acest consiliu de supraveghere a hotărât a propune ministeriului eliminarea din școală a opt elevi despre cari maistri și pedagogul raportase că nu voiesc să se supună și samănă disordinea și între ceilalți elevi.
Pentru a face eliminarea cât se poate de puțin penibilă atât pentru cei pedepsiți cât și pentru colegii lor, direcția au hotărât de-a începe cu trei, cari erau din orașul Iași chiar, și a vesti în privirea celorlalți mai întâi pe părinți, cari să vie să-i ieie. Dar aceștia trei au refuzat de a părăsi școala. În urma acestui refuz d. comisar al despărțirii a III-a i-a chemat pe câteși opt înaintea sa, le-a cetit ordinul ministerial prin care se dispunea ca să fie eliminați și i-au somat să părăsească școala. D. prefect în special a avut buna-voință de a-i instala pe cei din districte într-un hotel până ce or veni părinții ca să-i ieie.
Dintre acești opt eliminați unul, anume Vasiliu, a sărit noaptea peste îngrăditura institutului și a intrat în vorbă cu elevii rămași în școală, pentru a-i împinge și pe ei la aceeași nesupunere. Câțiva cari l-au urmat pe Vasiliu au fost arestați de poliție și eliberați în urma mijlocirii d-lui secretar al școlii, Climescu, cari i-au readus la școală. Dar spiritul de rebeliune încolțise deja. Cincisprezece dintre cei din școală s-au prezentat înaintea consiliului de disciplină și a cerut ca sau să se reprimească cei eliminați sau vor părăsi și ei școala. Atuncea d. director le-au spus în mod conciliant ca să gândească la ceea ce fac; „nimenea nu i-a silit să intre în institut și nimeni nu-i oprește să iasă. Să recugete însă că, dacă părăsesc școala, o părăsesc fără consimțământul direcției și că vor avea să sufere urmările“. Totuși acești cincisprezece au dat un fel de suplică, iscălită de toți, prin care declară că părăsesc școala.
Consiliul de disciplină a încheiat la moment un proces verbal, prin care s-a relatat și aceste neorânduieli ministeriului. În urma acestora ministeriul a dat direcției putere discreționară de-a esclude pe câți va voi și a reprimi asemenea pe câți va voi, desigur procedura cea mai umană și mai corectă din toate. Puțin trecu și cei cincisprezece a 'nceput a se căi de pasul lor și a reveni unul câte unul cerând iertare de la profesori și de la direcție. Câteși cincisprezece au fost primiți, după ce au declarat fiecare în parte că se vor supune tuturor pedepselor ce li va impune consiliul de disciplină. Astfel incidentul se poate privi ca închis.
Interpelațiunea d-lui Apostoleanu a ocupat ședința din 24 fevr. a Senatului. Această interpelațiune avea de scop să ceară guvernului publicațiunea actelor privitoare la misiunile d-lor Ghica, Rosetti și D. Brătianu în străinătate; publicarea actelor relative la convențiunile comerciale încheiate cu Franța, Anglia și Italia; în fine, interpelatorul mai cerea lămuriri guvernului în privirea memorandului din vara trecută a d-lui Cogălniceanu și în privința protestului adresat Porții cu ocaziunea promulgărei constituțiunei otomane, deci ea se compunea din patru părți distincte.
D. Apostoleanu dezvolta mai pe larg cestiunile ce adresa și rugă să i se dea răspunsul pe care lumea îl adastă cu nerăbdare.
D. ministru obiectă că ar fi bine ca biuroul să invite pe d-nu interpelant a împărți interpelarea sa și a fixa care din cele patru cestiuni conținute într-însa trebuie să facă obiectul dezbaterii.
D. Apostoleanu răspunse că nu poate consimți la o asemenea cerere, căci, dacă interpelarea făcută cuprinde mai multe punturi, ea are însă o țintă generală: dorința de a cunoaște politica esterioară a guvernului în privința tuturor faptelor importante cari s-au produs de la venirea lui; cu toate acestea adause că d. ministru poate începe cu partea care găsește de cuviință.
D. ministru de esterne tractă mai cu samă puntul al 3-lea din interpelare, relativ la misiunea specială a agenților trimiși la Londra și la Paris pentru negociarea aranjamentelor vamale cu unile din marile puteri europene și declară că, asupra acestui punt, afacerea fiind terminată poate da esplicațiunile ce i se cer, dar că, în privința celorlalte cestiuni, negocierile fiind încă pendente, nu ar putea vorbi fără a compromite chiar reușita acelor pertractări. D. ministru adăogă că numai dacă Senatul va da un vot prin care să-l oblige a tipări și distribui corespondența urmată cu cabinetele străine va consimți a se supune acestui vot; că în privința aceasta a luat avizul Consiliului de Miniștri, dar că atunci răspunderea gravelor consecuențe ce ar rezulta din această urmare va privi pe Senat.
După aceasta d. Ionescu arată pe larg dificultățile ce a întâmpinat guvernul ca să încheie convențiuni comerciale cu Anglia, Franția și Italia, pe de o parte pentru că timpul era prea scurt, iar pe de altă parte pentru că acele puteri insistau a se acorda izraeliților din țară drepturi politice; că, neînțelegerea fiind gravă între părțile contractante, iar tariful autonom și general al vămii trebuind să se aplice fără întârziere pentru statele cari nu încheiaseră convențiuni separate cu țara noastră, acele puteri au fost nevoite a consimți la niște angajamente provizorii, cu facultatea de a le prelungi când s-ar putea negocia tractate speciale până la terminul stipulat într-însele.
D. ministru aminti asemenea că, încă din luna lui octomvrie 1875, guvernul a început negocieri cu mai multe puteri mari ale Europei în privința tractatelor de comerciu și că ele erau bine dispuse a imita exemplul Austro-Ungariei și al Rusiei.
În espunerea sa, d. ministru atinse întrucâtva și celelalte cestiuni și anume: 1) că, la protestul contra unor articole din constituțiunea otomană, Poarta a răspuns în mod vag, încât guvernul s-a crezut nesatisfăcut cu acel răspuns; 2) că puterile cele mari n-au convenit încă asupra garanției și neutralității teritoriului țării; 3) că Franția nu se arăta dispusă să tracteze direct cu țara noastră, ci credea că trebuie să caute autorizarea Porții pentru aceasta.
După o dezbatere mai lungă și după ce d. ministru a declarat că nu poate publica actele relative la aceste cestiuni fără a le primejdui reușita, Senatul a hotărât a amâna discuția asupra acestor punte și a controla altădată actele diplomatice.
Atâtea ne spune „Timpul“1.
Iar depeșele telegrafice arată că gen. Ignatief nu are deloc intenția de-a preveni puterile că Rusia ar voi să iasă din concertul european, ci îmblă pentru iscăliturile unui „proces verbal internațional“ în care cererile de garanții de Rusia sunt și mai reduse decât înainte. Acest „proces verbal“ se zice că e cu totul nepericulos și inofensiv. În aceeași vreme în care ducele Decazes dă o soirée în onoarea lui Ignatief, la Petersburg ambasadorul imperiului german întrunește asemenea la o soirée strălucită cele mai înalte personage: împăratul, marele-duca moștenitor, marele-duca Vladimir, miniștri, c-un cuvânt toată societatea aleasă.
Deodată însă cu pornirea în lume a „procesului-verbal“ rusesc, telegraful semnalează o circulară a lui Savfet Pașa în care se promit reformele cele mai frumoase pentru supușii Înaltei Porți, încât un proces verbal european să pară lipsit de necesitate față cu fericitoarele proiecte ale Turciei.
- 1. Vezi infra. p. 710 — 711.
În 9 martie st.n. delegații muntenegreni și-au motivat pretențiunele arătând că acordarea lor este neapărată pentru întemeierea unei împăcări durabile. Savfet Pașa au răspuns la acestea că în genere pretențiile nu sunt admisibile și că mai cu samă opinia publică din Turcia se opune la cesiuni de teritoriu. Mai cu samă s-au împotrivi la cesiunea cetății Niksici, a teritorielor dinspre Albania și a portului Spizza. Așadar tratările de pace turco-muntenegrene amenință a se 'mpiedeca de stavile serioase.
Dumineca trecută d. P. VERUSSI a ținut prelegerea sa asupra „politeismului“ înaintea unui public distins și foarte numeros. Plecând de la considerația psicologică că politeismul este o religiune ce stă în legătură necesară cu gradul de dezvoltare intelectuală a unui popor și că e proprie mai cu samă neamurilor unde judecata puțin deprinsă este jucăria închipuirei, d-sa a arătat cum astăzi încă popoarăle politeiste (camciadalii, grönlandejii ș.a.) pun cauza fenomenelor naturei în persoane divine, a căror acte sunt vânturile, viscolele, tunetul și toate celelalte fenomene fizice. Trecând apoi la cosmogonia arilor vechi, a arătat cum din cultul lui Brahm care reprezenta universul înainte de creare și nu se putea nici gândi, nici personifica, religia a simbolizat încetul cu încetul pe creator în Brahma, în Vișnu puterea de viață, prin șiva moartea. A arătat apoi din ce cauză munții sunt totdeauna aleși de locuințe zeilor, cum zeii inzilor au devenit nemuritori, cum în fine dintr-o concepție preistorică și unitară s-a osificat religia în chipurile simbolice ale zeilor.
Prelectorul a trecut apoi la popoarele iranice, coborâtoare din cel aric, dar la care s-a dezvoltat cultul focului și apei dualitatea principiului universului.
Apoi a trecut la egipteni (hamiți) și la popoarele vechi semitice, arătând pretutindenea cum necesitatea psicologică a religiei politeiste se întrupa în chipuri foarte deosebite prin înrâurirea împrejurimei, în India sub impresiunea naturei mărețe, în Egipet sub impresiunea atârnărei acestui stat de soare, Nil și pământ.
Ajungând apoi la greci, la cari politeismul a născut o neîntrecută dezvoltare a artelor plastice, d-sa a arătat pe scurt cosmogonia grecească, apoi mitologia și reprezentarea plastică a figurelor ei. Totodată au arătat cum paralel cu cultul s-a dezvoltat metafizica, apoi scepticismul și cum acestea au adus la cădere politeismul grecilor și romanilor.
În fine d-sa încheie cu următoarele cuvinte: „Omul, din mijlocul vieții de toate zilele, din mijlocul suferințelor și patimelor de cari este cuprins, tinde întruna, gravitează cătră un ideal. În fiecare zi el crede că l-a atins și iarăși în fiecare zi se convinge că idealul de ieri nu este decât o nălucire a minții sale; încât credinți religioase, sisteme metafizice nu sunt decât părțile repetate ale unei spirale imense care, ridicându-se prin infinitul timpului, ne conduce la Divinitate, căci acolo numai se află adevăratul răspuns ce omul îl caută pre pământ“.
Cu mulțămire deosebită anunțăm că duminică va avea loc reprezentația de beneficiu a d-nei A. Dănescu. Piesele ce se vor juca sunt „Iudita și Olofern“, operetă în două acte cu muzica de Eduard Wachman tatăl, și „O palmă în teatru național“, comedie în 2 acte. Wachman tatăl era unul din acei muzicanți plini de talent și de reminisecnțe, care în vremea lui scutura ariile din mânică, încât o mulțime de operete din repertoriul vechi al teatrului bucureștean i datoresc lui origina lor. Cu toate că operetele acele sunt foarte plăcute, astăzi nu se mai aude aproape nimic de ele. Amintim numai, pentru cine le va fi văzut, feeriile: „Fata aerului“, „Lumea pe dos“, vodevilul „Cine vrea, poate“ și altele multe din șirul cărora e asemenea, „Iudita și Olofern“.
Despre beneficiență vom repeta ceea ce în coloanele acestei foi am constatat de mai multe ori. D-ra Dănescu nu e numai un talent, căci talentele se găsesc ușor, ci d-sa a știut totodată să rămâie pân-acum neatinsă de toate obiceiurile rele, de manierile stranie, de rutina vițioasă a celor mai mulți „artiști“. Vorbind simplu și natural, mișcându-se liber pe scenă, d-ra s-a ferit pân-acuma în mod egal de jocul glacial al unora și de exagerările celorlalți. Fie aceasta o fericită predispoziție naturală de-a păstra totdeauna măsura cuviincioasă în vorbă și gest, fie efectul studiului, pentru critic e egal. Dar pentru un om care cunoaște bine stările de cultură din țara noastră, care știe ce ieftină e lauda și batjocura jurnalelor și ce schimbător gustul publicului se naște întrebarea gravă dacă un artist, fie el oricât de pătruns de sfințenia aspirațiunei sale, va ști să se împotrivească tuturor ademenirilor pe care actorii setoși de aplauze le fac spectatorilor lor. După o lungă esperiență ne-am încredințat că mai în toate vremile adevărul, fie-n arte, fie-n științe, n-au adus decât roade amare și că trebuie să ai credința tare că ești plăsmuit din alt lut mai bun decât majoritatea oamenilor pentru a nu te coborî la ei, a pune preț pe opinia lor și a asculta instinctul mai bun al naturii proprie. Dușmanul cel mai mare al acestui instinct este succesul și cu atât mai de temut, cu cât e mai ușor.
La noi în țară succesul mediocrității e foarte ușor și lupta tuturor elementelor mai bune peste măsură grea.
Vorbind îndeosebi despre arta reprezentării dramatice, vom căuta în zadar, în țară la noi, un razim pentru talentele adevărate. Căci ce soarte-l așteaptă pe actorul cel bun chiar? Este vreun teatru național c-o existență asigurată, care să-și urmeze calea c-un repertoriu ales, neatârnând de publicul mare? Este vrun repertoriu în care fiece figură să fie eternă, încât actorul să-și poată însuși „capitalul de roluri“ potrivit cu talentul său, singura avere pe care un talent și-l poate câștiga? Nu. Fiecare director e silit să deie sau piese de senzație, pline de crime, dureri fizice, boale, și lipsite de caractere dramatice sau, alegând o cale și mai rea, să deie farse obscene în chiotele unui auditoriu foarte primitor de asemenea hrană, care nu apelează la inteligență sau la inimă, ci la simțiri mult mai josnice. Dac-am avea înainte-ne un talent de rând, toate reflecțiile noastre ar fi de prisos. Ele ni sunt inspirate numai de convingerea că avem a face c-un talent superior, căruia voim a-i arăta toate greutățile pe care le-a întâmpinat și le va întâmpina încă în spinoasa cale de „actor român“.
Din parte-ne dorim din toată inima ca reprezentația de beneficiu a d-rei Dănescu să fie onorată de prezența unui public cât se poate de numeros, ceea ce ne-ar dovedi că el a știut să aprecieze „dreapta măsură“ în jocul de scenă a tinerei artiste.
Joia trecută s-a reprezentat, în beneficiul d-nei Raiu Stavrescu, piesa „Maria Tudor“, dramă în 4 acte de Victor Hugo, tradusă de Const. Negruzzi. Amintim că d-nul Manolescu, d-na beneficientă și d-na Conta au jucat bine, dacă vom abstrage de la unele deprinderi de rostire contrare ortoepici românești și de la unele intonări retorice false.
Am spus-o de mai multe ori că un n nazal de felul celui franțuzesc nu există în limba românească și pronunția conte, contra, în care o și n să se rostească ca un singur sunet, nu se află după a noastră știre decât în vechea limbă bulgară, în limba polonă de astăzi și în cea franceză. Căci on nazal nu e sunet compus, ci o vocală de sine stătătoare, pentru care în limba românească nu aflăm nimic analog. Totodată protestăm contra unor neologisme introduse în frumoasa traducere a lui C. Negruzzi, „Rezbel civil“ desigur că nu este în scrierea lui Negruzzi, deși l-am auzit rostindu-se.
D. Galino a fost asemenea bine, deși după a noastră părere vor fi fost cauze care l-au oprit de-a fi și mai bine. Acele cauze se 'nțelege că nu le cunoaștem. Poate o prea repede punere în scenă, poate iar o dispoziție personală puțin favorabilă l-au oprit de a crea pe deplin rolul „strungarului Gilbert“. Ne-am deprins de a vedea pe d. Galino tocmai în acest soi de roluri la toată înălțimea talentului său, pe când în această sară jocul d-sale ni s-a părut puțin cam obosit.
D-na Conta a jucat cu mult adevăr și cu multă simțire. În privirea vorbei d-sale facem observația care am făcut-o și în trecut. Este în glasul d-sale un ton îngânat și plângător care trebuie înlăturat prin studiu și deprindere. D-sa trebuie să-și asprească pronunția și să vorbească din piept, rostind fiecare cuvânt bine despărțit de celelalte și cu oarecare energie. Aceasta este pronunția cea mai prozaică, ce-i dreptul, dar e cu mult de preferat acelui ton îngânat, care face declamația nespus de monotonă. Să nu se teamă că prin vorbirea apăsată și energică s-ar pierde ceva din simțirea ce voiește a esprima. Oricât de energic pronunțate vor fi cuvintele, simțirea adevărată va pătrunde prin ele.
Nu știm de unde și până unde actorii români au pronunții atât de străine. Limba românească este din acele cu dreaptă măsură; ea n-are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte: mai toate sunetele sunt medie și foarte curate. Cu toate acestea în teatru avem ocazie de a auzi vorbindu-se cu ton franțuzesc (nazal) sau spaniol (gutural). Gâtul d-lui Manolescu de ex. joacă un mare rol în declamația d-sale, deși în limba românească până și consoanele guturale c, g, ch nu se produc în gât chiar, ci aproape de el la capătul ceriului gurei.
E drept că o ortoepie românească, o carte despre buna rostire lipsește, dar nu lipsește rostirea vie a claselor culte, nu lipsesc scrierile bune, nu lipsește limba scrisă, a cărei dreaptă rostire este fixată de două sute de ani și mai bine. Ba chiar actorii români vorbesc foarte omenește acasă și cu prietenii lor; pe scenă-i altceva, acolo trebuie să vorbească ca franțujii și spaniolii. Ce bine și natural rostește de ex. d. Bălănescu, deși idiomul său e puțin cam moldovenesc.
Părăsind terenul ortoepiei, anunțăm din nou că astăzi se vor reprezenta în beneficiul d-rei Dănescu piesele „Judita și Olofern“ și „O palmă în sala teatrului“.
„Curierul financiar“, oglinda afacerilor de bursă din București, de mai multe săptămâni nu mai credea în război și trebuie să mărturisim că instinctul omului de afaceri a fost în cazul de față drept. Cu toate știrile pesimiste aduse de ziarele din străinătate, cu toată noutatea gravă că Rusia ar voi să se despăgubească c-o bucată din pământul românesc pentru sacrificiile bănești ce le-a făcut cu mobilizarea armatei sale, poșta din urmă ne aduce numai perspective de pace. Ignatief, în misiunea sa la curțile europene, a avut succesul de stimă pe care nimene nu-l poate refuza marei împărății rusești, iar în momentul de față Anglia — cea mai puțin accesibilă — a primit asemenea procesul-verbal european, care se va semna în comun acord. Alaltăieri, luni, generalul Ignatief avea să se întoarcă înapoi la Paris, ducând cu sine impresia bunei primiri pe care au găsit-o în Anglia. În puntele principale puterile sunt înțelese și mai rămân numai câteva puncte de detaliu de dezbătut.
Consimțirea cabinetului din St. Petersburg cu schimbările aduse procesului-verbal de cătră Anglia se aștepta încă de alaltăieri. După sosirea acelei consimțiri, textul procesului-verbal, în forma sa revăzută de Anglia, va fi aprobat în mod formal și de celelalte puteri.
Prin acest proces verbal puterile mari ale Europei vor declara cumcă ele continuă a se interesa ca și pân-acuma de țelurile Rusiei și se obligă de-a înștiința Poarta despre intențiile lor, invitând-o să realizeze reformele propuse de conferință. Această declarație guvernul rusesc o va privi ca o garanție suficientă pentru cauza creștinilor și ca o satisfacere pentru interesele și onoarea Rusiei. În urma acestora Rusia va demobiliza.
„Neue Freie Presse“ comunică următoarea depeșă de la Ismail:
În partea despre miazăzi a Basarabiei sunt concentrate mase extraordinare, fiind trupele așezate deocamdată prin cantoane. În zilele acestea o diviziune de cazaci, vro 5000 oameni, a fost comandată la Cahul, în apropierea granițelor române, unde se mută și statul major: trupele sunt pe picior de răzbel. Aprovizionarea și administrațiunea sanitară e pretutindenea bună; dar cuartierele sunt încă rele. Atât pentru aceasta, cât și în urma îndelungatei inactivități trupele sunt nemulțămite, cu deosebire întrucât mobilizarea a silit pe cei mai mulți a-și părăsi casa și familia.
Îndeobște disciplina e zguduită. În cercurile militare răzbelul e privit ca un lucru inevitabil și se susține că în curând trupele vor trebui să înainteze peste granițe în România. Deocamdată însă timpul și lipsa căilor de comunicațiune face absolut peste putință această înaintare.
De la Sulina se scrie că avangardele oștirei de la Chișănău au înaintat în săptămâna trecută până la Bolgrad, adică până în apropierea orașului Ismail. Pentru această înaintare sunt două esplicațiuni cu putință. Ori rușii sunt hotărâți a recâștiga Ismailul și atunci această înaintare nu ar fi decât un mijloc spre acest scop; ori voiesc să treacă Dunărea în partea aceasta spre a putea da Turciei europene o lovitură tocmai în centru. Astfel lumea e consternată. Cu deosebire între membrii comisiunei internaționale s-a răspândit temerea că, dacă rușii vor înainta, ei vor pune capăt lucrărilor comisiunei.
Alte ziare din Viena aduc știrea că guvernul rusesc a comandat cincizeci de locomotive și o mie de vagoane de transport potrivite pentru căile ferate din România. Comanda s-a făcut la Borssig (Germania); dar, cum această fabrică nu le are gata, ea s-a rugat de celelalte companii a-i împrumuta numărul cerut de locomotive și vagoane, pentru a le porni îndată spre România.
Poarta a respins definitiv cererile delegaților Muntenegrului. Ea consimte a le acorda numai o ușoară rectificare a fruntarielor. Delegații muntenegreni au referit rezultatele la Cettinje și așteaptă răspunsul principelui Nikita; deși consideră de pe acuma ca inacceptabile propunerile Turciei.
Generalul Ignatieff a sosit la Londra.
D. Northcote, ministrul de finance, a zis în ședința camerii deputaților că Rusia propune un protocol care conține espunerea vederilor puterilor asupra situațiunii în Orient. Anglia a cerut modificări, și ele au fost supuse la esaminarea comitelui de Șuvaloff. Acest din urmă așteaptă instrucțiuni de la Sant-Petersburg pentru ca să se poată pronunța.
Duminică în 6 c. d. A.D. Xenopol a ținut prelegerea sa asupra: „panteismului“. Lăsând la o parte teoriile filozofilor vechi și noi, pe care le-au considerat ca individuale, d-sa a dezvoltat mai cu samă panteismul brahmanilor care, fiind religia vie și pozitivă a milioanelor de oameni, merită din acest punct de vedere mai multă considerație decât ideile izolate a unor indivizi sau a unor școale restrânse. Prelectorul a fost de părere că panteismul s-a născut sub înrâurirea naturei împuitoare a țării și că soarele dătător de viață al miilor de forme organice era privit ca tatăl făpturei întregi, ba că fiecare făptură în parte era el însuși sub o altă formă. Cu acestă ocazie a citat testul unui imn din Rig-veda, făcut soarelui, și alt imn întru glorificarea focului, ca celui mai apropriat reprezentant al zeului suprem. Despărțirea oamenilor în caste nemișcătoare a rezultat asemenea din acest mod de a privi lumea ca și credința în metempsicoză și apatia poporului din India. Urmând apoi cu detalii din cosmogonia și mitologia inzilor, a trecut la acea mare reformă religioasă datorită lui Budha. D-sa a arătat că budhaismul s-a lățit mai mult în alte țări decât în India din aceleași cauze din cari creștinismul, născut în Iudeea, s-a răspândit mai cu samă afară de această țară. Această nouă religie era pesimistă, ca și creștinismul, și opusă concepției optimiste judaice. Aducând câteva detalii din viața lui Budha, prelectorul a espus mai pe larg cuprinsul moral al doctrinelor sale. În fine, abătându-se la cruțarea animalelor comandată de reformatorul din India, au arătat că în acest punct morala budhaistă e superioară celei biblice și a încheiat zicând că concepția religioasă brahmanică e cea mai apropiată de rezultatele științei moderne, iar morala budhaistă are analogii multe în formarea de societăți în Europa pentru apărarea animalelor. Auditoriul, numeros și de astădată, a fost mulțămit atât cu cuprinsul prelecțiunei cât și cu dicțiunea vie a vorbitorului.
Reprezentația de duminecă în beneficiul d-șoarei Dănescu a fost din cele mai succese. Vesela comedie în două acte „O palmă în sala teatrului“, localizată cu îndemânare de d. Manolescu, s-a jucat repede și c-o rară dispoziție din partea tuturor actorilor ocupați în ea.
În „Judita și Olofern“ intriga piesei e mai puțin interesantă, dar acest neajuns a fost precumpănit de ariile plăcute ale bătrânului Wachman, executate cu simțământ și tact atât de cătră beneficientă și cât și de cor.
Amândouă piesele s-ar mai putea repeta cu succes.
De la o vreme încoace publicul românesc a început a încuraja prin subscrieri ridicarea de monumente întru amintirea voievozilor care au asigurat existența sau au ridicat vaza țărilor noastre și a acelor cărturari care la începutul veacului nostru au dat început mișcării intelectuale. Astfel Mihai Vodă cel Viteaz, acea nenorocită jertfă a politicei casei de Austria, care-a realizat pentru câteva zile trecătoarea coroană a Daciei romane, acel bun ostaș și rău politic are astăzi statua ecuestră în fața Academiei din București; statuia lui Ștefan cel Mare, asupra mărimii căruia abia archivele din Venezia încep a ne lămuri și care crease Moldovei un rol atât de strălucit pentru vremea sa, va avea statuia sa în Iași; lui Grigorie Vodă Ghika, nobilul martir care au protestat contra ciuntirii pământului nostru, i s-au ridicat un monument în piața Beilicului cu concursul preaînălțatului nostru domn.
Dintre cărturari s-a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu).
Eliad se vede a fi fost în tinerețe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărțile sale didactice au dat ființă limbei științifice, din tipografia sa au ieșit la lumină între anii 30 și 45 aproape tot ce s-au tradus mai bine în românește. Cam de pe la anul 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureștean o suficiență nepomenită și o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba „Curierului de ambe sexe“ se latinizează și se franțuzește, el începe a scrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică, un product bastard al lipsei sale de știință filologică pozitivă și al unei imaginații utopiste. Făr' a avea el însuși talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcții poetice a cării merite consistau într-o limbă pocită și în versificarea unor abstracții pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade. Întâmplările politice de la 1848 și petrecerea sa în străinătate îi răpiră și restul de bun simț cât îi mai rămăsese.
El deveni din ce în ce mai închipuit și mai apocaliptic, încât întors în țara lui și făr' a fi încetat de-a esercita o înrâurire și mai mare ca-n trecut, el au mai trăit ca o primejdie vie pentru orice aspirare adevărată și serioasă. „Istoria românilor“ scrisă de el este o țesătură de închipuiri subiective și de greșeli; o a doua ediție a gramaticii e o adevărată babilonie de fantazii etimologice, iar poeziile sale sunt stârpituri de cuvinte străine înșirate după o măsură oarecare. Aproape tot ce-a făcut Ioan Eliad modestul învățător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade-Rădulescu. Oricine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunărei va trebui să vadă într-acest singur individ doi oameni cu totul deosebiți: unul modest, îngăduitor, plin de bun simț; celălalt suficient, invidios, trăind în ficțiuni și lipsit de orice bun simț.
În cei din urmă zece ani ai vieței sale îi mai rămăsese un singur instinct adevărat. Din cugetarea cu totul străină a tineretului el a prevăzut falimentul economic și intelectual al generației de față; a prevăzut că oamenii cari se gerau ca uriași nu erau decât niște comedianți, îmbrăcați franțuzește. S-ar putea zice chiar că acest om straniu avea în unele momente un soi de-a doua vedere. Cu toate acestea constatăm cu durere că multe din relele ce le prevedea ș-au avut cauza în chiar direcția pe care-o dedese el culturii române.
Un alt om al cărții căruia i se va reîmprospăta memoria este Gheorghie Lazăr. Camera a votat două mii de lei pentru a se înscrie în capul listei de subscripție. Totodată d. ministru al instrucției au îngrijit ca în țintirimul din satul Bolintin să se așeze pe mormântul poetului liric Dimitrie Bolintineanu o piatră de marmură c-un basrelief, reprezentând o mână ce depune o cunună de lauri.
În 7/19 mart protocolul s-a redijat în mod definitiv și s-a semnat de ambasadorii acreditați ai marilor puteri.
Diplomația consideră protocolul din Londra ca un protocol final al conferenței; articolul principal zice că, dacă Poarta nu va admite obligațiunea reformelor, puterile se vor consulta în urmă în privința demarșelor. Dezarmarea a fost numai obiectul discuțiunilor, și generalul Ignatief a vorbit în mod academic despre eventualitatea dezarmărilor Rusiei.
A doua zi textul protocolului s-a comunicat lui Musurus Pașa, pe care acesta l-a înaintat la Constantinopole.
La serata parlamentară din 19 martie sara, principele Bismark a zis că starea de față e favorabilă păcii. El s-a pronunțat că Rusia probabil va dezarma.
La 12 martie 1000 de turci, comandați de caimacamul de la Petrovaț, au năvălit asupra a două sate făcând măceluri. A fost o luptă la Nasta * cu Despotovici, din care acesta a fost silit a se retrage în niște păduri.
Insurecțiunea bosniacă ia din nou dimensiuni mari. Știrile venite din Cetinje susțin că toate încercările în comun ale consulilor străini nu sunt semne favorabile păcii.
În 14/26 curent generalul Ignatief au ajuns la Viena și în aceeași zi au avut cu contele Andrassy o conferență de-o oară. Generalul a plecat din Paris în cea mai rea dispoziție. După ziarul „France“ el ar fi spus la plecare ducelui Decazes: „Duminică voi vedea pe contele Andrassy și luni mă voi prezenta împăratului, apoi alerg de-a dreptul la Petersburg. Altceva n-am de făcut. Am făcut ce am putut și ce eram dator să fac; acuma întâmple-se ce s-a întâmpla.“ Către o altă persoană generalul să fi zis: „N-am avut niciodată o misiune proprie; am fost în fond un curier de cabinet care-au purtat un act diplomatic. Însemnătatea acelui act îmi era într-adevăr cunoscută, dar m-am mărginit a-l prezenta fără comentar miniștrilor statelor în care m-a dus boala mea de ochi. Nu eu am tratat cu Anglia. S-au lucrat adesea făr' a mă consulta pe mine. Am voit numai să văd lucrurile de aproape. Acuma nu-mi mai rămâne nimic de făcut și nu rămân un minut. Cei care-au făcut răul să-l îndrepteze.“ Tot „France“ spune că în urma rezistenței Angliei, Ignatief va încerca să puie la cale o nouă întâlnire a celor trei împărați.
O telegramă pe care „Gazeta de Colonie“ o primește din Paris pune în gura generalului următoarele cuvinte: „Plec la Viena cu convingerea că tratările nu vor ajunge la nici un rezultat; Austria nu va iscăli protocolul.
Noi n-am avut niciodată intenția de-a dezarma, ci numai de-a retrage de la graniță trupele noastre și a aștepta întâmplările din Turcia; nu putem dezarma după ce-am trezit entuziasmul nației, cu-n cuvânt: cred în război“.
Veștile cele pacinice din Londra se 'ntemeiau, după cum se zice, pe o neînțelegere. Contele Șuvalof, întorcându-se de la Paris la Londra, urmase cu prea mare zel tratările cu cabinetul englez și se vede că zelul prea mare în diplomație atrage neîncredere. Destul că contele a promis dezarmarea și alte concesii, iar când Ignatief sosi la Londra găsi protocolul conceput într-o formă care nu-i mai păru admisibilă, drept care își făcu rezervele sale. Aceste rezerve au fost aprobate din Sant. Petersburg. Iar opinia Rusiei despre dezarmare e următoarea: Rusia se declară gata a dezarma când pacea cu Muntenegru va fi încheiată și Turcia va fi-nceput să dezarmeze. Rusia se teme că redifii congediați ar putea să provoace neorânduieli și să atace pe creștinii ce i-ar găsi în cale, deci ea va dezarma atunci când Turcia va fi dovedit că poate dezarma fără turburări.
„Norddeutsche Allgemeine Ztg“, organ care stă în oarecari relații cu Ministerul de esterne ale imperiului german, crede că „episodul protocolului“ se poate privi ca terminat.
Scopul venirei la Viena a generalului este însă de a cere asigurări precise despre ținuta Austriei în caz de război. De la cabinetul din Berlin generalul are asigurări definitive pe care le comunică contelui Andrassy cu observarea că la Petersburg se așteaptă la o ținută identică din partea Austriei.
La anul 1864, sub Cuza Vodă și sub domnia statului, s-au înființat două școli de muzică și de declamație, una în București, cealaltă în Iași. Domnia lui Vodă Cuza e istoricește cea mai însemnată de la fanarioți încoace, atât în bine cât și în rău. Se poate spune că toate creațiunile acestei domnii au acest îndoit caracter: sub impulsiunea îngrămădirii trebuințelor moderne, românii au pierdut pentru multă vreme dreapta măsură a lucrurilor; instituții, legi, limbă, c-un cuvânt toate formele vieței publice aveau un aer pripit și netemeinic. Numele înlocuia aproape pretutindenea fondul, haina magistratului francez avea să reprezinte în România capacitatea juridică, titlul profesorului din Franța, câștigat aicea cu multă înlesnire, ținea locul învățăturii lui.
Luând în serios proverbele că „haina-l face pe om“ și că „acela căruia D-zeu îi dă o slujbă îi dă și minte destulă pentru ea“, România pare încă a fi statul despre care Oxenstierna spunea regelui său să meargă să vadă cu ce mică porție de înțelepciune se pot „ferici“ statele.
Pe cât domnea însă într-o parte a generației trecute o suficiență nemaipomenită, tot pe atâta cealaltă parte a inteligenții naționale se împluse de neîncredere față cu toate creațiunile lui Cuza Vodă, față chiar cu acele a căror necesitate s-ar fi putut discuta până la un punct oarecare, al căror caracter îndoielnic era poate cauzat mai mult prin relele baze ce li se pusese decât prin sine înșile. Se 'nțelege că generația actuală nu este în stare de a hotărî care din aceste două direcții spirituale are dreptate, cea încrezută și optimistă sau cea sceptică și pesimistă, căci nici una nici cealaltă nu sunt încă atinse de indeferentism, n-au renunțat de a voi binele comun.
Între creațiile cari sufereau de neajunsuri în chiar bazele lor era și școala de muzică din Iași, asupra căria părerile erau diametral opuse. Partea care-i imputa lipsa de rezultate a desființat-o într-un rând. Reînființându-se constatăm de astă dată încercarea de-a o complecta și îmbunătăți. Treisprezece ani s-a predat în școală numai principii de armonie, piano, violină și canto, încât oricare profesor putea ușor, la întrebarea asupra succeselor dobândite, să arate că asemenea succese nu se capătă într-o școală în care nu sunt reprezentate nici instrumentele neapărat trebuitoare unui orchestru. Ministeriul actual a înființat deci toate catedrele câte mai lipseau, încât de-acum înainte vor fi clase de violină, violoncel, contrabas, clarinet, hoboe, corn, trombă și trombon, pe lângă cel de armonie, canto, principii de solfegiu și declamație.
Acuma cel puțin publicul va fi în drept să aștepte rezultate mai mari, iar opiniile opuse asupra școlii vor avea după câțiva ani probe îndestul de tari fie pentru, fie contra ei.
Violonistul român Toma Micheru se întoarce din capitala Basarabiei rusești, unde au dat cu deplin succes două concerte și au conlucrat la un al treilea, în folosul școalei luterane de-acolo. În orașul nostru, unde din repețitele sale producțiuni publicul s-a 'nvățat a-l iubi, va da după cât auzim un concert în sala palatului, la 30 martie curent. Programul va fi de astă dată compus din următoarele piese: 1) Spohr, Concert (D-mol); 2) Beethoven, Romanță; 3). Chopin, Nocturnă; 4). Beethoven, Adagio op. 30; 5). Alard, Fantazie de concert.
Astăzi la opt oare sara va avea loc serata muzicală în pensionatul normal de domnișoare al d-nei Emilia Humpel. Programul este cel următor: 1) Weber. Uvertura operei „Oberon“ pentru 2 clavire cu 8 mâni. 2) Moschelles. „Grandes variations“ op. 32, pentru 4 mâni. 3) Iensen. a) Studiu melodic pentru piano, b) „Dans la forge“ studiu caracteristic pentru piano 4) *** Cântec popular rusesc. Cor. 5) a) Schumann. Romanță pentru piano. b) Rossini. Melodie variată pentru piano. 6). Bach. Sonata pentru piano. 7) Mozart. Concert în re-minor (partea a 3-a) cu acompaniament de un al doilea piano. 8) Saint Saëns. „Dans Macabre“ poem simfonic, aranjat pentru 2 clavire de compozitorul. 9) *** „Santa Lucia“, Cântec popular italian. Cor. 10) Raff. Capriciu asupra unor motive române. Piesă de piano. 11) Mendelssohn. „Hochzeitsmarch“ pentru 2 clavire și 8 mâni.
Am avut deja ocazia de-a spune că „pensionatul normal de domnișoare“ e nu numai cel mai bun din România, dar că nici în străinătate nu se vor găsi multe cari să-l egaleze necum să-l întreacă. Instrucția solidă pe care o primesc copilele în toate ramurile învățământului primar și secundar, apoi deosebita aptitudine și bogăția de cunoștințe speciale ale profesorului de muzică (D. Humpel) sunt tot pe atâtea indicii că serata muzicală va avea și de astă dată succesul pe care l-a avut în trecut.
Alaltăseară era să fie acest concert, însă d. Friemann au renunțat de a-l da, pentru că nu venise îndestul public. Într-adevăr, afară de câțiva statornici iubitori de muzică (precum prințul Gr. Sturza, consulul imp. rusesc, dr. Otremba și alți câțiva domni) nu mai venise aproape nimenea.
Cauzele acestei lipse de succes se sustrag de la apreciația noastră, dar, pentru cei ce vor să înțeleagă ciudata stare de lucruri în care e cu putință ca concertul unui violonist bun să nu fie vizitat de fel, vom spune că toate concertele date în orașul nostru atârnă, din cauza scumpetei locurilor și a micului număr de amatori de muzică, de la câteva saloane din Iași, mai cu samă însă de la dame. Numai când frumoasele mâni de fee se însărcinează cu desfacerea biletelor un concert reușește; publicul cel mare ieșan nu e atras de virtuozitățile muzicale. Cultura mai întinsă în această direcție e restrânsă la câteva zeci de persoane din clasele avute. Se poate dar ca d. Friemann să nu fi știut a se orienta în mediul social în care venise.
Cu toate zgomotele pe care le trimete „Agence Havas“ ziarelor din România și a căror inșirare cetitorul le vede alături cu apreciația aceasta, situația nu este încă atât de complicată încât optimiștii să nu poată avea speranțe de pace. Astfel din Constantinopole se depeșează că tratările cu Muntenegru nu sunt rupte, ci numai întrerupte, tot astfel tratările între Rusia și Anglia sunt numai suspendate momentan, până ce se va formula pentru cestiunea dezarmării. Pentru a stabili această formulă se fac toate mijlocirile posibile. Astfel se zice că Rusia s-ar fi obligat ca, în loc de-a dezarma la moment, să-și împartă corpurile de armată, dar atunci va cere, afară de protocol, încă și alte garanții. Poate că cu aceste tratări Rusia nu urmărește decât de-a câștiga timp, poate iar că voiește a se putea retrage cu onoare din toată afacerea aceasta a Orientului. Cine-o poate stabili de pe acuma?
Unul din redactorii ziarului „Presse“ raportează următoarele despre întrevederea pe care a avut-o cu generalul Ignatieff:
„Generalul declară că nu a întâmpinat la Londra dispozițiuni sinceraminte favorabile păcii. El a zis: „De prezent la Londra nu se urmează o politică a poporului englez. Dacă războiul va izbucni, cu deosebire Englitera va fi responsabilă“.
Rusia nu urmărește politică de cucerire, dar ea insistă pentru a obținea garanțiile pe care le crede indispensabile.
Generalul zice că el mai era însărcinat de a preciza situațiunea Rusiei în ceea ce privește alianța celor trei împărați.
Adaogă apoi că Rusia nu va mai putea purta multă vreme sarcinile care rezultă din mobilizarea armatei și că întâmplările care s-au petrecut în timpul din urmă în Turcia o sileau a-și grăbi deciziunea. Generalul dealtmintrelea crede că interesele Austriei de asemenea cer o soluțiune promptă.“
Serata muzicală care vineri a avut loc în institutul normal de domnișoare al d-nei Emilia Humpel a ieșit foarte bine. Înaintea unui auditoriu numeros și ales, compus în mare parte din părinți și rude ale elevelor, acestea au executat piesele programei c-o îndemânare și c-un tact vrednice de mirare pentru vârsta copilelor. Mai amintim că d-șoara Hesshaimer, profesoară în institut, care împreună cu d. Humpel au condus producțiile elevelor, a binevoit și singură a dilecta auditorul cu executarea măiastră a „Capriciului asupra unor motive românești“ de Raff.
Într-o corespondență din Cernăuți, reprodusă după „Timpul“, cetitorii noștri au văzut că una din condițiile sub cari o parte a partidului național bucovinean a consimțit a intra în camera provincială (Landtag) a fost și introducerea limbei de propunere române în liceul din Suceava. Aflăm acuma din izvor sigur că Ministerul cez. reg. al instrucției au hotărât ca de la toamnă propunerea în limba română să se introducă an cu an, gradatim, în liceul menționat. La anul se va face începutul cu clasa întâia. Totodată ministeriul au întrebat direcția liceului ca să i se comunice cărțile didactice ce se vor introduce în clasa întâia. Această din urmă întrebare are înțelesul ei pentru autorii buni didactici din România; căci ministerul cez. reg. cumpără cu prețuri însemnate cărțile bune și nu este în această privire esclusivit; încât scriitorii de la noi pot asemenea concura în această privire. Se 'nțelege că nu sfătuim pe nimene care nu cunoaște pedagogia și nu știe a dispune materia științifică în mod metodic de-a face încercarea cutezătoare să supună scrierele apreciației pedagogilor practici din Austria. Iar cât despre cărțile bune (pentru învățământul primar de ex.,) ele au fost de mult apreciate dincolo de Molna. Astfel metodul întrebuințat de Manliu în tratarea gramaticei românești s-a introdus în cele mai multe școale curat-românești din Bucovina.
Personalul didactic din Suceava este foarte bun, căci toți profesorii sunt ieșiți de la facultatea de litere și științe din Viena și sânt români. Din împrejurările în cari există acest liceu nu putem stabili decât un prognostic bun pentru viitorul lui. Depărtat de luptele cari înveninează viața publică de la noi și ferit de vecinicele fantazii reformatorii, liceul din Suceava ar fi menit să devină un foarte bun, dacă nu cel mai bun institut secundar românesc. Nu ne îndoim asemenea că literatura didactică națională va câștiga mult, încât înrâurirea acestui institut asupra românilor din imperiu și din țară va fi mai mare decât aceea a Universității din Cernăuți.
„Moartea lui Petru cel Mare“, dramă în 5 acte de Eugene Scribe, care a fost jucată joia trecută în beneficiul d-lui Mihail Galino, formează o demnă încheiere a stagiunei. De câte ori vedem câte-o piesă grea, reprezentată cu atâta cuviință precum cea de joi, ne vine din nou în minte întrebarea repertoriului, pe care am ridicat-o de-atâtea ori în coloanele acestei foi. Teatrului românesc îi trebuie un capital de piese bune, actorilor un capital de roluri potrivite cu talentul și fizicul lor. Din mijlocul nestatorniciei gustului public și al serilor sacrificate petrecerei ușoare și casei trebuie să se ridice partea statornică a instituțiunei, un mic repertoriu ales, dat din când în când, care să formeze miezul vieței adevărat artistice și începutul unui teatru național vrednic de-un asemenea nume.
Drept că epoca noastră e neîncrezătoare și sceptică. Multele decepțiuni pe care inteligențele mai sănătoase le-au avut pe toate terenurile, pe cel literar, științific, politic ș.a., au făcut să încolțească în sufletul nostru părerea că din Nazareth nu poate ieși nimic bun.
Această părere nu e tocmai nejustificată, deși cam unilaterală. Noi credem că răul de căpetenie este următorul. În toate ramurile activității publice n-a fost și multă vreme încă nu va fi stabilitate. Precum în viața statului fiecare urmaș strică jucăriile pe care și le făcuse predecesorul său, tot așa în teatru vedem succedându-se direcții cu totul deosebite. Într-un an vedem tendințe mai curate, într-altul ne trezim din nou cu offenbachiadele, iar o parte din public, aceea căreia-i mai place un repertoriu ce nu-i dă nici de gândit, nici de simțit, încurajează adesea piese la cari un tată de familie nu-și duce bucuros nici nevasta, nici copiii.
Întrebarea dar este dacă teatrul românesc are destulă putere de viață ca să se cristalizeze în mijlocul nestatorniciei împrejurărilor noastre. Cu toată sfiala ce ne-o impune fizionomia intelectuală a României, vom răspunde totuși da.
Drept dovadă aducem reprezentația de joi, atât de netă și bine condusă până la sfârșit, încât un mic teatru de curte n-ar fi avut să se rușineze de ea. În privirea comediei ne-am format de mult opinia. Comedia ar putea să aibă la români un viitor foarte însemnat, din cauza voioșiei cu care se joacă, mai ales când piesa se petrece în cercuri sociale bine cunoscute de actori. În iarna asta s-au jucat mai multe cu oarecare virtuozitate. Cităm numai pe „Revizorul general“, unde aproape fiecare reprezenta un tip interesant de provincial, apoi „Palma în sala teatrului“, în care toate figurele se mișcau c-o nerezistibilă inspirație și c-o veselie de student în bune dispoziții.
Cum am zis, în comedie nu e pericol. Ea poate să aibă viitor, și dacă s-ar începe a se juca deocamdată piesele mai ușoare ale lui Molière în bunele traduceri vechi, editate de societatea filarmonică din București s-ar pune începutul unui repertoriu comic statornic.
Mai greu era a ne formula opinia asupra reprezentației serie. Dramele de bulevard, date pentru a asigura existența zilnică a teatrului, vor fi plăcut la mulți; noi însă am dat sama despre ele numai întrucât observasem pe ici, pe colea câte-un caracter mai bine desemnat. Altfel aceste ne-au lăsat în deplină apatie și nici una nu ne-a inspirat interes până la sfârșit. Ele toate nu sunt cu mult mai mult decât figurele pe care le formează un caleidoscop. Fabula piesei o formează o crimă monstruoasă, persoanele sunt unele ș-aceleași și samănă între ele ca figurele dintr-un joc de cărți.
Rețeta pentru comiterea unei asemenea piese e foarte ușoară: iei o ingenuitate, un tată nobil, o mamă iubitoare, un amant frumos, un intrigant cu pălăria mare și cu ochii boldiți, un pahar cu apă în care se toarnă sare, un pumnar, le amesteci toate bine, le dai cinci clocote, ca să iasă cinci acte, și în sfârșit te duci acasă, mulțămind Domnului că toate relele din lume sunt trecătoare. Două dame, un fante de cupă, doi rigi și câteva articole din codul penal formează tot calabalâcul intelectual al dramelor de senzație. Dar fiindcă mare parte din public — din cel ce se crede cult chiar — are nevoie de asemenea drame, în cari, după un distic clasic, „virtutea s-așază la masă, după ce viciului i s-au aplecat“, de aceea acest soi de repertoriu, necesar din cauze reale, e un adevărat pericol pentru inima și creierii actorului, un pericol ce nu se poate neutraliza decât printr-un repertoriu seriu mic, însă ales, care să-i readucă pe nefericiții martiri, torturați în piesele de bulevard, într-un aer mai curat, la măsură mai dreaptă, la caractere adevărate, c-un cuvânt un repertoriu care să prefacă temnița și spitalul în teatru. Proba de vitalitate era în acest punct mai grea, și am primit-o joi sara.
Ne întoarcem dar la obiect. Scribe e cunoscut prin finețea tecnicei sale și prin zugrăvirea foarte îngrijită a caracterelor.
Situații pline de viață dramatică, o intrigă interesantă și totdeauna bine condusă, un ton cuviincios, depărtat de orice trivialitate, sunt calități care ne fac a uita lipsa lui de adâncime și de poezie. Piesele lui sunt gingașe, fiecare scenă-i drămuită după efectele ce le va face, scrierile lui samănă cu acele obiecte de lux al căror neîntrecut producător rămâne Parisul. „Moartea lui Petru cel Mare“ este desigur una din cele mai bune ale scriitorului francez. Caracterul lui Petru e nimerit de minune, căci ni se arată un om în care patimi foarte deosebite formează o energică unitate. Toate tonurile de colori sunt păzite. Ici vedem persoana istorică simțind menirea sa nepieritoare în lume, urieșul care preface un infinit de stepe într-un imperiu mare, într-o putere europeană, dincolo omul viclean, prepuielnic și gelos. În unele momente Petru uită persoana lui proprie, rațiunile de stat dictează reci, crude și neîmpăcate faptele lui. Dar alăturea se ivesc deodată neîncrederea, viclenia, rumegarea continuă a preocupațiilor mici de curte cari răsar nemijlocit după planuri de cuceriri și afaceri de stat. Aceste contraste îl fac tragic, fac din el o natură problematică, dar impuitoare prin mărimea patimelor ei. Astfel e rece și neîndurat ca un tiran neîncrezător și prepuielnic, gelos, ambițios, vecinic calculând, având asupra tuturora iubirea pentru viitorul Rusiei și ură neîmpăcată pentru oricine se opune intențiilor lui. Figurile cari încadrează acest tip sunt asemenea frumos și curat desemnate; astfel Caterina, principele Mencicof, contele Sapieha, Olga Mencicof, toate Pân-la cel mai neînsemnat în intriga piesei au caracterul lor, fiecare e un om aparte deosebit de ceilalți.
Ce să zicem despre d. Galino în rolul lui Petru, pe care l-a jucat c-o virtuozitate pe care n-am observat-o la nici una din reprezentațiile acestei stagiuni. De la fizionomia sa, care era aproape portretul lui Petru cel Mare, cu atâta îngrijire se grimase, până la cele mai mici mișcări ale gestului, a mânilor chiar, totul era studiat în amănunțime. Am admirat într-adevăr acele tonuri cu care d-sa colora tranziția dintr-un afect la altul. Acuma mușchii feței se dispuneau într-un gest de o rece și neîndurată viclenie, ochii pândeau și musculatura gurii arăta un ușor tremur de nerăbdare; acum aceeași fizionomie arăta hotărârea, cruzimea, furia. Tot astfel a fost și vorba. De la vehemență până la tonul cam răgușit al patimei ascunse, scara întreagă de tonuri a fost observată cu măiestrie.
Dar dacă d. Galino a fost eroul serei, jocul celorlalți colegi ai săi nu e mai puțin vrednic de laudă. D-na Evolschi a reprezentat până-n capăt, cu toată frumoasa cuviință, caracterul resignat și înțelept al țarinei, întrerupt numai prin puternicul amor pentru contele Sapieha. D-na Conta a jucat cu simțământ și naturalitate pe Olga, iar d. Manolescu a fost de astă dată mult mai bine în rolul de amorez, decât în alte piese și au avut momente îndestul de frumoase.
Nezicând pân' acum decât bine despre reprezentația de joi, vom trebui să rugăm totuși pe directorul de scenă ca să evite de-a da roluri, secundare chiar, în mâna a persoane cari, prin câteva șiruri vorbite rău, compromit succesul piesei și nimicesc iluzia produsă cu greu prin patru acte jucate bine. O piesă de teatru e esteticeste un întreg ca și un tablou sau o simfonie. Fie tabloul cât de frumos, dacă o figură din el va fi caricată impresia totală se nimicește; fie simfonia cât de frumos executată, dacă în mijlocul execuțiunei un străin ar pune instrumentul la gură ș-ar începe-a țârlăi fără înțeles, impresia simfoniei întregi se șterge într-o clipă. Dar aceasta s-a 'ntâmplat la reprezentația de care vorbim. Rolul căpitanului de gardă Jakinski a fost încredințat unui domn Popovici. Acesta avea un pasagiu mai lung de recetit pe care l-a depănat așa încât nu s-a ales nimic din gura d-sale. Se înțelege de sine că d. Popovici ni este foarte indiferent și nu d-nia lui e de vină că n-are talent și nici buna cuviință pentru a învăța cincisprezece șire pe de rost. Dar ne pare rău că, din cauza unui figurant, publicul au pierdut deodată și într-un moment iluzia ce o produsese o reprezentație pe care o credem de model.
Fiindcă nu sperăm a putea vorbi mai pe larg despre închiderea formală a stagiunei, care se va face astăzi la 12 oare din zi prin reprezentația comediei „Jianul“, de aceea vom vorbi tot acuma despre orchestră și despre reprezentațiile cu cântece. În anul acesta orchestra a fost în mare parte compusă din profesorii școalei noastre de muzică dirijată de d. E. Caudela. Vodeviluri și operete au fost deci esecutate cu multă preciziune atât din partea cântăreților cât și din partea orchestrei. D. Caudela este un muzicant de talent atât în esecuție (ca violonist), cât și în compozițiile sale, cari nu sunt lipsite de farmec; atât melodramele cât și cele mai multe arii de Vodeviluri au fost compoziții ale domniei sale.
Întorcându-ne la șirul de idei espus la începutul acestei dări de samă, esprimăm dorința de-a vedea continuându-se începuturile bune din anul acesta. Numai rămâind mulți ani aceeași trupă, numai prefăcându-se trupele ambulante într-o companie statornică a teatrului orășenesc se vor forma cu vremea atât un repertoriu, cât și o companie aleasă. Moldova joacă în dezvoltarea modernă a românilor un rol însemnat. Aici, în mai mare depărtare de șarlatanismul intelectual, de suficiența și corupția centrului politic al țării, s-a făcut binefăcătoarea reacțiune în contra ignoranței și spiritului de neadevăr al „academicianilor“, în atmosfera noastră mai liniștită se va crea poate și un teatru. Pe când la București se vor reprezenta pe scenă farse cu aluziuni necuviincioase la demnitarii statului și se vor spăla „zdrențe“ atât în teatru cât și aiurea, în Iași ne vom învrednici poate cu vremea de-a crea o atmosferă artistică unde oamenii de orice opinie să poată privi c-un egal interes zugrăvirea părții eterne din om. Neavând un teatru al curții, care să formeze un azil pentru arta națională, poate că teatrul orașului Iași va fi preste câțiva ani în stare de-a împlini măcar în parte această lacună a culturei noastre. Căci arta este senină și vecinică. Dramele lui Shakespeare și comediele lui Molière se vor putea reprezenta și peste mii de ani și vor fi ascultate cu acelaș viu interes, căci pasiunile omenești vor rămâne în veci aceleași. Dar a pune pe scenă împrejurări și oameni cari azi sunt pentru a nu mai fi mâne înseamnă a da unui institut de cultură sufletească caracterul frivol a unui café-chantant.
Știrele din urmă zic că s-a subscris protocolul prin care puterile cer ca Turcia să îndeplinească dorințele Europei în privința îmbunătățirei soartei populațiunilor; nu se vorbește în el de dezarmarea din partea Rusiei și Turcia nu este chemată a subscrie protocolul pentru moment, dar pacea pare asigurată.
Știrile din străinătate sunt pacifice. Din Londra se vestește că înțelegerea între Rusia și Anglia s-a stabilit și că semnarea protocolului este aproape făcută; în Paris pacea se consideră asigurată dacă Poarta va consimți a ceda districtul Nicsici și a dezarma în același timp cu Rusia. Puterile toate stăruiesc pe lângă cea dintâi de a închia pacea cu Muntenegrul.
Duminica trecută d. Pogor a ținut prelegerea sa asupra monoteismului. În cursul vorbirei, d-sa a constatat cum că ideea unui Dumnezeu e relativ nouă și de origine semitică. Necrezând a putea constata mai de aproape izvorul psicologic al monismului teologic, d-sa a arătat numai că această idee s-a manifestat la evrei sub două forme deosebite, și anume sub aceea de „Eloim“ sau dumnezeu al puterei și „Iehovah“ sau ființa care există prin sine însăși; au arătat apoi că ideea din urmă este cu mult mai naltă decât cea dintâi și că este prototipul închipuirei și mai curate monoteiste pe care și-au făcut-o mai târziu arabii. Prelectorul n-a uitat a aminti mai pre larg pluralismul religiei evreiești, născut din impuitoarea realitate a răului în lume, și fatalismul mahometan, izvorât din ideea absolută și necontrazicătoare a d-zeului moametan.
În urmă a arătat că, oricâte ar fi controversele și încrederea științei moderne, monoteismul, credința că o putere universală stăpânește toată viața și toată mișcarea reală, este rezultatul cel mai înalt al cugetării omenești, care nu poate fi înlăturat prin esperiență numai.
Din cauza întârzierilor de pân-acuma, cele două prelegeri amânate se vor ținea în două dumineci consecutive cari urmează după săptămâna luminată.
Deși concertul d-lui Toma Micheru va avea loc în 30 martie, adică abia peste o săptămână, totuși mare parte din bilete s-a desfăcut de pe acuma, fără ca să se fi tipărit chiar anunțurile pentru concert. Artistul român a avut oarecare greutăți până să se facă cunoscut publicului iașan, dar astăzi dorințele sale sunt aproape întâmpinate, atât prin înrâurirea talentului său de executor, cât și prin simțământul foarte natural al publicului că trebuie să susțină pe un artist român mai mult decât pe concertiștii străini care în calea lor rătăcitoare se opresc și prin orașul nostru.
Deși anunțasem sfârșitul stagiunei, totuși compania dramatică a găsit cu cale a-i da o încheiere mai frumoasă și mai surprinzătoare, pregătind anume o piesa nouă națională, compoziție a d-lui G. Bengescu. D-sa e cunoscut de mult publicului nostru prin nimerite scrieri dramatice. Noul product al penei sale poartă titlul „Cucoana Nastasia Hodoronc“ și este o comedie cu cântece în trei acte. Ariile originale și frumoase, datorite, după cât auzim, d-lui E. Caudela, sunt presărate cu atâta profuziune încât noul vodevil are aproape bogăția muzicală a unei operete. Piesele naționale fiind în genere bine jucate pe scena noastră, din cauză că se petrec în sfere cunoscute actorilor, putem spera că și de astă dată compania dramatică ne va procura o sară plăcută. Rămâne numai ca publicul să încurajeze silințele direcției și ale trupei.
După dezbateri diplomatice atât de lungi și după un război care-a ruinat Serbia și a decimat populațiile Peninsulei balcanice, Paștile ne-au adus protocolul de la Londra, care după unii însamnă pacea și o nouă primăvară pentru tinerele naționalități din Turcia, iar după alții nu-nsemnează nimic. De-aceea vom ținea de asta dată sama de părerile acelor ziare străine cari au oarecare legături cu lumea diplomatică și vom vedea câtă valoare dau ele încheierei mult doritului protocol.
Protocolul însuși conține o invitare amicală, făcută Porții, ca ea să dezarmeze. Iar dezarmarea Rusiei va forma obiectul unor tratări deosebite, după cum asigură un comunicat oficial al ziarului „Temps“. În această privire Turda va primi de la puteri consiliul ca să trimeată un anume delegat la Petersburg, care să roage cabinetul de acolo să dispună dezarmarea. Trimiterea unui asemenea delegat ar împăca susceptibilitatea Rusiei și se poate că amândouă puterile ar conveni să dezarmeze deodată, după o normă stabilită în comună înțelegere. „Agence Havas“ vestește de pe-acuma că Reuf Pașa va fi trimis la Sant-Petersburg c-o misiune specială.
„Montags-Revue“, organ inspirat de cancelaria de esterne a Austro-Ungariei, crede că pacea e asigurată.
Dintre ziarele germane, cele cari reprezentează întrucâtva opiniile Principelui Cancelariu nu sunt tocmai dispuse de-a afirma pacea. „Nord-deutsche Allgemeine Ztg“. nu crede că semnarea protocolului ar asigura liniștea, de vreme ce dezarmarea va fi obiectul unei învoieli speciale între Rusia și Turcia, pe care aceasta din urmă ar putea s-o refuze.
În fine „Gazetta de Colonia“ primește o telegramă din Paris în care se spune că în cercurile rusești de-acolo protocolul nu e privit ca un act menit de-a rezolva greutățile. Rusia a știut că puterile vor cere de la ea demobilizarea, dar a sperat a mulțămi puterile și a ajunge la semnarea protocolului dacă va promite împrăștiarea corpurilor de armată. Gorceacoff a inventat acest espedient și spera de la el un mare succes. Dar guvernul rusesc e scos afară din pârtia sa prin mișcările panslaviste și n-ar putea să mobilizeze chiar dacă s-ar obliga aceasta prin un anume tractat.
O împrăștiere a armatei după ce Turcia va demobiliza nu va folosi la nimic, pentru că Rusia nu mai e stăpână pe armata sa, care dorește războiul. Guvernul rusesc e într-o poziție atât de grea, încât nu mai poate tăinui celor mai buni amici ai lui adevărata stare de lucruri dinlăuntrul țării, ci trebuie din contra să mărturisească teama lui de izbucnirea nemulțămirilor și propria slăbiciune.
Tot „Gazeta de Colonia“ primește o telegramă din Berlin, dintr-un izvor desigur vrednic de credință. Aceasta din urmă spune că nu e fondată știrea că Anglia în tratările ce le-a avut cu Rusia au renunțat la punctele de vedere de pân-acuma.
Anglia n-au admis schimbări decât în formă, înlesnind astfel măsurile Rusiei dacă ea voiește pacea. Ziarele engleze aduc știrea că, dacă nu se va-ncheia pacea cu Muntenegrul și Rusia nu va dezarma, Anglia nu mai e obligată cu nimic prin protocol. Această știre trebuie comentată astfel: „Rusia nu va putea privi protocolul în nici un caz ca un mandat european pentru acțiunea ei“. Unele detalii din cuprinsul protocolului nu ne sunt încă bine cunoscute, dar totuși este verisimil că s-a primit o stilizare care nu impune Angliei nici o îndatorire în caz de a nu se încheia pacea cu Muntenegrul și de-a nu dezarma Rusia.
Dezarmarea Rusiei atârnă de încheierea păcii cu Muntenegru și de primirea protocolului din partea Turciei, după care un delegat estraordinar turc va regula celelalte în Petersburg. Dar toate acestea nu sunt încă sigure. Perspective că Turcia va întâmpina cererile Rusiei nu sunt pân-acuma.
În fine ziarul rusesc „Golos“ caută a demonstra că prin semnarea protocolului puterile au recunoscut dreptul Rusiei de a întrebuința mijloace silnice dacă Turcia nu va esecuta reformele.
Atragem atențiunea cititorilor asupra articolului privitor la Fondațiunea Diez, pe care-l reproducem din „Timpul“. După cât știm, nici un alt ziar românesc n-a crezut de cuviință de-a da samă despre acest articol, însemnat din multe punte de vedere. Scrisoarea d-lui Hugo Schuchardt e într-un stil atât de demn și depărtat de toate mizeriile politice ale zilei încât faptul că mai exista încă învățați dizbrăcați de patimele actualității e pentru noi o adevărată mângâiere. Recomandăm propunerea ilustrului profesor tuturor acelora care sunt în stare de-a face ceva în favoarea fondațiunei.