Din periodice/Din Timpul, aprilie 1880

 

❦

[1 aprilie 1880]

„Românul“ de ieri, pentru liniștea spiritelor agitate a fidelilor săi, anunță cumcă norul care turburase un moment armonia dintre tovarăși s-a înlăturat, că viceprezidenții cari-și dăduseră demisia și-au retras-o, asemenea că d. Boerescu va obținea deplină satisfacțiune de la Cameră.

Ambele incidente nu ne-au mișcat defel. Cunoscând de ce valoare estraordinară sunt partizanii guvernului din Cameră, eram de mai nainte siguri că în locul celor patru viceprezidenți demisionați s-ar fi găsit alți 16, tot unul și unul, ejusdem farinae, din același aluat protoplasmatic. Ne aducem aminte că după luarea Sevastopolului, când garda imperială franceză suferise mari pierderi, s-a debarcat un număr de recruți pentru împlinirea golurilor. Aducătorul contingentului propuse mareșalului Pelissier să-și aleagă fruntașii dintre recruți pentru umplerea golurilor din gardă. Acesta însă, adevărat fiu al Gasconiei, răspunse că „orice francez e demn de-a figura în gardă“. Astfel și d. C.A. Rosetti negreșit va răspunde: Orice atom al partidei naționale-liberale e demn de-a servi sub d-sa ca viceprezident.

Aureola vine de sus.

❦

[1 aprilie 1880]

Proprietarul fondator al ziarului „Indépendance roumaine“ face cunoscut prin numărul de astăzi că un ziar Românesc, chiar franțuzește scris, nu poate fi bine dirijat decât de un Român. Pătruns de adevărul acesta, d-sa rugase demult încă pe d-nu Gr. Ventura de a se însărcina cu direcția politică a „Independenței Române“, însă acest din urmă nu crezuse de cuviință a primi decât acum abia. Astăzi consimte; deci, de acum începând, tot ce privește politica, fie interioară fie esterioară, va intra în atribuțiile d-lui Gr. Ventura.

Numărul prin care se inaugurează direcțiunea onor. d. Gr. Ventura cuprinde un articol intitulat Situațiunea care începe cu cuvintele: „Fără îndoială suntem în criză latentă“. La sfârșit vin aprețieri asupra demisiei celor patru viceprezidenți, pe cari le reproducem întocmai:

Viceprezidenții sînt oameni serioși sau cel puțin se presupune că sînt serioși și procederea lor e o dovadă manifestă de lipsa de omogenitate ce domnește în sferele guvernamentale și ne demonstră că majoritatea (ai cărei espresie în parte sînt viceprezidenții) crede că a venit momentul de-a o restabili, luînd drept bază opiniile politice reprezentate de cătră partidul care are mai multe voturi în Corpurile legiuitoare. Prin urmare e vădit că criza prin care trecem în acest moment nu e decît un fenomen firesc de tot, care în medicină se numește eliminatoriu, se numește adică astfel periodul în timpul căruia corpul respinge elementele străine pe cari au fost obligat de a le introduce înlăuntrul său, pentr-un cuvînt oarecare. Ministeriul actual, care s-a intitulat el însuși ministeriu de fuziune, a îndeplinit o misiune arzătoare și grea. El a rezolvat cestiuni mari. Asta deja cată a se considera ca un mare merit, căci prin aceasta țara a trecut, fără zdruncinări tocmai mari, prin timpi grei, pentru a reintra pe calea normală însă aceste apropieri patriotice a unor elemente disperate cari, într-un moment dat, sînt necesare, ba salutare chiar pentru mersul afacerilor, devin, dacă vor ținea mai mult, în timpi normali mai cu seamă, o cauză de necontenite hărțuieli. Iată cum ne explicăm noi criza care e în acest moment în sferele noastre politice. Ea e foarte naturală; ea e rezultatul întoarcerii la starea normală. Cînd corabia intră la liman nu mai e nevoie de balast.

Nu insistăm asupra eleganței comparațiunilor. Elemente străine introduse în corp pentru un cuvânt oarecare și sosite în periodul eliminatoriu sunt o comparație mai tristă pentru corpul în care s-a introdus decât pentru nevinovatele elemente. Asemenea și prundul sau nisipul care se-ncarcă drept balast drept că e o povară fără valoare, dar în orice caz dovedește și ușurința poverilor celorlalte, cari nu erau în stare să țină corabia în echilibru, încât furtunile stăteau s-o dea de mal.

Acuma, la liman, nu se mai îneacă, se-nțelege, nimenea decât unul sau doi dintre miniștri, după cum zice proverbul.

Dar nu parafrazarea acestor imagini medico-nautice e ținta noastră. Constatăm numai că criza, deși latentă, există fără curmare și că balastul e tot în primejdie de a fi aruncat în apă.

❦

[1 aprilie 1880]

Poșta din Berlin ne aduce în sfârșit în deplinătatea lor amănuntele asupra cauzei demisiei prințului Bismarck. Articolul din „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, semnalat de cătră agenția Havas prin o depeșă de la 9 aprilie, spune următoarele:

Cine voiește să vază păstrându-i-se Consiliului Federal autoritatea ce i-o atribuie Constituțiunea va împărtăși cu noi dorința ca acest Consiliu să se țină pe un nivel mai înalt de importanță politică decât acela al unei conferențe de ambasadori după modelul vechiului Consiliu Federal. O asemenea conferență de ambasadori n-ar putea să-și păstreze mult timp echilibrul față cu Reichstagul ieșit din alegeri generale și ideea Constituției este tocmai ca acest echilibru să se mențină. Credem că în Parlamentul nostru oamenii de stat vor fi asemenea de opinie că instituțiunile Imperiului nu pot să se dezvolte bine decât atunci când i se va păstra Consiliului Federal întreaga lui greutate, ca unui corp care reprezintă suveranitatea, colectivă a guvernelor. Această greutate scade însă, ne pare, prin împrejurarea că, durata sesiunilor Consiliului Federal fiind lungă, miniștrii dirigenți, cei prusieni chiar cari sunt la fața locului, nu pot lua parte la ședințe în mod regulat și că multe din statele mici preferă, pentru considerațiuni financiare, de-a nu fi reprezentate în mod de sine stătător, încât substituțiunea, care-n vechea Dietă Federală era o raritate, a devenit azi regulă pentru majoritatea guvernelor într-un Consiliu Federal care acum însemnează mult mai mult decât înainte.

Listele de frecuență a ședințelor Consiliului Federal ne arată că, de regulă, dintre cele 25 de state confederate, n-au fost reprezentate prin delegați proprii decât 10, mult 11, în cazuri rare 14. În cele 29 de ședințe ale sesiunii curente statele Lippe, Reuss linia nouă, Reuss linia veche, Anhalt, Saxa-Coburg-Gotha n-au fost nicicând reprezentate, Schaumburg-Lippe o dată, Schwarzburg-Sondershausen de 6 ori, Schwarzburg Rudolstadt de 4 ori, Saxa-Altenburg o dată, la deschidere, Saxa Meiningen de 16 ori, Oldenburg de 10 ori, Saxa-Weimar de 10 ori; așadar în toate sau în marea majoritate a ședințelor erau reprezentate prin substituțiune. Echilibrul între proporțiunile voturilor căutat de Constituție se alterează întrucâtva prin aceasta. Deși nu putem cere ca miniștrii dirigenți să lipsească sesiunea întreagă din patria lor, totuși se cuvine să credem că participarea în Consiliul Federal ar trebui să fie pentru guvernele confederate un lucru destul de important pentru ca să ia parte prin reprezentanți proprii la ședințele mai importante măcar.

Credem că e de datoria prezidentului Consiliului Federal ca neajunsul care ar putea rezulta pentru dezvoltarea vieții noastre constituționale din împuținarea participării la lucrările Consiliului să se remedieze prin propuneri cari să aibă de scop reforma regulamentului. Lucrările Consiliului Federal nu sunt toate de-o importanță egală și pentru cele mai puțin importante nu e necesară prezența miniștrilor dirigenți. Ar fi deci bine de a se diversifica lucrările, concentrându-ne pe cele mai importante într-un răstimp atât de scurt ca miniștrii dirigenți să poată lua parte la ele fără prejudițiu pentru afacerile de cari sunt răspunzători în sfera lor mai restrânsă.

Introducerea unei asemenea diversificări și aplicarea ei mai cu seamă asupra măsurilor legislative nu ne pare tocmai grea. Se-nțelege însă că pentru aceasta se cere din partea deosebitelor guverne o mărginire de bunăvoie în privirea lucrărilor legislative, încât propuneri de legi nouă sau de ordinațiuni generale mai însemnate să nu se facă decât într-un răstimp oarecare, iar acele cari nu se pot înainta în acel răstimp să rămână fără escepție pentru anul următor. Nu credem că legislațiunea noastră ar pierde ceva prin împuținarea grabei cu care a lucrat pân-acum.

În ediția de dimineață a foii a apărut articolul de mai sus, în cea de seară, deci în aceeași zi, au apărut ordinul de cabinet prin care împăratul răspunde la demisia prințului Bismarck în termenii următori:

La cererea d-tale din 6 a lunei curente răspund că nu ignorez greutățile în care te-ar putea aduce un conflict între datoriile ce ți le impune Constituția Imperiului și între responsabilitatea ce-ți incumbă; cu toate acestea nu mă văd dispus de a te descărca de funcțiunea d-tale numai pentru că crezi că, într-un caz dat, n-ai putea corespunde cu îndatorirea ce ți-o impun art. 16 și 17 ai Constituției Imperiului. Din contra, cată s-o las în seama d-tale de a-mi face mie și apoi Consiliului Federal propunerile acelea cari sunt proprii de-a aduce o soluțiune constituțională a unui asemenea conflict între datorii.

Berlin, în 7 aprilie 1880

Semnat Wilhelm

Cancelariului Imperiului, principe de Bismarck.

Ziarele austriace constată cu drept cuvânt parafraza cam rece a impetuosului „niciodată“. Ele nu încetează a pune, ca și noi, în legătură evenimentul acesta cu alegerile din Anglia. Astfel, într-un articol intitulat Reflexe ale alegerilor din Anglia, „Neue freie Presse“ încheie zicând:

Ca oameni practici, cari au în vedere cele mai de aproape, ne întrebăm: Ce rezultă pentru statul nostru din primirea ce se face alegerilor engleze în Rusia, Franța și Italia? Răspunsul e pe buzele fiecăruia și esprimăm numai ceea ce milioane de oameni gândesc când zicem: Austria a avut pân-acum doi amici și nu mai are decât unul; e dar necesar de-a întări tot mai mult legătura cu unicul amic, cu Germania.

❦

[2 aprilie 1880]

Există o seamă de spirite cari nu se sfiesc de a susținea cumcă lumea e ingrată, că oamenii nu recunosc nicicând meritul adevărat, ba asemenea aserțiuni culminează până și în inexactități de fapt, precum că Hristos ar fi fost răstignit, că Galilei era să fie pus pe foc. ș.a.m.d.

Toate acestea sunt pure invențiuni. Martiriul și lupta pentru principii sunt meserii tot atât de lucrative ca oricare alta și, dacă cineva câștigă cu tăbăcăria mii de galbeni, de ce n-ar câștiga și prin meșteșugul de-a fi fost totdeuna cu națiunea și în contra reacțiunii?

Astfel în ședința de duminecă seară, între orele 10 și 11, puțin înaintea misteriosului miez al nopții, Camera, după propunerea d-lui Giani, a votat d-lui C.A. Rosetti neînsemnatul capital de 150.000 franci, plătibili îndată, plus o recompensă de 1000 de lei pe lună, reversibilă asupra doamnei Rosetti. Octavian August a pus pe Senatul Romei să voteze, puțin înaintea morții sale, o recompensă națională lui Isus Hristos de 432.000 sesterți pentru pretinsele sale merite de democrat umanitar și liberal.

Ni s-a probat — e prea adevărat — că peste Olt au murit oameni de foame în vremile acestea, e adevărat asemenea că, nu mai departe decât sâmbătă, s-au votat un nou împrumut de 25.000.000 și s-a anunțat oficial existența unei datorii flotante de 64.000.000 a cărei adevărată sumă o știe numai Dumnezeu. Ce strică toate acestea? Degeaba, gratis să se lupte cineva contra reacțiunii? Ce este o jumătate de milion de lei vechi? Nimic. Atârnă de abilitatea detentorului acestui capital, plătibil îndată, ca să înnoiască jumătatea de milion și, după cum martiriul e lucrativ, nu ne îndoim că aceasta se va întâmpla cât mai curând.

Lord Beaconsfield se desparte de prezidenția ministerului Engliterei și nimeni nu se gândește a-i vota o recompensă națională; Gladstone a guvernat și va guverna încă acea țară veche și nimeni nu s-a gândit a-i vota doi bani măcar, necum sute de mii de franci. Dar acestea se întâmplă în Anglia, nu la noi. Englejii sunt zgârciți și săraci, noi generoși și bogați, iată deosebirea.

E drept că poporul nostru e bântuit de foamete. Lasă-l să moară, căci espiră în conștiința că libertatea, egalitatea și fraternitatea au fost răsplătite în fondatorul lor cu apanajiu și pensie reversibilă.

Pe această cale e și bine și demn de o națiune ca a noastră ca să mai afecteze câteva sume în bugetul anului 1880 pentru diverse recompense naționale, a căror listă ne-am permite a o prezenta respectuos onorabilei Adunări legiuitoare, începând-o cu cucernicul Warszawski.

Ar fi și păcat altfel.

Pe când armata noastră murea de foame și ger în câmpiile Bulgariei, pe când stoluri de corbi roteau deasupra ei, lăsându-se pe pământ spre a mușca din carne omenească, liberalii noștri beau șampanie cu mironosițele de la caffe chantant pentru gloria și reușita armiei române.

Cine să plătească cheltuiala? Patria, se înțelege.

Pe când Basarabia se rupea de la sânul țării și oamenii cu lacrimi amare își luau „rămas bun“ de la patria lor străveche pentru a nu mai auzi graiul strămoșilor lor și pentru a veșteji în umbra străinătății, pe atuncea asemenea liberalii puneau să intre oștirea în triumf în București și beau în sănătatea gloriei naționale.

Cine plătește cheltuieala? Patria, se înțelege.

Dar oare biurourile patente de împământenire nu merită recompense? Dați mereu înainte, căci mare, glorioasă, fericită România va fi! Dați mereu înainte, căci nu marmură rece și metal nesimțitor dăm noi, oamenii secolului al nouăsprezecelea, martirilor libertății; din contra, bani peșin, reversibili. Au aflat James Watt puterea aburului, Galilei heliocentrismul, Newton legea gravității…? Nebuni și nemernici cari-și puneau viața și silințele întru luminarea ingratei omeniri. Noi am aflat adevăratul articol de industrie universală: martiriul lucrativ. Noi, prima națiune în Orient și în univers, răsplătim adevăratele merite.

Dacă cineva treizeci de ani de-a rândul a calomniat în modul cel mai ponegritor tot ce a fost mai generos și mai dezinteresat în această țară îi votăm recompensă națională.

Dacă cineva între clase muncitoare, econoame și cu bun-simț, care trăiau liniștite lângăolaltă, a vârât zădărnicia, ura și neagra invidie îi dăm pensie reversibilă.

Dacă cineva treizeci de ani de-a rândul și-a bătut joc de limba noastră străveche, de obiceiele noastre străvechi, de natura noastră dreaptă și îngăduitoare, îi votăm apanaj.

Dar a murit un Eliad în mizerie, un Bolintineanu în spital, un Negri în uitare și sărăcie, respingând cu dezgust nu recompense, ci ceea ce i se cuvenea, dar au rămas copii orfani și văduve în urma celor căzuți în război, dar o cărare nu duce la mormântul unui Mihai Vodă sau unui Matei Basarab, dar toți oamenii cari au avut dragoste adâncă pentru acest popor zac în țărâna vitregă sub uitarea unei generații și mai vitrege? Ce ne pasă nouă? Martiriul lucrativ să trăiască! Să trăiască aciia cari cu ovreii au fost ovrei, cu Strusberg nemți, cu Ignatief ortodocși, cu Gambetta franceji, cu Orsini carbonari! Să trăiască liberalii cosmopoliți de tagma martiriului lucrativ, să trăiască recompensa națională și sfântul buget.

Va să zică acesta e înțelesul luptelor noastre politice? Ne-am luminat în sfârșit. Din acelaș buget, perceput cu greu asupra unei populații de bieți proletari agricoli, din acelaș buget, care înjumătățește pânea săracului și a copiilor lui, se ia și răsplata virtuților civice?

Nu tăgăduim că România a intrat într-o epocă în adevăr glorioasă. Nu s-a întâmplat încă nicăiri ca un om să fie recompensat pentru că sub auspiciile lui s-au vărsat în deșert sângele cel mai generos al poporului, pentru că sub a lui auspicii s-au pierdut o provincie.

Dar în România și aceasta e cu putință.

Luminele civilizației bizantine au pătruns atât de adânc în noi încât privim lumea ca ceva supus unei ordine pur mecanice de lucruri, unde nici inteligență, nici merit, nici caracter nu mai valorează nimic și unde oarba întâmplare domnește, distribuind… cununi? Nu cununi; bani peșin, reversibili, pentru arta de-a calomnia și de a amăgi.

Ne felicităm pentru epoca nouă în care intră România independentă și… vivat sequens!

Mai sunt martiri lucrativi de recompensat.

Ba, la dreptul vorbind, nu trebuie să-i fim încă mulțumitori d-lui C.A. Rosetti? Nu este Camera a sa, nu este ea compusă din oameni cari s-au îmbogățit pe urmele sale prin arenzi, întreprinderi, exploatări în regie, misiuni pentru răscumpărare de drum de fier, păsuieli și o mulțime de alte favori? Nu este bugetul de 110.000.000 al său și nu dispune după libera sa voință de el în favorul oricui voiește? Apoi, în asemenea poziție fiind, e puțin încă ceea ce se acordă d-lui C.A. Rosetti; căci ar fi putut să ceară omul și două milioane de la oamenii cari-i datoresc atât de mult și subsistă prin d-sa și i-ar fi acordat cu amândouă mâinele, mai ales când nu e dintr-al lor, ci din res nullius, din averea țării?

Mulțumindu-i dar într-adevăr și cu toată seriozitatea că n-a luat mai mult încă, căci putea, constatăm numai că pretinsul control de jos, reprezentat prin Cameră, a încetat cu totul, și procedarea în votarea atât a bugetelor cât și a acestei recompense ne dovedește că acest control nici măcar pro forma, de ochii lumii, nu mai există.

Ce ne mai rămâne de sperat din partea controlului de sus?

❦

[2 aprilie 1880]

Ieri, la Hugues, a avut loc un scandal foarte regretabil. Un domn prefect de județ a pălmuit pe un domn deputat, pentru că acesta interpelase în Cameră pe d. ministru de interne în privința administrației acelui județ.

Nu știm ce urmare va avea acest incident rușinos, care caracterizează în destul epoca de anarhie și de scandal în care trăim.

Numai într-o stare așa de destrăbălată de lucruri, când nu mai există în nimic nici un Dumnezeu, când guvernul și partidul său nu mai au nici cel mai din urmă simț de pudoare, când degradarea moravurilor politice merge până la acordarea de bacșișuri patriotice între ai noștri, numai într-o așa stare de lucruri se poate întâmpla ca un agent al guvernului să aibă cutezarea smintită de a pălmui în public pe un reprezentant a cărui persoană este anume declarată inviolabilă prin lege.

Noi, cari, deosebindu-ne de patrioții de meserie, suntem de părere că un așa scandal, deși servind opoziției prin discreditul ce aruncă asupra destrăbălaților de la putere, este stricăcios în genere moravurilor publice prin discreditul ce-l aruncă legilor și instituțiilor, avem pentru aceasta un sentiment adânc de mâhnire.

Ca să-și facă cineva oarecum o idee despre cum este administrat poporul suveran afară din capitală sub regimul patrioților de meserie n-are decât să-și închipuiască cum trebuie să se poarte cu administrații săi de la capătul țării bătăiosul prefect național-liberal ce are îndrăzneala brutală și stupidă să vie să pălmuiască în mijlocul capitalii pe un deputat.

❦

[3 aprilie 1880]

În orice caz urmașii noștri cată să știe ce anume merite se recompensează în persoana d-lui C.A. Rosetti. Lăsați în voia lor să judece numai după cele zise de d. Giani bieții urmași ar fi încurcați, căci d-nul viceprezident de Cameră nu e în stare a ne spune decât următoarele de ex.:

Considerînd că nu pentru d. C.A., Rosetti personal, pe care acest Parlament îl are în capul său și-l va avea încă pe cît simțul patriotic și liberal va exista în sufletul Românilor, avînd declarat el însuși totdeuna și probat prin fapte că toată viața sa va fi, precum a fost, o țesătură de lupte și sacrificie, ci mai mult, și putem zice numai ca națiunea să dea dreaptă și legitimă, răsplata acelei respectabile familii pe care spiritul cel mai egoist și indiferent de interesele publice ar fi putut-o lăsa ca părinte la adăpostul oricăreia necesități și la rangul desemnat prin munca onestă a oricărui cetățean. Pentru aceste cuvinte etc. …

Acest considerent ciudat prin totala încurcătură în care lasă mintea auditorului ne pare într-adevăr cel mai propriu pentru a ascunde cauzele votării apanajului.

Dar dacă pentru contimporani cuvintele d-lui Giani au meritul de-a nu fi înțelese, pentru posteritate ele au defectul de-a deveni obiect de comentare a unor generațiuni mai cuminți și mai drepte poate. În interesul dar a acelei posterități cată să afirmăm că d. Giani n-a știut în genere ce zice — dovadă fraza cu nici un înțeles de mai sus — și că într-adevăr mari sunt… meritele d-lui C.A. Rosetti.

Mai la vale publicăm o destăinuire făcută de d. M. Kostaki în Senat cu ocazia discutării cestiunii izraelite, provocat fiind de inexactitățile „Românului“. De aci se va vedea care e cel din urmă și cel mai mare act din viața d-lui prezident al Camerei și cum într-adevăr d-sa nu mai are alți egali, ci un emul slab în cucernicul Warszawski cel mult.

❦

[3 aprilie 1880]

Demisiunea tuturor magistraților tribunalului Iași preocupă cu drept cuvânt opinia publică „Românul“ — cu acea rară lipsă de decență cu care amenința odinioară pe judecătorii însărcinați cu cercetarea actelor de canonizare a cuviosului Warszawski — recomandă reprobării publice demisia magistraților pe simplul cuvânt că ministrul are dreptul de-a numi judecători pe oricine o pofti.

Evident, da, ministrul, mai ales liberal fiind, poate deșerta școalele primare de băieți pentru a umplea cu ei funcțiile statului, dar de aci rezultă că magistrați serioși, vechi, cu titluri academice, precum sunt toți cei din Iași, să fie supuși reprobării publice pentru că n-ar voi să ia asupră-le responsabilitatea gravă de a conlucra în distribuirea justiției alături cu niște copii, de exemplu?

D. Simionescu, designat de prim-prezident pentru Iași, e un magistrat foarte proaspăt care se bucură de îndoielnicul renume de-a judeca câte cinzeci, ba chiar câte o sută cinzeci de procese pe zi, din care cauză toate procesele acestea, rezolvate fără observarea procedurii, au căzut în sarcina Curților de Iași și Focșani ca să le descurce. Poate fi băiat onest, dar oricine-și poate închipui ce învălmășeală cată să fi producând ilustrul tânăr în arhiva oricărui tribunal și în interesele împricinaților. Ușurarea aparentă a tribunalelor prin judecarea en bloc a proceselor se reflectă asupra Curților respective, căci, precum am zis, neobservarea aproape generală a procedurii face ca sentențele tribunalului să fie date în deșert.

În fine d. Sion, numit prim-procuror, e asemenea un tânăr abia de 6-7 luni în serviciu și cu toate acestea un întreg parchet, compus din oameni cu esperiență și cu drepturi câștigate, se pune la discrețiunea d-sale.

După cât aflăm însă, cauza numirii acestor doi d-ni la tribunalul de Iași, cu călcarea în picioare a normelor ierarhice de înaintare, este, ca toate relele din țara noastră, politica. E vorba de-a se intenta procese de natură politică unor opozanți nemulțumiți cu starea actuală de lucruri și, fiindcă nici un magistrat mai vechi nu s-ar fi prefăcut în unealtă a guvernului roșu, s-au luat niște tineri fără esperiență și fără sângele rece trebuitor unui judecător. Ce le pasă roșiilor dacă acești tineri, având chiar cele mai bune intențiuni, vor fi compromiși și făcuți imposibili prin procederi nechibzuite? Scopul guvernului, șicanarea opoziției, s-ar ajunge. E evident că tribunalul de Iași, considerând „trista întrebuințare“ pe care d. Stolojan o face din ministeriul său, nu voiește a se face complicele unor acte nesocotite, cari zac încă în sânul viitorului.

❦

[4 aprilie 1880]

„Le Nord“, organul Cancelariei rusești, cu privire la consecințele triumfului liberalilor engleji în ultimele alegeri, zice:

De cîtva timp în biurourile de redacție ale numeroaselor ziare din Viena și din Pesta consternarea este la ordinea zilii. Știrea despre demisia prințului de Bismarck a provocat în acele părți niște lamentații mai tot așa de zgomotoase ca și rezultatul alegerilor englezești. Pentru a aprețui cauza și înțelesul acestor izbucniri de durere va fi de ajuns să știm că ziarele de cari e vorba sînt tocmai acelea ce făcuseră din alianța austro-germană obiectul celor mai vaste speculații. Acele foi neîncetat declarau că punerile la cale ce rezultaseră din călătoria prințului de Bismarck la Viena dedeseră echilibrului european niște temeiuri solide și durabile, la adăpostul tuturor eventualităților, și iată că-i de ajuns să se schimbe ministerul într-o țară străină, de ajuns să amenințe cancelarul german că demisionează, pentru a răsturna toată acea clădire, care se zicea că poate rezista celor mai violente furtuni politice. Aceasta desigur nu va să zică că înțelegerea amicală stabilită între Austria și Germania nu este reală și serioasă, dar aceasta dovedește că toate combinațiile pe cari le lega de dînsa foile austro-ungare nu erau decît o ficțiune ce s-a stins la cea dintîi suflare a realității…

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[4 aprilie 1880]

În ședința de ieri a Senatului s-a dezbătut legea pentru acordarea recompensei naționale votate de Cameră d-lui C.A. Rosetti. Raportorul era d. Petre Grădișteanu. Onor. raportor, pe cât ne aducem aminte, avea acu vreo zece ani asupra d-lui C.A. Rosetti o părere foarte neagră, pe care o exprima cu talentul d-sale cunoscut, în ziare și în întruniri publice, și pe care d-sa a tradus-o în acțiune cu ocazia alegerilor de atunci. Atât de mult accentuase d. Petre Grădișteanu acea părere pe atunci încât în general i se atribuia d-sale o publicație foarte spirituală, unde i se prorocea d-lui C.A. Rosetti, ca soartă meritată, că o să-și încheie cariera d-sale politică într-o spânzurătoare, în jurul căreia avea să tragă hora națiunea română, veselă și fericită că-n sfârșit a scăpat de ilustrul personaj. Prorocia aceasta, precum văzurăm, a fost cu totul greșită, lucrul a ieșit pe dos. Și, ciudat! Același d. Petre Grădișteanu are astăzi despre același d. C.A. Rosetti o părere minunată. Onor. raportor, ieri, în numele aceleiași națiuni, și tot cu talentul d-sale cunoscut, într-un limbaj pompos, arătă că d. C.A. Rosetti a contribuit la toate actele mari naționale, la Unirea Țărilor, la regenerarea neamului românesc, la înălțarea lui de pe câmpul de război în considerația Europei, și conchise că, tocmai în niște timpuri de lipsă ca acele de astăzi, este un merit pentru țară să acorde o recompensă unui așa de vestit bărbat.

D. Manolache Costache a luat cuvântul nu pentru ca să convingă majoritatea, ci numai ca să protesteze, în numele țării, în contra dărniciei Camerii; între altele d-sa a zis că dacă e adevărat că România datorește d-lui C.A. Rosetti tot ceea ce e dânsa astăzi, că acest domn este alfa și omega regenerării naționale, atunci adepții n-au decât să proclame Republica și pe d. C.A. Rosetti prezident al ei. La aceste cuvinte adepții d-lui Rosetti au protestat cu mare zgomot. D. Epureanu le-a replicat: când raportul acesta se va citi în Moldova și se va vedea că Unirea s-atribuie d-lui C.A. Rosetti va izbucni un hohot general. Discursul d-lui Epureanu îl vom reproduce in extenso.

Au răspuns apoi la acest discurs dd. Cogălniceanu, Grădișteanu și Stătescu; acesta din urmă a spus că recompensa d-lui C.A Rosetti este un minimum care i se putea acorda, și d-sa se aștepta ca Senatul să mai sporească cifra votată de Cameră.

Acum câteva zile d. ministru de finanțe anunța sărăcia și foametea cari domnesc în țară; în fiece zi vedem sosind în capitală, spre a cerși din ușe în ușe, țărani veștejiți la față și încovoiați de mizerie, cari spun că de o zi sau două n-au mâncat, și cu toate acestea Senatul a votat recompensa minimă a prezidentului Camerei. Trist spectacol pentru o țară care vede că un partid, fără scrupul și fără nici un control, tocmai în timpi de mare lipsă, de foamete, împarte cu dărnicie banii publici favoriților săi. Admitem ca d. Rosetti să treacă în rândul liberalilor de dincoace de Milcov de idol al partidului și am fi găsit natural ca membrii acelui partid, în recunoștința lor pentru toate bunurile de cari se bucură și dânșii, să-i fi acordat o recompensă din averea d-lor proprie. N-ar fi fost nimic de zis. Dar, din averea statului, un capital de 150.000 franci și câte 14.000 pe an! Considerând cifra pensiilor ce se acordă în alte țări, bunăoară în Franța, unui general Cavaignac, unui d. Guizot și la cei mai eminenți bărbați cari au adus țării servicii reale, nu proclamate de un partid, ci recunoscute de toată țara, fie în științe sau arte, fie în funcțiuni publice, fie în armată — ne pare că s-a acordat d-lui Rosetti, pentru pretinsele-i servicii aduse țării, nu minimul, ci maximul. Dar democrația d-lor merge până la pungă. D-lor au gusturi și pofte aristocratice și, neputându-le satisface prin o muncă onestă, recurg la ajutorul bugetului statului, adică la punga poporului suveran.

În cursul dezbaterii în Senat s-au făcut aluziuni la pensiile acordate la 1865 altor persoane. Nu trebuia să se uite însă că pentru faptele săvârșite de la 64 până la 66 s-a răsturnat domnia lui Cuza, cel puțin acesta a fost pretextul pe care s-a întemeiat mișcarea de la 66. Cum dar s-ar putea justifica niște acte de aceeași natură astăzi, sub un regim pretins constituțional, adică regim de control al întrebuințării banilor publici și intitulat „Domnia virtuții“? Recompensă națională, așa califică partizanii d-lui C.A. Rosetti darul ce au crezut cu cale să-i facă din banii publici. Fie. În orice caz însă, acest dar nu se poate califica de premiul Monthyon.

❦

[5 aprilie 1880]

Ideea generoasă și mântuitoare care-a dat naștere Senatului a fost desigur aceea de-a prezerva legislațiunea de surprinderile ce i-o pot pregăti patimele momentane ale claselor, căci din suferințele momentane, acute, însă adeseori fără nici o gravitate organică pentru binele societății și prosperarea statului, răsar naturile catilinare cari le exagerează și mai mult, aprinzând închipuirea și exploatând nemulțumirile, pentru ca „patrioții noștri“ să ajungă apoi a înflori prin localuri fașionabile, la umbra bugetului și în speranțele recompenselor reversibile. N-a fost un om însemnat în țara aceasta și, îndeosebi vorbind, nici un conservator care, făcând politică, să nu-și fi pierdut mare parte din averea sa, ba unii să se fi ruinat chiar. E drept însă că acești reacționari cari nu iubesc poporul, nici pretind, nici ar primi vreodată recompense reversibile. Dar aceasta în treacăt.

Revenim la teza noastră. Senatul se numește corp matur, corp ponderator. Non numerantur, sed ponderantur — nu se numără voturile senatorilor, se cântăresc, precum ei înșiși cântăresc cestiunile de zece ori până a le hotărî o dată. E ceva măreț în chiar numele pe care acest corp legiuitor și-l atribuie. Compus odinioară din patricianii Romei, din acea mână de oameni cari supuseră unui oraș toată lumea pe atunci cunoscută, legenda pentru însuși compunerea lui a cerut două elemente deosebite: vigoarea și înțelepciunea. Când Hannibal era înaintea porților, Italia pustiită, oștirile romane risipite, iar femeile se boceau despletite pe ulițe și tribunii agitau masele dispuse spre răsturnare și rebeliune, părinții patriei stăteau neclintiți, severi, fără o lacrimă în ochi, pe jețurile lor, trimeteau pe lictori să risipească grupele de nemulțumiți și femeile și discutau … ce? Legi indiferente, ca și când n-ar fi nimic. Numai Cato își sfârșea orice discurs cu cuvintele, devenite nemuritoare: Ceterum censeo Carthaginem esse delendam.

La noi… s-au tradus cam liber textul latinesc, încât, sub regimul liberal, despre cântărire și recântărire a proiectelor de lege nici vorbă nu este. Ca model de… corectitudinea la care suntem reduși sub pretinsul regim constituțional de astăzi înregistrăm fără mirare ceea ce se petrece în maturul corp. După ce că legi de mare însemnătate se votează ca cu vaporul, după ce chiar împărțirea Senatului în secții a devenit curată ficțiune, căci se votează legi cari trec numai printr-un număr oarecare de secții, fără a fi trecut și prin altele, așa ca din întâmplare, se mai adaogă apoi și inconveniente ce nu le putem îndestul regreta. Ca să enumerăm numai din cele mai proaspete, cităm votarea celor 3,5 milioane pentru cumpărarea unor materialuri rămase pe urmele armiilor rusești. În aceeași zi s-au cerut votarea, în aceeași zi s-au trimis în secțiuni, s-au ales delegații, s-au designat raportorul, s-au făcut raportul și s-au votat acele milioane.

Tot așa s-au petrecut cu recompensa de contrabandă a martiriului lucrativ votată d-lui C.A. Rosetti, care, propusă și „regulată“ în noaptea precedentă în Camera… Comunelor, a doua zi, într-o singură ședință, s-a regulat și de cătră Senat.

Nu mai departe decât ieri, 3 aprilie, s-a petrecut o altă faptă care dovedește înalta ponderațiune cu care se urmează regulamentul acelui corp matur, o faptă comică desigur pentru privitorul nepăsător din galerie și din loje dacă n-ar avea un caracter care să întristeze pe oamenii aciia cari nu văd în parlamentarism o simplă formalitate.

Iată dar ce s-a întâmplat.

După regulamentul Senatului e știut că, ori de câte ori se face o propunere care are de scop a fi formulată într-un proiect de lege pornit din inițiativa acelui corp, acea propunere se citește de 3 ori din zece în zece zile, apoi trece în secțiuni, unde i se dă forma cuvenită de proiect, și se întoarce apoi pentru a fi pusă în discuție prin mijlocirea raportorului, de unde-și urmează toată filiera, ca oricare alt proiect venit din inițiativa guvernului de exemplu.

Astfel s-a urmat și cu o propunere făcută din inițiativa Senatului, care stabilea ca să se acorde tuturor ofițerilor ce-ar fi luat parte la campania din Bulgaria o treime peste solda lor pentru pensiunea de retragere. După atât timp și după atâta frământare, biuroul pune la ordinea zilei, pentru ședința din 3 aprilie, acest proiect de lege, care trecuse prin secțiuni. Raportorul se suie la tribună, dă citire raportului său în ședința publică, când… i se observă onor. președinte că, după Constituțiune, legi financiare urmează a trece mai întâi prin Cameră. Se curmă orice discuțiune, se coboară raportorul de la tribună și, ca epilog mai vesel al ședinței, se procede la votarea a o sumă de indigenate de izraeliți.

Să sperăm că și aceste probe de corectitudine, ca și multe altele de sub acest regim liberal, vor rămânea între noi, în familie, ca o mică fotografie necomunicabilă de procederi intime a parlamentarismului împănat cu recompense reversibile.

❦ ABDICAREA D-LUI C. A. ROSETTI

[6 aprilie 1880]

În propunerea sa, d. Giani a amintit un vot al Camerei din 1868, considerându-l ca ceva care ar fi stabilit un drept câștigat pentru d. C.A. Rosetti.

Curiozitatea de a cunoaște natura Camerii de la 1868 nu e decât prea justificată și într-adevăr deschizând „Monitorul“ de atunci, întâmpinăm în primele luni ale anului deja — în martie — câteva scene pe care nu le putem califica altfel decât de înaltă prestidigitațiune, precum nu ni le-ar fi făcut mai bune nici Bosco, nici Robert Houdin, nici Epstein, cu mica deosebire că aceste piese de prestidigitațiune, făcute fiind de un funcționar sau de un particular, ar cădea sub prescripțiunile art. 123-126 din Codicele penal, pe când făcute de Cameră … ar fi rămas a se apreția de factorii constituționali.

Locul prestidigitației e, ca și azi, dealul Mitropoliei.

Personajele: D. C.A. Rosetti, de profesie prezident de Cameră, actualmente reversibil; I.C. Brătianu, ministru mai cu seamă special în finanțe și lucrări publice, dar nu mai puțin apt la război, instrucțiune, interne și esterne; Vinterhalder, al doilea redactor la „Românul“, de profesie mucenic, actualmente rentier. Corurile tot cele de astăzi, însă c-o nuanță bulgărească mai pronunțată.

Un Deus ex machina ar mai trebui care, apărând la sfârșit în focul bengalic al entuziasmului patriotic, să binecuvânteze sceneria.

În scena 1 se urcă d. Mehedințeanu, raportorul comisiei bugetare, la tribună și dă citire unui raport din care extragem următoarele:

După expunerea d-lui ministru de finanțe (I.C. Brătianu) asupra bugetului general de venituri și cheltuieli pentru exercițiul anului, 1868, veniturile, ordinare și extraordinare, sînt evaluate la suma de lei noi 76.092.535 și cheltuielile la suma de lei noi 75.202.051, de unde rezultă un escedent de venituri de lei noi 890.484 …

Cu toate acestea comisiunea, în înțelegere cu d. ministru de finanțe (I.C. Brătianu), au făcut modificațiuni și reducțiuni foarte însemnate.

Reducțiunea făcută la veniturile ordinare și extraordinare este de lei 8.379.951,98 bani cari, scăzîndu-se din suma de lei 76.092.535, bani 34, propuse de guvern, rezultă că pentru exercițiu anului 1868 veniturile ordinare și extraordinare ale statului sînt evaluate la suma de lei noi 67.712.583, bani 32.

În ceea ce privește cheltuielile:

Considerînd că, deoarece veniturile s-au redus la cifra de lei noi 67 712 583, bani 32, cheltuielile nu pot sub nici un motiv întrece această sumă;

Considerînd că dacă s-ar primi bugetele cheltuielilor astfel cum s-a prezintat de diferitele ministerii, ar rezulta un deficit de lei 8.379.951, bani 98.

Pentru aceste motive comisiunea dv., în unanimitate, decide ca pentru exercițiul anului 1868, cheltuielile generale ale statului să fie făcute în limitele veniturilor evaluate la suma de lei noi 67.712.583, bani 32.

Aceste sume se repărțesc precum urmează etc.

Aci urmează o repartiție exactă pe diferitele ministerii după analogia anului trecut, 1867.

Scena a doua. După un interval de o oră, în care se primește bugetul tale-quale și se discută asupra cestiunii virimentelor, trei coriști introduc în mâna prezidentului o jucărie de surprindere în forma unui amendament, în care se zice următoarele:

1) Cheltuielile generale ale statului pe anul 1868 la deosebitele ministere vor fi în cifra anului 1867. Iară escedentele cifrei, sporite la veniturile anului 1868 în suma de 14 608 686 lei noi, va servi la noile servicii ale deosebitelor ministerii și mai cu osebire la serviciile ministeriilor de rezbel și lucrări publice.

De unde a ieșit, într-o oră de discuție asupra virimentelor, un escedent de 15 milioane la venituri o știe numai unul Dumnezeu. Dar prestidigitațiunea s-a făcut și, în vuietele monotone ale corului „Închiderea discuției! «La vot! la vot!»“, se primește, cu 67 voturi contra 3, o lege bugetară al cărei corp sta în plină contrazicere cu amendamentul, se primește implicite existența unui escedent de 15 milioane, tăgăduit de buget însuși, de comisia bugetară în unanimitate, de raportorul comisiei, de ministrul de finanțe chiar, escedent care nu s-a mai discutat în secțiuni, nu s-a primit de ele și, prin natura sa, era în flagrantă contrazicere cu legea comptabilității statului.

Scena a treia. D. I.C. Brătianu, împreună cu colegul d-sale Anton I. Arion, contrasemnează legea amendată și o supun semnăturii șefului statului, de unde apare peste trei zile, „regulată“ gata, în „Monitor“.

Ceea ce izbește ochii oricui în acel buget este regularitatea fenomenală a cifrelor de la venituri.

Rămășite 3.333.333 lei, 33 parale; imprimate 22.222 lei, 22 parale; tutunul 4.444.444 lei, 44 parale; subvențiuni 2.522.222 lei, 22 parale; taxe, spirtoase etc. 4.555.555 lei, 55 parale.

Astfel, cu puțină cheltuială de fantazie, înșirând aceeași țifră de 8-9 ori dupăolaltă, se poate face un minunat buget geometricește exact, matematicește e altă cestiune.

Iată ce Cameră a fost aceea care la 1868 a votat d-lui Rosetti recompensă, o Cameră care ziua în amiaza mare comitea escamotări de cifre și acum aproba reducțiuni de 8 milioane, peste un ceas admitea ca din senin excedente de 15 milioane.

Acesta e un fals mărturisit în acte publice, căci un buget e un act public.

Piesa e foarte simplă. Nici o complicație, nici un conflict, pace și armonioasă liniște domnește în tot cursul desfășurării ei.

Dar ce tristă morală rezultă din acest tablou liniștit de moravuri, tristă mai ales pentru cele ce se petrec astăzi?

Mai întâi, legea comptabilității generale a Statului prescrie că nu se poate cheltui un ban fără fonduri anume însemnate. Ei bine, acea Cameră a mărturisit întâi că n-are fonduri și nu mai mult decât peste o oră ea autorizează o cheltuială de 15.000.000 fără nici un fond corespunzător.

Apoi e un articol în Constituțiune care prevede dreptul Coroanei de-a trage pe miniștri la răspundere. Nimic mai ușor decât ca un ministru să surprinză buna-credință a șefului statului. O dată ce fapte atât de scandaloase, fapte de prestidigitațiune parlamentară cari întrec toate scamatoriile lui Bosco se produc la lumina zilei și când regimul parlamentar este menit nu numai pentru a garanta drepturile și averea cetățeanului, dar și pentru a servi ca o școală de educațiune, întrebăm: în fața unor asemenea enormități nu izbucnește sufletul cel mai blând chiar, nu se revoltă conștiința umană, conștiința adevărului în fața unor falsificări atât de nerușinate, îmbrăcate spre mai mare batjocoră în hainele formelor constituționale?

Dar în starea-n care a ajuns România azi e o naivitate ca cineva să mai pretinză de la guvernanții noștri respectul de sineși. Răspunderea? O ironie. Din contra, răsplată patriotică pentru risipa banilor publici, răsplată patriotică pentru falsificarea regimului constituțional, răsplată patriotică pentru surprinderea bunei-credințe a Domnitorului.

Mucenicul Vinterhalder, grație complezenței sale în afacerea Strousberg, trăiește din rentele sale la Paris. Acum și unui alt mucenic, d-lui C.A. Rosetti, i se acordă o rentă reprezentând un capital de peste o jumătate de milion.

E sărac d. Rosetti, are nevoie de sprijinul nației.

Când acum 3-4 ani lumea se mira de unde săracul de Rosetti găsește bani pentru a trăi la Paris, pentru a-și ținea copiii în Italia, ni se răspundea: Veniți la redacția „Românului“ și vedeți cât aduce negustoria de principii.

Și într-adevăr negustoria de principii liberalo-democratice-cosmopolite aducea, după condicele administrației, un venit net d-lui C.A. Rosetti de 30.000 franci pe an.

Apoi, deie-ni-se voie, e bună negustoria! Oare o nație care-i dă d-lui C.A. Rosetti în fiece an net 30.000 franci pentru că-i recomandă pe Stroussberg, pentru că-i recomandă să intre-n război de florile mărului, pentru că-i laudă și-i recomandă pe modestul d. Costinescu, financiar cu 4 clase primare în capăt, care cu toate acestea tratează răscumpărarea drumurilor de fier, o nație care-i dă d-lui C.A. Rosetti 30.000 franci pentru că numește răscumpărarea „cestiunea cea mai populară“, știind că e impusă de din afară, o răscumpărare ce se putea face cu prețul jumătate și la care fiece acție câștigă 40 la sută, pe cari statul îi pierde, o asemenea nație nu-l plătește îndestul de bine pentru arta de a o amăgi și mai trebuie să-i voteze apanaj și pensie?

Dar pensie ca pensie. La mulți s-a dat — unde s-a dus mia ducă-se și suta — încă unul căruia degeaba i se votează.

Însă un capital de 150.000 franci pe baza… a ce? A unui vot dat prin panglicărie ca cel de sus, neadmis de Senat, neiscălit de Domn, a unui vot orb, care n-a fost nicicând lege și care acum se împrospătează ca o lege rămasă în desuetudine?

Dar s-a mai auzit aceasta undeva? Înțelegem ca să se reîmprospăteze un drept câștigat, dar un vot nul al unei Camere ca cea cu surprinderea excedentelor de sus să se privească ca un drept câștigat și rămas în desuetudine numai?

Dacă e vorba că negustoria de principii și prăvălia de fraze produce o rentă oarecare, destul au adus prăvălia „Românului“. Publicul apreciază, îi place marfa, o plătește cu mărunțișul, 20 bani „Gogoașa patriotică“. Dar statul? Ce are a face statul cu toate acestea?

Ce are a face țăranul care nu știe citi și asupra căruia frazeologia d-lui C.A. Rosetti nu s-a reflectat decât sub forma de război, podvadă, bir, Warszawski și foamete, ce are a face el cu martiriul lucrativ?

Ce are a face cu d. C.A. Rosetti omul care vede în d-sa ceea ce și este în adevăr, un demagog de soiul cel mai rău, care au înveninat ramurile vieței publice?

Dar, dacă este vreo libertate prețioasă, e aceea a conștiinței. Ei bine, omul care simte în adâncul conștiinței sale că tot ce a spus d. C.A. Rosetti în viață-i a fost rău și pernicios să mai și plătească contribuție directă pentru îmbogățirea rabinului unei secte ale cărei „așa-numite“ principii le detestează? Înțelegem ca negustorii, a căror staroste, cam fără știrea lui Dumnezeu, a fost d. C.A. Rosetti, să pună mână de la mână, fiecine cu cât l-o ajunge, și să-l înzestreze precum l-au mai înzestrat, înțelegem ca aceste persoane onorabile, fără viclenie cât firul de muștar, să mai crează și acum că d. C.A. Rosetti e sărac, deși a dovedit că măcinișul de palavre îi aduce 3000 de galbeni pe an — adică cât o moșie mare — să-i mai dea și azi un milion dacă vor. Gustul dumnealor și cestiune de apreciație. La așa cultură generală, așa om; la așa turc, așa pistol. Dar statul impersonal, egal pentru toți, pentru liberal ca și pentru reacționar, să-i dea o jumătate de milion de franci, reprezentați prin rentă reversibilă?

D. Brătianu, tare și mare, dispune de soarta României, și pe când acestea se petrec în Parlament bietul popor zace în suferința și împilarea ce i le aduc violența și corupția.

O zicem cu întristare: suntem departe de acea monarhie occidentală care-am visat-o în 1866.

❦ CRIZA LATENTĂ

[8 aprilie 1880]

„L'Indépendance roumaine“ publică, sub titlul Criza latentă, un articol pe care-l reproducem atât pentru faptul pe care-l comunică cât și pentru reflecțiunile ce le face.

Camerele sînt în ajunul închiderii sesiunii. Mandatarii națiunii vor merge „să se retrampeze în sînul alegătorilor“ (NB: păstrăm espresia aceasta ibridă consacrată nu numai prin uz, ci și prin ironie) după o campanie parlamentară din cele mai pline de accidente. Miniștrii vor putea să-și mai vie în fire și să se ocupe cu mai multă îngrijire de afacerile resortului lor. Luptele parlamentare o să facă loc intrigelor politice de culisă. Se amăgește cel ce crede că în România soarta unui minister e asigurată pentru că Corpurile legiuitoare nu lucrează. Cei mai primejdioși inimici ai guvernelor și partizilor sînt la noi neînțelegerile intestine ce se produc în sînul lor chiar. Într-o țară tînără încă în practica sistemului constituțional, partidele nu s-au putut constitui din punctul de vedere absolut al unor principii nestrămutate. Asta se leagă cu împrejurarea că în România au adoptat oarecari numiri, proprii a însemna partide din alte țări, fără a-și da seamă că aceste numiri n-au în România aceeași rațiune de a fi. Aiurea ele se reazimă pe tradițiuni. La noi nu sînt nici pretendenți de tron (și dacă sînt, nici nu cutează a-și afișa pretențiile lor, pentru c-ar fi ridicoli înaintea opiniei publice), nici particulariști, nici clericali, nici republicani convinși, nici retrograzi înăspriți. Prin urmare deosebirile însemnate și bine definite cari există între partizile altor țări aici se spălăcesc și fac loc unor nuanțe cari au primit numiri convenționale. Ajungă un singur exemplu spre a dovedi aceasta.

Care e principiul liberalilor noștri? Respectul și dezvoltarea liberală a Constituțiunii noastre. Care e principiul adversarilor lor, a conservatorilor? Respectul și păstrarea aceleiași Constituțiuni. În ce consistă dar deosebirea de principii între cele mai mari două partide din România? Unii vor să meargă mai repede, ceilalți mai încet. Dar scopul pe care și unii și alții vor să-l atingă este același. Prin urmare partidele n-ajung la putere c-un program cunoscut de mai nainte de națiune și oamenii de stat cari le reprezintă nu caută a cuceri puterea aceasta pentru a aplica ideile a căror purtători de drapel sînt. Sînt la noi economiști de sistemul liberului schimb și alții protecționiști? Oameni de stat cari în politica esterioară să fie unii pentru politică de neintervențiune, alții pentru cea de intervențiune?

Desigur că nu.

Am putea înmulți exemplele acestea.

Dar atunci lupta pentru putere, care e condiție sine qua non a regimului parlamentar, se reduce la o luptă între oarecari personalități cari au monopolul și specialitatea de-a și-o disputa. Împrejurul acestora se grupează o armie întreagă de malcontenți, de căutători de posturi, oameni fără convingeri, postulanți de toate soiurile, făcători de treburi. Cînd un guvern a fost mult timp la putere și cînd n-a știut să transige cu dibăcie c-o infinitate de mici interese, grupul malcontenților se mărește din zi în zi cu toate elementele interesate mai mult ori mai puțin la o schimbare — și criza se produce. Am voit a recapitula toate adevărurile acestea pentru a dovedi ceea ce am zis mai sus: că ministeriile sînt departe de-a fi la adăpost de atacuri, și de cădere chiar, numai prin aceea că Adunările nu sînt întrunite. Singura deosebire e că crizele guvernamentale, în loc de-a veni de la Parlament, cum ar și trebui să fie, se produc pe tăcute, fără ca să fie mai puțin primejdioase.

Paternitatea ideilor de mai sus o reclamăm pentru noi. În polemicele dese asupra titlului de „reacționari și retrograzi“ cu cari am fost gratificați am arătat de atâtea ori că acele epitete erau pur și simplu copiate din țări străine și nu se potriveau deloc nici cu formarea partidelor în țară, nici cu tendențele lor.

Cu toate acestea concluziunea că deosebirile ar fi numai nuanțe neînsemnate e greșită. E prea adevărat că în principiile invocate nu e deosebire, dar o asemenea deosebire nu există nici în Anglia, unde programele nu sunt fixe, nu sunt o serie nestrămutată de principii apodictice, ci schimbăcioase după împrejurări, c-un cuvânt sunt programe electorale stabilite anume asupra cestiunilor la ordinea zilei. Deosebirea mare însă între engleji și noi e că cei dentâi țin ceea ce promit, noi nu. N-are cineva decât să citească programa de la Mazar Pașa și va vedea că absolut nici una din făgăduințe n-a fost ținută de către guvernul partidului roșu.

Dar deosebirea cea mai mare între conservatorii și liberalii din România e următoarea. Sub conservatori controlul este cu putință în toate afacerile publice pentru că partidul el însuși se recrutează din oameni capabili de a controla, pentru cari politica e o afacere de conștiință, uneori și de ambiție; sub așa-numiții liberali însă orice control încetează și se comit lucrurile cele mai nepomenite, pentru că elementele din cari se recrutează roșii sunt de acele pentru cari politica nu este o afacere de onoare sau de ambiție, ci de pungă. Conservatorii trăiesc din averea lor, deși fac politică; liberalii trăiesc din politică și din averea statului; pentru conservatori principiile sunt credințe mărturisite, pentru liberali pretexte de a ajunge la putere.

Această unică deosebire însă ar fi îndeajuns în orice țară pentru a crea un abis între două partide. În realitate „Independența Română“ nu descrie decât pe roșii și caută a atribui amânduror partidelor aceleași defecte numai pe argumentul că principiile sunt identice. Identitatea de principii însă nu este nicăiri o identitate de partid, precum identitatea de credințe religioase nu dovedește nimic în privirea răutății sau bunătății unui om. Non idem est si duo dicunt idem.

❦

[8 aprilie 1880]

În ședința de la 4 l.c. a Adunării deputaților d. P. Buescu a făcut următoarea interpelare:

O cestiune asupra căreia voi să atrag atențiunea d-lui ministru de finanțe este aceasta: Am văzut că, pentru biletele cari au să se tipărească ca obligațiuni ce au să se facă conform legii votate deunăzi pentru împrumutul de 26 milioane, s-a trecut în expunerea de motive a d-lui Sturza peste 127.000 lei; Suma aceasta este colosală; și de aceea voi să dau oarecare lămuriri în această cestiune d-lui ministru de finanțe, ca să nu se mai facă cu aceste obligațiuni eroarea care s-a făcut cu biletele ipotecare.

Vă aduceți aminte că biletele ipotecare s-au tipărit în Paris în condițiuni foarte grele.

Acei fabricanți neapărat ne-au pus dificultăți foarte mari, atât în privința prețului hârtiei cât și în privința calității ei și pentru 17.750.000 lei am plătit 295.216 lei. Neapărat că pentru restul sumei până la 26 milioane a trebuit să se plătească cu analogie.

Prin urmare vedeți că costul fabricării acestor bilete ipotecare este foarte mare, și cu toate acestea sunt așa de rău făcute încât cu toți știți că este peste putință de-a ne mai servi cu ele așa cum sunt și trebuie din nou tipărite. Am calculat cât costă aceste bilete ipotecare și am găsit că vine la sută un franc și 66 bani.

Banca Angliei dă bani cu dobândă cu câte 2 și jum. și 3 și jum. la sută. Ei bine, dacă banca aceasta ar plăti pentru costul fabricării biletelor 1 și 66, câștigul său n-ar fi decât de 90 centime.

Atrag atențiunea d-lui ministru de finanțe asupra acestui punct ca să nu se mai facă asemenea erori, să nu se mai facă cu tipărirea acestor obligațiuni așa cheltuieli mari pe câtă vreme vă dau probe evidente că Casa Creditului Funciar Urban a comandat la o casă însemnată din Paris, Casa Dumont, bilete pentru 24 milioane cu prețul de 11.000 lei.

Când Creditul Fonciar Urban pentru 24 milioane obligațiuni plătește 11.000 lei pentru fabricarea biletelor sale, eu mă mir cum esistă în compturile d-lui Sturza suma de 127 mii lei pentru 26 milioane lei obligațiuni.

De aceea atrag atențiunea d-lui ministru de finanțe ca să nu se mai facă și cu aceste obligațiuni eroarea care s-a făcut cu tipărirea biletelor ipotecare, căci este ceva fenomenal. În adevăr nici o bancă din lume care a fabricat bilete n-a plătit ca noi pentru sută, un leu și 66 centime.

D. ministru a crezut că poate răspunde povățuindu-l pe d. Buescu să citească corespondența în cestiune și că poate numi interpelarea o insinuare la ceea ce d. Buescu răspunse:

Mă mir cum d. ministru de finanțe termină cuvântarea d-sale zicând că am făcut insinuări. Aș fi dorit ca onor d. ministru de finanțe să nu facă asemenea acuzări, căci eu am dreptul după Constituțiune să adresez guvernului și fiecărui ministru în parte interpelări.

Eu am venit cu cea mai mare delicateță și am atras atențiunea d-lui ministru de finanțe, căci am văzut cheltuită suma de lei 295.216 pentru confecționarea a 17 milioane bilete ipotecare, pe cât timp Creditul Fonciar Urban a contractat bilete pentru valoarea de 24 milioane cu suma de 10.000 lei. Prin urmare n-am făcut nici o cestiune personală, am atras numai atenția d-lui ministru, pentru ca aceasta este una din prerogativele deputatului, de-a îndemna pe ministru să facă cât mai puține cheltuieli și a nu face nicidecum cheltuieli zadarnice.

Dar d. ministru m-a atras pe un tărâm pe care n-aș fi dorit să se pună, spuindu-mi că d-sa s-a adresat la Casa Dumont ca la una din cele mai sigure case. Cu toate acestea, drept să vă spun, pe mine m-a surprins când am văzut că pentru tipărirea a 17 milioane bilete ipotecare s-a dat 1 franc și 65 bani la sută. Dar pentru că d-sa m-a atras pe un asemenea tărâm, ei bine eu am aici o notă de tot ce s-a cheltuit:

S-a plătit la banca Franciei lei 243.400,35

S-a dat ca răsplată trămisului care le-a comandat 16.683,65

S-a dat pentru costul transportului și embalagiu 19.944,50

Diurnele comitetului și cancelaria 13.037,60

Spese de cancelarie și imprimate 2150,10

__________________

Total 295.216,20

Prin urmare vedeți că fără voia mea d. ministru de finanțe m-a provocat de a-i spune în ce s-a cheltuit suma aceasta.

Eu n-am voit să fac aluziunea aceasta și rău ați făcut de m-ați tras pe acest tărâm, de aceea v-am și răspuns.

Prin urmare o greșeală făcută nu scuză o a doua, mai cu deosebire că eu vă dau cazul Creditului Fonciar Urban. Luați și Creditul Fonciar Rural și vedeți că tot aceleași sume se cheltuiesc.

Așadar repet că nu fac decât să atrag atențiunea d-lui ministru de finanțe ca să aibă în vedere că suma destinată pentru tipărirea acestor obligațiuni e colosală și-l rog să binevoiască a avea grije ca această sumă să nu fie așa de mare.

În toată interpelarea nu se citează nici un nume; ea e ținută în termeni reci și obiectivi. Să vedem însă ce zice cel „cu musca pe căciulă“? Într-adevăr a doua zi d. E. Costinescu cere cuvântul și începe astfel:

D. E. Costinescu. D-lor deputați, voi să adresez onor. d-lui ministru de finanțe o interpelare sau, mai esact, să-mi emit părerea într-o cestiune de resortul d-sale.

Această cestiune, d-lor, este privitoare la imprimarea în genere a efectelor statului.

Dar mai întîi fiindcă s-a rădicat ieri o asemenea cestiune în Cameră pe cînd eram absent și fiindcă s-a ridicat sub impresiunea unor sentimente pe care le-a calificat onor. d. ministru de finanțe, înaintîndu-se niște neesactități de fapt, neesactități intenționate.

D. președinte: Vă rog să binevoiți a nu judeca conștiința persoanelor.

D. P. Buescu: Cer cuvântul în cestiune prealabilă.

D. președinte: Nu vă pot da cuvîntul în cestiune prealabilă cînd vorbește un deputat; eu mi-am făcut datoria protestînd contra unui cuvînt rostit de orator.

D. E. Costinescu: Eu, d-le președinte, retrag cuvîntul fiindcă enunțarea faptelor ce vă voi espune revine tot acolo.

Am zis că s-au înaintat neexactități de fapt. Am adus aci acte oficiale, acte autentice, pentru ca să probez acele neesactități spuse cu tendințe pe cari nu le voi califica eu, ci le voi lăsa dv., d-lor deputați, să le calificați.

După inșirări și espuneri lungi, d. Costinescu încheie astfel:

Este însă deplorabil ca aceia cari n-au curagiul să-și videze pasiunile și certurile lor în particular să vină să le aducă la tribuna Camerei. (Aplauze)

Maiestatea acestei tribune nu-mi permite să arunc apostrofări nimănui și nici voi adresa cuiva verio imputare personală directă; voi zice însă în teză generală că insinuările calomnioase, că calomnia este demnul apanagiu al celor mici la suflet, al celor lași! (Aplauze)

D. P. Buescu: Cer cuvântul în cestiune personală.

D. președinte: Nu pot să dau cuvîntul în cestiune personală fiindcă nimeni n-a fost atacat.

D. Ionescu a fost chemat la ordine pentru cuvântul „ubicuitate“. D. E. Costinescu, ca redactor al „Românului“, are privilegiul de-a numi pe colegii săi calomniatori, mici de suflet, lași, iar d. C.A. Rosetti găsește că nimeni n-a fost atacat.

Și noi credem că nimeni n-a fost atacat, dar din cauză cu totul inversă; acest d. Costinescu nu este în stare a ataca pe nimeni, încât demnul redactor al „Românului“ ar fi putut să-și facă seria de insulte și mai lungă, cât un articol de gazetă de ex.

Rămâne deci bine înțeles că „ubicuitate“ e o insultă gravă, iar „calomnios“, „mic la suflet“, „laș“ sunt epitete grațioase, permise în Camera prezidată de d. C.A. Rosetti.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[8 aprilie 1880]

Simeon Balint, cunoscutul luptător de la 1848 în contra insurecțiunii maghiare, fratele de arme al lui Avram Iancu și Axente, a murit acum patru zile în vârstă de 70 de ani. Decorat de cătră împăratul și distins cu rangul de „cavaler“, Balint a trăit, onorat de toți, ca protopresviter în Roșia din munții Abrudului. Una din dorințele sale cele mai vii fusese a vedea odată Bucureștii, dar nu și-a putut-o împlini. În viață fiind, el a devenit de mult obiectul doinelor populare, ca și Avram Iancu.

Balint bea, Balint plătește
Bani în pungă tot găsește

începe cântecul lui, ale cărui cele dentâi două versuri se disting prin nemerită aliterațiune.

Până ce ziarele din Ardeal ne vor aduce amănuntele asupra vieții sale, amintim că Balint se putea lăuda de-a fi ospătat pe împăratul. Când, în anii din urmă, împăratul a venit la Sibiu pentru o revistă militară a fost primit de către mitropoliții și clerul superior român. Mitropolitul recomandă pe demnitarii bisericești. Când ajunse rândul lui Balint, împăratul, fără s-aștepte recomandarea, îl recunoscu numaidecât:

— Uite, zise, și bătrânul Balint, cu care am călărit atâta împreună în munți.

— E mult de atuncea, împărate.

— Douăzeci și patru de ani.

❦

[9 aprilie 1880]

Camera radicalilor, în ajunul despărțirii sale, înfățișează un spectacol care ar fi bucurător pentru opoziție dacă n-ar fi adânc întristător pentru orice Român ce mai are vreun sentiment de demnitate sau mai hrănește vreo speranță pentru viitorul instituțiilor parlamentare în această țară. După ce a pierdut aproape un an în a nu face alta nimica decât a vota „strălucita“ afacere și a da niște bugete false, acuma, în două-trei zile ce-i mai rămân până la despărțire, votează legi peste legi, cari de cari mai importante, fără șir, fără discuție, adeseori în mijlocul zgomotului, fără chiar să se poată auzi ce se citește de la tribună. Să mai adăogăm pe lângă acestea intrigile personale și vânătoarea de portofoliuri și vom avea un spectacol pe care credem că nu prea îl înfățișează multe Adunări în lume.

Să luăm ședința de ieri. Un spectator străin, nedeprins cu ședințele Adunării radicalilor noștri, ar fi întrebat dacă se găsește într-o Cameră legiuitoare sau în vreun Beedlam oarecare. Judece oricine. Unii deputați se adunau în secțiuni, alții în comitete, fără chiar să aibă textul, nu imprimat, ci nici copiat de mână, al legilor ce se propuneau. Între acestea, Adunarea ținea ședință și vota cu iuțeala aburului legile cari, tot într-o vreme, se discutau cu câțiva deputați în secțiune, treceau la alți câțiva în comitet, se scriau apoi cu zor de impiegații Camerii și se depuneau la tribună de un raportor improvizat. Astfel se votă o parte din legea asupra fabricii de la Chitila, care fu retrasă în cursul discuțiunii de cătră guvern. S-au votat în același chip mai multe împrumuturi ale unor comune și județe setoase de a imita exemplul marilor finanțiari de la guvernul central. S-a votat cu aceeași iuțeală legea foarte importantă care dă ministerului dreptul să administreze după plac căile ferate, ștergând și păstrând orice va voi din regulamentele actuale ale acelei administrații. În fine, lucru de necrezut! Într-o clipă, printr-un fel de marafet a la Bosco, s-a votat un credit de 8.000.000 (opt milioane) hărăzit guvernului asupra bugetului anului curent și chiar asupra bugetului anului viitor, pentru — fie zis — armarea țării. Un asemenea proiect, care calcă legea contabilității statului, pășind asupra resurselor anului viitor, și care este pe lângă aceasta un vot politic — căci pare a desemna direcția ce guvernul tinde să dea politicii noastre internaționale — a fost votat prin surprindere și înainte de a auzi deputații ceea ce se citea de la tribună în mijlocul zgomotului ce domnea în sală.

Dar faptul cel mai însemnat al acestei memorabile ședințe a fost scandalul petrecut între dd. Cogălniceanu, Dimancea și alți membri ai majorității. Un proiect de lege neînsemnat, dar care privea departamentul d-lui Cogălniceanu, fu aproape respins prin 32 voturi contra 33 pentru, votul fiind nul după regulament. D. Cogălniceanu, care se simte acuma obiectul unei lucrări secrete ce are de țintă răsturnarea d-sale și, din această pricină, fiind astăzi nervos ca o femeie, rosti, în urma căderii proiectului, de pe banca ministerială și în gura mare: „Acelora cari au votat în contra mea, să…“. Era o înjurătură în regulă, așa că n-ar putea-o înscrie nici cea mai trivială gazetă radicală.

Cuvintele d-lui ministru de interne ajunseră la urechi indiscrete; acea înjurătură se adresa evident deputaților majorității, căci nu credem că d. Cogălniceanu ar fi putut pretinde sprijinul opoziției. D. Dimancea auzi și d-sa fraza pe care noi o dăm mai sus printr-un șir de tainice puncte și, mergând în cabinetul Consiliului de Miniștri, care un moment luă caracterul unui altfel de local, trată foarte aspru pe d. ministru de interne, dându-i pe lângă altele și drasticul epitet de prostituit. De aci urmă o ceartă mare, scandal în toată regula între dd. Cogălniceanu și Brătianu și o mare turburare în sânul majorității.

Oricât de blândă și de disciplinată ar fi această majoritate, la dreptul vorbind nu credem că ar putea înghiți modul cam prea brusc și în orice caz cu totul neparlamentar cu care a tratat-o d. ministru de interne. Indignarea d-lui Dimancea va găsi probabil un răsunet.

D. Brătianu caută evident a trânti afară din luntrea ministerială pe d. Cogălniceanu, care-i este o povară grea, iar acesta se luptă ca să rămână în luntre; e lucru înțeles și legitim și de o parte și de alta; în tot cazul însă mijloacele întrebuințate și de unul și de altul caracterizează destul de trist pe acești doi oameni de stat: duplicitate din partea lui Brătianu, o nervozitate copilărească și o neauzită lipsă de demnitate din partea d-lui Cogălniceanu.

Când îl vede pe acesta agățându-se cu atâta desperare de un portofoliu pe care toți vor să i-l smulgă și apărându-se când cu niște mijloace cu mult mai prejos de trecutul său, când cu atacuri de nervi, omul cel mai de rând trebuie să aibă un sentiment foarte dureros pentru d. Cogălniceanu.

Să se termine odată această comedie nedemnă, păgubitoare pentru toți și pentru instituțiile parlamentare, de cari se face atâta vorbă. Explicația începută la Cameră în termenii drastici de cari pomenim mai sus va continua oare și în Consiliul de Miniștri prezidat de M.S. Domnitorul? Am fi curioși să știm ce ar urma de acolo: cazul nu e prevăzut în pactul nostru fundamental.

❦

[10 aprilie 1880]

Zilele din urmă s-au grămădit atâtea scandaluri în viața noastră publică încât nu știm cu care să-ncepem, cu care să sfârșim. Pe cine vrea Dumnezeu să piarză îi ia mințile, zice proverbul.

Numirea d-lui Simionescu ca prim-prezident la Iași a produs o turburare în toate sferele societății de acolo. Acest tânăr, asupra inteligenței și tactului căruia nu putem avea o opinie proprie, s-a ilustrat pân-acum prin dese conflicte cu colegii săi. A fost judecător la Bacău, la Brăila, la Focșani. Pretutindeni a îngrămădit termenele proceselor, judecând câte 50 și mai multe pe zi, ceea ce a avut de rezultat că două Curți de apel resimt aceste judecăți cu toptanul, fără observarea procedurii, abstracție făcând de la însuși cuprinsul sentințelor. Spre mai mare mirare aflăm că acest domn, deși dr. în drept la Toulouse, nu știe de loc franțuzește. E naturală deci și demisia celor 17 magistrați și protestarea baroului de Iași.

A urmat apoi incidentul Sireteanu-Cortazzi, asupra căruia așteptăm opinia justiției. Tonul din Parlament s-a ridicat pân'la apostrofări și epitete ca cele aruncate de d. Costinescu d-lui Pană Buescu și ca cele improvizate de d. Cogălniceanu la adresa majorității, de d. Dimancea la adresa d-lui Cogălniceanu.

Mai adaoge-se apoi votarea recompensei naționale d-lui C.A. Rosetti tocmai în momentele în cari naționalitatea noastră e mai primejduită și lipsa cea mai tristă bântuie populațiunile noastre rurale, și tabloul decăderii partidului guvernamental devine complet.

Acum se mai vorbește și de o recompensă pe care Camera ar voi s-o voteze d-lui I. Brătianu. Se zice, serios sau în ironie, nu știm, că Adunarea vrea să-i dăruiască prezidentului Consiliului cel mai mare domeniu al statului, domeniul Brăilei, care aduce un venit anual de 1.200.000 franci. Nu credem, dar înregistrăm zgomotul în toată cruditatea, ca să se vază la ce începe a se aștepta spiritul public.

Aflăm asemenea că în aceste ultime momente ale unei legislaturi ce se va mai prelungi cu cinci zile se va vota un nou împrumut de 30 milioane pentru acoperirea pretinsului deficit rămas de sub conservatori.

Ciudat deficit acesta, care așteaptă cinci ani de zile și învechirea roșiilor la putere pentru a se manifesta!

❦

[11 aprilie 1880]

În Reichstagul german centrul clerical a repurtat o biruință neașteptată. Sâmbăta penultimă, deliberându-se pentru a doua oară asupra legii militare, Adunarea primise amendamentul d-lui Richter, prin care și clericii se supuneau serviciului militar, în exercițiile rezervei complimentare, serviciu de la care, prin tradiție și prin legi, erau scutiți. Dar, la a treia lectură a proiectului de lege, un deputat al centrului a prezentat un amendament care restabilea scutirea de mai sus. Adunarea a revenit asupra votului adoptând amendamentul centrului c-o majoritate de 10 voturi, în contra votului espres al însuși mareșalului de Moltke și a doi miniștri: d-nii Puttkamer și Lucius.

Din acestea se vede cu câtă îngrijire și amănunțime se discuta și se votează legile în țările occidentale. După trei lecturi și trei discuțiuni amănunțite asupra unei și aceleiași materii, Adunarea votează, ascultă opiniile opoziției, revine asupra votului, îl schimbă chiar în contra opiniei unui om atât de ilustru și atât de popular precum e mareșalul de Moltke.

Cam astfel ne-am închipuit și noi monarhia occidentală la noi, mai cu seamă pentru că o asemenea discuție serioasă, demnă de Parlamentul unui popor și demnă de guvernul ei, se petrece în patria originară a purtătorului Coroanei Române. Cu drept cuvânt am fi putut aștepta ca această moderațiune și publicitate a discuțiilor, acest control serios al ideilor și procederilor se va introduce, conform cu deprinderi ce le credeam contractate și în patria adoptivă a M.S.R. Domnului.

La noi însă Parlamentul partidului liberal ne prezintă curioasa priveliște a unei adunări de conspiratori cari, noaptea sau pe înserate, votează — ca și când ar comite crime — legile cele mai importante ale statului, fără chiar ca proiectele de lege să fie tipărite. Un credit extraordinar de 8 milioane se votează cu fuga, fără nici un fel de discuție, noaptea se votează monstruoasa recompensă a d-lui C.A. Rosetti, alaltăieri pe la aprinsul lumânărilor, adecă pe la 6 și jumătate seara, se votează — fără ca proiectul de lege să fi fost tipărit și împărțit deputaților și fără discuție — un împrumut de 65 milioane: anume 34 pentru linia Ploiești-Predeal și 31 milioane pentru a acoperi pretinsul deficit rămas în urma guvernului conservator, bine înțelegându-se că însuși raportorul, d. C. Boerescu, a mărturisit că comitetul delegaților nu a verificat și nici putea verifica deficitul de 31 milioane.

Iată dar o declarație netă a d-lui C. Boerescu. Comitetul delegaților nici a verificat nici a putut verifica deficitul lăsat de partidul conservator și, cu toate acestea, i se acordă guvernului d-lui Brătianu, pe simpla declarație că nu va cheltui decât pentru deficitul real, suma de 65 milioane, aceasta fără discuție, în contra protestărilor opoziției, care cerea cel puțin tipărirea proiectului de lege și 24 de ore de amânare.

Ca dovadă că acest deficit atribuit guvernului conservator e pe de o parte o eroare, pe de alta un neadevăr cităm sentința înaltei Curți de Compturi, care din acel pretins deficit a șters în mod absolut 8 milioane, iar asupra restului nu s-a pronunțat încă și ține sentința în suspensiune până la verificarea deplină. Prin urmare Camera și cabinetul susțin un neadevăr când atribuie guvernului conservator un deficit pe care nu l-au lăsat. Dar o dovadă și mai vie este mărturisirea comitetului delegaților acestei Camere chiar, care declină răspunderea de-a constata un asemenea deficit, zicând: „fără a intra în socoteli pe cari comitetul nu are nici căderea, nici timpul de-a le face“.

Iată ce se petrece la noi în țară, iată în ce mod de-a dreptul scandalos, insultându-se de către miniștri deputații din opoziție, se hotărăsc cestiunile de prima importanță.

Cu durere cată să constatăm că nicicând n-am fost mai departe de monarhia occidentală și de seriozitatea care o caracterizează decât în ziua de astăzi.

Mulți se crucesc întrebându-se ce voiesc roșii cu aceste procederi? Vor să discrediteze tronul în ochii poporului și să-l arate ca o jucărie în mâna partidului lor, vor să se folosească de acest discredit aruncat asupra Coroanei prin lipsa absolută de control pentru a justifica schimbări provocate de dinafară, vor să provoace o intervențiune străină?

Un lucru e sigur pentru toți. Sunt acte de desperare din partea partidului roșu, acte de om ce se îneacă și pentru care orice considerație publică, binele țării, Constituție, control, au devenit cuvinte deșerte.

Dacă toate acestea se întâmplau în vremea fanarioților, ce luau țările în arenda pe câțiva ani de zile pentru a le secătui materialmente, a le degrada moralmente, mirarea noastră n-ar fi la locul ei. Dar chiar atunci încă boierimea și mitropolitul, cu greu, dar tot puneau un frâu cupidității și corupției fanariote.

Dar sub o monarhie occidentală, de la care așteptam îndreptarea, sanificarea moravurilor politice, introducerea unei discuțiuni limpezi, obiective și lipsite de patimă a cestiunilor de interes public, sub o domnie occidentală să le vedem toate acestea petrecându-se cu un cinism fără asemănare pe pământ, fără asemănare în republicele Americei de Sud chiar, o spunem drept, nu ne-am fi așteptat. Cu durere constatăm că acea boierime mult calomniată constituia, până și sub vitreaga arendășie a fanarioților, un control mai serios al intereselor publice decât cel de astăzi.

Nu mai vorbim de popor. Glasul lui e nimicit prin falsificarea sistematică a regimului parlamentar, pe el îl bântuie foametea și nevoile, el e mai rău astăzi decum a fost oricând. Nu vorbim de boieri, pentru că, neprevăzători și darnici cu privilegiile lor, de la cari de bună voie au renunțat în detrimentul nației mult mai mult decât într-al lor propriu, ei nu mai există astăzi și i-a luat Dumnezeu spre a nu-și vedea țara, în momente supreme, adusă la sapă de lemn.

Singurul control posibil, în marginele stricte ale Constituției dar prin uzul sever al prerogativelor, cari nu sunt numai drepturi, ci datorii totodată, era acela din partea Coroanei. Numai acest control ar putea să împiedece desfrânarea cu care un partid vitreg își bate joc de toate interesele țării.

Nu se pară o întâmplare procederile din Adunări. Depeșile din Anglia inspiră această febrilă neliniște, această prăpăstioasă grabă cu care partidul roșu compromite interesele țării.

Schimbarea adusă în politica Angliei prin ultimele alegeri — zice un corespondent care a vorbit și cu Gladstone și cu lord Granville — e totală. Din toate părțile țării se vede o presiune generală și surprinzătoare în favorul prezidenței de cabinet a lui Gladstone, care-n politica esternă s-a pronunțat în termenii cei mai energici, nepermiși chiar de buna-cuviință. În sferele diplomatice ce stau în raport cu ambasada germană și cu cea austro-ungară din Londra, lumea e agitată în mod estraordinar, pentru că, după toate știrile, un cabinet prezidat de Gladstone însemnează redeschiderea cestiunilor stabilite prin Tractatul de la Berlin. Am avut, zice corespondentul, o convorbire cu lord Granville. El dorește în adevăr relațiuni bune cu Austria, dar asupra politicei viitorului cabinet mi-a refuzat orice informațiune. Și Gladstone, când e interpelat de aproape și când frazele nu sunt suficiente, păzește tăcere. L-am întrebat de-a dreptul dacă starea actuală de lucruri din Bosnia și Herzegovina i se pare permanentă și dacă ar aproba o unire a Bulgariei cu Rumelia orientală; dar nu mi-a dat nici un răspuns. Din alte părți însă, ce stau în relație cu Gladstone, aflu că planul său este împreunarea tuturor naționalităților Peninsulei Balcanice într-o confederațiune, cu escluderea Austriei. Cât de schimbate sunt toate împrejurările de la învingerea liberalilor încoace o dovedește opoziția contra indicațiunilor lui Vambery (etnograf maghiar) în prelecțiunea sa ținută la 5/17 aprilie. Această opoziție i-a dat lui Vambery ocazia de a întâmpina că n-ar fi crezut niciodată că înaintea unui public englez va trebui să apere Englitera în contra unui englez. Un liberal englez apărase la acea prelecțiune misiunea și procedarea Rusiei în Asia centrală.

Iată dar conflagrațiunea înaintea căreia ne-am putea pomeni de pe-o zi pe alta. Și tocmai în asemenea momente țara noastră e adânc nemulțumită prin procederile nedemne, jignitoare, lipsite de tact și de conștiință a partidului roșu. Tocmai în asemenea momente de-o gravitate estremă și strigătoare la ceri se aruncă, prin procederi ilegale și nemaiauzite, discreditul asupra celui mai important factor al vieții publice, asupra Coroanei, ducând-o, cu sau fără voie, la renunțarea complectă de la rolul de control ce-i revine. Cu o ușurință copilărească dacă n-ar fi nelegiuită se supun semnăturii domnești voturile unei Camere care nu mai e în stare de-a judeca nimic, voturi căpătate de ministeriu prin surprindere, noaptea, fără ca proiectele respective să fi fost tipărite și împărțite deputaților, fără discuție, fără examen, fără nimic.

Dacă, în aceste clipe îngreuiate de evenimente, îndrăznim a implora Coroana să-și exercite prerogativele față cu desfrâul irupt în partidul de la putere, n-o facem, o declarăm cu sfințenie, nici în interesul partidului conservator, nici pentru căderea pur și simplu a roșiilor. Departe de noi orice gândire egoistă, orice umbră de ură sau de patimă de partid. Nu voim schimbarea oamenilor, ci schimbarea acestei sisteme, care răpește poporului orice încredere în legi, în instituții, în sistem, în controlul firesc al Coroanei. Îndrăznim a implora pe augustul purtător al coroanei României să se gândească nu la partizi, la țară. Fie consiliari cine vor voi să ia răspunderea strivitoare a moștenirii roșie, răspunderea strivitoare a imprudențelor lor în politica esterioară, a nemerniciei în politica interioară. Dar numai de acei oameni cari reprezintă pe față interese străine și de aciia cari în asemenea momente nu gândesc decât la ei și la interesele lor individuale să se dispresure Coroana. Să nu se ia drept dovezi manifestații de stradă improvizate de poliție și cari formau alaltăieri obiectul ironiei publicului, să nu se ia după aparențe, cu dibăcie înscenate, al căror unic și esclusiv obiect de amăgire e de astă dată numai Coroana, nu poporul. Îndărătul acestor manifestațiuni înscenate se deschide prăpastia; pentru tron, pentru țară, pentru toți.

Prin adoptarea unanimă a monarhiei occidentale am gândit la acea măreață continuitate de dezvoltare care caracterizează dinastiile vechi ale Europei, ce au trecut neprimejduite prin secole întregi.

Visul rău al domniei efemere, visul și mai rău al arendășiei fanariote am voit să-l depărtăm de la căminele pustiite ale patriei noastre; nu am voit însă ca, sub un nume schimbat, să se perpetue acelaș sistem, ba unul și mai rău, prin lipsa absolută de control. Nu ne gândim la noi, căci o generație suntem abia și, ca generația de frunze a unui stejar secular, ne scuturăm cu toamna vieții noastre la pământ. Dar la arborul măreț și secular al României ne gândim, la acela în umbra căruia a trăit Mircea cel Bătrân, și de acest trunchi străvechi se apropie securea a căreia codoriște o formează fiii vitregi ai acestei țări.

❦ AUSTRO-UNGARIA ȘI NAȚIONALITĂȚILE

[11 aprilie 1880]

Dezvoltarea lucrurilor în Austria e de astă dată în favorul naționalităților. În sine vorbind faza aceasta a statului poliglot stă în oarecari legături cu politica esterioară a împărăției, precum și cu interesele ei economice. Debușeurile cele mai însemnate ale negoțului și industriei austriace sunt în țările Dunării de Jos îndeosebi, în Peninsula Balcanică în genere. Afară de români însă, țările acestea sunt locuite de slavi, care precumpănesc prin număr, prin dezvoltare internă, prin sprijinul puternic al împărăției rusești. Pentru asigurarea politicei sale comerciale Austria avusese nevoie de Bosnia și Herțegovina, dar în contra anexării erau de astă dată tocmai elementele dominante: germanii și maghiarii, cari se tem de sporirea rasei slave în împărăție. Partidul militar, apoi Curtea însăși a cătat să încline spre naționalități cari din parte-le erau gata a vota anexiunea cu amândouă mânile.

Fără o politică bazată pe egala îndreptățire a naționalităților împărăția vecină nu va putea câștiga simpatii sigure și temeinice în Orientul Europei, pe când, din contra, realizarea dorințelor legitime ale acestora — ele sunt restrânse aproape esclusiv la limba de propunere în școalele populare și secundare, precum și la uzul limbei naționale în autoritățile ce stau în relații directe cu poporul de jos — realizarea acestora zicem ar da o dovadă pipăită de dreptatea cu care Austria știe a guverna și i-ar câștiga simpatiile popoarelor orientale în caz când acestea ar fi să aleagă între două supremații eventuale. Avem atâtea dovezi că cestiunile de drept public, de suveranitate națională, de politică esterioară, de constituționalism mai nu preocupă pe naționalități. Ceea ce cer ele este ca învățământul să fie pe cât se poate în limba națională, ca autoritățile să primească și să dea curs reclamațiunilor asemenea în limba cea pricepută de populațiuni, în fine ca nici una din naționalități să nu fie oprită de a-și iubi patria, limba și istoria în chipul ei, după cum o înțelege, în forma familiară și atrăgătoare a tradiției, a limbei, a rasei locale. Evident că nici un popor nu are înțelegere pentru idealuri abstracte, că nu poate avea simpatii pentru o organizație ce se reprezintă prin oameni străini, prin limbă străină.

Cine n-a avut ocazia de-a constata că austriacii nu știu nici o limbă cum se cade? În școalele primare au învățat limba maternă, însă cu restricțiuni și predată nu în mod viu și cum o vorbește poporul, cu acele nuanțe cari constituiesc farmecul biruitor al oricării limbi, ci predată de oameni cari în școli secundare și superioare au învățat în altă limbă și cari o predau pe a lor proprie în mod teoretic și abstract. În institutele secundare apoi se predau obiectele în limba germană, dar într-o germană imposibilă, și ca fonologie, și ca sintaxă, care inspiră fiori unui adevărat german. Abia la universități începe a se vorbi nemțește, într-o epocă însă în care nu mai are omul interes decât de-a-și apropria știința necesară pentru viitoarea sa carieră. Astfel se întâmplă că austriacii nu știu bine nici o limbă. Efectele pentru inteligență nu pot fi decât rele. Ce trebuie să se petreacă în capul unui om care nu are, pentru ideile sale, manipulul sigur, razimul concret al unei limbi certe? Desigur nimic bun. Spiritul omenesc nu se poate dezvolta în libertate fără limbă, și anume fără de cea învățată din capul locului, cu toată bogăția ei de nuanțe, cu toată virginitatea cu care a fost recepută de mintea copilărească. Lipsa dezvoltării firești a limbelor deosebitelor naționalități din Austria are drept efect mărginirea spiritelor chiar, o mărginire care se resfrânge până și asupra capitalei. Un jargon ebraico-cosmopolit, de-o platitudine excepțională, fără caracter, imitând stilul ziarelor rele din Paris, primejduiește citirea ziarelor germane din Austria. Cele umoristice, care-ar trebui să reflecte geniul simpatic al limbei poporului de acolo, identic cu acela al Germaniei de Sud, se-nvârtește din contra pe-o clină regretabilă de cocoterie offenbachiană. Presa vieneză e în mare parte ceva fără rădăcini și nu reflectă nici spiritul rasei germane, nici pe al celorlalte naționalități. E poate un semn al dezvoltării științelor naturale acea iubire pe care o simțim pentru orice accent natural, fie-n arte, fie-n literatură. Acest accent natural lipsește acolo. Cu cât drumul de fier încearcă a nivela și a reduce la o egală platitudine omenirea toată cu atâta tendență de-a-și păstra comorile grămădite într-un lung trecut e mai vie în fiece popor. În realitate orice lucru temeinic și sănătos se face numai pe baza unei naționalități certe, a unei limbi certe. Grecia veche n-ar fi ajuns nicicând la dezvoltarea ei cea mare dacă limba ei nu s-ar fi dezvoltat cu toate nuanțele dictate de natură și împrejurări și dacă această dezvoltare a limbii nu era paralelă cu dezvoltarea a chiar spiritului elin.

Impunerea în viața de toate zilele a unor limbi străine, exercitată cu oarecare virtuozitate de cătră elementele dominante, are drept efect că patria comună îi devine oricui aproape nesuferită. Și încă germanii ca germanii. Cu mult mai culți, având o înnăscută înțelepciune a vieții, ei se impun pe atât pe cât îi lași, însă până la torturarea conștiinței individuale, până la absurd nu ajung nicicând. Maghiarii însă, rămași îndărăt în cultură și străini prin natura lor de toată familia popoarelor arice, supun cu sila gâtlejul copiilor, precum și a oamenilor maturi, la tortura unei fonologii imposibile și silesc spiritul de-a se dezvolta în formulele unei limbi radical străine de toate popoarele continentului european.

Se ignorează cu totul se vede că în orice creier omenesc predispunerile intelectuale sunt înmagazinate prin atavism și că acestor predispuneri nu le convine decât limba vorbită de părinți.

Turcii erau mai simpli în procederea lor. Ei, pentru a deznaționaliza, tăiau la zeci de mii de oameni limba din gură, osândindu-i să fie muți. Rezultatele au fost strălucite. „Găgăuții“, cari sunt strănepoții acelor oameni, trec la toate națiunile din Orient drept indivizi escesiv de … cuminți. Toată lumea știe ce-nsemnează la noi, la sârbi, la turci chiar, vorba „găgăuță“; om care nu e în toată firea, „cretin“. La asemenea cretinizare a spiritului, a singurului instrument de care dispune omul în greaua sa luptă pentru existență, duc tendențele de deznaționalizare pretutindenea. Nu crește o plantă bine și normal decât din rădăcinele ei proprii. Există într-adevăr deznaționalizări fericite, dar ele sunt organice, nu impuse cu de-a sila. Contactul des c-o altă naționalitate, înrudirea de rasă, interese zilnice, încrucișarea și amestecul sângelui, mii de împrejurări fac cu putință o deznaționalizare organică. Dar cu sila, cu zorul, cu impunerea, nicicând; cel puțin noi nu știm nici un caz în istorie. Vorba cântecului: Dor de zor nu se știe pe la noi.

În Ardeal chiar, cine s-au maghiarizat? Nobilimea, cea de nimenea silită, cetățenii liberi în toate celea, oamenii cari aveau cea mai multă posibilitate de-a vorbi și a se purta cum doreau. Sigur e că siluirea deșteaptă o rezistență înzecită și că trezirea naționalităților datează din momentul încercării de-a le deznaționaliza.

Fără o schimbare de sistem în privirea aceasta monarhia vecină va fi teatrul unei zădarnice risipe de puteri. Guvernele nu vor ajunge la scopul lor, iar naționalitățile vor fi împiedecate în dezvoltarea lor naturală în detrimentul și al lor și al țării întregi. Pe de altă parte nemulțumirea hrănită sistematic va face din naționalități, teamă ne e cel puțin, un material totdauna gata de-a transige cu influențe străine, chiar cu de cele periculoase existenței lor. „Pier eu, dar să piei și tu“ va zice fiece apăsat apăsătorului său.

Tot din cauza acestui sistem de șicană zilnică nu se pot întemeia în Orientul Europei simpatii hotărâte pentru Austria, care ar fi cea mai aptă pentru răspândirea unei civilizații adevărate în Peninsula Balcanică. Toți aceiia care-și văd existența lor amenințată în Orient nu ajung la nici o lămurire în privința razimului lor.

De câte ori nesiguranța existenței statelor îi silește pe oameni de a gândi cum să-și mântuie naționalitatea, dacă nu statul, de cine să se razime în momentele supreme, tot de atâtea ori fanatismul și corupțiunea din Ungaria îi pune într-o indisolubilă dilemă.

Reproducem mai la vale parte din discuțiunea ce a avut loc în Parlamentul din Viena, din care orice om nepreocupat va vedea care din cele două părți are dreptate.

D. Czedik zise următoarele: Sunteți patrioți, voiți Austria? Vă rog lăsați atunci statului limba statului. Într-o mare ramură a administrației statului ea există deja. Armata nu are decât o comandă, cea germană. Nu cred ca cineva din dreapta să crează că ne-am putea dispensa de aceasta. Dar rușinos aproape e pentru noi că ceea ce face puterea absolută nu pot face popoarele. Cu toată predilecțiunea ce o am pentru armată, n-aș voi să zic că numai în tabăra ei e Austria. Să traducem tabăra aceasta în înțelesul în care am vorbit, renunțați la planurile mari, îngăduiți limba statului cu toate consecințele ei stricte și sunt convins că nu va trece mult timp și vom zice: Nu Austria Superioară sau Inferioară, nu Tirolul, Triesta, Dalmația și Boemia, Moravia, Silezia, Galiția și Bucovina sunt patria austriacului, ci Austria întreagă.

Contele Richard Clam-Martinitz răspunse cu condiția puterii unui stat e îndeplinirea dorințelor națiunilor sale, mai cu seamă pe terenul școalei. Nu poate sta rău un stat în care emulațiunea popoarelor se mișcă pe teren intelectual. Dacă la dorințele și tendințele ce vin din inima popoarălor dv. răspundeți cu espuneri și discuțiuni politice, popoarele nu vă pot înțelege. Gândiți la cuvântul pe care Goethe îl pune în gura lui Thoas:

Din multe câte spui spre-a refuza

Cellalt n-aude decât vorba nu.

Un d. preopinent și-au esprimat dorința de a se înțelege, dar a zis că crede cumcă pacea între naționalități nu va fi ajunsă pe calea aceasta. Dezvoltarea e în mâna lui Dumnezeu. Dar nu pot crede că e o garanție mai mare pentru ajungerea păcii naționale când la dorințe serioase și stăruitoare răspundeți nu. Oricât de deosebit ați gândi asupra politicei esterioare a Austriei, asupra organizației interioare și a administrației, una nu-mi va tăgădui inima dv. austriacă: „că puterea Austriei stă în puterea unită a popoarelor ei“. Cine voiește însă dezvoltarea Austriei trebuie să voiască puterea, dezvoltarea materială și intelectuală a popoarelor ei, trebuie să voiască condițiile și supozițiile unirii popoarelor. E o convingere trecută în sucul și sângele acestor popoare că fiecare din ele, cel mai mic ca și cel mai mare, găsește în Austria apărare egală, drept egal, favorizare a intereselor sale intelectuale; de aceea e o bună politică austriacă de a concede popoarelor aceste condiții ale unirii lor și e un esperiment îndoielnic și primejdios de a învenina și a face neplăcută acea tendență unitoare și împreunătoare a popoarelor care trebuie să fie cu drept cuvânt trăsătura politicei interioare din Austria, de dragul unei idei de stat doctrinare și nepipăite. Dacă voiți deci unitatea și puterea Austriei, pe care desigur toți o voiți, fiți drepți în înțelesul mare și larg al cuvântului cu toate popoarele sale.

Nu știm dacă și în țările Coroanei ungare sferele dominante vor ajunge la convingeri mai realiste asupra naturii statului, mai ales când acesta e poliglot; nu știm dar — o mărturisim de mai nainte — n-o sperăm.

Evenimentele din urmă n-ar justifica deloc o asemenea speranță deșartă. Întâi s-a votat la Pesta o lege prin care toți învățătorii rurali, și cei cari nu sunt întreținuți de comuna politică, ci de poporenii bisericii, nu din bani direcți sau indirecți ai statului, ci din contribuția de bunăvoie a oricărui creștin, să învețe neapărat ungurește. Apoi prin anume plan de studii să prescrie ca cele mai multe ore pe săptămână să fie consacrate limbei ungurești în detrimentul, se-nțelege, a altor studii mai substanțiale și desigur mai folositoare decât filologia comparată a limbelor fino-tartarice. Acum vin c-o lege nouă, prin care supun și școalele secundare aceluiași tratament; nemaipomenind de împrejurarea că gimnaziul din Brașov, de pildă, conform unei legi generale, făcute pentru un caz special, va fi oprit de a mai primi subvenție din România.

Și cu toate acestea Brașovul era și este încă un emporiu pentru Orient și în deosebi pentru Țările Române.

Dar să lăsăm acestea. Răul ce rezultă din politica maghiară se va răsfrânge mult mai mult asupra maghiarilor însuși decât asupra altora. Rațiunea de a fi a oricărui stat e ca oamenii, oricât de deosebiți fie, să trăiască mulțumiți lângăolaltă, fără dorința intimă de a-și frânge gâtul la o ocazie dată. Altfel statul e o sarcină netrebnică și, la dreptul vorbind, de prisos. Să-și cheltuiească cineva anii tinereții în armată și banii din pungă viața toată pentru a plăti o organizație care-l vexează și-l șicanează în toate zilele și pe toate cărările e ceva ce se poate întâmpla uneori, când elementul dominant e mult mai numeros, mult mai bogat și mult mai cult, dar nu ține pururea acolo unde elementul dominant e în minoritate, sărac și incult. Tocmai mijloacele pe cari maghiarii le întrebuințează pentru a silui pe concetățenii lor dovedesc lipsa lor de putere reală și de importanță reală. Nu ne îndoim că va veni un timp în care le va părea rău — prea târziu poate — pentru legile vexatorii pe cari le votează cu atâta ușurință spre împiedicarea în cultură și ruina concetățenilor lor.

Se știe că statistica nu e în favoarea ungurilor. Această știință în cifre arată însă mersul real și concret al lucrurilor, un mers ce nu se poate împiedeca nici prin fanatism național, nici prin vexarea altora.

❦

[12 aprilie 1880]

Criza ministerială continuă întru așteptarea noului minister flotant. Diferite versiuni circulă în privința formării acestuia. După cum se știe organul d-lui Brătianu, în numărul său de alaltăieri, anunțând retragerea cabinetului, căuta să demonstreze că sistema ministerelor flotante este foarte constituțională din momentul ce Vizirul este statornic. Apoi, cu un sul subțire, dădea lui Cogălniceanu să înțeleagă că nu mai poate rămâne la portofoliu, pentru că nu-l mai vrea majoritatea, care pretinde de la capul cabinetului o remaniare în sensul curat radical. În timpul acesta sesiunea s-a mai prelungit; d. Brătianu avea dorința arzătoare de a i se vota și de cătră Senat împrumutul de 34 milioane. În intențiile d-sale stă să mulțumească pretenția majorității radicale și să elimineze astfel din cabinet elementele eterogene; însă înainte de trecerea împrumutului prin Senat avea nevoie să nu strice de tot frăția cu d.d. Cogălniceanu, V. Boerescu și Orăscu, căruia, după pretenția d-lui Boerescu, ar trebui să i se încredințeze portofoliul Cultelor. Astfel s-a asigurat deocamdată d-lor Cogălniceanu și Boerescu mănținerea la portofoliile de Interne și Externe, iar d-lui Orăscu i s-a promis portofoliul Instrucției. Pentru a se da mai mulți sorți de reușită acestui joc s-a dat curs în public zgomotului de remaniare ministerială în modul următor: d. Brătianu prezident și Finanțe, d. Cogălniceanu Interne, d. Boerescu Externe, d. Dabija Lucrări Publice, d. Slăniceanu Război, d. Tache Giani Justiție și d. Orăscu Instrucție. Se zicea că, după mature chibzuiri, după multă punere la cale și bătaie de cap, Marele Vizir așa hotărâse să-și recârpească ministerul, iar M. Sa Domnitorul confirmase în totul hotărârea Vizirului. Cum se vede, articolul din pactul nostru fundamental în care se stabilește că Domnul numește miniștrii este și rămâne căzut în desuetudine; în locu-i s-a pus o altă dispoziție, nu înscrisă încă în Constituție, dar cu putere de drept consuetudinal, care stabilește că Domnul își alege o dată și bine un vizir și pe urmă acesta face, desface, preface și reface tot și toate, își alege sau își culege miniștrii din Camere sau afară din Camere, îi bagă, îi scoate, îi procopsește și-i horopsește după cum îi vine lui la socoteală, pentru fericirea patriei și pentru consolidarea nu a datoriei flotante, ci a instituțiilor parlamentare.

În sfârșit, ieri, cu iuțeala proverbială a Parlamentului radical, s-a și prezentat în Senat raportul asupra împrumutului de 34 milioane; în expunerea de motive se spune că împrumutul acesta se face pentru acoperirea deficitului moștenit de Marele Vizir de la guvernul conservatorilor. D. Manolache a propus a se șterge din espunerea de motive că împrumutul se face anume pentru acoperirea acelui deficit, deoarece cestiunea pretinsei cifre a lui este încă pendentă înaintea înaltei Curți de Conturi, sau, dacă nu, cel puțin a se amâna dezbaterea pentru o zi sau două. După porunca d-lui prim-ministru însă Senatul n-a primit propunerea d-lui Manolache Costache și a votat împrumutul.

Vom reproduce pentru lămurirea deplină a cititorilor asupra acestui caracteristic vot de mare viteză cuvintele rostite în privința acestui împrumut de dd. Mavrogheni, general Manu și M. Costache.

Credem inutile orice comentarie; țifrele vorbesc de sine-le. E destul să constatăm numai că instituțiile de control în care țara la 66 își pusese toate speranțele au ajuns în această stare de omnipotență vizirială.

❦

[13 aprilie 1880]

Din cercurile guvernamentale s-a aflat că astăzi sau mâine cel mult criza ministerială se va termina și noul cabinet se va forma în fine. Astăzi, după cum află „L'Indépendance roumaine“, organ oficios al d-lui V. Boerescu, majoritatea d-lui Brătianu va depune pe biuroul Camerii o propunere tinzând a protesta în contra oricării remanieri ministeriale în afară din partidul liberal-național și a reclama pentru d. Brătianu portofoliul Internelor. Numita foaie dă sub toată rezerva această știre, spune însă a fi căpătat-o dintr-un izvor sigur. După informațiile noastre știrea de mai sus este pe jumătate adevărată, adică o propunere în sensul arătat nu se va depune la biurou, însă e adevărat că majoritatea este hotărâtă a se revolta în contra Marelui Vizir dacă acesta nu va hărăzi toate portofoliile la membri din marele partid, rezervându-și pe cel de Interne și prezidenția. Cu toată hotărârea încordată a vânătorilor de portofoliuri, d. Brătianu, pe cât aflăm, va păstra pe d. V. Boerescu; cât despre d. Cogălniceanu, se crede că va fi jertfit pe altarul constituționalismului, pentru a se împăca furia votatorilor. Nu se știe ce va urma apoi dacă majoritatea nu va fi mulțumită numai cu eliminarea d-lui Cogălniceanu; oricum, mai ales după votarea împrumutului de 34 de milioane și în vederea trecerii administrației căilor ferate în mâinile statului, se speră o împăcăciune în familie. Când țara are pe hârtie o constituție englezească și pe spete un mare Vizir și un mare partid turcești nu se mai poate teme de viitorul ei.

❦

[13 aprilie 1880]

Protestațiile fierbinți de dinasticism făcute în Senat de d. colonel Anghelescu prin denunțarea unui articol al „României libere“ erau pe cât se spune un fel de-a „nu mă uita și pe mine“ în vederea repremenirii ministeriale. Se mai spune însă că sentimentalismul d-lui colonel nu și-a atins scopul practic: d-sa rămâne și de astă dată pe din afară din noua combinațiune.

Ca istoriografi simpli amintim cu această ocazie că acest fierbinte dinastic, onor. d. Anghelescu, este același colonel care odinioară, fiindu-i partidul în culmea învierșunării ca opoziție, a ordonat corpului de sub comanda sa ștergerea numelui M. Sale din formula de jurământ milităresc înscrisă în livretul soldatului.

Ce caractere la acești domni, ce oameni întregi!

Unul vedea odinioară o prăpastie între națiune și M. Sa Domnitorul și peste puțin prăpastia fu astupată cu un portofoliu pe care bravul domn îl schimbă astăzi pe un post de advocat la căile ferate.

Altul detronează odinioară pe Domnitor — din norocire în efigie numai — și proclamă o republică, și peste puțin îl vedem galant polițai făcând în scara palatului primirea musafirilor domnești la zile mari.

D. colonel șterge odinioară numele M. Sale Domnitorului din livretul soldatului și astăzi se face denunțătorul unor pretinse abuzuri de presă față cu suveranul. O mică deosebire între d. colonel și ceilalți doi onorabili pomeniți mai sus, o simplă deosebire de noroc: d. colonel nu va fi ministru, d. colonel nu poate fi advocat al căilor ferate, iar cât despre postul de polițai se zice că el ar fi destinat, în cazul permutării actualului titular, nu d-lui colonel Anghelescu, ci unui coleg al d-sale, onor. senator Simion Mihălescu.

❦

[13 aprilie 1880]

Fiindcă se vorbește în mod care pare a fi serios de numirea d-lui Dimitrie Giani (vulgo Tache) la Ministeriul Justiției sau al Cultelor, ne credem datori a publica niște „suvenire“ după cariera sa, de advocat al statului, pe cari ni le comunică un fost advocat public. Aceste înștiințări sunt relative la o afacere faimoasă în timpul ei: afacerea Schonfeld-Filderman. Iat-o în puține cuvinte.

Doi antreprenori evrei de șosele (pe vremea aceea se mai făceau șosele) reclamau de la stat un milion și mai bine pentru niște pretinse daune ce ar fi suferit de la ministeriu. D. Tache Giani, advocat al statului, dete un aviz prin care recunoștea de sus până jos că pretențiunile zișilor antreprenori erau întemeiate.

Până aci dumnelui poate să invoace conștiința sa.

Dară nu e destul atât. Statul, neîncrezător, îi retrage procesul și-l dă altui advocat, mai puțin îngăduitor cu drepturile lui. Ce face Tache al nostru? Își dă demisiunea, trece advocat al lui Schonfeld și, înarmat cu cunoștința tuturor actelor și documentelor celor mai secrete pe care le cercetase în calitate de advocat al statului, pledează pentru Schonfeld la toate instanțele, având așadar, prin fosta sa pozițiune, avantajul de-a fi răsfoit dosarul și de-a cunoaște toate părțile slabe ale adversarului său. Ei bine, pricina era atât de rea încât, cu toate acestea, statul a câștigat-o până la ultima instanță.

Corespondentul nostru face apel la memoria d-lui Scarlat Pherechide, președinte pe atunci al tribunalului Ilfov, și chiar la a d-lui I. Câmpineanu, coleg sau succesor al d-lui Giani ca advocat al statului și care atunci își manifesta zgomotos indignațiunea sa.

Aceste fapte nu se pot tăgădui, fiindcă sunt constatate prin acte publice și oficiale și s-au petrecut în fața lumii.

În altă țară d. Dimitrie Giani ar fi fost șters din tabloul advocaților și ar fi dat afund pentru toată viața. La noi s-a făcut mare patriot, apărător înfocat al intereselor publice, viceprezident al Adunării, inițiator de recompense naționale și, în fine, ministru al justiției și cap al magistraturii, căria îi arată, prin exemplul său, care este calea cea mai nemerită pentru ca un tânăr să ajungă la posturile cele mai înalte, ba chiar până în Consiliul suveranului țării.

❦

[15 aprilie 1880]

Alaltăieri, sâmbătă, s-a închis sesiunea Corpurilor legiuitoare printr-un mesaj domnesc, citit la Senat de d. M. Cogălniceanu, la Cameră de d. Stolojan.

Meritele acestor Adunări sunt, se-nțelege, citate pe rând în mesaj. Modificarea articolului 7, răscumpărarea căilor ferate, bugetul echilibrat, fondurile puse la dispoziția Ministeriului de Război, legea organică pentru Dobrogea, votarea celor zece milioane lei vechi pentru Iași ș.a.m.d.

Închiderea nu se putea face fără ca să se manifeste acea dorință intimă a majorității de-a vedea depărtate din ministeriu elementele eterogene: Boerescu și Cogălniceanu.

D. Sefendache a luat mai întâi cuvântul în cestiune. D-sa a amintit scenele semnificative produse în Adunare: demisiunea celor patru viceprezidenți, apoi împrejurarea că multe proiecte de legi, deși nu s-au respins, s-au discutat însă cu oarecare îndoință și, dacă s-au votat, cauza a fost că, ori de câte ori era o manifestațiune în contra acelor proiecte, trebuia să vie persoana d-lui prim-ministru ca să le acopere. Curentele n-au fost favorabile combinațiunii ministeriale; ar fi bine deci ca d. prim-ministru să răspunză dacă vroiește sau nu să țină seamă de cele espuse și dacă găsește de cuviință ca să continue afacerile țării, în timpul cât nu va mai fi sesiunea Camerei, tot prin combinațiunea ministerială care este astăzi.

D. Brătianu răspunse că, dacă vro modificare va avea loc în minister, aceasta nu va altera întru nimic caracterul esențial al cabinetului. Dacă poate vro doi-trei din d-nii miniștri, din cauza unor interese particulare sau cine știe din ce alte împrejurări s-ar decide să se retragă, ministerul se va completa astfel cum caracterul său să rămână acelaș mai cu seamă prin persoanele cari dau ton acestui ministeriu. D-sa are firma oficială, însă nu poate să nu recunoască că mulți dintre colegii săi au în guvern o însemnătate tot ca și d-sa.

Cu acest răspuns nu putea rămânea mulțumit d. Fleva. Acest minister, zice d-sa, a avut caracterul nu al unui partid esclusivist, ci al întrunirii unor elemente diferite, pentru a putea trece prin dificultăți. Dacă aceste dificultăți au trecut, vine întrebarea: ministerul păstrând acelaș caracter și într-o stare normală, poate da realizarea dorințelor partidului liberal? A venit timpul ca partidul liberal să intre în acțiune în întregimea programului său; și o neutralizare a acestei acțiuni nu poate aduce decât sterilitate și prin urmare discreditarea partidului liberal în fața țării. Când diferite persoane cari, fără a fi într-un partid, vin de se alătura la partidul liberal, ele sunt datoare să spună că vin să lucreze pentru triumful ideilor partidului.

D. Brătianu a declarat că nu este cestiune decât de nuanțe și de temperament și-ncolo nici o deosebire între d-sa și colegi, punct de vedere pe care l-a-mbrățișat și d. Boerescu, cu cunoscutul său temperament escesiv de fericit.

Da — zise d. ministru de externe — sunt liberal, dar cu temperamentul meu. D-sa cere ca cestiunea să fie rezolvată, pentru că pozițiunile echivoce sunt cele mai rele și d-sa unul, pe socoteala d-sale, nu poate suferi o pozițiune echivocă. D-sa e de părere că ministeriul e de fuziune, și cine zice fuziune nu înțelege confuziune sau difuziune, ci întrunirea unor forțe convergente, cari trebuie să fie identice în natura lor spre a produce un rezultat bun, căci altmintrelea n-ar produce decât paralizie. Când se combină, ca în chimie, două elemente contrarii cari să se neutralizeze nu se poate produce nimic; dar când sunt elemente din cari să iasă o forță rezultatul va fi bun ș.a.m.d. Astfel, in dulci jubilo, ilustrul nostru om de stat confundă legile mecanicei cu cele chimice. Găsește Adunarea că e rău ca forțele acestea să fie întrunite? Dumnealui e cel dântâi care să se retragă, căci a fost unul din cei cari au constituit o nuanță în acest minister. Dacă Adunarea găsește că în situațiunea de astăzi d-sa nu mai poate face parte din minister, d-sa se retrage. E drept că zilele trecute s-a dat un vot pe care d-sa îl luase ca semn că nu ar fi agreat de majoritate și imediat a fost gata a se retrage; dar i s-a încredințat (naivul) că votul acela n-a fost dat nicidecum ca semn de neîncredere către d-sa, după cum îl luase (în nevinovăție-i) și de aceea a revenit. E gata deci a urma sentimentelor Camerei în privință-i. Dacă aceste sentimente sunt a se desface fuziunea, a se schimba unele persoane din minister între cari ar fi și d-sa, se va retrage. Altă profesiune de credință nu poate să facă acum. E liberal, dar cu convicțiunile d-sale, cu temperamentul d-sale.

Dacă reproducem aceste repetative protestări ale d-lui V. Boerescu e că-i admirăm temperamentul.

În ședința Senatului de la 22 noiemvrie 1877 tot fericitul temperament și convingerile d-lui Boerescu l-a făcut să țină un foarte lung discurs spre a motiva proiectul de răspuns al opoziției la mesajul tronului și în care zicea:

M-am consultat cu mai mulți amici din partida conservatoare, care se poate afla în minoritate aici în Senat, însă care este în mare majoritate în țară. Autorizat de acești amici, în numele partidului ce reprezintăm, v-am espus în ce consistă politica noastră tradițională… Această espunere și afirmare scrisă a politicei noastre naționale este nu numai o programă politică a partidului conservator cu toate nuanțele sale, ci politica fidelă și rezumată a națiunii întregi.

Iată programul partidului conservator întreg, pe care am onoare a-l citi în numele amicilor politici din acest Senat cari m-au autorizat pentru aceasta.

(Urmează programul)

Aceste principii fundamentale ale politicei noastre naționale le declarăm și le afirmăm noi în numele partidului conservator etc.

Doi ani sunt de atuncea. Ce fericit temperament! Pe atunci era conservator cu toate nuanțele sale și convergent cu reacțiunea, azi e liberal cu toate nuanțele și convergent cu progresul și națiunea. Cine vrea să nu-și crează ochilor să deschidă „Monitorul“ pe anul 1877, trimestrul IV, pag. 7038.

Se vede însă că d. Fleva nu este om care să crează în schimbarea fundamentală a direcțiunii convergente și în basmele chimico-mecanice ale d-lui ministru de esterne. Într-un discurs nu tocmai lung a repetat de șase ori în deosebite variante ca d. Brătianu să ia Ministeriul de Interne și între altele a spus:

În diferitele elemente cari sunt mai mult sau mai puțin deosebite, după cum a spus însuși onor d. Boerescu, aceste elemente cari compun cabinetul trebuie să crească în noua combinațiune ce s-ar face sau să rămână tot în starea de astăzi? În biserică poate intra oricine, dar, ca să intre cu credință, trebuie ca mai întâi să se facă creștin. Nu sunt pentru a se confia ministeriile unor persoane cari, prin trecutul și faptele lor, în loc de-a da o garanție de prosperitate pentru partidul liberal, ar fi o împiedecare.

D. Fleva a propus deci o moțiune în sensul acesta. D. C.A. Rosetti vrea s-o trimită în secțiuni; d. Fleva protestă și o retrage, d. Rose Locusteanu își însușește moțiunea, a cării trimitere imediată în secțiuni se primește c-o majoritate de 37 contra 32 voturi.

Dar — vai, fatalitate! — orele 5 sună, ședința ar trebui prelungită, când iată că d. Stolojan se suie la tribună pentru a citi mesajul prin care onorabilii sunt trimiși la primblare până la toamnă.

Mai răsuflă Bucureștii pân-atunci!

❦ PISTOALELE MUNTENEGREANULUI

[15 aprilie 1880]

Acum câteva zile veni la Viena un muntenegrean de tot tânăr, călătorind spre Kiew, unde va intra în Academia militară. Pe stradele Vienei lumea curioasă urmărea cu ochii pe acest fiu al munților negri în costumul său cel pitoresc și cu brâul spicuit de pistoale strălucite. În Viena însă poliția nu vede bucuros nici pe un muntenegrean purtând arme pe stradă. De aceea un impiegat îl făcu să înțeleagă că trebuie să se despartă de arsenalul său. Junele erou se miră mult de această cerere, căci muntenegreanul în legislațiunea sa nu pomenește de patente de arme. Se duseră la un funcționar superior. Aci muntenegreanul se purtă cu multă modestie, numai că, din întâmplare, trase de la brâu un revolver cu o mișcare proprie acestui soi de oameni, încât autoritatea vieneză sări trei pași îndărăt. Muntenegreanul însă, zâmbind, îl liniști, într-un limbagiu înflorit, zicând: „Fii liniștit domnul meu: ceea ce pentru tine este condeiul, pentru mine este revolverul. Știu ce se cuvine!“ Primind permisiunea de a-și purta și de aci înainte pistoalele mult dorite, tânărul ieși. Afară rugă pe interpret să-i arate unde este scupștina Vienei, unde dorea să vadă pe d-rul Rieger (deputat boem). Dar acolo nu voiră să-l lase a intra în Parlament cu armele. O mare luptă se aprinse în inima viteazului june între dorul de a vedea pe vestitul boem și între durerea de a se separa de arme pentru câteva momente. În fine învinse dorul și cetățeanul din Cetinie intră fără pistoale în galeria Camerei.

❦

[16 aprilie 1880]

Am vorbit așa de des despre ușurința cu care la noi în țară se discută și se cotează legile încât mai nu mai aflăm o parafrazare fericită spre a esprima din nou acest primejdios neajuns. Legi se votează și se dezvotează înainte de-a se fi aplicat și de-a se fi dovedit de sunt bune sau nu. Altele iar se votează fără de nici o trebuință concretă, numai pentru a satisface legiferomania, pe când măsuri folositoare, cari ar reclama o estremă urgență și ar fi de un folos general, stau cu anii în portofoliile miniștrilor și nu află timp de-a ieși la lumina zilei. Nu mai vorbim de lipsa de sistem și de ușurința discuției. Nu suntem, desigur, amicii acelei școale pedantice care deapănă toate legile din ghemul unui singur principiu general și care zice „fiat justitia, pereat mundus“, însă un sistem oarecare, bazat pe natura lucrurilor și pe starea lor actuală, ar trebui să formeze directiva elaborării legilor.

Pretinsa discuție din Parlamentul nostru e însă ceva neauzit. Proiecte de lege netipărite, nestudiate se pun în dezbaterea unor Adunări cari, prin chiar atitudinea lor, dovedesc o deplină lipsă de interes pentru tot ce se propune. Numai în momentul în care vreun interes al partidului e atins Adunarea se electrizează și devine furtunoasă; îndealtmintrelea miniștrii cată să facă pe paznicii de ușă și să țină pe deputați, prin rugăciuni, la locurile lor, pentru ca Adunarea să nu se descompleteze, indiferent fiindu-le dacă cei opriți sunt din opoziție sau guvernamentali, numai numărul necesar să fie față, pentru ca mașina legiuitoare să poată îmbla. Îndealtmintrelea deputații nu vin decât pentru a răspunde la apelul nominal, ca să poată lua diurna.

Poate oricine înțelege ce interesante ajung discuțiile unei Adunări din care toți caută a scăpa cât se poate mai curând și care nu se ține la un loc decât prin atracțiunea diurnei și a intereselor de partid.

În alte țări se cântăresc termenii legii, la noi nici dispozițiile ei. Articol după articol se votează cu aceeași repejune cu care trec pe dinaintea ochilor stâlpii telegrafului când călătorești în vagon. Ceea ce caracterizează generațiunea actuală și o distinge, în defavorul ei, de altele e lipsa de iubire de muncă și de conștiință a datoriei; nici iubesc lucrul pe care-l fac, nici se simt datori a-l face.

Între multele dovezi de ușurință întru votarea legilor cităm de astă dată cazul cu legea împrumutului de 25 milioane pentru conversiunea obligațiunilor rurale.

Nu mai vorbim despre sumă. Ea e cu mult mai mare decât ceea ce-i trebuie într-adevăr guvernului pentru a face față trebuințelor Casei de lichidare. Dar, când în Senat s-a propus ca emisiunea titlurilor să se fixeze la 84 la sută, d. general Manu a luat cuvântul pentru a arăta inconvenientele unei asemenea fixări de mai nainte a emisiunii, vătămătoare cursului celorlalte valori ale statului, cari se negociază astăzi deja pe piețele străine cu prețuri mult mai avantajoase. Astfel titlurile, neemise încă, ale drumurilor de fier ajung până la 95. Cu toate acestea emisiunea fixă de 84 la sută s-a votat și e un noroc că nu s-a promulgat încă.

În ședința Senatului de la 8 aprilie d. Stătescu revine, în numele și din inițiativa mai multor senatori, asupra legii votate și trecute prin toată filiera și, în vederea neajunsului pe care d. general Manu îl relevase din capul locului, propune ca emisiunea să se fixeze la minimum de 75, iar dobânda titlurilor să se reducă la 5%, bineînțelegându-se că legea votată fiind deja, titlurile neemise încă se negociau în piață, în așteptarea promulgării legii și a emisiunii, cu 87.

Dar precum votarea a fost din capul locului pripită tot astfel și propunerea d-lui Stătescu. Deși ea nu era alta decât împlinirea repede a prevederilor d-lui general Manu, era pripită însă ca procedură, căci cestiunile financiare urmează a se trata mai întâi de Cameră și apoi de Senat, iar pe de altă parte legi pornite din inițiativa Senatului sunt supuse unei proceduri escepționale, ca cele trei lecturi din zece în zece zile ș.a.m.d.

Astfel se emite un împrumut identic cu cel ce se face la Berlin pentru drumurile de fier și cu toate acestea i se fixează o cotă de emisiune mai mică decât a acestui din urmă și după aceasta vin propuneri de modificare. Asta seamănă foarte mult a manoperă de joc de bursă, ba ar face a se bănui că jucătorii se servesc de domnii membri ai majorității Senatului pentru a produce urcarea sau scăderea titlurilor.

O altă lege, tot în starea celei de mai sus, votată de Cameră, modificată în Senat și retrecută prin Cameră, e cea privitoare la cesiunea unui loc de construcție către Societatea Creditului Funciar Urban. Legea este rea și pripită, după chiar declarația naivă a d-lui Brătianu, și promulgarea ei rămâne in suspenso.

❦

[17 aprilie 1880]

În numărul său de alaltăieri foaia oficioasă a primului-ministru anunța că d. M. Cogălniceanu și-ar fi dat demisiunea, pentru care îi mulțumea în numele partidului, că d. prim-ministru ar fi fost însărcinat cu interimul Internelor, iar că d. Cogălniceanu ar fi primit sarcina de-a reprezenta România la Paris. Se vede însă că d-lui Cogălniceanu nu-i convine această punere la cale și refuză să schimbe portofoliul Internelor cu sarcina diplomatică ce i se propune. Astfel, foaia oficioasă revine asupra știrii pe care a dat-o alaltăieri, calificând-o de prematură, exprimă însă speranța că ea nu este deloc nefundată: cu alte cuvinte d. Cogălniceanu va fi silit până în fine să cedeze.

❦

[17 aprilie 1880]

Deși termenul „mesaj“, cu înțelesul de comunicare făcută de puterea executivă către cea legiuitoare, e de origine americană și, până la 1848, se aplica numai la comunicațiunile prezidentului Statelor Unite, totuși datina acestor comunicări, combinată în statele europene cu principiul monarhic, are aci un înțeles mai grav decât în republice.

În statele monarhice mesajele sunt asemenea comunicări pe cari puterea executivă le face celei legiuitoare și se împart în două categorii: cele ordinare, consistând din o formulă stereotipă, cu care se înaintează proiectele de legi sau se prelungesc sesiunile, și cele estraordinare, cu care se deschid și se închid sesiunile Corpurilor legiuitoare.

În mesajele de deschidere miniștrii pun în gura monarhului enumerarea proiectelor de legi cu cari or să vină, reformele ce au de gând să propună; deci acestea privesc viitorul și cuprind o listă de făgăduințe; în mesajele de închidere însă se rezumă calea petrecută într-o sesiune a Adunărilor, se face pe scurt istoricul periodului legislativ și guvernamental, prin urmare acestea privesc trecutul.

Aceste mesaje sunt un escelent mijloc de control pentru Coroană, căci se presupune cu drept cuvânt că mesajele de deschidere sunt promisiunile făcute țării de către miniștri, în numele capului statului, iar cele de închidere, scurte dări de seamă asupra făgăduințelor într-adevăr împlinite. Presupunerea de căpetenie însă a mesajelor de Coroană e că ele vor fi exacte, vor cuprinde adevărul și nimic decât adevărul. Din cauza aceasta mesajele din țări apusene sunt foarte scurte și foarte bine cumpănite, pentru a nu cuprinde nici promisiuni hazardate, nici inexactități. Cele republicane pot fi mai lungi, pentru că la urma urmelor prezidentul e răspunzător de actele sale, cel puțin în chipul că, dacă nu și-ar ținea promisiunile sau ar înainta inexactități, n-ar fi ales pentru a doua oară. Stabilitatea monarhiei esclude, se-nțelege, acest mijloc al nației de-a înlătura greșeli comise, cauză pentru care, o repetăm, mesajele din state apusene sunt scurte, adeseori vage și concepute cu o extremă cumpănire a termenilor.

Mesajul de închidere citit la 12 aprilie înaintea Corpurilor noastre legiuitoare se distinge însă parte prin aprețieri unilaterale, parte prin inexactități pe cari miniștri nu s-au sfiit de-a le pune în gura Domnitorului.

Fie ca Adunări de revizuire a Constituțiunii, fie ca Adunări legiuitoare ordinare, Parlamentul Român a fost la înălțimea misiunei sale.

În orice caz cestiune de apreciație.

„Ați introdus — zice mesajul — în liberala noastră Constituțiune principiul societăților moderne, acela al egalității politice fără deosebire de religiune, înconjurând aplicarea acestui principiu cu garanțiile cerute de interesele noastre economice“.

La punctul acesta deja cată să observăm că înălțimea misiunii Parlamentului Român ar fi căzut foarte repede la trepta categoriilor Costinescu, convenite cu Alianța izraelită, dacă, pentru norocul acestei țări, nu ieșea din alegeri o treime opozițională și dacă soarta țării era fără îngrădire în mânile partidului roșu. N-avem nevoie a pomeni din nou că art. 44 al Tractatului de la Berlin, prin care ni s-a impus modificarea art. 7 din Constituție, cuprinde un adevărat program al deznaționalizării României și sentența ei de moarte, pe lângă împrejurarea că era cea mai grea lovire adusă suveranității dinlăuntru a țării, restabilită cu atâtea grele lupte și sacrificii de generația trecută. Putem zice că acea generație trecută era reprezentată mai cu seamă în opoziție și că ea a știut să înconjure primejdia vădită ce s-ar fi putut preveni printr-un act de legislațiune anterior Tractatului de la Berlin.

Învingând toate greutățile — continuă mesajul — ați pus țara în stăpânirea marii sale artere de comunicațiune; căile ferate.

Și aici nu ne putem îndupleca a recunoaște că Adunările au fost la înălțimea misiunii lor. Răscumpărarea, după chiar declarația d-lui Brătianu în Senat, era impusă din străinătate, ca și concesia Strusberg; răscumpărarea era a treia condiție ce ni se impunea pentru a ni se recunoaște independența din partea Germaniei. Afirmațiunea „Românului“ că e „cestiunea cea mai populară“ n-a putut-o susținea nici d. Brătianu, șeful partidului liberal, necum alții. A învinge toate greutățile ar fi însemnat a o respinge cu succes, nu a primi o răscumpărare și oneroasă și impusă din străinătate.

Dar să admitem, deși nu concedem, că lăudarea actelor Adunării în aceste două priviri ar fi cestiune de apreciație.

Să venim la alt punct al mesajului.

Fără a impune populațiunilor nouă sarcine, ați dat guvernului meu un buget echilibrat, votat la timp și în stare de a putea face față la toate trebuințele serviciului public.

Un buget echilibrat va să zică un buget fără deficit.

Această afirmațiune e de-a dreptul inexactă și miniștrii ar fi trebuit să se ferească de a o pune în gura Domnitorului.

Pentru ca un buget să fie echilibrat se cere ca, față cu toate condeiele cheltuielilor sale și care se reproduc regulat în tot anul, să fie tot atâtea condeie de venituri reale cari se reproduc.

Bugetul anului 1880 însă are 1) un deficit mărturisit de 6.862.422 lei ce se acopere cu bilete ipotecare, adecă cu un împrumut care nu se mai reproduce; 2) cuprinde între venituri rămășițe de 7.500.000 lei cari corespund cu bonuri de tezaur în circulație, deci nu reprezintă decât o datorie flotantă; 3) cuprinde venitul Monetăriei de 2.200.000 l.n. care nu e decât o emisiune de bilion fiduciar și care nu se mai reproduce, deși cheltuielele în dreptul cărora stă sunt cheltuieli constante. Deficitul real al bugetului așa-zis echilibrat e prin urmare de 16-17 milioane.

E cu atât mai gravă afirmațiunea că bugetul e echilibrat cu cât miniștrii știau din esperiență că colosala datorie publică grămădită în acești din urmă patrusprezece ani s-a născut tocmai pe calea pe care o urmează acum, adecă din disproporția între cheltuieli reale și venituri fictive, o disproporție care, în loc de a se controla, se ascundea fie prin îmflarea, fie prin admiterea de venituri fictive, fie în fine prin maniera de a boteza împrumuturi, deci datorii făcute pentru a plăti datorii, cu titlul uzurpat de venituri.

Germania, pe care am avea cuvânt de-a o invoca de model, are un buget anual de 900 de milioane mărci. Ei bine, îndată ce, la acest buget colosal, s-a ivit un deficit numai de 7 milioane mărci, ministrul și Parlamentul n-au căutat a-l cocoloși și a-l ascunde prin emitere de bilete ipotecare, ci a-l acoperi în adevăr prin resurse create din nou, unicul mijloc pentru a acoperi deficite.

Lăsăm să judece orice cititor nepreocupat dacă este sau nu demn din partea consiliarilor tronului de a pune în gura Domnitorului inexactități de fapt, abstracție făcând de la inexactitățile cari, până la un grad oarecare, s-ar putea considera ca greșeli de apreciație.

După discutarea celor ce mesajul cuprinde vom reveni în numărul viitor asupra celora ce el ar fi trebuit să cuprindă, căci el are greșeli nu numai comițând, ci și omițând.

❦

[18 aprilie 1880]

În numărul de ieri am relevat apreciațiile unilaterale, precum și inexactitățile de fapt pe cari mesajul le cuprinde committendo. Dacă pentru cele dentâi s-ar afla o esplicare, nejustificată însă, prin legătura în care ele stau cu vederile politicei germane, căci atât întârzierea recunoașterii sub pretextul chestiunii izraelite cât și răscumpărarea impusă sunt de origine berlineză, pentru neexactitatea de fapt că se numește echilibrat un buget ce cuprinde în mod fățiș 16-17 milioane deficit nu aflăm nici esplicare măcar, necum justificare. Prezidentul unei republice, identificându-se cu partidul pe care-l reprezintă, poate înainta inexactități de fapt, și d. C.A. Rosetti, redactorul „Republicei Române“ și părintele intelectual al celei de la Ploiești, ar putea să spună orice-ar pofti într-un mesaj adresat prietenului Dimancea sau prietenului Pătărlăgeanu. Lucrurile se petrec în familie, se stilizează între păhare sub dictatul cuviosului Simion de ex., cu conivente clipiri din coada ochiului și steriotipul „ne-nțelegem“. Dar miniștrii actuali prea confundă rolul unui Domn ereditar cu acela al unui prezident de republică. Cel dentâi nu poate fi în contrazicere cu sine însuși, căci prezidenții se schimbă, Domnii nu.

Din punctul de vedere al partidului liberal țara e fericită îndată ce d. C.A. Rosetti e reversibil. Nimeni nu e mai înclinat de a confunda țara cu sine însuși decât un partid. Nu este tot acesta rolul Coroanei, care stă deasupra partidelor și pentru care suferințele amare ale populațiilor nu pot fi indiferente, oricât de trandafirii ar fi obrajii marelui partid „naționale-liberale“.

De aceea ne întristează lipsurile ce le constatăm în mesaj, neajunsurile ce le are omittendo.

Când șefii statelor fac război sau comandanții armatei dau o bătălie este un obicei ca, biruința câștigată, ei să se ducă la fața locului spre a da mângâiere răniților și celor cari mor. Negreșit că miile de răniți cari zac, în urma bătăliei, pe câmpul de luptă nu se-ndreptează la vederea monarhului sau a șefului lor comandant, totuși însă e o mângâiere pentru ei când privirile lor împăinjenite mai scânteie încă o dată spre a vedea că cel care e în capul lor se preocupă de ei. Împăratul Traian — spune Pliniu cel Tânăr — își rupea hainele de pe el pentru a lega ranele soldaților căzuți în bătălie. Neputincios ajutor în sine, căci ce sunt hainele unui împărat pentru a lega mii de rane deschise, dar desigur că privirea împăinjenită a romanului murind se-mplea de lacrimi de gratitudine în acel moment.

Stabilind teoria că un mesaj trebuie să reproducă, ca o icoană fidelă, toate bunătățile dar și toate suferințele pe cari șeful statului le-a petrecut împreună cu supușii săi într-o curgere de timp, găsim în mesajul domnesc o crudă și neiertată uitare, că nu se face nici mențiune măcar de lipsurile ce-au suferit populațiunile noastre agricole prin reaua recoltă din anul trecut, agravată prin pierderea vitelor în urma războiului, lipsuri cu atât mai îngrijitoare cu cât știrile ce ne vin din toată țara despre starea recoltelor sunt mai rele. Lipsa de zăpadă în multe părți în timpul iernei, seceta deplină din primăvara aceasta a degerat și a istovit puterea de germinațiune a semănăturilor, încât ne amenință varga lui Dumnezeu, foametea.

Când toată suflarea românească, care direct sau indirect trăiește din agricultură, căci ea alimentează totul, de la lista civilă începând, bugetele mari ale Ministerului de Război, dobânzile colosale a anuităților drumurilor de fier, toate cheltuielele de fantazie ce-și permit guvernanții noștri, până și reversibilitățile patriotice, când, zicem, toată suflarea românească vede că starea plugăriei nu inspiră un singur cuvânt de mângâiere și de speranță mesajului domnesc, fie din inițiativa a însuși șefului statului, fie din aceea a miniștrilor, atunci ea constată, și cu ea împreună constatăm și noi, o nepăsare de-a dreptul crudă, un indiferentism neiertat. Credem că d-nii miniștri ar fi făcut cu mult mai bine ca, în loc de-a pune în gura Domnitorului fraze amăgitoare, ce nu mai amăgesc pe nimenea, despre echilibrarea bugetului, i-ar fi descoperit icoana adevărată a mizeriei și actuale și în perspectivă, icoană care să-i fi smuls mărturisirea, mângâitoare pentru omul mic, că-l dor suferințele prin cari poporul român a trecut în anul din urmă și că inima sa e îngrijată pentru viitor.

Un sentiment de superioritate față cu opiniile mulțimei, dar o milă adâncă pentru soarta ei, iată semnul nu numai al înțeleptului, dar și a adevăratului monarh, cu atât mai mult aceasta cu cât cei cari se pretind a fi din popor și pretind a-l reprezenta sunt tocmai naturele cele mai egoiste, exploatatorii cei mai cruzi ai mulțimii. Rar, estrem de rar dorința de-a parveni, comună tuturor demagogilor, se poate concilia cu mila pentru soarta mulțimii, și numai în sufletul acelora a căror moștenire pe pământ e asigurată se tocește până la un grad oarecare egoismul, adoarme instinctul esclusivității individuale, pe când parveniții și demagogii nu trăiesc și nu înaintează decât tocmai prin deșteptăciunea în care țin acest odios instinct.

Rău ne pare dar că, pe lângă inexactitățile de fapt, mesajul domnesc arată o deplină nepăsare pentru soarta poporului ce locuiește în această țară.

❦

[19 aprilie 1880]

Un incident foarte neplăcut din punctul de vedere al prestigiului și demnității statului român a avut loc în zilele acestea între ministrul nostru plenipotențiar la Constantinopol și guvernul sultanului. D. Dumitru Brătianu s-a pripit a face niște pași diplomatici a căror stângăcie l-a silit mai târziu a se întoarce înapoi d-a-ndăratele. Începând, fără să se gândească bine, prin aceea ce se numește la morgue espagnole, pe care a împins-o, cum vom vedea, mai departe decât vestitul ambasador al Grenadei din operetă, ministrul nostru plenipotențiar a sfârșit prin închinăciuni, plecăciuni și prin cereri de iertăciuni; vorba ceea: dacă nu-i puterință, la ce mai gâlceavă degeaba. D. Dum. Brătianu trebuie să se știe că nu este înzestrat cu aceea ce se cheamă pe românește fiori; toată lumea-l cunoaște că d-sa este o natură cumpătată și dulce, de o înfățișare blândă și mângâioasă, nu un zvăpăiat hidalgo ca marchizul Campo-Basso de la Grenada; și ne mirăm ce a pățit onor. nostru reprezentant să ia așa la zor pe bunii turci, cu cari de aminteri se spune că d-sa trăia până acuma în cei mai plăcuți termeni.

Iată care a fost regretabilul incident diplomatic de la Constantinopol, după cum ne spune o depeșe a ziarului „Des débats“:

Poarta n-a complimentat pe d. Dum. Brătianu cu ocazia aniversării prințului Carol, 8 aprilie. D. ministru plenipotențiar al României a adresat numaidecât plângere guvernului turcesc, amenințând să părăsească Constantinopolul dacă nu i s-ar da satisfacție.

La morgue espagnole! Până aci lucrul merge teatral destul de bine.

Însă…

Savas Pașa a răspuns că acest ceremonial se observă numai față cu puterile semnatare ale Tractatului de la Paris, precum și față cu Persia și cu Grecia, în urma unor convențiuni speciale…

Și …

Marchizul de Campo-Basso al nostru s-a declarat satisfăcut prin această explicație, exprimându-și părerea de rău c-a făcut niște pași nejustificați.

Astfel incidentul diplomatic care amenința Orientul cu niște grave complicațiuni s-a închis cu bine și cu norocire, spre înflorirea prestigiului tânărului nostru stat independent.

După cum spune „Monitorul“ de astăzi, d. M. Cogălniceanu și-a dat demisia, care a fost primită. Interimul Internelor l-a luat Marele Vizir, d. I.C. Brătianu.

❦

[20 aprilie 1880]

Espresia „codru parlamentar“ n-ar trebui să rămână localizată pentru arena de căpetenie a Adunării roșilor, ci întinsă asemenea asupra celorlalte ramuri de activitate radicală. Deocamdată voim să vorbim de codrul jurnalistic. În zadar am spus și am dovedit că deficitul de 30 milioane prezumat de răposatul Strat pentru a justifica un împrumut cu rentă era bazat în cea mai mare parte pe o confuzie de noțiuni; în zadar principele Dimitrie Ghica, astăzi prezident al unui Senat guvernamental, își esprima pe atunci indignațiunea în contra acelei prejudecări, subscriind împreună cu d. George Cantacuzino o opiniune în care zice „că întârzieri în încasările rămășițelor nu constituiesc un adevărat deficit, ci numai o jenă momentană în plăți“; în zadar Curtea de Compturi a dat sentințe în toată regula, contrarii atât deficitului prezumat de răposatul Strat cât și situațiilor într-adins falsificate ale d-lui Dimitrie Sturza; în zadar în fine d. I. Brătianu însuși a declarat în ședința de la 10 aprilie a Senatului „că-i pare rău că espunerea de motive privitoare la acest deficit a intrat în detaliuri și a venit nu să motiveze, ci să determine cari sunt acele deficite și pe care exercițiu îl privesc, nefiind aceasta treaba Senatului, ci a Curții de Compturi și că numai Curtea are să hotărască pe care exercițiu îl privește acel deficit, nu Camera și Senatul“; cu toate declarațiunile și hotărârile, „Românul“ totuși nu are nu zicem pudoarea, căci n-o mai presupunem de mult la acești Catoni ai perversității, dar zilnicul bun-simț de-a înceta să inventeze deficite pe sama guvernului conservator.

Din capul locului ne izbește, în discuția asupra acestui pretins și îndelung răbdător deficit — care nu apare decât astăzi, după cinci ani de zile — ne izbește neidentitatea totală între presupunerile răposatului Strat și între cifrările fantastice, însă de reacredință, ale ortalei.

Ce zice răposatul Strat?

Admitea pentru anul 1875 un deficit de 5 milioane și mai bine și adăuga la acestea 7 milioane și ceva, rămășițe ce credea că vor rămânea neîncasate, la un loc 12 milioane; iar pentru anul 1876, la începutul căruia vorbea răposatul, admitea un deficit tot de 12 milioane, ca și cel de sus, plus 3 milioane pe care le credea că vor fi reclamate peste bugetul anului 1876 pentru cumpărare de arme, plăți de contracte etc.

Așadar, din presupunerea că nu se vor încasa rămășițele și din presupunerea că se vor ivi cheltuieli peste buget, aduna un deficit de 28 milioane și vro 700.000.

Iată dar de unde a venit zvonul deficitului de 30 de milioane; din presupuneri.

Astăzi, după patru ani și mai bine, vine ministrul și admite aceeași cifră de deficit, bazat însă cu totul pe alte elemente.

Rămășițele de cari vorbea răposatul Strat s-au încasat în mare parte demult, alte presupuneri ale sale nu s-au realizat nicicând, încât deficitul pe care-l prevedea el este radical deosebit de cel pe care-l admite d. Sturza, este altceva prin toate elementele sale și numai cifra de 30 milioane, tipul legendar închipuit de Strat, a rămas și azi în picioare, pe când corpul i s-a risipit de mult. Încercările de astăzi nu sunt altceva decât tendența de a acoperi un deficit creat de roșii cu titlul și cu legenda creată de Strat.

Înainte de toate stabilim un principiu pe care toți îl cunosc prin evidența lui și care nu se poate contesta de nimeni.

Un deficit bugetar nu este ceva nevăzut și nepipăit, nu este o fantasmagorie, un spirit din povești. De-o parte stau cheltuielele, condei cu condei, cari trebuiesc plătite neapărat, la termen, de alta veniturile nu ajung. Cu ce se plătesc aceste cheltuieli? C-un împrumut, neapărat, reprezentat prin bonuri de tezaur. În anul 1876 apare însă o situațiune, publicată de chiar guvernanții actuali, în care se zice că pentru răfuirea definitivă a anului 1875 s-au efectuat numai 5 milioane.

Iată dar deficitul prezumat de răposatul Strat redus de la 12 la 5 milioane, după chiar situațiunea d-lui Sturza.

Dar asupra rămășițelor din anul 1875 s-au încasat nu 5 milioane, ci 7, încât, dacă se scade din această din urmă sumă ceea ce se datorea din anii anteriori, se va vedea că nu un deficit de 5 milioane, nu de 12 milioane are anul 1875, ci din contra un escedent de 296.597 lei.

Cum un buget cu escedent, după chiar situațiunile d-lui Sturza, poate deveni, prin mistificațiuni cifrate, un buget cu deficit, e o taină ușor de descoperit pentru cel deprins, însă mai greu de înțeles pentru publicul mare. Asupra lipsei de timp și de aplicație a publicului mare de-a studia cestiunile cu de-amănuntul se bazează însă articolele injurioase, amestecate cu cifre, ale „Românului“, precum și socotelile falsificate ale membrilor ortalei.

Mijlocul dibaci de a încurca și amesteca lucrurile întrebuințat de onorabilii liberali este însă următorul: prin legea de la 2 mai 1876 d-lor erau obligați ca, din rămășițele anului 1875 și din acelea ale exercițiilor anterioare închise, să plătească cheltuielile reclamate de acele exerciții; legea îi îndatora ca cu acești bani să amortizeze bonuri de tezaur ce le-ar emite pentru acoperirea deficitului prezumat al anilor 1875 și 1876. Ce fac însă?

În loc de-a urma legea votată de ei înșii, iau drept subterfugiu art. 63 din legea comptabilității generale și trec rămășițele nu sub forma de escedent de venituri privind anii trecuți, ci ca venituri „ordinare“ a unor ani viitori, nu ca sume încasate cu anume destinația de-a se plăti cu ele datorii făcute pe baza lor prin emisia de bonuri, ci ca venituri „ordinare“, menite a acoperi cheltuieli „ordinare“. Cu asemenea procedimente putem ajunge departe.

Nu mai vorbim de trecerea în deficitul acesta a unei sume de 8 milioane, care nu se datorește absolut nimănui, care nu e reprezentată prin nici un bon de tezaur, care nu figurează deloc în situațiunea răposatului Strat și care răsare acum, după cinci ani, ca din senin, ca o veche și calomnioasă invenție a d-lui Dim. Sturza.

Sub întâia domnie a d-lui I. Brătianu cheltuielile statului se făceau nu cu mandate în regulă, ci pe simple fițuici iscălite de puternicii zilei. Asemenea fițuici erau în casierii în valoare de mai multe milioane. Până la emiterea mandatelor în regulă aceste fițuici se considerau ca și când n-ar exista, ca și când în locul lor ar fi bani în numărătoare, deci până ce s-au emis rânduri-rânduri mandate, până să se ordonanțeze în regulă cheltuielele făcute pe fițuici, acestea figurau în buget sub titlul de „efecte de portofoliu“; banii se considerau adică ca necheltuiți până ce nu se va constata anume prin mandat și acte justificative dacă cei care-i primise aveau și dreptul de a-i primi, dacă statul avea datoria de a-i plăti în fiecare caz deosebit. Era o afacere de formă aceasta, dar foarte importantă din punctul de vedere al ordinei și regularității cu care trebuie să se facă plățile din partea statului.

Aceste fițuici, cari nu reprezentau nimic decât plăți făcute în neregulă sub prima domnie roșie și cari, pentru păstrarea formelor comptabilității, trebuiau schimbate în operațiuni regulate, aceste fițuici datorite d-lui Brătianu și prietenilor săi d-sa le numește azi un deficit de 8 milioane.

Dar cui datorește aceste 8 milioane?

Nimănui.

Dacă toate deficitele României ar fi ca acesta, ar reprezenta adecă datorii nereclamate de nimenea pe fața pământului, ar fi ferice de finanțele României.

Din discursul d-lui Mavrogheni, pe care-l publicăm mai la vale, se va vedea lucrul și mai clar.

Ne pare rău numai că răposatul Strat, prin pronunțarea unei cifre — desigur în bună-credință și presupunând că rămășițele nu se vor încasa precum s-au încasat — a dat loc la scamatoriile de cifre ale d-lor Sturdza, Brătianu și S. Mihălescu, căci tres faciunt collegium și-ntr-un trifoi atât de nostim nu putea să lipsească, ca raportor cel puțin, marele mucenic.

❦

[25 aprilie 1880]

Sfintele Paști ne-au venit cu ploaie noaptea și cu senin ziua, adecă tocmai cum le venea mai bine la-ndemână oamenilor. Ce-o fi socotit Dumnezeu sfântul, în neadâncita sa înțelepciune, după iarna grea și seceta lungă, nu putem pătrunde cu mintea noastră; destul numai că nopțile mai cu seamă au căzut ploi binefăcătoare, atât de repede sorbite de pământul însetat încât a doua zi și celor ce aveau chef de sărbătoare și bucurie de joc nu le părea rău, căci pământul era tot uscat.

Dacă razimul nostru ar fi industria, ne-ar păsa și nu prea de vreme bună ori rea, căci țări depărtate ne-ar trimite grâul lor în schimbul mărfurilor noastre. Pentru noi însă — avizați, putem zice, aproape esclusiv la producțiunea agricolă — nourii cerului, vânturile și preste tot schimbările din aerul atmosferic au o însemnătate cu mult mai mare decât pentru alte popoare. Dacă n-o ploua — ferească Dumnezeu — de unde hrănim breasla patrioților reversibili și prăvăliile de principii? S-ar usca Pătărlăgenii și Costineștii, spre paguba mare a patriotismului, pe când — dacă plouă — câtă schimbare!

Grâul leagă floarea-n spic, iar patrioții dezleagă limbile spre a numi reacțiunea trădătoare și înțeleasă cu străinii, iar reacțiunea, învechită în zilele rele precum se știe, privește zâmbind semănăturile și ascultă zâmbind acuzările patrioților, zicându-și cu gândul: „A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, și dac-ar crește mintea pe toate cărările, ar paște-o și… liberalii; dar așa mai lasă-i să și vorbească, că doar n-au intrat zilele-n sac și s-o alege el într-un târziu grâul din neghină“.

❦

[25 aprilie 1880]

În Anglia Parlamentul s-a întrunit deja, în Italia s-a dizolvat Camera. Gazeta oficială publică decretul de convocare a Colegiilor electorale și raportul ministerial în care se zice că opoziția împiedeca lucrările urgente ale Camerei dând un vot de blam unui ministeriu căruia cu câteva zile înainte îi dăduse aprobarea. Ministeriul, respingând imputarea c-ar fi fost cauza întârzierilor cu care s-au condus lucrările parlamentare, declară totodată că sinceritatea votului în alegerile nouă nu va fi turburată prin nici o influență oficială. Discuțiile asupra politicei dinlăuntru și a celei din afară și asupra organizării militare dovedesc cu evidență necesitatea unei reprezentațiuni naționale care să dea guvernului o autoritate eficace. Raportul ministeriului sfârșește cu declarația că membrii cabinetului sunt de acord asupra desființării impozitului asupra măcinișului și asupra lărgirii dreptului electoral. Ministrul justiției a adresat totodată o circulară funcționarilor judecătorești pentru a le spune că, deși recunoaște dreptul lor de-a vota după cum le dictează conștiința, le recomandă însă de-a se abținea, în calitatea lor de funcționari, de la agitațiile și patimile politice. Alegerile generale se vor face la 16 și 23 mai, întrunirea noii Camere la 26 mai.

❦

[25 aprilie 1880]

Asupra lucrurilor ce se petrec la noi „L'Indépendance belge“ primește amănunte cari desigur vor contribui a spori stima de care ne bucurăm în străinătate. Corespondența are în vedere ședința Camerei de la 12 aprilie.

Ședința de ieri a Camerei — zice corespondentul — ar merita o amănunțită dare de seamă; geaba ai și răsfoi analele parlamentare a tuturor țărilor pentru a găsi și aiurea, asemenea aventure.

Majoritatea, precum știți, adresase o cerere d-lui Brătianu să formeze un cabinet omogen.

Ieri a depus la biurou o moțiune prin care se cere ca prezidentul Consiliului să ia Ministeriul de Interne. Această moțiune a fost trimisă în secțiuni.

D. Rosetti suspendă ședința; secțiunile se întrunesc, însă la 5 ore nu terminaseră încă discuțiunea. Se propune închiderea ședinței. Ea se adoptă, ministrul de justiție citește apoi mesajul principelui prin care sesiunea parlamentară se declară închisă. Moțiunea majorității e astfel trimisă la calendele grece.

Cu toate acestea d. Cogălniceanu a crezut de datoria sa de a-și da demisiunea.

„Nu voi nici o tranzacțiune, mi-a zis azi dimineață, când l-am întrebat asupra crizei. — Nu fac vânătoare de portofolii“.

D. Cogălniceanu, prin o ciudată coincidență, și-a dat demisia la 13/24 aprilie 1880. Acum șasesprezece ani, la această epocă, el prezida cabinetul și, după inițiativa sa, țăranul român devenea proprietar. Ministrul care-a abolit claca în România, liberalul par excellence al acelei țări, vechiul ministru al lui Vodă Cuza nu vrea să cedeze d-lui Fleva și consorții. Independenții au lăudat mult purtarea editorului Cronicelor Moldovei.

Nu se știe ce va face d. Brătianu. Unii socot însă că nu va ține în seamă moțiunea și va păstra pe membrii cabinetului actual; el voiește a reținea pe d. Cogălniceanu. Dar acest din urmă se va lăsa rugat.

Oricum ar fi, iată Camerele plecate până la 7 octomvrie. Care va fi soluțiunea crizei? Nimeni n-o știe. N-aș voi să-ncerc a fi proroc. E o meserie primejdioasă pretutindenea, dar mai presus de toate în România.

De-o lună și mai bine se vorbea de schimbări, de remanieri ministeriale; apoi toate jurnalele au tăcut tocmai când te așteptai mai puțin la aceasta și iată că la finele sesiunii totul se rumpe din nou. Nenorocirea a-nceput cu ministrul de justiție și cu cel de la război. Cel dentâi a trebuit să lase a trece asupră-și o sumă, de dimisii; toți magistrații din Iași și-au dat en bloc demisiile, motivând hotărârea lor.

Cauzele acestor multiple demisiuni trebuie să le căutăm în atitudinea majorității, care nu m-ai vrea fuziune; ne temem că va degenera în confuziune.

Câteva zile înaintea crizei majoritatea ținuse o reuniune, după care i s-a votat d-lui C.A. Rosetti o recompensă națională; apoi onor. prezident al Camerei a fost însărcinat de a cere de la primul-ministru modificări în compunerea ministerului.

D. Rosetti și-a îndeplinit misiunea în aceeași zi chiar și i-a însemnat d-lui Brătianu pe d-nii Giani, Chițu și colonel Pilat spre a face parte din noul cabinet. Pe acest din urmă voia să-l recompenseze pentru că la 11 fevruarie 1866 fusese cel dentâi care a intrat în camera de culcare a lui Vodă Cuza, el care-i servise aproape ca slugă (valet de chambre).

Colonelul Lecca, ministrul de război demisionat, a fost înaintat la rangul de general. O lună înainte de 11 fevruarie 1866 el prestase jurământul lui Vodă Cuza ca comandant de batalion; la 11 fevruarie însă a comandat revolta care-a răsturnat pe cel din urmă suveran național al României.

Astăzi nu se știe încă nimic precis despre formarea noului cabinet. Se crede în genere că d-nii Cogălniceanu și Boerescu nu vor părăsi puterea.

D. Giani va fi desigur la Justiție; e un eminent advocat (?)

D. Chițu va lua Instrucția Publică; e portofoliul său de predilecțiune.

❦

[25 aprilie 1880]

Schimbările din Anglia par a avea de efect grăbirea soluțiunii punctelor încă pendente ale Tractatului de la Berlin. Se constată mai întâi o presiune generală asupra Porții de-a face cesiunile de teritoriu către Grecia și Muntenegru.

Cestiunea Arab-Tabiei reapare. „Daily News“ anunță că Austria ar fi luat inițiativa pentru regularea și a cestiunii acesteia, propunând României de-a ceda Bulgariei o mică parte a teritoriului de lângă Silistria. Propunerea n-a fost primită încă.

❦

[26 aprilie 1880]

„Journal des débats“, în numărul său de luni 3 mai, comentează asemenea demisia cabinetului italian.

În realitate — zice foaia — chiar din ziua constituirii se putea ușor prevedea că viața ministerului Cairoli-Depretis va fi scurtă și agitată. Sunt în stânga italiană prea mulți oameni politici cari se cred considerabili pentru ca să fie cu putință de-a-i satisface pe toți. Ar trebui vro cincizeci de posturi ministeriale dac-ar voi cineva să înzestreze pe toți șefii de grupuri cu câte unul. Căci este o idee în genere adoptată în Italia că, pentru a fi om politic serios, e numaidecât necesar să aibă un grup al său, întocmai ca personajele din Belle Hélène. Astfel d-nii Crispi, Nicotera, M. Zanardelli și o sumă de alți deputați au câte-un grup al lor, și era cu neputință de-a face fiecăruia din ei câte un loc în minister.

Această descriere scurtă dar nimerită a ziarului francez e de natură a ne îndemna la veselie, căci, dacă schimbi numele diferiților capi de grupulețe liberale și pui — după turc și pistolul — în loc de Crispi Giani și în loc de Nicotera Fleva te afli numaidecât în România.

Am modifica însă întrucâtva punctul de vedere al ziarului francez. „Sunt în stânga italiană și în cea română mulți oameni cari se cred considerabili și cari sunt de o egală neînsemnătate pentru ca să fie cu putință de-a-i satisface pe toți. Egala și cumplita neînsemnătate prin care se disting toți demagogii din lume: iată răul cel mare care bântuie societățile moderne. Căci, într-adevăr, dacă un Giani devine ministru, de ce n-ar fi Pătărlăgeanu, dacă devine acest din urmă, de ce nu și Fundescu, Costinescu sau Orășanu; dacă Orășanu, de ce nu Carada, dacă acesta, de ce nu chir Iordache? Egali sunt toți creștinii aceștia și în privirea cunoștințelor și în seriozitatea politică.

Statul ar trebui să fie atât de puternic organizat, existența și libertatea de muncă a claselor atât de asigurată, interesele într-o armonie atât de intimă, încât să nu-i pese nimănui de asemenea jucării caleidoscopice cari se-ntâmplă în centru. Atunci filozoful, uitându-se dintre vrafurile sale de cărți, din adunarea sa de prieteni seculari, cu atât mai buni cu cât nu-l supără întru nimic, ar râde de comedia aceasta a vieții omenești, de lupta acestor ființi efemere, care-și despută însemnătatea într-o picătură de timp, precum miile de infuzorii își dispută existența de câteva secunde într-o picătură de apă. Când statul e puternic organizat, întemeiat pe însuși natura poporului și a societății, pe un obicei al pământului trecut în sucul și sângele locuitorilor, în datinele și apucăturile lor, ambițiile indivizilor ce-și dispută puterea sunt irezistibil de comice pentru publicul mare și pentru omul dezinteresat. Mai grav este însă lucrul când statul e constituit din nou, instituțiile proaspete, legile încurcate și importate, deodată cu botinele, de peste graniță, principiile controversate și supuse sofisticei advocățești. Atunci comedia jucată de Gianii și Flevii respectivi determină însuși soarta statului și, fiindcă principiile ce le invocă asemenea mari personaje sunt în genere pretexte pentru a parveni, iar nicidecum credințe înrădăcinate, comedia începe a costa foarte scump. În scurta viață parlamentară de patrusprezece ani bietul nostru popor păstoresc, plugar abia de patruzeci de ani încoace, a trebuit să plătească comedia ambițiilor patriotico-democratice c-o datorie publică de 600 de milioane și mai bine.

Foarte tragic ia „Românul“ întâmplările din Italia.

Destul credem atît pentru astăzi pentru ca să înțelegem cu toții la ce pericole espune o națiune cei cari, luptînd pentru ambițiuni personale, și chiar cei cari, luptînd pentru că vor binele îndată și întru toate pe deplin, pierd inteligența politică, nu mai văd cîțiva pași mai departe etc.

Lăsăm ca, înșii cititorii noștri să cugete, să compare și să-și reguleze calea pe care vor voi să meargă. Vom trage însă cîteva linii cari pot servi de călăuză celor cari vor fi dispuși de-a studia și capabili de-a înțelege etc.

Acele câteva linii, pentru cei dispuși de-a studia și capabili de-a înțelege, sunt o coloană și ceva de calomnii la adresa conservatorilor, numiți, precum nici se putea altfel, reacționari.

La noi partita reacționară — zice „Românul“ — înstrăinîndu-se ea însăși de națiune, a respins națiunea de la dînsa.

Această înstrăinare de națiune a silit-o să-și caute sprijin în afară de dînsa.

Lipsită de puterea ce numai națiunea îi putea da, lipsită de inteligența politică ce numai geniul națiunii o poate produce, străinul s-a putut servi cu dînsa, dar a desprețuit-o.

De zecimi de ori ziserăm acestei nenorocite partite că străinul se poate servi cu dînsa, dar o desprețuiește și n-o tratează, n-o poate trata, decît cum tratează orice om pe cel care-l servește pentru o răsplată oarecare, în contra onorii sale, în contraintereselor și a onoarii familiei sale.

Și toate acestea le spune la adresa noastră, a conservatorilor, cine? Omul care știe că ministerul Catargiu a căzut tocmai din cauză pentru că n-a voit să serve interese străine, din cauză că n-a voit să ia parte la complicațiunile orientale, n-a voit să meargă la Livadia, ca d. Brătianu. Astea ni le spune voiajorul de la Livadia, părintele cuviosului Warszawsky, aliatul de la Plevna, răscumpărătorul drumurilor de fier, tatăl lui Strussberg, protejatul lui Bleichroeder, agentul Alianței izraelite și propuitorul categoriilor; astea ni le spune organul oamenilor pe cari liberalul Iancu Negură i-a caracterizat pentru totdeauna c-o locuțiune clasică: „În opozițiune conspiră contra tronului, la putere fiind conspiră cu străinii contra țării!“.

Văzând nespusa cutezanță cu care organul d-lui C.A. Rosetti aruncă altora epitete ce i se cuvin numai lui, o declarăm sincer că, îndeosebi în coloanele acestui ziar, nu ne e permis de-a răspunde. Figurile retorice întrebuințate în Strada Doamnei intră în domeniul unei literaturi suprarealiste și sunt împrumutate de la meserii cari sub Domnii vechi nu se bucurau de dreptul breslelor. Jurnalistica roșie dovedește prin stilul ei din ce sfere a răsărit și că voiește a încetățeni nu numai categoriile Costinescu, ci și limbajul unor meserii îngrădite și de legislațiunea actuală într-un cerc osebit.

❦

[27 aprilie 1880]

Interesante nu mai sunt schimbările ministeriale din România. Ar putea să ni se spună că institutul d-rului Șuțu a devenit pepiniera din care se scot noii ucenici în afacerile publice sau că Academia de înalte științi a Văcăreștilor, care-a înzestrat Rusciucul c-un procuror, înzestrează cabinetul d-lui Brătianu cu noi personaje, lucrul ar fi neauzit în altă țară, dar noi cată să ne deprindem cu toate, până și cu de acestea. Nu e mult de când „Monitorul oficios“ numea pe un fost ministru sustractor de avere publică, ceea ce n-a împiedecat ca, a doua zi, același sustractor să fie onorabilele coleg al d-lui Brătianu; ce mirare dar ne mai poate cuprinde când întâmplarea oarbă ne trimite o serie de nume obscure ca să le înregistrăm ca făcând parte din așa-numitul cabinet responsabil al României.

Astfel se zice că d. Tache Giani vine ministru de justiție. Cine-i d. Giani, vor fi întrebând periferiile țării. Distinsu-s-au prin ceva ca jurisconsult, e un orator mare, un celebru diplomat, vrun învățat magistru, vrun om care să fi dovedit o energie mare de caracter sau o minte vastă? Nimic din toate acestea. E un tânăr care e în stare a scrie fraze fără de nici un înțeles, a ținea discursuri confuze, fără cap și fără coadă, în Adunare, a se trezi la tribunal și, în hohotul general a chiar amicilor, a zice: „Domnilor judecători!“ în loc de „Domnilor deputați!“ — iată lucruri pentru care e bun d. Tache Giani; încolo însă nu voim să tăgăduim că nu e nici mai bun, nici mai rău decât d. Stolojan bunăoară.

La învățăturile Publice va veni se zice d. Gheorghian. Cine e d. Gheorghian, va întreba și țara și capitala. Într-adevăr nimeni, absolut nimeni nu știe nimic despre acest personaj obscur, căci împrejurarea c-a fost câtva timp prefect la Iași nu credem ca să ne lumineze mult asupra valorii sale. Din postul de prefect a fost depărtat din cauza generalei nemulțumiri ce au produs-o inepția administrației sale. Un alt merit e c-a încercat de-a organiza pe izraeliții din Iași în partid roșu, ceea ce nu i-a succes pân-acuma; c-un cuvânt, o nulitate absolută, bună cel mult de subcomisar de poliție sau de ajutor de subprefectură, nicidecum însă de ministru al învățăturelor publice.

D. Slăniceanu e să vie la Ministeriul de Război. D-sa s-a distins prin scrierea unei geografii care-ar trebui intitulată Utopia și prin vânzarea căciulelor și mantalelor din magaziile Ministerului de Război.

Restul listei e:

Dabija, Lucrări Publice.

Dim. Sturza, Finanțe (locțiitor Câmpineanu).

Boerescu, Externe.

I. Brătianu, prezident al Consiliului, la Interne.

Cititorii vor îngădui într-adevăr ca să nu avem decât dezgust de toate aceste lupte între nulități absolute de-a ajunge la rangurile supreme ale statului, fie pentru împăcarea unor ambiții nejustificate din nici un punct de vedere, fie pentru interese meschine, fie în sfârșit pentru reasigurarea majorității votatorilor. D. I. Brătianu însuși, abstracție făcând de la talentul de-a se preface și de-a spune dezghețat neadevărul, ceea ce l-ar califica cel mult pentru un post diplomatic sub domnii fanarioți, e ca administrator sau financiar de-o rară incapacitate, netăgăduită nici de amicii săi chiar. Arta sa politică — prețioasă pentru un partid corupt și nesățios cum e cel roșu — e de-a se mănținea la putere satisfăcând poftele cele mai arzătoare cel puțin, acele adecă cari ar putea deveni periculoase pentru guvernul său personal.

Toate mijloacele îi par bune pentru aceasta, chiar dacă țara ar pieri prin ele.

Unul din aceste mijloace — desigur cel mai periculos pentru viitorul tânărului nostru stat — e întinderea sistemului de protecții, destincțiuni și înaintări, întinderea esclusivismului de partid și asupra armatei. Acuma și în armată mai trebuie să fie partizi politice: roși și albi, dintre cari cei dentâi trebuiesc înaintați, ceilalți persecutați. D. ministru de război, Leca, eroul nopturn de la 11 fevr., s-a și făcut vinovat de-o mulțime de erori, ca să întrebuințăm un eufemism parlamentar, pentru a-și putea înainta pe cine i-o plăcea. Atragem atențiunea cititorilor asupra unui articol, publicat mai la vale, în care se descopere iar o asemenea măsură, luată anume și fățiș pentru a-și exercita protecțiunea.

O repetăm, pentru cine știe a câta oară: Nu oamenii, sistemul cată să-l schimbați. Acest sistem de corupere a caracterelor, de distincțiune a nemeritului, de escluzivism de partid trebuie înlăturat. Deodată cu acest sistem, nulități absolute ca d-nii Gheorghian sau Giani nici n-ar îndrăzni a se amesteca în viața publică, necum să viseze la portofolii ministeriale, precum într-o zidire în care domnește sistematic curățenie nu se văd nici insecte parazite, nici animale rozătoare. „Când pisica nu-i acasă joacă șoarecii pe masă“, zice proverbul. Când controlul de jos a încetat prin falsificarea sistemului parlamentar, iar cel de sus nu se exercită deloc, e natural ca orice carne cu ochi să-și facă de cap în socoteala țării și a intereselor ei, e natural ca la război s-avem un ministru ce și-a călcat jurământul militar, la justiție un biet advocat de mâna a treia, la instrucție un protejat și confrate politic al jupânului Herșcu Goldner.

Publicul trebuie să simtă din tonul nostru că nu vorbim nici cu ură, nici cu dispreț măcar de acești adversari politici. Dacă soarta țării n-ar atârna de ei întru nimic mărturisim că cu milă am vorbi de dânșii. Ce sunt de vină că i-a făcut Dumnezeu cum i-a făcut, așa de târzii la înțelegere, așa de nerecunoscători de sineși, așa de cutezători chiar, căci desigur e o estremă cutezare din partea unui d. Giani sau Gheorghian de-a se crede capabili să fie miniștri în orice țară din lume, fie chiar aceea a zulușilor, necum în România, într-o țară de oameni c-o pricepere repede și c-un înnăscut talent de bătaie de joc. Sistemul e de vină, acest sistem care face din acești nenorociți pretinși oameni de stat, care întărește gărgăunii în niște bieți creștini ce într-un cerc restrâns, potrivit cu puținătatea lor, ar fi fost folositori și societății și sieși, pre când astfel devin adevărați dușmani ai patriei și ai societății, prin compromiterea intereselor publice. În orice caz sistemul e de vină dacă un biet Carada e însărcinat a lua pe seamă lucrări de sute de milioane, sistemul, dacă un biet Costinescu, absolvent de școală primară, ajunge să trateze în numele statului afaceri de sute de milioane.

Nu oamenii, sistemul trebuie schimbat!

❦

[27 aprilie 1880]

Cititorii ziarului „Timpul“ au putut observa rezerva ce acest ziar a păstrat totdeauna în cestiunile militare. Aceasta printr-un simțământ de prudență ce fiecare a putut aprecia; dară nu este mai puțin adevărat că am deplâns multe din dispozițiunile guvernanților noștri, dispozițiuni ce nu le putem crede să fie menite a întări o instituțiune la care, mai cu seamă în urma ultimei campanii, se interesează orice român care să îngrijaște serios de viitorul țării aceșteia.

Rezerva noastră mai provenea și din convicțiunea că, mai curând sau mai târziu, capul statului va ști a feri armata de loviturile demagogiei, căci aci nu mai poate fi cestiune de constituționalism, Domnitorul fiind capul suprem al armatei.

Nu vom enumera aci toate faptele din trecut cari constituie atâtea lovituri serioase date instituțiunei noastre militare, ci ne vom ocupa de una singură, care este și cea mai recentă.

Ministrul de rezbel, după ce a cerut și obținut de la Camerele legiuitoare modificarea legei de înaintare de la 1874, privitoare la înaintarea căpitanilor la gradul de maiori, adresează o circulară către președinții a șapte comisiuni esaminatoare (pe când legea, promulgată abia la 10 aprilie acest an, prescrie o singură comisiune) și într-aceea circulară, după ce determină notele ce urmează ca să le dea căpitanilor esaminați și coeficienții în raport cu diferitele materii cari fac obiectul esamenului, prescrie că pentru partea științifică în teorie și practică să fie coeficientul două pentru toți aceia cari au trecut o școală militară în țară sau în străinătate, iară pentru toți ceilalți coeficientul să fie patru, adică îndoit decât pentru cei dântâi. Într-alte cuvinte, să zdrobește cariera acelora a căror crimă, după ministrul actual de război, este aceea de-a fi petrecut tinerețea prin școli și prin urmare de-a poseda un fond de cunoștințe științifice.

Ce va zice orice om conștiincios despre asemenea apucături ale guvernanților noștri și ce viitor pregătesc acești oameni țării lor!

❦

[29 aprilie 1880]

În numărul nostru de vineri, 25 aprilie, ne-am permis a reproduce din „Indépendance belge“ o corespondență cu data 13 aprilie stil nou, tratând despre un eveniment ce se petrecuse înainte de 25 de zile, cu noutăți învechite sau pripite, corespondență a cărei însemnătate nu consistă de loc în indicațiunile materiale ce le făcea, al căror adevărat descurs publicul îl cunoștea din zilnica citire a gazetelor, ci în aprecierile pe cari le făcea corespondentul. Un en-tete, cum se zice în limbajul gazetarilor, de 4 ½ linii, singura lucrare proprie pentru care redacția „Timpului“ poate fi răspunzătoare, zice următoarele:

Asupra lucrurilor ce se petrec la noi „L'Indépendance belge“ primește amănunte cari desigur vor spori stima de care ne bucurăm în străinătate.

Atâta-i tot. O ușoară ironie, îndreptățită desigur în țara minunilor, ca să nu zicem a Costineștilor și Pătărlăgenilor sau a d-al de Dimanci etc., precum obicinuiau a zice confrații de la „Presa“ pe când erau în opoziție. Deie-ni-se voie a releva în treacăt un lucru. Roșii — sau, ca să-i numim cum vor — „partita liberală“ n-are oameni; de câte ori îi trebuiesc cată să-ntinză mâna într-altă parte. Nimeni nu zice d-alde Boerescu, d-alde Cogălniceanu, d-alde Vernescu — toți însă în țara aceasta zic Fundeștii, Pătărlăgenii, pentru a arăta că nomen eorum legio, că nu se deosibesc prin nimic de mulțimea muritorilor nici prin talent, nici prin știință, nici prin avere, c-un cuvânt prin nici unul din elementele cari-l fac pe om propriu de a lua asupră-și responsabilitatea intereselor generale. N-avem ce-i face, așa este. Ne pare rău și pentru partidul roșu — sau liberal cum își zice —, ne pare rău mai cu seamă pentru țară, căci cultură, talent, avere, mărime de caracter sunt lucruri esențiale, cari trebuiesc să fie reprezentate în măsură mare într-un partid politic. Când „Românul“ încerca și el să-și bată joc de partidul conservator cita pe Temelie Trancă sau pe popa Tache. Ei bine, acești doi cetățeni n-au fost nici deputați, nici miniștri, nici membri în consiliul comunal măcar sub conservatori; dar câți de teapa și înălțimea lor culturală vedem astăzi în Parlamentul liberal! Nomen legio.

Nu zicem că n-ar fi și în partita liberală bărbați cu stofă, de nu de oameni mari de stat, dar cel puțin de oarecare seriozitate politică. Dar sunt puțini, estrem de puțini, și la aceasta sistemul e de vină. Cine face din d-nii Carada și Costinescu oameni de stat, însărcinați a trata afaceri de sute de milioane, pierde în mod absolut dreptul de-a apela la oameni de-o autoritate oarecare. Acești doi d-ni pot fi cum poftesc, buni sau răi, inteligenți sau nu; împrejurarea că nu pot dovedi nici un fel de studii făcute regulat în vreo școală din lume, apoi aceea că pân-acum n-au avut — haide, fie — ocazia de a-și manifesta adâncimea calităților înnăscute, toate acestea-i fac în ochii publicului mare, dar mai mult încă a publicului mic de oameni cunoscători, cu o cultură temeinică, să joace un rol problematic. Apoi numai cu fraza că sunt espresiunea națiunii nu se-ncălzește nimene. Într-o societate veche am fi putut aștepta ca asemenea domni să-și cunoască prin ei înșii puținătatea lor, la noi, din contra, serii întregi de asemenea domni primejduiesc citirea „Monitorului“, căci deodată ce te pomenești că sunt însărcinați cu cine știe ce afaceri diplomatice, financiare, tehnice etc.

Noi regretăm de multe ori — o spunem sincer — de-a fi prea aspri cu adversarii noștri politici, căci, adevărul vorbind, nu ei sunt de vină, ci sistemul, această lipsă absolută de control, această atârnare a tuturor intereselor țării de voința personală a unui vizir, pospăit cu forme constituționale al căror cuprins e falsificat. Sistemul vicios le dă vânt și n-avem decât a deplânge neperfecțiunea naturii omenești, care se lasă a fi amăgită de forme goale și care crede că dacă i-a căzut în sân, printr-un sistem vicios, o însărcinare mare, domnul respectiv e totodată un om mare. Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani — ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neștiinței și a mărginirii multora din partidul de la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, și ceea ce reprezintă, demnități înalte ale statului, escitează deja râsul și ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenție de-a ponegri, nu există defel.

Aceste adevăruri le-am espus în toate chipurile: mai subțire, mai de-a dreptul, mai în teorii abstracte, mai în figuri intuitive. Geaba. Inscripția de pe un templu antic „Cunoaște-te pe tine însuți“ rămâne un problem nedezlegat pentru imensa majoritate a spiritelor omenești.

Așadar ironia din partea noastră e îndreptățită, împărtășită de public, și nu ni se poate imputa.

Acestea le spunem față cu imputările ce le face „Românul“ violenței stilului nostru. Înțelegem politeța cu d. D. Brătianu de ex., n-o-nțelegem până la același grad cu Gianii, Costineștii sau Gheorghienii partidului. Nulitățile trebuiesc descurajate de la viața publică; ele trebuie să știe că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă.

Dar să venim la articolul din „Indépendance belge“. Din acel en-tete de 4 ½ linii cicero mare se vede lesne că nu luăm deloc responsabilitatea pentru exactitatea din punct în virgulă a corespondenței; zicem numai că acest ziar primește amănunte care-l privesc du reste, dar cari desigur vor spori stima de care ne bucurăm în străinătate.

Ziarul belgian e, precum se știe, foarte răspândit și se bucură de mare credit.

De acea reproducere se servește „Războiul“ și apoi „Românul“; acest din urmă, într-un articol lung de 5 ½ coloane, atribuie „Timpului“ tot ce zice „Independența belgică“.

A atribui cuiva ceea ce el n-a zis, pentru a-l combate, este însă, o sofismă veche, cunoscută și trecută conștiincios în Topica lui Aristotel. De împărtășim sau nu opiniile corespondentului belgian e treaba noastră; în orice caz însă, dacă suntem combătuți, voim să fim pe baza celor zise de noi, iar nu în temeiul celor reproduse din ziare străine.

În acel articol se cuprind laude la adresa unora pe care noi nu le semnăm, cu toate acestea le-am reprodus. Noi am reprodus din ziarul „Fremdenblatt“ laude la adresa d-lui Brătianu, din „République Française“ laude la adresa d-lui C.A. Rosetti. Nimeni nu va crede că nouă ne-ar fi venit cândva în gând de-a împărtăși laudele adresate acestui din urmă domn mai cu seamă. Noi reproducem din ziare străine tot ce se atinge de țară și ne vine sub mână, bine fie sau rău fie; nu doar pentru că am recunoaște vreo valoare intrinsecă acestor producțiuni efemere, ci pentru că știm că în apusul Europei opinia publică e o putere cu care trebuie să socotim, de care avem a ne teme uneori.

Ca „Războiul“ să ne atribuie nouă cuprinsul unor reproducțiuni din foi europene e poate explicabil. „Războiul“ e un ziar de întreprindere, nu de partid, și, dacă sub rubrica de Bibani poate aduce vro picanterie, o aduce fără multă jenă. Cine se interesează se convinge de contrariu, cine nu, nu. Dar ca „Românul“, organ de partid, să urmeze aceeași cale nu se justifică nici măcar prin principiul concurenței negustorești și nu vedem în această substituție decât un act de rea-credință.

Cu asemenea acte suntem îndealtmintrelea deprinși din partea onor. confrați și poate, dacă n-am mai întâmpina astfel de manopere incorecte, ni s-ar turbura dulcele obicei al existenței.

❦ BANCA DE SCONT ȘI CIRCULAȚIUNE

[30 aprilie 1880]

Obiecțiunile opoziției n-au putut împiedeca nici votarea, nici promulgarea legii privitoare la înființarea unei bănci de scont și circulațiune, precum n-au împiedecat nici răscumpărarea drumului de fier.

Succesul neașteptat al operației răscumpărării se datorește nu escelenței intrinsece a operației, ci mai cu seamă amanetării venitului tutunurilor, un venit sigur de 10 milioane, care corespunde unui capital de 200 milioane. Se-nțelege că amanetând pe rând veniturile statului și punându-ne în poziția Egipetului și a Turciei, expunându-ne chiar posibilității de-a avea o comisie financiară străină în visteria noastră, vom putea face încă multe operațiuni de asemenea natură.

A avea credit nu va să zică a-și pune amanet averea și veniturile pentru a căpăta bani; credit adevărat are numai acela care, prin tranzacțiunile sale corecte, dovedește că nu e capabil nici de-a-și hazarda averea, nici de-a o risipi pe nimicuri, credit are numai cel economicește puternic. D-rul Platter, profesor la Universitatea din Cernăuți, în broșura sa asupra Cămătăriei din Galiția și Bucovina, a dovedit cu multă știință că averea imobiliară nu-l face pe om capabil de credit, că o avere imobiliară însutit de însemnată în proporție cu împrumuturile contractate n-a scăzut dobânzile cămătărești și a făcut cu putință ca averi de mii de franci să se vânză, prin dobânzi, dobândă la dobânzi, clauze penale, pentru un capital originar de 6-7 franci. Prin amanetare de averi imobiliare, prin amanetare de venituri se poate produce iluzia creditului, nu creditul adevărat.

Așadar succesul operației răscumpărării se datorește pe de-o parte amanetării venitului tutunurilor, care nu figura în convențiile Strusberg și Bleichroeder, pe de alta însă condițiilor excepțional de splendide ce li s-au făcut acționarilor, cărora li s-a creat o poziție strălucită în comparație cu cea care-o aveau înainte. Ca dovadă n-avem decât să comparăm cursul acțiilor înaintea vestirii răscumpărării cu cursul pe care-l au astăzi.

Nimic mai lesne de produs, nimic mai greu de mănținut ca iluzia economică. În ziua în care nu vom mai avea nimic de amanetat gestiunea financiară a partidului liberal se va arăta în toată spăimântătoarea ei goliciune, deși partidul are obiceiul de-a se retrage de la putere când se-nfundă lucrurile și de-a lăsa ca alții să le descurce, alții să astupe golurile. Cum e problematică răscumpărarea din punct de vedere economic, tot așa e și banca de scont și circulațiune.

Așa-numita ariditate a materiilor economice și financiare consistă în împrejurarea că cestiunile se tratează nu ca prin viu grai și în mod intuitiv, ci întrebuințându-se abstracțiuni subtilizate, al căror corelat material, al căror trup oarecum, nu se pune în evidență pentru înțelegerea cititorului. Acesta e deci amăgit de perspectivele splendide cari par a reieși din abstracțiunile pe hârtie și scapă din vedere principiul suprem că orice teorie, fie spusă în forma cea mai abstrasă posibilă, cată neapărat să poată fi redusă la ceva văzut și pipăit, cată să poată fi controlată prin realitate; substratul material e piatra de probă a oricărui adevăr. Îndealmintrelea totul se reduce la o scamatorie de vorbe.

La ce se reduc materialicește, real, toate espresiile economiei politice, precum producțiune, consumațiune, reproducțiune, schimb, comerț etc.?

Ce e producerea?

Se ia un instrument, chiar brațul fie, și se aplică asupra unui obiect cu scopul de-a-l preface într-un lucru de o valoare mai mare.

Ce e consumarea? E uzarea, tocirea unui instrument prin muncă. În această categorie intră toate obiectele consumării. Alimentațiune, locuință, îmbrăcăminte — toate sunt accesorii neapărate ale celui mai fin și mai practicabil instrument de muncă: puterea omenească. Ce este apoi capitalul în bani, în mobile, imobile — decât muncă strânsă?

În realitate, cine voiește a preface materiile organice ale pământului în materia organică numită grâu cată să are, să samene, să treiere etc. și toată munca aceasta dă drept rezultat un obiect, pe care omul îl schimbă pe alt obiect, pe îmbrăcăminte de ex., în care iar s-au înmagazinat munca producătorului de lână, a țesătorului, a boiangiului, a croitorului etc. O serie îmagazinată de muncă se schimbă pe o alta — deci, în ultimă redacțiune, se schimbă nu numai marfă pe marfă, ci muncă pe muncă.

Omul însă nu schimbă direct marfa ce-o are pe cea care-i trebuie, căci tranzacțiunea ar fi greoaie. De aceea s-au căutat o marfă care să se poată da în schimbul tuturor soiurilor de muncă, obiect care se scoate greu și e rar în raport cu trebuința ce e de el și care are calitatea că se poate împărți și subîmpărți fără ca totalul lui să piarză din valoare, apoi alte calități prin cari lesne îl poți recunoaște, precum greutatea lui constantă, neoxidarea, sunetul, înlesnirea de a-i recunoaște amestecurile suferite etc.; acest obiect e metalul numit nobil: aurul și argintul.

Omul are tendența de a-și capitaliza munca în lucruri cât s-ar putea de statornice, de nesupuse stricăciunii; și-ntr-adevăr o sumă cât de mare de muncă se poate statornici pe de-a-pururea în obiecte lucrate din aceste metaluri, obiecte care, chiar topindu-se, nu-și pierd pe deplin valoarea lor, pe când altele sunt supuse uzării și deteriorării.

Aceste metaluri sunt deci marfă ca oricare alta.

E banul de hârtie o marfă? Se poate face ceva dintr-un ban de hârtie care să reprezinte măcar a mia parte din valoarea ce stă înscrisă pe dânsul?

Nu — căci acel petec de hârtie n-are în sine nici o valoare și însemnează ceva numai prin munca ce stă scris pe el că o reprezintă, are valoare prin marfa metalică despre care petecul zice că ea esistă ca obiect de schimb al muncii indicate, dar nu e la-ndemână.

Astfel dar banul metalic e reprezentantul cu valoare al altor valori, cel de hârtie — reprezentantul fără valoare al lor.

Când se vede necesitatea banului de hârtie, care are calități opuse celui metalic? Unul e o marfă, cellalt nu, unul, împărțit el însuși, nu-și pierde valoarea, cellalt se poate nimici cu foarfecele, unul, putând servi ca instrumentul de muncă la o serie de industrii de artă, cellalt nu, unul ban, altul nimic în sine.

Banul de hârtie, fie al statului, fie al unei bănci naționale, fie a unui simplu negustor privat ca cele din Veneția e un înscris prin care se constată că cel care-l emite are să primească neapărat valoarea înscrisă pe el, dar că în momentul de față nu i-a sosit încă în schimb marfa universală, metalul. E deci o hârtie de credit.

În statele agricole munca, prin natura ei, e mărginită și foarte puțin elastică; ea nu poate produce decât obiecte de-un număr cert, de-o valoare certă. Dintr-un pogon de pământ se poate scoate maximul cutare de grâu și nimic preste acesta. Puterea fizică a omului, care nu poate fi urcată, cu tot esercițiul posibil, decât la un maxim oarecare, e mărginită, ca și puterea pământului care, cu toată gunoiarea, nu ajunge iar decât la o producțiune certă ș.a.m.d. Caracterul muncei fizice, în care inteligența joacă un rol mic, e deci mărginirea, neaugmentabilitatea, simplitatea, greociunea.

Cu totul altfel stă însă cu arta și industria, la cari puterea fizică joacă un rol secundar, inteligența pe cel principal. Acolo consumarea nu stă în nici un raport cu producția, căci se consumă o pânză și câteva colori și se produce un tablou, se consumă un foarfece și se taie planul unei îmbrăcăminți a cărei valoare stă tocmai în croială, se consumă fire de tort și se fac dantele. Valoarea muncei industriale e deci augmentabilă în infinit. Munca agricolă e grea și fără spori mare, munca industrială ușoară și cu un spor, virtualiter cel puțin, nemărginit.

Pentru produsul muncei agricole se vor găsi totdauna bani în numărătoare. Nu fiecine poartă dantele, dar oricui îi trebuie grâu. Fie-n Indii, fie-n insulele grecești, fie-n Asia Mică e silit de absoluta necesitate ce o are ca să dea în schimb marfa ce i se cere, metal nobil. Se schimbă deci un obiect de utilitate universală pe altul tot asemenea. Din contra, obiectele industriale au trebuință de debușeuri, adică de locuri unde să se simtă, ba chiar să se producă în mod artificial necesitatea lor, și aceste debușeuri sunt adeseori depărtate. E drept că, sosite la locul unde ele trebuiesc, se vor și preface în metal, dar, până ajung acolo, producătorul lor originar are nevoie de a primi la mână o adeverință că a muncit pentru valoarea cutare și cutare; acea adeverință e banul de hârtie.

Principiul hârtiei fiduciare este: se-mpuținează munca, trebuie să se împuțineze și banii de hârtie, sporește munca, sporesc banii de hârtie. E evident că elasticitatea cu care se-mulțesc sau se-mpuținează banii de hârtie e bazată pe elasticitatea producțiunei industriale, care se poate înmulți cu totul în disproporție cu numerarul existent. O producțiune augmentabilă în infinit are nevoie de un reprezentant augmentabil, care să poată fi supus acelorași fluctuațiuni cărora le e supusă industria, care să poată spori și scădea cu ea.

Vedem dar că deosebirea de ban de material și ban de hârtie e însuși deosebirea între muncă și muncă, între producțiunea brută mărginită și producțiunea industrială nemărginită. Munca e substratul a toată economia politică.

Credem că destul de clar am vorbit despre proporția neapărată care trebuie să existe între ban de hârtie și producție, precum e asemenea clar că o țară esclusiv agricolă nu prea are nevoie de bani de hârtie. Obiectele industriale cari-i trebuiesc din străinătate nu le poate cumpăra cu hârtie, obiectele ce ea le produce nu voiește să le dea pe hârtie străină.

Țara agricolă vinde grâne, ia marfă metalică și o dă pe marfă industrială, și tot procesul economic s-a mântuit. Simplă ca și munca agricolă ar trebui să fie organizarea unui stat agricol și trebuințele lui. Când trebuințele de consumțiune sunt mai mari decât poate fi producțiunea la care e avizat, atunci ruina sigură îl așteaptă și pe individ și pe stat, oricari ar fi espedientele timporare de mântuire.

Cât despre industrie — adecă despre putința de-a imprima obiectelor o valoare însutită sau înmiită de cea care-a avut-o înainte de-a le atinge mâna noastră — ea nu se poate înființa și nu s-a văzut încă nicăiri înființându-se fără protecție. Protecția iar nu se poate exercita decât de un stat politicește puternic. Când însă ești legat prin tractate de comerț și prin necesitatea de-a trăi de azi pe mâine, de-a lăsa pe lucrătorul tău cu mâinile-n sân, pentru că cel din țara vecină lucrează în condiții mai avantagioase, deci mai ieften decât al tău, atunci nu poate fi vorba de sporirea și de specializarea muncii tale, ci, din contra, ea se simplifică din ce în ce mai mult, iar sporiul ei e restrâns la un maxim oarecare, dictat de însuși natura producțiunii.

Dar — ni se va zice — toată teoria aceasta despre dualismul imanent al banului ca mijloc de schimb, atârnător de chiar dualismul muncii omenești: producțiune brută și producțiune industrială, nu are a face cu banca noastră, pentru că nu emitem bani de hârtie în propriul înțeles al cuvântului, ci bilete de bancă, bazate pe tranzacțiuni reale, împlinite înlăuntrul țării. De vor exista asemenea tranzacțiuni, banca va emite hârtie, de nu, nu.

Într-adevăr, dacă lucrul ar fi ceea ce seamănă, n-ar fi de zis nimic contra lui. Oportună sau neoportună, banca s-ar reduce la un risc de capitalii private rămase neîntrebuințate în lăzi din cauza lipsei de tranzacțiuni reale, petrecute înlăuntrul țării, sau la riscul de-a fi întrebuințate într-un mod prea mărginit, încât acționarii n-ar primi dividendele ce sperau a le căpăta. Pierdere ar fi, nu-i vorbă, dar ruinat n-ar putea fi nimene. Capitalul ar fi totdeuna sigur.

E însă astfel cu banca noastră?

Principiul stabilit, dar înconjurat prin o dispoziție, e că banca nu poate emite decât ⅓ de bilete acoperită cu fondul ei metalic, ⅔ bazate pe polițe, pe tranzacțiuni reale, pe scont real, cu termen scurt.

Dacă acest principiu s-ar urma cu exactitate n-ar fi primejdie. Însă legea prevede ca banca să preschimbe în bilete de ale ei cele 26 de milioane de bilete ipotecare emise de guvern, cari, cu toată obligațiunea de-a fi plătite din desfacerea moșiilor ipotecate, nu reprezintă o tranzacțiune proprie de bancă. Într-un moment de criză banca n-ar putea răspunde deci pentru aceste 26 milioane, din care moment ea trebuie să soliciteze și ar primi privilegiul cursului forțat. Din acel moment însă ea devine o fabrică de hârtie-monetă.

Ceea ce ne întristează mai mult este că, nici în materii de o gingășie atât de mare și cari pot implica ruina totală, nu se discută cu răceală și având de temei natura lucrurilor, ci curat succesul momentan.

Succese momentane au avut însă toate întreprinderile hazardate și pe asemenea succese, bazate nu pe natura economică a lucrurilor, ci pe iluzii produse pe cale artificială, s-a ridicat toate acele mii de întreprinderi cari deodată numai se prăvălesc în abis, sărăcind o mulțime de lume nevinovată.

Numai realitatea muncii, făcută în condițiile cerute de economia politică, cu plusul ei neapărat de producțiune peste consumațiune, rezistă la toate crizele și la toate zguduirile și numai pe realitatea acestei munci se poate baza orice institut serios.