Din periodice/Din Timpul, august 1881

 

❦

[1 august 1881]

Goana în contra ovreilor este iarăși la ordinea zilei în Rusia. Ba mișcarea antisemitică devine epidemică, întinzându-se și înspre Prusia. Este adevărat că mai ales poporul de jos suferă mult din partea speculanților fii ai lui Izrail dar aceasta nu poate justifica deloc excesele barbare de jaf și bătăi. Un corespondent descrie o tulburare antisemitică din Njeshin care a ținut 24 ore. Armata a trebuit să facă uz de armă spre a restabili ordinea. Au fost ucise și rănite o mulțime de persoane. Se vorbește de treizeci morți. La Borispol de asemenea a fost o încăierare între locuitori și trupe. Ca de obicei mulțimea a jăfuit casele ovreilor, a dărâmat sinagoga, a băut sau vărsat butoaiele cu băuturi, apoi, înarmându-se cu ciomege, coase, drugi și alte instrumente, au atacat și cartierul unde se aflau cazacii. Comisarul poliției și ofițerul, care dispunea numai de treizeci de cazaci, nu puteau domoli furia tulburătorilor amețiți. Ofițerul a fost dat jos de pe cal; mai mulți cazaci au primit lovituri de pietri și comisarul era să fie ucis cu un drug de fier. În fine s-a comandat foc. Doi țărani fură uciși și mai mulți răniți. Apoi cazacii, năvălind cu sabia, împrăștiară lumea în toate părțile. Tot în chipul acesta sau analog s-au purtat și prusienii în mai multe comune din Pomerania.

O parte a presei germane s-ar fi adresat la prințul Bismarck, întrebându-l dacă nu-i stă în putință a pune capăt acestor fapte ale antisemiților, cari nu fac onoare națiunii germane.

❦

[1 august 1881]

Nu ne îndoiam că distingerea noastră între români de rasă și români de proveniență incertă are să provoace nemulțumiri. Am mai tratat cestiunea aceasta când în treacăt, când atrăgând în cercul discuției elemente istorice și etnologice mai numeroase, dar era atât de jenantă pentru d. C.A. Rosetti și pentru partidul de la guvern încât, cu o vădită teamă, s-au ocolit orice răspuns. Abia acum „L'Independance roumaine“, din cauze pe cari le înțelegem poate, ne răspunde, tăgăduind se înțelege adevărul aserțiunii noastre, și, ca argument ad hominem, ne spune că, dacă în partidul liberal se află oameni de origine străină, în partidul conservator se află asemenea.

Argumentele ad hominem nu probează niciodată nimic.

Se poate ca scriitorul articolelor din „Timpul“ să fie însuși fanariot sau străin de origine și teza tot rămâne adevărată, de vreme ce adevărul teoretic nu are a face nimic cu persoana care-l enunță, precum legea că repeziciunea cu care un corp cade crește în pătrat e o lege egal de adevărată, fie enunțată de un chinez ori de-un american. Tot astfel adevărul că în România predominarea a scăpat din mâinile elementelor istorice și a încăput pe mâna celor neistorice rămâne același dacă l-ar spune un român de rasă sau unul de origină străină, același dacă l-ar atinge pe enunțător sau nu.

Așadar argumente ad hominem, oricât de plauzibile ar fi pentru masa cititorilor, nu au absolut nici o valoare în privirea adevărului în sine a unei teze.

Teza noastră este cu toate acestea atât de adevărată încât se poate proba oarecum caz cu caz.

Între domnii fanarioți o singură familie s-au distins prin iubire pentru Țările române, prin sacrificiul vieții chiar pentru integritatea patriei: Ghiculeștii. Ei bine, Ghiculeștii n-au fost fanarioți veritabili, ci albaneji. Chiar numele „Ghica“ nu însemnează decât „Gheorghe“ în limba albaneză.

În privința dar a imigrațiunii de peste Dunăre cată să stabilim că, în încrucișarea de rasă care a avut loc, trebuie să se țină seamă de-o considerație de căpetenie: dacă rasa imigrată a fost tânără sau învechită. Tinerețea unei rase nu atârnă de secolii pe cari i-a trăit pe pământ. Orice popor care n-a ajuns încă la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupția și mizeriile ce le aduce cu sine o civilizație înaltă, dar în decadență, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privința formațiunii și mărimii, statura este cam aceeași, precum un stejar nu este decât reproducțiunea altui stejar. Din această asemănare de formațiune rezultă o mare asemănare de aptitudini și înclinări, cari se manifestă în caracterul unitar al naționalității. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere și energie vitală a colectivității. În acest stadiu de dezvoltare al nediversificării omul face atât de mult parte din totalitate încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O rasă tânără încrucișată c-o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amândorora se împreună într-o formă nouă, vitală.

Amestecul însă dintre o rasă îmbătrânită și una tânără dă aceleași rezultate pe cari le dă căsătoria între moșnegi și femei tinere: copii închirciți, mărginiți, predispuși spre morbiditate.

Dacă vom alătura regula aceasta la fenomenele câte ni se prezintă, dacă vom considera emigrațiunea anuală pentru cauze de sănătate a populațiunilor orășenești din România și morbiditatea cunoscută a acestor elemente, vom vedea că, în cea mai mare parte cel puțin, încrucișarea de rasă a fost nefericită. Mortalitatea din orașe ne-ar dovedi în fine că această rasă hibridă este menită a se stinge.

Dar ceea ce este fizic adevărat e intelectual și moralicește adevărat. Spiritele sunt morbide: de acolo substituția a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip și minciună. Caracterele sunt slabe: de acolo substituția energiei și curajului prin un fel de meschină adaptabilitate în toate împrejurările. În loc ca ele să imprime caracterul lor evenimentelor, din contra, evenimentele se imprimă în ele ca într-o ceară moale, însă și aceasta fără nici un fel de durabilitate.

De aceea nu e nimic serios în România. Azi unul proclamă republica, mâine e ultramonarhist; azi reprezintă o idee, mâine alta; toate în același mod superficial. Am zice că o idee nu mai e în stare a-și crea în creier un reziduu material nou în care să se statornicească, precum un copac îmbătrânit nu mai produce ramuri nouă. Numai pe cele existente deja mai răsar frunze, ca cea mai superficială manifestare de viață.

Nimeni nu va tăgădui extrema sterilitate intelectuală și morală a elementelor dominante din România. Cu toată mulțimea de oameni ce știu carte, arareori se va găsi un șir scris acătării, care să dovedească o concepție puternică. Oameni de caracter hotărât și statornic sunt asemenea rari.

Stabilim încă o dată că trebuie a se distinge între deosebitele rase imigrate în România.

Nu toți care au trecut la noi sub nume de fanarioți sunt în adevăr fanarioți, nu toți au fost neasimilabili. Din contra, n-am tăgăduit din capul locului că foarte numeroase elemente s-au asimilat cu totul și că numai imigrațiunea cea mai proaspătă, de 50 — 60 de ani încoace, prezintă inconvenientele neasimilării sau a neputinței de a se asimila.

Dar „L'Independance roumaine“ merge mai departe. Citează ca argument ad personam pe d. Catargiu.

Aci se înșală onor. confrate.

Catargieștii se găsesc deja ca boieri în timpul lui Mihai Viteazul și înainte, deci acum trei sute de ani. Tot astfel Cantacuzineștii, Roseteștii din Moldova ș.a.

„L'Independance roumaine“ mai vrea să introducă cu ocazia aceasta un basm despre C.A. Rosetti. E de notorietate publică că d. C.A. Rosetti n-are a face de departe măcar cu familiile istorice de același nume cari se află în țară, de notorietate publică că tatăl d-sale era grec, că d-sa însuși pronunță încă azi limba românească peltic ca orice grec. Ziarul francez susține acum că actualul ministru de interne e de origină italiană, ba chiar că e străvechi în țară. Până la probă negăm toate poveștile astea, scornite în favorul unui om pentru care a pretinde că e român s-a dovedit a fi un lucru mai mult profitabil decât adevărat.

Nu oprim pe nimeni de-a fi ori de-a se pretinde român.

Răul e însă că asemenea elemente prea proaspete, în loc de-a fi determinate de caracterul statornic al poporului, sunt, din contra, determinante pentru viața publică.

Urmările le vedem.

Neavând tradiții, nici patrie hotărâtă, ele urăsc trecutul, au rupt-o cu tradițiile; au prefăcut țara în mlaștină de scurgere pentru toate elementele nesănătoase ale străinătății. Azi deja fraternizează cu jidanii, mâine vor coloniza țara cu nemți, deși aceasta nu se poate întâmpla decât în socoteala poporului autohton. De acolo în fine demagogia descreierată și teoria de „om și om“.

Dacă — ceea ce nu se mai poate spera — Dumnezeu ar avea milă de această săracă de țară, cum zice Matei Basarab, și ar voi s-o înzestreze din nou cu oameni purtători ai tradiției și harnici a-i păstra caracterul, el ar trebui să-i aleagă din familii cari ar dovedi o vechime și o continuitate de influență politică de cel puțin 250 de ani.

Atunci am ști cu cine avem a face și nu s-ar întâmpla ca cristalul istoric al României să fie amenințat de-a fi reprezentat ici de Pherekydis, colo de Herșcu Goldner.

❦

[2 august 1881]

Bucuria pe care o simte presa guvernamentală pentru învingerea în colegiul al III-lea de la Iași este atât de mare încât asupra ei se uită a se releva mijloacele întrebuințate pentru o victorie obținută în felul lui Pyrrhus. Prin dizolvarea consiliului comunal și a celui județean, prin schimbarea gradelor gardei civice, prin amenințări și corupție guvernul a izbutit a-și scoate candidații și a adăoga la majoritatea lui din Cameră încă doi muți.

Ca să se vază ce preț au aceste alegeri n-are cineva decât să deschiză „Românul“, care, conform adevărului, enumăra meritele candidaților opoziției, pe când despre aleșii guvernului nu are de zis nimic.

Oare nu e asta contrazicere, nu lipsă de bun simț? Dar ce valoare mai au atunci sufragiele alegătorilor dacă ele se abat de la oameni cari ar putea reprezenta ceva în Parlament asupra unor personaje ce nu reprezintă nimic? Fără îndoială nu există om politic în țară care să poată defini însemnătatea parlamentară a unui d. Gustea sau Zamfirescu. Figuri de paie fără nici un trecut politic, fără nici o însemnătate pentru Iași, nereprezentând nimic decât favoarea puterii centrale, ei și nimenea sunt espresii identice.

Acest soi de alegeri în care toată puterea guvernului central se exercită asupra a o mână de oameni, parte atârnați de buget, parte intimidați, când amenințați, când lingușiți, ne aduce aminte procedările analoge din alte țări, în cari parlamentarismul formează asemenea pretextul pentru exploatarea populațiunii.

În Ungaria bunăoară mamelucii guvernului se aleg în comitatele cele mai nemulțumite, locuite de naționalități, deși guvernul e cel mai aprig adversar al naționalităților; în capitala Moldovei se aleg candidați guvernamentali, deși Iașii, amenințați în caracterul lor național prin invazia de străini patronată de amicul fratelui Rosenthal, sunt pe calea de-a deveni un al doilea Ierusalim.

D. Rosetti n-a cruțat nimic pentru a-și asigura victoria.

Scrisori autografe adresate cătră oameni oculți, lipsiți de orice merit și orice trecut politic, lingușiri aplicate deșertăciunii copilăroase a unor băieți de prăvălie, caracterizarea de rebeliune a actelor primăriei, neadevăruri și citări de acte apocrife în raporturile cătră rege, c-un cuvânt tot ce spiritul fanariotic de lingușire și minciună poate inventa, s-au întrebuințat pentru a răpi Iașilor gloria de-a fi rămas singurul oraș independent în țară, singurul de la care se putea spera inițiativa pentru o reîntoarcere de la politica cosmopolită a străinilor din partidul roșu la o politică sănătoasă de conservare națională.

De ani întregi durează molestarea Corpului electoral.

Pentru acest scop, s-a înființat un jurnal evreiesc susținut din fonduri secrete, s-a numit prefect de poliție un om care, pentru mită, susținea în Cameră împământenirile, s-a creat un anume secretariat la Ministerul de Interne, ba s-a nimicit chiar moralicește fostul ministru al instrucției prin friponeria cu care trădă grupul politic ce-l ridicase la guvern.

Iată în adevăr creșterea ce o dă partidul roșu tinerimii.

Vreți s-ajungeți unde a ajuns un C.A. Rosetti, un Brătianu? Nu vă trebuie nici merit, nici valoare. Dar deprindeți-vă a precupeți pentr-un portofoliu mandatul ce vi l-au dat alegătorii, a trăda pe sub mână pe cei ce v-au pus candidatura și v-au ridicat — și viitorul vă este asigurat. Astfel prozeliții partidului roșu, înainte de a intra în tagmă, cată să-și înfrângă cuvântul de onoare, să-și trădeze amicii și să-și vânză convingerile. Cine nu mai are nimic de vândut e matur pentru amiciția d-lui C.A. Rosetti și pentru respectul d-lui Brătianu.

❦ SUFRAJUL UNIVERSAL

[Articol cu paternitate incertă]

[2 august 1881]

Extragem dintr-un important articol al d-lui Emil Zola, publicat în „Figaro“, următorul pasaj:

Desigur, principiul sufrajului universal părea inatacabil. E singurul utilaj al guvernului de o logică absolută.

Închipuiți-vă o nație ai cărei cetățeni sunt toți egali de înțelepți și instruiți. Ei se întrunesc tot la trei sau la patru ani, deleagă puterea acelora dintre ei pe care îi știm cei mai capabili de a o exercita. Nimic mai simplu în teorie, nimic mai omenește drept.

Dar răul e că teoria se slăbește îndată ce trece la aplicație. Un popor nu e o adiție a cărei țifre sunt toate valabile. De aci, dând aceeași valoare fiecărui cetățean, se introduce în totalitatea cauzelor erori enorme cari vițiază operația întreagă. Într-un cuvânt, din momentul în care oamenii intervin cu nebuniile și infirmitățile lor, logica matematică a sufrajului universal e distrusă, nu rămâne decât un gasis abominabil. Asta nu mai e știință, e empirism, și încă din cele mai zdruncinate, din cele mai periculoase.

Iată pentru ce toate spiritele științifice ale acestui secol s-au arătat pline de ezitațiune și de neîncredere înaintea sufrajului universal. Vorbesc de filozofii noștri, de savanții noștri, de aceia cari proced prin observație și experiență. Ei nu vor să știe de absolut, studiază pe om afară din dogme și cred că inegalitatea fiziologică nu există, că un om nu plătește mai mult decât altul, că e aici o eliminație continuă și necesară aproape a unei jumătăți din umanitate. Astfel că sufrajul universal nu mai e o realitate bazată pe adevăr, ci ea devine o idealitate ce se sprijină pe concepțiunea religioasă a unei egalități între spirite. Teribilii noștri intransigenți, ateii noștri se îndoiesc ei oare să sunt simpli catolici când cheamă la scrutin până și idioți și gușați?

Uitați-vă la Littré, uitați-vă la d. Taine și la d. Renan, priviți pe toți aceia cari s-au încercat să aplice formula modernă a științelor noastre la politică: ei se dau înapoi dinaintea ideei de a da guvernul în mâinile națiunii întregi, căci elementele nu li se par destul de hotărâte, căci observația și experiența le-au arătat inegalitățile ce produce lucrarea selecțiunii în fiecare popor, căci în fine ei nu vor să se arunce într-un empirism care duce drept la șarlatanismul mediocrilor și al ambițioșilor.

Iată ce trebuie să se stabilească net: sufrajul universal n-are în el nimici științific, e cu totul empiric. Cu masa considerabilă a alegătorilor noștri neliterați, cu nerușinatele traficuri ale unora și cu prostia altora este totdeauna cu neputință a ști ce va ieși din scrutin. Totalul operațiunii este orișicând falsificat, niciodată adevărul nu se va obține fiindcă este adevărat. Candidații cari merită a fi aleși sunt reduși a uza de aceleași manopere șirete ca și candidații cari n-au nici un cuvânt a fi. Într-un cuvânt principiul superb al suveranității poporului dispare, nu rămâne decât bucătăria murdară a unei gaște de oameni fără căpătâi cari se serve de sugrajul universal pentru a-și împărți țara precum se servește cineva de un cuțit spre a spinteca un pui.

❦ STATUTELE CREDITULUI MOBILIAR

[3-4 august 1881]

Nu era greu de prevăzut, chiar fără a cunoaște statutele, că Creditul Mobiliar Român va avea aceeași activitate pe care-o au societățile străine de soiul acesta; că nici negoțul, nici producția, ci specula o să fie rațiunea lui de-a exista. Azi, când „Românul“ ne comunică un estras de statute, o vedem și mai limpede aceasta. Din totalitatea de 57 de articole statutare nu ne interesează în adevăr decât art. 4 cu alineatele lui: operațiunile societății. În numărul acestor operațiuni întâmpinăm și câteva de credit comercial, ba chiar fonciar, în aliniile 3, 4, 7, 9, 11. Celelalte operații sunt aproape esclusiv afaceri de speculație și de haute banque.

Iată dar acele operații:

Al. 1. A subscrie și emite, cu sau fără garanție, în totalitate sau în parte, toate împrumuturile de stat, orașe, stabilimente publice, precum și orice acțiuni sau obligațiuni de societăți civile și comerciale, în special a acelor cari au de obiect întreprinderi de căi ferate, canaluri, mine și alte lucrări mari publice și private.

Precum am mai zis-o, e cu totul indiferentă pentru Creditul Mobiliar productivitatea acelor întreprinderi de căi ferate, canaluri, mine, lucrări publice ori private. E indiferent dacă drumul de fier viitor ar avea ceva de transportat, dacă mina va cuprinde metale, dacă canalul se va renta. Activitatea Creditului consistă în a cumpăra sub pari sau al pari titlurile emise și de-a le desface c-un câștig cât se poate de mare. Operația desfacerii în detail săvârșită Creditul Mobiliar e cu desăvârșire degajat de orice răspundere față cu publicul și cu acționarii.

Alinea 5. A dobândi, scompta, negocia, vinde, schimba, da în depozit orice efecte publice, acțiuni și obligațiuni etc.

Acest alineat arată limpede că speculațiunea la bursă de acțiuni și obligațiuni e un esențial atribut al Creditului.

Alinea 10. A face pentru comptul celor de-al treilea cumpărări și vânzări de orice fel de fonduri publice, acțiuni, obligațiuni etc.

Aci Creditul se 'nsărcinează, față cu aceia cari n-au timp de a specula singuri, de-a utiliza fondurile lor în agiotaj.

Alinia 12. A emite obligațiuni cu condițiune ca să fie reprezentate pentru suma lor totală prin efecte publice, acțiuni sau obligațiuni cel puțin echivalente, aflate în portofoliu.

Pentru a atrage în cercul ei o speculațiune din ce în ce mai largă de titluri Creditul va emite obligațiuni fondate pe efecte de portofoliu echivalente! Dar cine face ca ele să fie echivalente? Tot Creditul.

Să admitem că suntem în Paris și Creditul are în portofoliu acțiuni de ale Companiei Imobiliare cari se cotează cu 900 (și fac în realitate 18).

Creditul va emite deci obligațiuni echivalente cu cota de 900 (pe când în realitate n-are decât o fondațiune de 18).

În genere ceea ce subscrie, emite, negociază, vinde, schimbă Creditul e supus unor vicisitudini atât de neașteptate, atât de păgubitoare pentru cel din urmă detentor al titlurilor în cestiune care e publicul capitalist, încât e clar că Creditul, când vinde, ridică titlurile la bursă la cota cea mai 'naltă posibilă; când cumpără, le scade la un preț de nimic.

Astfel Creditul Mobiliar din Paris a făcut operații ca cele ce urmează.

A vândut Companii Mobiliare cu 900. Azi nu le ia nimeni nici cu 18.

A vândut obligațiuni ale aceleiași companii cu 280 bucata. Azi stau la 140.

A vândut acțiuni ale minelor din Bingham cu 600. Azi stau 100.

A vândut acțiuni ale tramvaiului Paris sud cu 700. Azi fac 160.

Creditul General Francez a vândut asemenea publicului cu 600-700 franci titluri cari au căzut apoi la 100, la 20, la zero.

Din punct de vedere economic titlurile unei întreprinderi se clasează mai exact prin subscripție publică. Depuse la o bancă, publicul le cumpără cu capitalurile lui disponibile. Dacă întreprinderea merge bine, titlurile se vor urca în măsura productivității lor, dacă e mediocră, ele vor scădea în aceeași măsură. Prețurile ce se formează sunt însă naturale, stau în legătură cu producțiunea întreprinderii.

Cumpărate însă en gros și desfăcute en detail de un puternic institut de bancă, acesta are puterea de-a crea prețuri artificiale urcate când vinde, prețuri artificiale scăzute când cumpără. Creând însă prețuri artificiale urcate pe cari Creditul, nu întreprinderile le câștigă, e evident că se retrag bani din negoțul cu mărfuri reale, din întreprinderi ce produc bunuri reale, pentru a-i arunca în întreprinderi viitoare, c-o producțiune nulă poate.

Creditul Mobiliar nu e bancă de comerț. El nu primește acții pentru a le vinde una câte una pentru un comision; el cumpără acțiile en gros, pentru a le urca cât se poate de sus și a le vinde. După ce, desfăcute odată, prețul lor a scăzut, el le cumpără din nou, le reurcă și iar le vinde, indiferentă fiind valoarea lor intrinsecă; căci, având la dispoziție un capital de 40 și mai bine de milioane, el poate urca în sus hârtia cea mai rea, scădea la un preț de nimic hârtia cea mai bună. Puțin îi pasă dacă întreprinderile pe cari le-a patronat merg bine sau nu.

O bancă de comerț e interesată a propaga împrejurul ei gustul muncii, sobrietatea, ordinea, prevederea în afaceri, exactitatea în angajamente; o bancă de speculație e tot pe atât interesată de-a răspândi gustul jocului, câștigurile repezi fără muncă în socoteala altuia, cutezanța în speculațiuni, disprețul pentru valoarea intrinsecă a afacerilor. Banca de comerț exercită în societate rolul unei magistraturi, cea de speculă escitează necontenit cele mai rele patimi.

Și aceasta e independent de caracterul personal al oamenilor; necesitățile profesiunii sunt superioare; nu scapă nimeni de ele^†. Și-n banca comercială și-n cea de speculațiune scopul individual imediat e, în adevăr, de-a câștiga bani. Dar pentru a câștiga mult, bancherul speculator nu are nevoie ca clienții săi să lucreze mult și bine, ca să fie inteligenți, activi, cinstiți. Banca de speculație n-are nevoie de asta; îi e de ajuns să 'ntâlnească capitaliști dispuși a juca. Sunt ignoranți? Cu atât mai bine. N-au curajul de-a munci? Cu atât mai bine. Sunt răi, intriganți? Cu atât mai bine. Cu atât mai mari vor fi beneficiile băncii, cu atât mai asigurat jocul. Dacă există undeva capitaluri onest angajate într-o producțiune care aduce încet o dobândă mediocră? Speculatorul le cheamă cu mare zgomot, le ia de la muncă și le-aruncă în specula unor întreprinderi necunoscute, unde pier.

Dacă speculația e un joc, desigur că șansele nu sunt egale. Cel ce ține bancul riscă puțin; dar cei ce iau parte la joc întâmpină foarte mari riscuri, mai ales când nu sunt obicinuiți.

În operații solide de comerț Creditul nu poate concura cu Banca Națională deoarece capitalul lui nu poate fi nicicând atât de ieften precum e cel de hârtie privilegiată pe care aceasta din urmă are dreptul de a o emite. Prin urmare ținta Creditului e evidentă: speculațiunea.

^† Courcelle-Seneuil, Traité des opérations de banque, pag. 147.

❦

[5 august 1881]

Ce poftește „L'indépendance roumaine“?

Crede că prin declarații în contra tezei deosebirei de rasă din România se înlăturează un adevăr? Că se supără mulți asupra unui adevăr atât de izbitor, înțelegem; ne pare rău pe de altă parte că așa este, dar amicus Plato, magis amica veritas.

Pentru a ilustra teoria noastră am citat vorbele autentice ale lui Matei Basarab. Nu din întâmplare, nu cum citează ziarul francez pe Mihai Vodă sau pe Ștefan, cari n-au a împărți nimic în cestiunea aceasta, ci pe acel Matei Basarab care spune clar, limpede:

stătură stăpânitori țării oameni străini nouă, nu cu legea, ci cu neamul și năravurile cele rele, adică greci, cari nu se îndurară a pune jos obiceiurile cele bune, bătrâne al țării, pentru care curând le fu a aduce țara, la risipire desăvârșită și la pustiire.

Acestea le spune la 1639 Matei Vodă.

La 1669 Radu Vodă (Leon) zice:

și atuncea grecii iară ne-au fost împresurat cu vânzările și cu camețele ca și acum, până ce i-au fost scos țara și părintele Domnie mele cu mare ocară de aici ca pre niște oameni răi.

Când scriu acești Domni memorabilele lor cuvinte pentru lupta între elementul autohton și cel imigrat?

Unul 60, altul 30 de ani înaintea domniei fanarioților.

Când scriem noi?

Șaizeci de ani după domnia fanarioților.

Și dacă Matei Basarab, pentru care lupta în contra elementului etnic străin, puțin numeros pe atuncea, era ușoară, vorbește în asemenea mod, ce să zicem noi când peste brazda acestei nefericite țări au trecut una sută douăzeci și unul de ani de domnie fanariotă, când în atâți ani orașele șesului s-a umplut cu asemenea oameni cari „nu se îndurară a pune jos obiceiurile bune, bătrâne ale țării pentru care curând le fu a o aduce la risipă și la pustiire?“

Și oare nu se văd efectele acestei dominațiuni? Niciodată țăranul n-a fost mai mizer decât azi, niciodată sarcinile ce i s-a impus mai grele, niciodată regimul alimentar mai rău, niciodată munca mai multă, niciodată clasele curat consumatoare cari nu produc absolut nimic mai numeroase și mai lacome de bani. Acest regim e atât de rău încât, într-o țară cu populație rară, aceasta scade; iar medicii militari constată până și degenerarea continuă a rasei.

Dar oare nu vedem cum acești oameni pun țara să le plătească mizerabilele lor patru clase primare plus violoncelul cu zeci de mii, cu sute de mii de franci?

Da! Cu milioanele bugetului, stoarse din firele de grâu ce le produce numai țăranul, întreținem sterilitatea fizică și morală, lipsa de caracter și de inteligență adevărată a acestor oameni.

Dovezi avem în toate ramurile vieței publice.

Avem de exemplu de bine de rău o literatură. Citeze-se numele tuturor cari au scris un șir de literatură sau știință adevărată, fie Șincai ori Hasdău, Alecsandri ori Gr. Alexandrescu, Odobescu, Marțian, Strat, Cost. Negruzzi și oricâți alții. Pe niciunul nu-l cheamă nici Giani, nici Pherekydis, nici Carada.

Între miile de cranii ce formează plebea guvernantă de politiciani de meserie, unul nu e în stare a scrie un șir pe care să-l poți citi fără scârbă morală. Dacă cităm în teatru pe Millo, în pictură pe Grigorescu, în muzică câțiva germani, am încheiat-o. Nicăiri nu vedem Caradale. Incapabile de a pricepe un adevăr, fie științific, fie artistic, dacă le întâlnim le vedem lipsite de umbră de talent adevărat, cercând a specula arta ce n-o posedă, precum speculează naționalitatea ce n-o au, patria ce nu-i a lor, gloria națională pe care n-au creat-o.

Și nici e minune. Mihai Cioran, adiutantul lui Tudor, ne povestește că la 1821 se superpusese peste toată populația istorică o pătură foarte numeroasă de străini, în toate funcțiile, în toate mănăstirile, în toate bisericile, în toată viața publică.

Aceasta e rădăcina adevărată a funcționarismului.

De aceea nu e de mirare ca într-o țară, românească înainte de Tugomir Basarab, un ardelean, Lazăr, să fie de nevoie pentru a redeștepta sentimentul naționalității.

Dar ce mai la deal la vale? Orice etnolog străin, german ori francez, a recunoscnt și va recunoaște că în cea mai mare parte pătura superpusă acestui popor e neromână. Neromână nu cu legea civilă, nu cu dreptul public, nu cu constituția, ci cu neamul și cu obiceiurile rele. Atât de străini încât nu le e cu putință nici de a înțelege pe român, precum acesta îi ocolește și nu vrea să-i înțeleagă pe ei.

Dar sunt mari patrioți acești oameni?

O! ostentativi patrioți, foarte guralivi, foarte înfocați când afacerile scabroase și pensiile sunt în perspectivă.

Dar ce să fie alta dacă n-ar fi apucat această breaslă, acest negoț, această meserie a speculei patriotismului reversibil? Ce ar fi Carada în alte țări decât a noastră, la Brașov bunăoară, cu titlurile și meritele ce le are? Măturător de uliță. Ce-ar fi Giani e tutti quanti?

Advocați de mâna a treia fără nici o însemnătate. Ce ar fi C.A. Rosetti? Un bufon mai mult în stânga extremă și desigur că ultramaghiar, ca toți mamelucii, pe când la noi se gerează în ultraromân.

Da! această plebe românizată de la Tudor încoace joacă în Țara Românească același rol pe care evreii îl joacă în Moldova. Deosebirea e numai că evreii sunt de zece ori mai onești, mai morali, mai umani decât oamenii aceștia.

Și în privința patriotismului adevărat sunt de același calibru. Evreii în timpul unei invazii au avut patriotismul de-a denunța pretinsa lor țară și a cere îngenunchearea ei; d. C.A. Rosetti găsea, în timpul aceleiași invazii, că singura grijă a țării trebuia să fie a lua cu asalt Plevna internă, Plevna reacțiunii.

Dar au mâncat pâinea exilului. Risum teneatis. După cum știm de la martori oculari, această pâine era atât de bună cum nu se află în Țara Românească. Îi vedeai tologiți la cele dendâi restauranturi, ba luând pensii de la visteria turcească, ba bătând la tălpi averea câtorva naivi de boieri de neam ca Goleștii, cari au avut lipsa de bun simț de a se amesteca politicește cu aceste gunoaie ale României.

La 1921, cine va ajunge, poate că acești oameni vor fi putut deveni români, dacă nu vor fi precupețit demult țara bucată cu bucată cătră evrei și nemți, dacă România va mai exista ca expresie etnologică, nu ca expresie geografică.

Și cine știe dacă mănținerea espresiei geografice cu sacrificiul celei etnologice nu e de un folos problematic?

Oare nu vedem că în procesul de sacrificare a naționalității române care se consumă sub Carol îngăduitorul ajungem să ne fie scârbă de noi înșine?

Dacă în adevăr, prin vicisitudini neterminabile, ne-am chinuit ca neam în războaie, în mizerii, neavând nici timp de a ne cultiva, nici liniștea de a ajunge la bun trai, pentru a ajunge în urmă la asemenea rezultate, de a vedea Caradalele și Pherekyzii, străinii aceștia, rățoindu-se, fără merit și fără compensație, în demnitățile publice și formând pătura menită a escamota încet-încet din mânile rasei române moștenirea ei istorică atunci în adevăr la ce ne mai și permitem luxul unui stat propriu?

Din acest punct de vedere, dureros și crud ca orice cunoaștere de sine însuși, poate fi cineva un foarte bun român și totodată un foarte rău patriot. Unui român adevărat i-ar putea fi atât de scârbă de aceste adunări încât să prefere un guvern străin onest, care să asigure dezvoltare morală și materială a rasei române, unui guvern pretins național, compus din tot ce Orientul a avut mai infect și mai netrebnic. Tot astfel popoarele din Austria preferă absolutismul, cu toate rigorile lui inevitabile, liberalismului dominant al pseudogermanilor galițieni, cari dictează la Viena și a pseudomaghiarilor din Buda.

Dar ziarul francez ne citează războiul. Iată vorba mare care se aduce ca mijloc de convingere, precum advocații cei răi ai Copiilor de pe natură citează pe Ștefan la început, pe Mihai la coadă în procese comerciale. Ce are-a face una cu alta?

Țăranul din Vrancea, de la Vaslui, s-a bătut cu calitățile înnăscute rasei lui din timpi strămoșești. Guvernanții din București l-au tratat însă cu calitățile înnăscute rasei lor, l-au lăsat să moară de foame și să degere de frig în câmpiile Bulgariei.

Pe când adevărații viteji, pe care îi acopere țărâna, zăceau în căderea ninsorilor și sub stoluri de corbi rotitori, într-o nespusă părăsire, vitejii reversibili și guvernanți din București destupau sticle de șampanie în onoarea mironosițelor de strade și berării cari împluseră pe-atunci capitala. Erau ctitori d-nia lor de așezăminte de bună cuviință.

Nu ni se mai citeze războiul. Nicicând deosebirea dintre rasa autohtonă și cea venetică nu s-a dovedit mai pe față decât atunci. Nicicând puterea de sacrificiu a populațiunii istorice n-a fost mai mare, mârșavele spoliațiuni ale Mihăleștilor și Chirițopolilor mai numeroase, mai inumane, mai vrednice de marele cordon al Sfintei Cânepe.

Nu e timpul, nu e locul de-a vorbi de toate câte s-au petrecut în vremea războiului.

Dar va suna și ceasul în care se va face lumină și asupra conferințelor de la Livadia și asupra regimului de foame și de mizerie la care-a fost supusă oștirea noastră.

❦ ROMÂNIA IRREDENTA

[5 august 1881]

Sub acest titlu „Deutsche Zeitung“ din Viena primește următoarea corespondență din București:

A trecut un an de când prințul de atunci, regele Carol I de astăzi, a vizitat Curțile din Viena și Ischl, întorcându-se la București ca șef al unui regiment austriac, Tot atunci miniștrii Brătianu și Boerescu nu mai încetau de a asigura cabinetul vienez că Austro-Ungaria are în vecina Românie un aliat credincios și loial și că această alianță își derivă baza cea mai sigură din comunitatea intereselor la Dunăre și din respingerea tendințelor ruso-slave în Orient. Dispozițiunea politică de astăzi din România oferă ochiului unui observator atentiv cu totul o altă icoană. În cestiunea Dunării România declară că interesele sale sunt diametral opuse celor austro-ungare; ea nu vrea să știe de o comunitate de interese cu vecinul stat dualistic; ea n-ar sta un moment la îndoială de a face concesiuni englejilor și rușilor, numai spre a combate interesele austriace. Ea mai caută apoi a face breșe în dispozițiunile convențiunii comerciale efectuată cu mari sacrificie din partea Austro-Ungariei și nu scapă o ocaziune spre a releva opozițiunea intereselor economice și industriale ale celor două țări vecine.

În timpul mai recent, dispozițiunea ostilă în contra Austro-Ungariei începe a se pronunța și în privința politică. O hartă în care Banatul până la Tisa, Transilvania, Bucovina, ba chiar ținuturile de la Arad și Grosvardein figurează ca teritorie române, formează prin școale fundamentul instrucției geografice al tineretului român și deputații români, cari vizitează mai bucuros vara aceasta băile din sud-estul Ungariei și din Transilvania, nu se sfiesc a juca rolul unor agitatori politici. Astfel, de ex. se asigură că deputatul Ionescu, plecând din băile de la Mehadia, a vizitat comunele române de primprejur, dând o atenție particulară birturilor și ascultând plângerile asupra terorismului maghiar, a promis oamenilor mântuire și unire cu România.

Regele Carol I, astăzi ca și acum un an, este fidel Austro-Ungariei și sentimentul său cavaleresc este o garanție oarecare că lucrurile nu se vor precipita așa curând. Tot așa credem că și Brătianu, nu din înclinațiune platonică, dar dintr-un prudent calcul de om politic și ca un patriot român onest, pune și astăzi același preț pe relațiunile amicale cu Austro-Ungaria ca și până ieri. Dar vede oricine că-i vine prea greu să pună stavilă torentului partidei liberale (sau mai corect partidei roșii), care mai că e dispusă, a arunca din car pe conducătorul de până aci și fundatorul regatului român. Boerescu a jucat un rol falș în cestiunea Dunării și eliminarea sa din cabinetul Brătianu n-a fost o pierdere pentru Austria. Numărul partizanilor lui Cogălniceanu, unul din cei mai declarați adversari ai Austro-Ungariei, crește tot mai mult, după cum se vede lămurit din alegerea sa de deputat într-un colegiu până aci fidel guvernului (Turnu-Severin) și e sigur că, la întrunirea Camerii, toate elementele opozițiunii se vor coaliza sub conducerea sa spre a răsturna ministeriul Brătianu. Este adevărat că și acesta nu stă cu mânile în sân, căutând a-și întări pozițiunea prin câștigarea în parte a unor personaje conservatoare moderate; aci însă întâlnește rezistența lui Rosetti, de care nu-i este permis să se despartă dacă nu voiește să piardă cu dânsul pe alți mulți stâlpi ai săi din Parlament.

❦

[6 august 1881]

Căutând a esplica etnologic antagonismul atribuit moldovenilor contra muntenilor am găsit că bărbații de peste Milcov nu înțeleg sub cuvântul „muntean“ populația istorică a Țării Românești, una și aceeași în toate provinciile, ci o pătură superpusă, neistorică, imigrată de curând prin orașe, din care se recrutează partidul roșu, rămânând ca populațiile vechi sau pe deplin asimilate să se grupeze, ceea ce și fac, sub cu totul alte formule politice decât cele cosmopolite ale membrilor societăților internaționale.

Această teorie a produs, ca orice adevăr, o impresie penibilă asupra celor ce cred a avea cuvinte să se simtă atinși de ea; le-a produs un fel de spaimă de ei înșii, precum se cutremură eroii lui Eschil când simt neînduplecarea fatalității; le-a produs poate salutara îndoială dacă în adevăr ar fi ei aceia cărora li se cuvine misiunea naturală și înnăscută de-a reprezenta un popor din care, în definitiv, nu fac parte decât din întâmplare și prin strecurare pe furiș.

Argumente în contrariu cari ar invalida teoria noastră nu se prea pot aduce. Evidența nu se poate tăgădui, deși un asemenea mister public nu se mărturisea, fie din cauză de oportunitate, fie pentru alte considerații.

Împlerea Parlamentului și a funcțiilor cu noi fanarioți de proveniență proaspătă, falsificarea vieții intelectuale și politice a poporului prin capete de formațiune hibridă, incapabile de o activitate intelectuală, toate acestea se impun vederii; autohtonul simte că nici limba, nici înclinările, nici maniera lui de-a vedea nu pot fi reprezentate de cranii c-un dram de creier, supus la ramolisment. Studii craniscopice comparative ar fi de folos, și tineretul Facultății de Medicină și-ar câștiga un merit comparând încăperea cubică a unui craniu în adevăr dacoromanic cu strâmtoarea acelor scorburi găunoase în cari rezidă sterilitatea intelectuală și perfidia partidului roșu.

Declamațiile și asigurările solemne de patriotism nu ajută nimic în cestiune, întru cât e etnologică. În privirea politică, punerea tezei poate fi oportună sau inoportună, practică sau nepractică, dar numai din punctul de vedere al celui care-o judecă, nu din acela al adevărului în sine. Pentru meritele reversibile financiare ale grupului Carada-C.A. Rosetti, pentru poeziile neogrecești ale lui Serurie, cestiunea e și inoportună și nepractică.

Să sperăm că va avea alt înțeles pentru distingerea între ceea ce e tipic românesc și în adevăr național pe de o parte și între importațiunile de tot soiul ce se pretind naționale.

Fără atitudinea declamatorie a ziarului francez din Capitală, mai obiectiv, dar totuși numai din punctul de vedere al oportunității, ne răspunde „Cumpăna“, ziar redijat de tineri evrei.

Foaia aceasta ne zice că „teoria noastră nu are nici un folos practic pentru partidul conservator“.

Poate că folos practic și partid conservator sunt o contradicție in adjecto întru cât îi privește pe conservatori. Practice sunt Caradalele, cari știu a utiliza tot în afaceri ale țării cele patru clase primare sau Codul Boerescu în așa chip încât ajung directori de drum de fier și de bancă și milionari. Practic e d. C.A. Rosetti, care pune pe Giani să-i stipuleze o plată de zeci de mii de galbeni pentru negoțul de palavre exercitat de la 1857 încoace. Auzit-au cineva de vrun roșu care, în politică, să fie atât de nepractic încât să piarză un ban? Miniștrii dați în judecată de acești virtuoși se disting prin absoluta lipsă de simț practic întru cât îi privește, căci au ieșit săraci, căci au fost oameni de stat în socoteala averilor lor private, și sacrificiile ce le-au impus celor mai mulți pozițiunea lor oficială le-a jignit multora interesele și avutul lor. Cine-a sărăcit dintre roșii, afară de bieții Golești cari au luat-o la serios? Dar Goleștii erau boieri de neam și autohtoni, deci, ca atari, nu s-au uitat la folosul practic, lăsând în seama d-lui C.A. Rosetti admirabila calitate de-a concilia interesele sale private cu rolul de martir, de exilat, de prigonit, pe care l-a știut juca în perfecțiune. Martiriu și patriotism ce se traduce în practică în pensii reversibile, în lefuri exorbitante create ad-hoc, în sporirea cu 40 la sută a bugetului cheltuielelor, în urcarea birurilor, în înmulțirea datoriei publice ș.a.m.d.

Cât despre folosul practic pentru ideile conservatoare, el e evident. Formula unei organizații conservatoare, abstracție făcând de țară și de poporul istoric, se dovedește a fi sterilă și lesne de escamotat. Vedem că roșii, maiestri în precupețirea unor asemenea formule, au devenit peste noapte din republicani monarhiști și că primesc orice program politic, numai la putere să rămâie. Treaba lor să răsucească și să falsifice principiile conservatoare și să pretinză că sunt ale lor.

Pentru noi principiile sunt un mijloc pentru păstrarea predominării rasei române în țară; pentru ei un mijloc de-a rămânea la putere și a escamota încrederea celor lesne de amăgit. Lupta trebuie să devie mai substanțială și s-apropie timpul în care, în genere, deosebirea între idei conservatoare și liberale, între idealuri abstracte de organizație va căta să înceteze.

Lupta se va naționaliza. De o parte vom întâlni fanarioții și străinii, de orice credințe politice ar fi, de alta românii proprii și în realitate asimilați, abstracție făcând de principii politice.

Evreii au zis Congresului de la Berlin: „Sau țara să fie cum o vrem noi sau să nu fie“. Un apropiat viitor va zice: „Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie“.

De unde să rezulte în adevăr obligațiunea pentru țăran ori pentru fostul boier să se lupte în război sau să plătească dări pentru ca Caradalele și Goldnerii de toate categoriile să aibă liniștea și mijloacele de-a-i exploata în bună voie?

Oare poporul nostru nu are altă misiune pe pământ decât de-a plăti pensii reversibile d-lui C.A. Rosetti și a muri în război pentru a pune fundament siguranței falimentelor frauduloase?

Espresia etnologică și geografică a statului român să nu fie decât un pretest pentru Chirițopoli de a-și face mendrele, pentru ca străinii să se îmbogățească și să se încarce cu onorile create în numele acestui popor?… Țara Românească nu mai e decât ocazia dată unui grec ca d. C.A. Rosetti de a se gera în om de stat și de a-și face nume? E condamnat acest popor ca paginele istoriei lui să fie mânjite de indivizi străini, fără ca aceștia să justifice prin muncă sau inteligență o asemenea suplantare?

„Cumpăna“ ne citează însă state în cari împrejurările ar fi ca și la noi: Statele Unite și Belgia.

Sunt tocmai statele contra comparării cu cari am protestat totdauna. Amândouă formațiuni nouă, fără caracter național propriu, în cari originea locuitorilor e indiferentă, amândouă fără trecut. Tocmai cerința de-a lăsa România să se prefacă într-o Americă sau o Belgie a Orientului este aceea căreia ne opunem din toate puterile. Nouă nu ne e deloc indiferent elementul ce are a determina caracterul și soarta acestei țări. Pretindem în mod absolut ca el să fie acelaș care-a determinat caracterul țării de la 1200-1700 și de la 1821-1866. O țară care ar apuca căile americanismului deplin devine indiferentă pentru român și e cel mult o espresie geografică, o firmă, un hotel, nu o patrie, nu un stat național.

Dar, zice „Cumpăna“, atât în lumea fizică cât și în cea morală există și domnește numai ceea ce are puterea intrinsecă de-a exista și domni. Este o ciudată filozofie aceea care se silește a demonstra că elementele putrede, că decrepitudinea poate doborî și stăpâni elementul sănătos și viguros.

Poate fi ciudată filozofia aceasta, dar nu e mai puțin adevărată. Puterea intrinsecă de-a exista și domni nu este absolută, ci atârnă de la mediul în care se exercită. Când un popor încape de ex. sub dominațiunea străină, învins prin superioritatea numerică, elementele sale viguroase și statornice vor rămânea jos, iar cele cari se vor adapta mediului nou al robiei, lingușitorii, mincinoșii, viclenii, se vor ridica. Astfel grija cea dendâi a fanarioților a fost de-a desființa armata noastră, corp cu corp, pentru a nimici mediul în care calitățile rasei române și puterea ei de viață se putea exercita. La 1874 „Românul“ cerea desființarea armatei pentru cauze de economie.

Istoria noastră e o ilustrare a acestei teorii. În epocele în cari se cerea vigoare și o intensivă vitalitate s-au ridicat românii; în epoce de dominațiune străină, exercitată din Țarigrad ori din alte puncte, s-au ridicat străinii.

Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă superioritate organică.

Stejarul nu crește pretutindenea, buruienele în tot locul. Aceasta nu va să zică că ele au „o putere intrinsecă mai mare de-a exista și de-a domni“. Dacă într-un mediu stricat viclenii și poltronii înfloresc nu e dovadă că au o putere intrinsecă superioară celor inteligenți și de caracter, ci numai că mediul e favorabil pentru decrepitudine morală, nefavorabil pentru sănătate.

În stâncă s-a găsit o broască țestoasă care trăise sute de ani fără hrană, adecă tot timpul necesar formațiunii stâncii. Este ea organic superioară unui englez, care, nemâncând patru zile, ar turba?

Victoria finală a superiorității e coada teologică a bătrânului Darwin. Cu toată adâncimea filozofiei naturii, el e bun anglican, deci optimist; în contra scepticismului ce-ar putea rezulta din teoria luptei pentru existență se-ndreaptă aserțiunea că la urmă victoria e a superiorității. Nu superioritatea organică învinge, ci adaptabilitatea c-un mediu dat de timp, istoricește, dat de spațiu, geograficește. Dar naturile viguroase vor căta să întipărească mediului caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar, încât slăbiciunea e din acest punct de vedere un titlu la existență. Demult gândeam la o asemenea modificare a teoriei luptei pentru existență, văzând cazurile în cari decrepitudinea și paraziții ajung a esploata și stăpâni elemente sănătoase și puternice.

❦

[7-8 august 1881]

Despre o pretinsă incursiune a soldaților români de graniță în comitatul Trei scaune din Săcuime „Pesther-Lloyd“ scrie, în maniera sa ordinară, următoarea:

De sute de ori am dat reprezentanților noștri din străinătate exemplul diplomației engleze; nu e vina noastră dacă trebuie să revenim mereu asupra aceluiași exemplu. Rugăm pe oricine care cunoaște întrucâtva uzanțele diplomației engleze de-a-și închipui următorul caz. Există undeva — nu în vecinătatea Marei Brititanii, ci în apropierea celei mai neînsemnate colonii a ei — un popor mic, dar obraznic, căruia Anglia i-au adus cele mai mari servicii și care, drept mulțămită, urmărește cu cea mai îndrăzneață batjocură tot ce e englez. Presa acestei mici țărișoare (Kleines Landchen) batjocorește într-una Anglia; guvernul ei nu lasă să treacă nici o ocazie pentru a face guvernului englez orice năzbutie imaginabilă și afară de aceasta micul poporaș (Kleines Volkchen) întreține un cârd de agenți cari se silesc a aduce poporul ce stă sub Anglia la nemulțumire, ba la revoltă chiar. Cu intenție agenții micei țări răspândesc știrea că ea în curând va goni pe engleji și le va lua teritoriul; iar, pentru ca lucrul să devie verisimil în ochii ignorantului popor de rând, guvernul micii țări, din greșeală se 'nțelege, pune pe soldați să facă o incursiune pe teritoriu englez, să ocupe sate și să comită fel de fel de necuviințe.

Cum credeți oare c-ar vorbi diplomația engleză cu asemenea canalii? Cazul e inimaginabil, căci englezul ar impune tăcere la cea dendâi ocazie obraznicului vecin; dar să admitem că prin o miraculoasă constelație de împrejurări lucrurile ar fi ajun atât de departe, care credeți c-ar fi soarta principelui, a ministrului, a poporului, care ar fi atins astfel vaza Angliei? Englejii sunt oameni practici; ei proced în orice loc altfel, conform cu împrejurările locale. Într-un loc restabilesc liniștea, într-alt loc iau țara întreagă sub stăpânirea lor, într-alt loc bombardează capitala pân-în fundament, ba pe-alocurea s-a 'ntâmplat c-a curarisit pe-un ministru pe jumătate sălbatec c-un băț de bambus, dar pururea și pretutindenea, în Europa ca și-n cele mai depărtate zone, au inspirat respectul numelui englez și, chiar acolo unde nimic nu se respectă, au inspirat un fel de sfioasă teamă de orice petec de pământ pe care fâlfâie o treanță cu colorile engleze.

Acesta e obiceiul englez, e bunul obicei. Și dacă în locurile acelea unde sentimentul pentru onoarea și demnitatea acestei monarhii ar trebui să fie mai viu ar exista o urmă numai din acea mândrie și hărnicie, din curajul și cuminția politicei engleze, ar fi în adevăr cu neputință ca o țărișoară ca România să cuteze de-a-și aranja toată politica ei astfel încât aceasta să semene c-o continuă și impertinentă provocare a Austro-Ungariei. Nu vorbim aci numai de incursiunea românilor în comitatul Trei scaune. Un pericol nu subzistă aci și-n acest moment vagabonții valahi vor fi și plecat, de vreme ce d. ministru de război din București au avut deosebita bunăvoință de-a dispune numaidecât ca să se deșerteze teritoriul ocupat. Așadar nu cazul în sine ne preocupă, ci gândim la totalitatea relațiilor monarhiei noastre cu cel mai tânăr regat. Cazul din Trei scaune e numai un fenomen ceva mai frapant în sistemul politicei române, care are de scop a continua agitația în contra monarhiei noastre. Presa, Parlamentul, guvernul, poporul, pe cât are simț pentru lucruri politice, sunt nesleiți în degradarea monarhiei noastre. Guvernul caută să împiedice prin orice mijloace influența legitimă a Austro-Ungariei în Comisia dunăreană, presa predică zi cu zi anexiunea Transilvaniei — e adevărat că presa bucureșteană, e atât de smintită de-a discuta zilnic anexiunea Bulgariei, Macedoniei, Basarabiei; în școale se 'ntrebuințează harte, în care toată țara — până la Segedin — se declară posesiune română, iar armata întreprinde tocmai incursiuni pe teritoriul Transilvaniei.

Paralel cu aceasta urmează agitația emisarilor români în Transilvania.

Amintim că abia acum opt zile am dat seamă, după sorginți ardelene, că acești emisari pregătesc populațiunea română că în curând „va fi eliberată de cătră țara mumă“. Legătura între această agitație și incursiunea de acum e evidentă. Cei din București au voit s-arate țăranilor din Transilvania c-au luat la serios „eliberarea“, că de pe acum încă soldații români au curajul de-a incurge pe teritoriu maghiar — țăranul nu citește gazete, chiar între popii românești abia se află pe ici, pe colo câte unul care știe să scrie și să citească ca oamenii; lor le vin aceste știri exagerate, ei aud vorbindu-se de o bătălie bunăoară, în care, se 'nțelege, eroii români au fost biruitori; că i-au alungat numaidecât, aceasta n-o află se 'nțelege nimeni și astfel țăranul află că d-nii misterioși cari i-au promis atâtea lucruri frumoase totuși n-au vorbit așa de fără temei. Incursiunea în ținutul celor Trei scaune se ține de această minare a agitatorilor români ca ilustrația de text.

Pe lângă asta ne mai vine în minte că în București, pre cât știm, poartă coroana nouă un prinț din casa Hohenzollern. Întrebăm acum dacă e cu putință să se facă o asemenea politică sub un prinț care-și cunoaște foarte bine originea și care s-a obicinuit a-și utiliza cum se cade foloasele ce i le oferă originea? Presupunem că la prompta recunoaștere a noului regat român bunăoară considerația pentru un principe german n-a fost cea din urmă și va fi permis de-a întreba dacă originea nu-i impune acelui Hohenzollern din București oarecari îndatoriri cari să facă cu neputință ca sub ochii săi să se urmeze o politică cu totul asămănătoare cu aceea pentru care Battenberg, cel instalat în Sofia de Rusia, a avut onorabilitatea de-a da pasport ministrului său. Atât de neputincios nu va fi desigur nici regele României încât să nu poată pune stavilă acelor scandaloase agitații cari, mai curând sau mai târziu, cată să devie fatale atât țării sale cât și tronului cioplit din nou, precum și posesorului său. Dar pentru leziunea teritoriului unguresc, nu se poate aștepta satisfacție de la regele României. Satisfacțiunea trebuie să și-o ia guvernul nostru însuși și ea trebuie să fie atât de publică, atât de eclatantă, atât de completă precum a fost cea stoarsă cu de-a sila de contele Andrassy de la prințul Milan sub guvernul Ristici — și aceasta pentru o greșală mai neînsemnată decât cea ce s-a comis acum. Nu e suficient de a ne mulțumi cu mai puțin decât ceea ce-a obținut contele Andrassy într-un timp în care Austro-Ungaria nu ocupa încă acea vestită poziție dominantă de azi și când, pentru întâia dată, ni s-a dovedit atât nouă cât și mai cu seamă populațiunilor din Orient că vaza monarhiei nu se poate atinge în nici o împrejurare.

Să nu ne facem iluzia că, dacă România se va alege c-o impotentă admonițiune diplomatică, cari se manipulează cu atâta seriozitate de cabinetul din Viena, jocul nu se va repeta mâni, poimâni, în timpii cei nefavorabili și c-ar ajunge la capăt atât de curând. Dacă România nu va primi o punițiune precum ar primi-o în asemenea caz de la orice altă mare putere europeană, atât interesele cât și supușii acestei monarhii în Orient s-ar declara proscriși. Ceea ce i s-ar îngădui fără pedeapsă României ar îndrăzni Serbia și Bulgaria. Iar, când s-ar ivi în adevăr un conflict, s-ar manifesta poate pe deplin urmările fatale ale acestei slăbiciuni.

❦

[7-8 august 1881]

„Românul“ de joi înregistrează cu zgomotoasă bucurie rezultatul balotajului de marți și însoțește darea sa de seamă cu oarecari explicări pe cari le crede absolut necesare pentru onor. săi cititori.

Trebuie să aibă cineva lipsa de cuviință a „Românului“ pentru a mai îndrăzni să vorbească de o biată alegere la care, pentru cuvinte expuse la acest loc, opozițiunea s-a abținut de-a lua parte.

Și „Românul“ vrea să ne facă să credem minunea că a fost în momentul de față în Colegiul I al Capitalei 86 de alegători cari să voteze orbește pentru un om cu desăvârșire obscur și de nici o însemnătate publică ca acel d. Culoglu, pe care nimenea nu-l știe? Se vede că libertatea de care s-au bucurat guvernanții de-a-și exercita prestidigitația împrejurul urnei au umplut-o cu voturi. În zilele noastre oamenii cred mult mai lesne în repejune de manipulație decât în minuni.

❦

[9 august 1881]

Adevărul că în decursul acestor din urmă paisprezece ani elementul istoric pământean a fost înlăturat în favorul a d-alde Giani, Cariagdi, Carada, Fleva etc., deci în favorul unui element etnic și moralicește străin neamului românesc, acest adevăr îi doare rău pe toți aceia câți și-au făcut din specula patriei și naționalității o meserie, un negoț, o breaslă.

Când aude cineva că un Fleva ori un Pherekydis pretinde a se interesa de România îl poate întreba: „Ce-ți pasă d-tale cum merge ori nu merge Țara Românească? Pese-ți de ceea ce se petrece în patria d-tale originară, în Morea sau cel mult în regiunile hartelor etnocratizate de d. Paparigupolos. Țara aceasta, în care vă câștigați un codru de pâine, a stat de la 1200 și pân-la 1866 și fără d-voastră. Dacă va trăi înainte nu va fi meritul d-voastră; dacă va pieri nu pe d-voastră vă poate atinge vina, de vreme ce poporul românesc n-au fost în drept a vă privi decât ca pe niște venetici de ieri alaltăieri, veniți aci ca să vă hrăniți, iar nicidecum ca să apărați un pământ ce nu-i al vostru sau o nație din care în definitiv nu faceți parte decât cel mult prin toleranță, iar nu pe bună dreptate. De vă place stați; de nu, Dunărea-i colo și pe unde ați venit puteți și pleca“.

Tot acest răspuns li se cuvine și evreilor și oricăror străini. Nu vă place țara și poporul? Nu vă convine șovinismul neamului românesc? Nu vă mai lasă să vindeți rachiu amestecat cu vitriol? Granițele-s aproape. Mergeți în țara cui vă avusese înainte. Ați făcut avere? Luați-o cu voi și pe ici vi-i drumul! Atâta pagubă să fie pe capul acestei țări cât o suferi ea prin emigrarea Caradalelor, Gianiilor, Cariagdiilor și Pherekyzilor.

Iată singurul limbaj pe care se cuvine să-l ținem față cu această plebe de bragagii și covrigari aristocratizată pe pământul nostru.

Față cu această realitate simplă, ce ne răspunde organul acestor oameni, poreclit „Românul“? Că și între conservatori sunt oameni de origine străină. Am mai observat că acest argument ad hominem nu dovedește absolut nimic în contra teoriei noastre.

Pot d-nia lor să-și chinuiască memoria în toate chipurile pentru a afla și între conservatori numiri cari să semene cu ale d-nealor; teoria pe care o susținem e obiectivă, de-o valoare generală secundum veritatem. Argumentul în contrariu nu invalidează deloc teza.

Chiar dacă toți conservatorii ar fi olandeji sau persani bunăoară, nu rămâne mai puțin adevărat că secta Carada, Giani, Pherekydis, C.A. Rosetti, Fleva este alcătuită din străini superpuși fără nici un cuvânt nației românești; că o esploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de țară și popor, și că acest spectacol al esclusivei stăpâniri a unei rase și decăzute și abia imigrate asupra unui popor istoric și autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i pună capăt dacă ține la demnitatea și la onoarea lui.

Dar, zice, „Românul“,

„românii ca toate popoarele cari pășesc spre progres nu se mai ocupă astăzi de-a descoperi cine e autohton sau nu“.

Însă tocmai asta e tema noastră. Rău fac românii că se cred destul de înaintați pentru a nu se mai ocupa de aceasta; rău că scad la număr pentru a face loc Caradalelor și Goldnerilor; rău fac că se lasă esploatați de străini de tot soiul; rău fac că țin pe spatele lor cu produsul muncii aceste mii de lipitori, nedeprinse la muncă, corupte, viclene și mincinoase cari răpesc pământeanului cel din urmă ban și-i iau pânea din gura copilului, pentru a se înțoli cu toate trențele scumpe ale Apusului; rău fac în fine românii că sufăr ca asemenea lăpădături să-i guverneze.

Fac atât de rău încât acești paraziți cutează a înjura trecutul nostru, a mânji cu vorbele lor veninoase mormintele vechilor și vitejilor noștri Domni, a ne numi pe noi străini în țara noastră proprie.

A ajuns atât de departe încât „Românul“ îndrăznește a zice că aristocrația română, acea aristocrație care azi, grație demagogiei, nu mai există, a fost străină.

În adevăr Roman și Manea Herescu, ambasadorii lui Mircea Vodă, al căror ultim descendent s-a stins acum câțiva ani, Basarabii, Floreștii, Bălenii, Filipeștii, Balșeștii, Cănteștii, oameni care au botezat piscurile cele mai înalte ale Carpaților cu numele lor nu sunt familii istorice; Matei Vodă și Vasile Lupu, a căror oștiri împreună se ridicau la 270.000 de oameni, erau o aristocrație străină, fără drept istoric, fără merit.

Meritele și dreptul istoric sunt ale lui Zevzecopol și Pehlivanoglu, noii veniți. D-nul Zevzecopol s-a bătut la Valea Albă, d-nul Pehlivanoglu la Rovine și d-nul Pherekydis la Obertin.

Dacă se va cerceta bine, se va afla că, la adecă, d. Giani a fost duce de Făgăraș, d. Carada pârcălab de Hotin și d. C.A. Rosetti vornic de Suceavă. Sunt pline cronicele noastre cu numele ilustre ale Zevzecopolilor de tot soiul și bătrânul Costin de la Costâna nu știe cum să le ridice meritele mai sus!

Dar, întreabă „Românul“, „contra cui s-a luptat Tudor?“.

Contra voastră, d-nilor roșii! Contra părinților voștri!

Iată ce povestește în adevăr Mihai Cioran, adiutantul lui Tudor și martor ocular al evenimentelor:

De la deschiderea războiului, din anul 1806 până la 1812, între Rusia și Poartă, și de la 1812 până la 1818, cât a ținut domnia lui Caragea, și de atunci până la 1821, amândouă Principatele s-au umplut de greci ca niciodată. Marele spătar, șeful oștirilor nu se făcea niciodată din boieri români precum nici agă, nici căpitan de dorobanți, precum nici o altă dregătorie care după vechile așezăminte ale țării avea sub dânsele trupe înarmate; ci pe toți aceștia îi orânduia Domnii din grecii lor … Caimacamul Craiovei cu toată suita lui și cu toată oștirea de lângă dânsul trebuia să fie greci; zapciii plășilor, vătășeii plaiurilor, toți dregătorii cari erau sub dânșii trebuiau să fie greci și foarte rar s-ar fi putut vedea câte un român printre dânșii… Mitropolitul țării, câteșitrei episcopii, toți arhiereii, toți egumenii monăstirilor erau greci; în școalele domnești toți profesorii, mari și mici, erau greci. Negoțul din toată țara era în mânile grecilor… După tot cuvântul drept și fără voie te făcea să crezi că Grecia întreagă se strămutase în România … Vocea și puterea boierilor români se pierdeau în acel torent de străini ce inundaseră țara.

În reclamația pe care Tudor o adresează Porții, el zice:

Necontenitele și neauzitele patimi și chinuri ce suferim neîncetat de la Domnii greci cum și de la suita ce aduc cu dânșii, și de la toți grecii, neamul lor, ce s-au încuibat în pământul nostru…

Divanului țării Tudor îi prezintă un memorand al cărui punct 1 zice:

Ca Divanul ce înfățișează Țara Românească să ceară prin arzmazar de la Poartă desființarea cu totul și pentru totdauna a orânduirii Domnilor greci și în locul lor să se rânduiască Domni pământeni.

Dar să vedem!

Tudor a avut căpitani, a numit prefecți. Este vrun Carada printre ei?

A numit la Dolj pe Ion Solomon, la Mehedinți, pe visternicul Crăiniceanu, la Gorj pe frate-său, la Vâlcea pe Strehăianu, locțiitor de ban de Craiova pe Vasile Moangă. Între căpitani găsim pe Vasile Crăpatu, Barbu Urleanu, Ion Oarcă, Ghiță Cuțuiu, Ion Urdăreanu, Ghemigeanu ș.a. Corespondența lui cu pașii de din dreapta Dunării o purta un bătrân anume Borănescu.

Nu găsim între toți oamenii acești o singură Carada.

Unde erau Caradalele patriotice pe atunci?

Aci vom pune pe Ypsilanti să ne răspunză prin proclamația sa:

Voi, prietenii mei patrioți pe câți întâmplările și nevoia i-au târât într-aceste pământuri ale Moldovei și Valachiei, siliți fiind de întâmplările împrotivitoare, ați ajuns să stați până și dindărătul trăsurilor boierilor pământeni ai acestor țări, batjocură și rușine încă neauzită de locuitorii Eladei.

Câți însă veți rămânea surzi la această sfântă chemare a patriei și veți voi a rămânea slugi boierilor acestor două țări, stând dinapoia trăsurilor lor, să cunoașteți că de azi nu mai puteți purta arme și că neapărat trebuie să vă îmbrăcați în haina acestor pământeni și să vă așezați în nația lor. Iscălit: Alexandru Ypsilanti.

Ceea ce au și făcut Caradalele acum 60 de ani. Au îmbrăcat haina pământenilor și s-au așezat între noi.

Ordinul de zi dat de Ypsilanti la Cozia descrie în modul următor pe vitejii pe cari-i adunase sub streaguri:

Ostașilor!

Dar ce zic? Blestem și batjocură! Nu voi mânji niciodată acest frumos și glorios nume adresându-mă cătră voi, cari sunteți niște cirezi de nebărbate și nevrednice gloate, de adunături, fricoși, dobitoace, leneși și tot ceea ce se poate numi mai prost etc., etc.

Sunt șaizeci de ani de atunci!

Oamenii bătrâni țin minte vremea. Se poate crede oare că fiii acestor oameni, cari sunt în cea mai mare parte roșii, pot fi buni români? Se poate pretinde că acestea ar fi merite suficiente pentru a stăpâni România? Aceste nu sunt erezii istorice, precum binevoiește a glumi „Românul“, făcându-se că uită cumcă cităm acte autentice. Sunt adevăruri, crude și dureroase adevăruri, cari ne inspiră scârbă de aceste adunături ce-au uzurpat rolul de politiciani în țară. Pot oamenii aceștia, a căror părinți nu știau românește, să aibă vrun sentiment de patrie? Pot ei să iubească literatura, artele, meseria națională? Știu ei altceva decât a goni funcții? Sunt ei altceva decât ceea ce ovreii sunt în Moldova?

Iată de ce moldovenii au dreptate să urască pe acești oameni. Ei, poporul istoric, au dat mâna și s-au unit cu poporul istoric al Țării Românești. Când au unit coroana neamului Mușatin și pe-acea a străvechilor Basarabi pe-o singură frunte, când poporul lui Bogdan Voievod Dragoș s-au unit cu poporul lui Tugomir Basarab, amândouă ramuri odinioară puternice a unei mari nații a evului mediu, nici unii nici alții n-au gândit că vor ajunge a fi stăpâniți de … vorba lui Ypsilant … de „prietenii patrioți ce stau îndărătul trăsurilor boierilor pământeni“.

Înainte, când vă jucați de-a republica, calea-vale! Serurie publica pe-atunci Parisul în America, iar teoria „om și om“ era foarte favorabilă republicei compuse din orice ființe cu care-a umplut Dumnezeu lumea.

Azi sunteți monarhiști, regaliști, legitimiști? Apoi se schimbă treaba. Monarhia nu se întemeiază decât pe elemente istorice, nu pe venetici și parveniți.

Nu căutați cu lumânarea printre conservatori numiri cari pot fi de origine străină, dar se află în cronicele noastre în veacul al XVI-lea și al XVII-lea. Nu citați pe Rosnovanu, Solescu, Pășcanu, Canta ș.a. alături cu onor. C.A. Rosetti ca și când ar fi tot de-o seamă numai pentru că numele seamănă. Nu strecurați pe patronul Caradalelor și Cariagdiilor între familiile ce sunt de trei-patru sute de ani în țară.

Nu vă oprim, se 'nțelege, de-a fi și de-a vă simți români. Ceea ce însă nu se cuvine, ceea ce e stricăcios pentru țară și pentru rasa română, e ca d-voastră, cari faceți politică pentru a face avere, d-voastră, pentru cari manoperele demagogice sunt un mijloc de trai, să determinați soarta acestei țări, să fiți elementele ei hotărâtoare. Au căzut boierii? Vie alți români în locul lor. Dar români get-beget, de coada vacii cum se zice. Vie Ion Frunte Lată, ori Terinte Țară-lungă să puie trebile la cale, iar nu Giani, Cariagdi, Carada, Fleva, Chirițopol, C.A. Rosetti și alții de soiul acesta.

❦ O CONFIRMARE NEAȘTEPTATĂ

[9 august 1881]

Fără s-o așteptăm, d. I. Ghica dă dreptate teoriei noastre etnologice în scrisoarea a IX-a adresată d-lui V. Alecsandri și publicată în „Convorbiri“.

Iată în adevăr pasaje din această scrisoare cari ilustrează teoria noastră despre sterilitatea intelectuală a imigrațiunii românizate din proaspăt.

Deși tonul scrisorii e beletristic, potrivit cu foaia în care a fost tipărită, cititorul va vedea că în mod intuitiv se descrie incapacitatea înnăscută a păturei superpuse din România de-a pricepe geniul poporului nostru.

❦ DIN EPOCA LUI MATEI BASARAB

[9 august 1881]

Sub titlul Moldova acum două sute de ani ziarul „Bukarester Tagblatt“ a publicat următoarele:

Din izvor sigur ni se anunță că nu demult s-a găsit în arhiva orașului Stettin (Prusia) două documente istorice foarte remarcabile, cari sunt de o valoare neprețuită pentru istorie și pentru România. Unul din aceste documente este un tractat de alianță încheiat la 1650 între principele moldovean Tudor Ștefăniță și regele Carol X, din Suedia, contra polonezilor. Al doilea document este o cronică a mijlocitorului suedian care a fost însărcinat cu încheierea acelui tractat și în care se află o descriere interesantă a stărei de cultură de atunci a Moldovei.

Principatul avea atunci o armată bine instruită de 120.000 oameni. Administrația era regulată, deja existau școli, și legislațiunea era astfel organizată încât se putea număra între țările cele mai civilizate de atunci. Această stare folositoare o datorea Moldova predecesorului lui Ștefan Tudor, principelui Vasile Lupu, care a înființat prima tipografie în România, clădind biserica Trei Ierarhi din Iași, una din clădirile cele mai monumentale ale României.

De un interes deosebit este următorul pasaj în numita cronică a mijlocitorului suedian. El zice între altele:

„Am sosit în Iași în timpul nopței și am fost primit la barieră de către un oficier al principelui, care m-a condus în palatul princiar. Sosind în Curtea acestuia, garda prezenta arma, cu care ocazie mi se păru curios că căpitanul comanda în limba nemțească. Întrebând despre motivul acestui lucru, mi s-a răspuns că principele Tudor, care a trădat pe predecesorul lui în calitate de secretar domnesc, punând mâna pe tron, de frică să nu pață și dânsul tot așa a angajat un regiment nemțesc, făcând dintr-însul garda lui personală“.

Cronicarul, care după cum se vede ochea totul bine, descrie până la cele mai mici amănunte moravurile și obiceiurile moldovenilor, traiul lor, ba până și aranjamentul lor. Deja atunci era în Iași în uz Scrânciobul, pe care cronicarul îl descrie cu deamănuntul.

„În urmă, principele Tudor a fost silit să părăsească țara, refugindu-se la credincioșii lui amici, la suedezi. Senatul din Stockholm l-a primit cu mare distincțiune, acordându-i în considerația înaltelor sale facultăți spirituale o pensiune anuală și dându-i pentru locuință castelul de lângă Stettin. de unde întreținea o corespondență statornică cu tatăl său, care trăia în Varșovia, și care corespondență trebuie să se afle în vreo arhivă rusească“.

Din mici trăsături de caracter, pe care cronistul știe să le grupeze cu dibăcie, ni se prezentă înaintea ochilor figura lui Tudor în mod plastic. El ni se arată ca un om energic, care nu se sparie de nimic, care cuprinde cu ochiul sigur situația politică de atunci a Europei și care apoi nizuiește a asigura Principatul în contra tuturor atacurilor prin întărirea puterilor militare. În privirea vederilor sale filozofice de stoic, el și în nenorocire a suportat cu statornicie soarta sa și a știut să-și păstreze până la momentul din urmă sprintenia spirituală și un interes viu pentru viața spirituală a timpului său.

Nu e nevoie, pentru cunoscător, a adăoga că aceste documente vorbesc de epoca de strălucită memorie a lui Matei Basarab, când Țara Românească avea 150.000 de ostași, Moldova 120.000; o epocă pe care am invocat-o de atâtea ori zilele trecute în discuția noastră asupra deosebirilor de rasă din România.

În darea de seamă a foii germane s-a strecutat o eroare de nume. Nu Tudor Ștefan ci Ștefan Gheorghe îl cheamă pe acel viteaz boier care-n înțelegere cu Matei Vodă răsturnase pe câtva timp pe Vasile Vodă Lupul, ca pedeapsă pentru vrăjmășia nejustificată a acestuia în contra bătrânului și valorosului domn al Munteniei. Mai amintim că există un portret xilografat excelent al lui Ștefan Gheorghe, din vremea lui, și că, afară de Suedia, Parlamentul Engliterei i-a votat asemenea o însemnată pensie.

❦

[10-11 august 1881]

Ce vor maghiarii cu aliații lor evrei de la „Pesther-Lloyd“ și de la alte ziare oficioase cu tonul plin de necuviință și de venin pe care-l țin față cu românii în genere, cu statul român îndeosebi? Ploaia de invective căzute ca din senin din nenumăratele foi ungurești au ele vro rațiune suficientă, subiectivă măcar, sau sunt produsul căldurilor caniculare ale acestei veri? În asemenea caz se 'nțelege că gheața la cap și dusă de apă rece sunt mijloace de înduplecare și liniștire de mai sigur efect decât raționamentele; și manifestațiunile nepoliticoase și nepolitice ale presei maghiare au nevoie mai mult de un tratament solid hidro-terapeutic decât de argumente în contrariu logice sau … materiale.

Ciudată priveliște ne prezintă țările de dincoace de Laita. O rasă puțin numeroasă, de 4 și jumătate milioane, ca cea maghiară, incultă, fără o dezvoltare intensivă a muncii naționale, servă de pretext la o mulțime de cavaleri de industrie, maghiarizați de curând, evrei, slovaci, nemți ș.a. pentru a supune unui tratament barbar și nelegiuit popoarele Coroanei Ungariei, popoare în genere mai vechi pe acele teritorii decât rasa maghiară însăși. Și, când aceste popoare, fie români, fie sârbi, fie alții, nu vor să se lase a li jupi pielea și a li se stâlci organele graiului cu nodurile dulcei limbi ungurești, atunci țipete și vaiete că se prăpădește patria lui Arpad, că e înaintea unui abis.

Dar fie înaintea unui abis. Ce mai pagubă! O formațiune politică de poltroni și de gură-cască mai puțin, iată totul. Cu înlăturarea d-lor Ugron și Bartha nu se desființează nici popoarele Ungariei, nici brazda ei.

Zi cu zi li se substituie maghiarilor alte elemente, mai trainice și mai muncitoare. Nu le-a rămas în realitate decât privilegiul ce și l-a creat de-a ocupa funcțiile publice; încolo negoțul e 'n mâna evreilor și a germanilor; institutele de credit, întreprinderile industriale, navigația sunt pe mâinele străinilor; orașele sunt populate de străini. Un vânt în schimbătoarea lume politică și maghiarii părăsesc scena mai săraci, mai ignoranți, mai neputincioși decum au intrat pe ea la 1866.

Această conștiință a neputinței și nimicniciei proprii 'i arde și 'i mănâncă. Un temperament iute și ordinar 'i face și mai incapabili de-a suporta cu înțelepciune căderea și ruina vădită, deci caută a-și răzbuna pe oameni nevinovați neputința lor proprie și și inventează când emisari români în Ardeal, când Daco-România, când alte năzbutii toate.

Un popor care nu e nici destul de cult, nici destul de numeros pentru a fi atât de suficient și care formează abia a treia parte din populația țării ce-o stăpânește, fără umbră de drept și prin subrepțiune, ar trebui să fie mai modest. Aducându-și aminte de câte a suferit el însuși, ar trebui din contra să sprijine și să încurajeze tendențele de emancipare politică, intelectuală, economică a conlocuitorilor de altă limbă, ca astfel toate naționalitățile, unite într-un mănunchi, să reziste cu mai mult succes inamicului comun, care e totdeuna o civilizație superioară. Se urmează însă din contra. Dintr-o țară cu populație rară cum e Ungaria emigrează mii de oameni pe an în … America; populațiile pământene scad la număr și sărăcesc, încât evreii de la „Pesther-Lloyd“ propun colonizarea șesurilor cu nemți. Și, cu toată starea aceasta de lucruri, maghiarii vor să silească pe oameni de-a deveni maghiari? Este aceasta cu putință?

S-a văzut vrodată ca o minoritate incultă și săracă să-și impună naționalitatea sa altor popoare dacă nu superioare, cel puțin egale cu ea? Nu s-a văzut nicăiri, nu se va vedea nici aci.

Norocul maghiarilor consistă, la dreptul vorbind, în împrejurarea că bătrânul Deak a cunoscut prea bine că maghiarii singuri ar fi incapabili de a forma un stat independent. De aceea i-a lipit de partea de dincolo de Laita, ca pe frații siameji. Românii, precum și celelalte popoară, au legături vechi cu Casa de Austria, mai vechi decât autonomia ungurească, și decât statul unguresc de proaspătă memorie. Dacă ungurii s-ar dezlipi de Austria, dacă ar înceta principiul ce-i face posibili, nu multe săptămâni ar trece și s-ar alege praful de regatul d-lui Tisza și consorți.

Tot respectul pentru monarhia habsburgică pre cât prezintă principiul unei pacinice conviețuiri de popoare deosebite și străine unele de altele. Dar de la această fericită idee de stat, care e tot ce se poate mai ingenios ca echilibru de puteri, până la monomania și esclusivismul maghiarilor e o deosebire cât cerul de pământ. Desigur că nu vom include în stima noastră pe betyarii foilor ungurești și pe ovreiașii de la „Pesther-Lloyd“.

Ș-apoi ce aere își dau?

Ce-ar face Anglia în ocazia cutare? Anglia? Dar înainte de toate în Anglia funcționarii nu fură; exemplare de oameni de stat ca d. Lonyay nu există; membrii Camerei Comunelor nu au diurnele vândute la cămătari pe ani înainte, ca membrii ilustrului Parlament din Pesta; veniturile a zece lorzi sunt egale cu veniturile Ungariei întregi. Anglia n-are nevoie de coloniști străini, ea care colonizează lumea; în fine oameni de rasă engleză se numără cu sutele de milioane, nu sunt patru milioane și jumătate. Cine are puterea Angliei, averea și producțiunea ei și mai cu seamă mintea ei poate să-și dea și aerul ei. A compara însă o biată stirpe tătară, fie cât de energică, cu rasa anglo-saxonă și a aștepta de la ea minunile celei din urmă e curată copilărie.

❦

[12 august 1881]

„Românul“ s-a pus pe studii comparative. Pentru a dovedi că între conservatori și sincerii liberali nu poate exista stimă reciprocă, reproduce pasaje din discursurile d-lui Vernescu pe de o parte, pasaje din „Timpul“ pe de alta. Fiindcă istoria asta-i face plăcere, suntem departe de-a i-o lua, deși știm prea bine că nu va putea s-o prelungească, de vreme ce, afară de cazurile tocmai citate de „Românul“, ceartă între noi și bărbații politici de la „Binele public“ n-a fost. Din acele pasaje „Românul“ deduce că între grupurile opoziției nu poate exista „stima reciprocă și necesară oricării uniri și încrederea etc.“

Fiindcă „Românul“ e în fatala poziție de-a nu-și mai putea repeta priveliștea dihoniei între grupurile opoziției, de vreme ce cu citarea unui singur caz s-a sleit izvorul și fiindcă se vede a avea un interes dramatic pentru asemenea lucruri, noi, cari totdauna suntem dispuși a face servicii confraților noștri, vom aminti izvoare mult mai fecunde de inspirațiune pentru onor. redactori ai „Românului“.

Astfel bunăoară s-a întâmplat ca nu un orator, dar însuși ministrul-prezident al unui cabinet roșu, d. D. Brătianu, să-i numească pe deputații din majoritate „hoți și precupeți ai intereselor publice“, trimițându-i la „pușcărie“ și la „carantină“.

Întrebăm: încetat-au „stima reciprocă necesară oricării uniri, încrederea fără de care nu poate fi înțelegerea într-un scop comun“ dintre d. Dimitrie Brătianu și marele partid roșu?

Deloc.

După apostrofarea majorității cu numirile de „hoți și precupeți ai intereselor publice“, după ce i-a amenințat cu pușcăria și carantina, roșii îl aleg prezident al Camerei.

Suit pe scaunul prezidenției, d. Dumitru Brătianu îi compara cu niște „putregaie“ cărora li se va datori nimicirea României.

Epitetul de „putregaie“ adresat majorității contribuie la „stima reciprocă necesară oricării uniri“ etc.?

Ne mai aducem aminte de răposata întru fericire „Presa“. Cari erau epitetele zilnice pe cari „Presa“ și d. Boerescu le dădea partidului roșu? „Descreierați“, „deșucheați“, „bandă de aventurieri“, „Hödel și Nobiling“ etc., etc.

D. Boerescu a devenit însă ministru și „Presa“ guvernamentală.

Desigur „stima reciprocă necesară oricării uniri și încrederea etc.“ au fost la culme în acea epocă.

Nu mai vorbim de alte cazuri. Azi d. Cogălniceanu era numit în „Românul“ maistru în sustracțiune, mâni, devenit ministru, era necomparabilul patriot. Baronul în fine, cel care aruncase cadavrul României la picioarele contelui Andrassy cu „cuțitul înfipt în pântece“, a fost și este persona grata a partidului dominant; în fine „pionul“ din mânile d-lui de Bismarck, agentul prusian, e astăzi marele și eroicul rege.

Toate acestea adaogat-au „stima reciprocă și necesară oricării uniri“? Scriptura zice: „Vedereți bârna din ochiul vostru, nu așchia din ochiul aproapelui“.

❦

[13 august 1881]

În „Grenzboten“, revistă în care ne-am deprins a întâlni de multe ori articole inspirate de sferele guvernamentale ale Germaniei ori ale Austriei, aflăm articolul de mai la vale pe care-l reproducem fără a-l comenta, de vreme ce intenția noastră este mai mult de-a face cunoscut ceea ce se cugetă în regiuni determinante în privirea ridicării Serbiei la rangul de regat.

COROANE REGALE NOUĂ PE DUNĂRE

În ultimele săptămâni oblăduitorul serbilor a făcut iarăși o călătorie europeană, la care din nou a fost oaspe al împăratului nostru. După cum se zice, această călătorie a prințului s-ar lega cu dorința sa de a fi înălțat la rangul de rege și această veste se pare a fi întemeiată pe adevăr. În adevăr se pare că prințul Milan al IV-lea, cu călătoria sa la Curțile din Austria, Germania și Rusia, ar fi voit să sondeze în persoană dispozițiile pentru această înălțare și dacă va fi recunoscut. Se vorbește deja că această înălțare se va face la 15 iulie, ziua aniversării a III-a a declarației Independenței Serbiei ca stat suveran. După toate știrile prințul ar avea acum toate șansele reușitei.

Vom produce câteva notițe biografice asupra candidatului:

Prințul Milan este al doilea în tinerețe dintre suveranii Europei. Numai regele Spaniei este mai tânăr decât el, pentru că acesta n-are decât 23 de ani, pe când prințul Serbiei are 27. Ba chiar cel din urmă a domnit mai mult decât 14 alți suverani, pentru că s-a suit pe tron încă de la 2 iulie 1868, deși încă sub tutelă atunci.

El este fiul prințului Mihail și prințesei Maria. Tatăl său a fost ucis la 10 iunie 1868, în parcul de la Top-kapî, ucidere de către asasini puși de către partidul rival al descendenților lui George cel Negru, și cari l-au împușcat. Muma sa a trăit mai târziu în legături nelegitime cu prințul Cuza. Tânărul prinț și-a primit educația sa la Paris. La 22 august 1872 a fost declarat major și s-a căsătorit la octombrie 1875 cu Natalia Checicu, fiica unui colonel rusesc care apoi a născut la august anul următor pe prințul Alexandru.

Tânărul prinț a fost totdauna un reprezentant al ambițiunilor sârbești, și cu acest chip este un caracter îndoielnic atât pentru Turcia cât și pentru Austro-Ungaria, aceasta din urmă având și ea supuși din viță sârbească […]^† lucrate de Omladina. În vara anului 1876, planurile aceste trebuiau să fie puse în lucrare pe hotarele turcești.

^†Lacună în text.

După instigațiile și sprijinele Rusiei, Milan a început, împreună cu prințul Nichita din Muntenegru, un război contra Turciei, fără motiv.

Dar acest război s-a mântuit nenorocit; biruințele sârbești prevestite nu s-au efectuat și în loc de cucerirea Bosniei, care se plănuise la Belgrad, era cât pe-aci Serbia să fie cucerită de turci. Înainte de a se sfârși această învingere se făcuse o încercare de a se transforma coroana princiară într-o coroană regală.

General Cernaieff, aventurosul șef panslavist căruia i se încredințase conducerea armatei sârbești, a făcut să se proclame de către armată în tabăra de la Alexinaț ospodarul rebel rege al serbilor. Acesta era un experiment foarte audacios, cu atât mai mult cu cât până atuncea armata sârbească nu-l justificase prin izbânzile sale și nici prințul nu dăduse probe de vitejie în bătăile cele mici din văile de la Morava.

Țăranii sfioși și nedisciplinați ai Landverului sârbesc fură totdauna bătuți de către veteranii lui Ahmed Eiub, și prințul Milan s-a ținut cu prudență de-o parte de la câmpul războiului.

În urma acestor împrejurări nenorocite, pompoasa proclamațiune a lui Cernaeff nu făcu, chiar la sârbi, decât puțin efect. Ajunsă la cunoștința puterilor europene, majoritatea lor o considera poate în tăcere ca un eveniment comic, iar pe față o dezproba. Diplomaților din Belgrad li se dete de către guvernele lor poruncă de-a face cunoscut prințului Milan, în expresiuni neîndoielnice, că încercarea din parte-i de-a-și aroga o demnitate care nu este nici în proporție cu împrejurările sale, nici cu evenimentele de față, ar fi considerată de majoritatea puterilor garante cu cea mai mare desplăcere și chiar ar putea primejdui dinastia în persoana sa. La asemenea sfat, îmbrăcat cu niște cuvinte așa de prevestitoare de nenorocire, nu s-a putut altfel răspunde decât supuindu-se. Așa, esperimentul îndrăzneț al lui Cernaeff a căzut și prințul nu a cules nimic din aceasta decât o satisfacțiune foarte mărginită: de a fi interpelat cu titlul de maiestate de către curtizanii săi și de către niște ofițeri rusești adulatori, în timpul de vreo 14 zile.

Puțin după aceasta marea și pestrița beșică de săpun a rebeliunii sârbești se sparse cu desăvârșire prin biruința care o repurtase la Djunis îndemânatecia comandantului și vitejia ostașilor otomani, și regele, cu regalitatea pățită la naștere, fu silit să ceară smerit mijlocirea Europei pentru a scăpa de soarta cu care-l amenința dreapta mânie a suzeraniului său. Când victorioasele trupe turcești se îndreptară spre capitală, gonind înainte-le ca lupul o turmă de oi cetele pline de spaimă ale țăranilor sârbi înarmați, Milan Obrenovici dovedi calitatea lăudabilă de a fi recunoscător pentru grațiare și se obligă îndată a fi liniștit pe viitor dacă i s-ar obținea de la sultan să-i acorde păstrarea rangului său princiar și permisiunea de a-și urma guvernarea în condițiunile de mai înainte. El fu tratat mai generos decât meritase. Puterile opriră brațul Turciei, ridicat pentru cea din urmă lovitură, și Serbia scăpă cu bătaia. Nu câștigase, dar nu pierduse nimica. Devenise însă mai bogată în experiență și prin urmare mai băgătoare de seamă.

Se feriră așadar de participarea la războiul ruso-turc, care izbucnise puțin după încheiarea păcii între Serbia și Poartă, și abia la 12 decembre 1877 se făcu proclamația către sârbi, chemându-i la liberarea patriei, și se declară război Turciei. Răspunsul sultanului la această declarațiune a fost destituirea principelui, acuma însă împrejurările erau mult mai favorabile. Principele Milan, care se făcu acuma el însuși comandant suprem al armatei, întâlni pe calea sa numai rămășițe neînsemnate ale trupelor turcești, și până la armistițiu, sfârșitul lui ianuarie 1878, luă cu biruință Pirot, Niș și o mare parte din Serbia veche. Prin pacea de la San Stefano și prin Tractatul de la Berlin el dobândi de la Poartă deplina independență și o sporire însemnată a teritoriului său, după care lucru luă titlul de „Alteță“.

Dorințele lui erau mai mari chiar atuncea, dar n-au fost satisfăcute în toată cuprinderea lor. Cu toate că Congresul de la Berlin luă în seamă faptele împlinite în privința României, a Muntenegrului și a Serbiei și le acordă părți mari de pământ cari aparținuseră până atunci Turciei, el se arată totuși surd pentru dorințele acestor țări în privința unei înălțări de rang a principilor lor. Manifestarea acestei trebuințe adânc simțite părea a fi atuncea prea timpurie. România, ca și Serbia, primiră sfatul politicos de a fi moderați în privința numărului și a însemnătății cererilor lor, a avea răbdare, mulțumindu-se deocamdată cu lucrurile foarte prețioase obținute. Mai cu seamă Serbia avea tot cuvântul pentru o asemenea moderațiune. Partea ei de câștig a fost mare peste măsură în comparație cu acțiunile sale în timpul războiului. România a adus jertfe mari de sânge și bani; vitejia armatei sale a contribuit în mod foarte esențial la dărâmarea părții celei mai mari a domniei turcești în Europa. Serbia însă, precum am mai spus-o, s-a ferit a-și frige degetele la focul de război până la căderea Plevnei, cu toate că interesele sale nu erau mai puțin în joc decât acele ale vecinului său mai întreprinzător și mai fără teamă. Abia atuncea când, prin puteri covârșitoare, se luase fortereța de căpetenie a turcilor, principele Milan, având conștiința că nu se mai hazardează nimica, se alie și el cu rușii și românii, iar în „lupta de liberare“ ce a urmat de atuncea nu și-au pierdut viața nici măcar o sută de fii ai principatului crescător de râmători. Când sârbii au fost dotați de areopagul de la Berlin cu un mare adaos de pământ mănos se putea zice: Ei seceră unde n-au semănat.

Aceasta au uitat-o însă sârbii în pornirea lor spre vază și însemnătate. Ei sunt hotărâți a imita exemplul care li l-a dat de curând România și este probabil că li se va face pe voie. Se pare că este privit ca indiferent dacă, în comparația cu motivele cari le-a adus România pentru aceeași cerere, pretenția Serbiei de-a intra în numărul regatelor este rău fundată. Principatul dacic, cuprinzând și noua provincie de pe malul drept al Dunării, este cu mult mai mare decât regatul Bavariei, ba chiar mai mare decât Marea Britanie cu Irlanda; este fertil în mod extraordinar și bogat în comori minerale și are mai mulți locuitori decât Belgia, decât Portugalia și decât amândouă țările scandinave. Deja înaintea războiului, sub domnia unui principe inteligent și onest din casa Hohenzollern, făcuse progrese însemnate pe calea culturii, își dezvoltase în mod abil resursele sale, lucrase pentru creșterea națiunii, înlesnise comerțul și agricultura prin construcția de șosele și căi ferate și-și crease o armată respectabilă. Prin toate aceste măsuri el dobândise întru atâta bunăvoința puterilor și a popoarelor încât, departe de-a face opoziție în contra dorințelor ambiției sale justificate, ele-i urau din suflet fericire la încoronarea clădirii statului și multe zile bune într-însele. Cu Sârbia lucrul nu stă deloc atât de bine. Inclusiv cu achizițiunile din 1878 are o întindere care nu e egală nici cu a treia parte din întinderea României, are părți întinse de pământ cari nu sunt bune pentru agricultură și nu are nici atâți locuitori cât marele ducat de Baden. Mulți ani d' a rândul a îngrijit rău de afacerile sale și, prin suficiența proprie tuturor semibarbarilor, a fost un izvor nesecat de supărări și încurcături pentru vecinii săi, mai cu seamă pentru Austria. Poporul sârb se arătă în cea mai mare majoritate indiferent față cu binecuvântările civilizațiunii, este în cea mai mare parte în proporție sărac și n-a făcut nimica pentru a ridica comerțul. După cât știm, principele Milan n-a dovedit niciodată o deosebită capacitate sau pornire de a arăta supușilor săi leneși și neculți drumul spre obiceiuri și deprinderi mai bune decât acele cari le-au moștenit de la părinții lor. El este întotdauna unealta supusă în mâna unuia sau altuia din intriganții politici. Nici ca om de stat, nici ca ostaș el n-a dovedit o aptitudine deosebită și cu atât mai puțin una care merită a fi încoronată. Pare că-i lipsește chiar darul firesc al curajului fizic, care se vede atât de des la popoarele semicivilizate. Dacă-l are acest dar, purtarea lui n-a fost astfel încât să fie vădit. Pe când în luptele și bătăliile din munții de lângă Morava compatrioții lui cădeau cu miile, cădeau pentru ambiția lui, el ședea liniștit în conacul lui din Belgrad, bea șampanie, fuma țigarete și juca cărți cu curtenii și adiutanții săi. Ceea ce a făcut în urmă la Pirot și Niș se poate scrie pe-o unghie.

Când un asemenea principe este a se face rege al unui regat în miniatură firește că nu poate să se aștepte a fi salutat și felicitat de opinia publică a Europei ca vecinul său mai viteaz și mai isteț din josul Dunării. Putem însă să pronunțăm speranța ca coroana regală să nu-i prea mărească ambiția, să nu-l lase a se privi ca „regele sârbilor“ în sensul cum îl înțelege Omladina, pe care însă Austro-Ungaria nu-l poate recunoaște. Nu este în realitate nici un motiv pentru care ospodarul Milan să fie titulat de acu înainte rege. Dar fiindcă se pare că nici o putere mare nu are nimic în contra promoțiunii sale, dorința inimei i se va împlini probabil peste câteva săptămâni. Aibă succes sau nu, ca o însemnată întâmplare istorică nu o va privi nimeni aceasta, afară de el însuși.

❦

[14 august 1881]

În privirea pretinsului conflict de graniță din Ardeal ziarul unguresc „Nemere“ comunică următoarele:

La 10 august primarul orașului Berecic vesti pe prefectul comitatului Trei scaune că pe o parte a unui munte revindicat care formează proprietatea orașului Berecic, pe plaiul numit Baltin sau Ianorog, România ridică un pichet și-l ocupă cu soldați. Acest pichet s-ar afla 3500 de pași dincoace de linia graniței. Prefectul comitatului Trei scaune raportează telegrafic în aceeași zi încă ministrului de interne despre starea lucrurilor. El primește ordin de la ministru de-a merge în persoană în fața locului și de-a cerceta întrucât era întemeiată știrea.

Prefectul se și duse la fața locului cu vicenotarul comitatului, Nicolae Szentivany, organ special al serviciului construcțiunilor, cu delegații orașului Berecic și cu martori cari cunosc bine localitatea. La 13 și 14 august el revizui granița între România și orașul Berecic și constată, pe baza spuselor martorilor, că pichetul s-ar fi construit în adevăr pe teritoriu unguresc, 3500 de pași dincoace de graniță. Dispozițiile ulterioare ale ministerului sunt cunoscute.

„Nemere“ zice că încălcarea de teritoriu nu s-a putut întâmpla decât din neștiința organelor române respective. Locul pe care s-a construit pichetul e îndealtmintrelea o pustietate în care arareori se rătăcește vreun om.

„Pesther Lloyd“ primește din București informațiunea că în privirea aceasta guvernul nostru s-a arătat foarte prevenitor cătră cel unguresc. Corespondentul foii din Pesta află că însărcinatul cu afaceri al Austriei a fost informat din partea ministrului nostru de interne că ministrul de război, îndată ce i s-a făcut arătare din partea Ungariei, a dat ordine ca să se evite o împresurare de teritoriu. Guvernul s-a declarat gata de-a da afacerea în seama unei comisii mixte, iar ziua întrunirii acestei comisii, compuse din delegați români și unguri, s-a propus pentru 21 august. Delegații români s-au numit deja în persoanele d-lor Handoca, prefectul județului Putna, colonel Barozzi, șef al depozitului Ministerului de Război și colonel Cantilli, comandant al unui regiment de dorobanți.

Din partea Ungariei s-ar fi delegat Grigorie Beldi, prefect al comitatului Mureș-Turda, Iosif Posan, Iosif Potsa, prefect, și Francisc Farro, subprefect în comitatul Trei scaune.

Pe când însă lucrurile iau această față pacinică, încât însuși baronul de Salzberg, însărcinat cu gerarea afacerilor legațiunii imperiale, și-a esprimat convingerea că comisia mixtă de graniță va rezolva cestiunea spre mulțumirea amânduror părților, ziarele ungurești din provincie urmează a scorni știri alarmante. Astfel foaia „Magyarorszag“ din Chesdi-Oșorhei spune că un regiment de soldați sub comanda unui colonel a irupt din România în Transilvania. Regimentul a ocupat 3000 de pogoane de codru și au tăiat arbori în valoare de un milion de franci. Soldații au nimicit patru pietre de hotar și au așezat altele nouă; încă și acum ei păzesc teritoriul ocupat. Lucrul e cu atât mai serios, adaogă foaia, cu cât redutele noastre, ridicate acum patru ani la Soosmizio și cari costă o jumătate de milion de fiorini, au devenit de prisos prin incursiunea aceasta, căci pot fi ocolite. Dar și despre o altă demonstrație pregnantă vorbește foaia. Secuii au obiceiul de a vizita bâlciul de la Bacău. Din comitatul Trei scaune se esportă mai multe mii de cizme într' acolo. Acum se cere meseriașilor în cestiune, sub amenințarea de a le confisca marfa, o vamă îndoit atât de mare decum e stabilită în tarif, încât prin aceasta se paralizează negoțul lor cu România.

Foile au dreptul să întrebe ce e adevărat din toate acestea. Din asemenea nimicuri s-au plăsmuit se vede știrea despre măcelul de la Predeal. O cauză neînsemnată căreia însă guvernul n-a găsit de cuviință să-i dea atenție, trecând din gură 'n gură, au luat dimensiuni fantastice. Schimbând numele localității și obiectul în litigiu, amestecând o întâmplare din Banat cu alta din Vrancea, fantazia populară au constituit un basm din o mie și una de nopți, care-a trecut apoi în ziarele oficioase ungurești sub formă de amenințări pe cât de zgomotoase pe atât de impotente, în cele românești sub forma de istorii romantice.

„Neue freie Presse“ aduce din București știrea telegrafică că corespondentul ei a avut la 10 (22) august o convorbire cu d. C.A. Rosetti, care e, ad interim, și ministru de esterne și prezident de Consiliu. D-sa a dat corespondentului asigurarea pozitivă că toate știrile gazetelor din străinătate despre agitațiuni române în Transilvania, Banat ori Bulgaria sunt invențiuni pe cari nu le cred nici cei ce le răspândesc. România nu poate urmări altă politică decât de-a se consolida înlăuntru și de a-și întrema finanțele, căutând a mănține cele mai bune relații cu vecinii.

❦

[14 august 1881]

Ca să nu aibă aparența că împărtășim cumva ideile cuprinse în articolul asupra Serbiei reprodus din „Grenzboten“ repetăm că această revistă e cunoscută prin împrejurarea că cuprinde articole inspirate uneori de Ministeriul de Esterne din Berlin, alteori de cel din Viena. Fără a intra deloc în vederile revistei germane, cititorul se va convinge din tonul puțin respectuos al acelui articol că regalitatea Serbiei, deși nu va suferi piedici în recunoașterea ei, e privită cu ochi răi în regiunile dominante din Viena.

Deprinși a vedea națiile mici ale Peninsulei Balcanice tratate cu dispres de câte ori aspirasiunile lor nu convin puterilor apusene și a le vedea ridicate în cer și lăudate de câte ori se dau după păr și renunsă chiar la condisiile lor de existensă în favorul străinătăsii, credem că injuriile aduse Serbiei, departe de-a constitui o pagubă, constituie un merit pentru ea și dovedesc că rezistă cu mai multă conștiinsă de sine politicei de colonizare și exploatasie decât alte țări vecine pretinse mai civilizate.

Singura noastră intensie era deci de-a face cunoscute cititorilor aceste rele dispozisiuni. Se 'nțelege că nu aprobăm deloc maniera injurioasă cu care se tratează poporul și dinastia Serbiei, cauză pentru care nici nu am comentat articolul în cestiune.

❦

[14 august 1881]

O neînselegere.

În unul din articolele privitoare la xenocrasia din Țara Românească am întrebat ce-ar fi devenit Carada, Giani ori C.A. Rosetti în alte țări decât a noastră, la Brașov bunăoară?

„Bukarester Tagblatt“, care nu știe românește, ne ține un lung discurs, reamintindu-ne câte datorim imigransilor ardeleni, crezând astfel că d-nii Carada, Giani etc. ar fi venit de la Brașov.

Ferească D-zeu sfântul!

De peste Dunăre sunt venisi acești d-ni, nu de la Brașov.

Dar întrebarea noastră a fost: Ce ar fi devenit acești oameni dacă, trecând Dunărea, s-ar fi oprit nu la București, ci la Brașov, dacă s-ar fi colonizat nu în Țara Românească, ci în Ardeal. Nimic nu s-ar fi ales de ei fără îndoială. Numai în țara asta, a nimănui, covrigarii ajung prin politică milionari și pensionari reversibili.

Luându-se după vorbele gazetei din București, „Kronstadter Zeitung“ ne sacrifică asemenea pe altarul criticei sale jurnalistice.

E ne 'nselegere.

Nicicând n-am confundat și nu vom confunda imigrasiunea ardeleană, căreia-i datorim pe Lazăr, pe Marsian, pe Laurian ș.a., căreia-i datorim, în secolul al XIII și al XIV, chiar fondarea statelor române, cu Giani, Cariagdi, Carada etc. cărora nu le datorim absolut nimic și cari formează aci pătura de esploatatori neomenoși ai poporului nostru, fără a prezenta nici o compensasie morală sau intelectuală în schimbul acestei esploatări.

Iată singurul înseles pe care cititorul român 'l va fi dat fără îndoială cuvintelor noastre, de vreme ce el știe după numele proprii citate cu cine are a face.

❦

[17-18 august 1881]

Teoria noastră despre antagonismul de rase din România află multe întâmpinări, însă, ciudat lucru, nu din partea ziarelor românești. Gazete germane, izraelite, „Indépendance roumaine“, care cel puțin e scrisă pentru străini, c-un cuvânt cine se simte cu musca pe căciulă răspunde. Dintre organele străine scrise în limba română ne răspunde mai cu seamă acela al noilor fanarioți care, pentru ironia lucrului, se numește „Românul“.

Chiar în aceste răspunsuri vedem deosebirea de rasă. Izraeliții caută a fi obiectivi. Se 'nțelege. Capetele sunt anatomic mai bine conformate, mai încăpătoare decât capetele stârpiturilor fanariote; de-aceea și pot avea un interes pentru cestiunea pură, în sine, pentru cea etnologică. Organele izraelite ne răspund prin analogii istorice. Ne răspund cu normanii cari au cucerit Anglia.

În adevăr, romanii au cucerit Galia, pe urmă au cucerit-o rase germanice, tot astfel normanii au cucerit Anglia. În genere lupta fericită de rasă, lupta binecuvântată care înalță inimile, care dă preponderență superiorității de caracter, lupta din care răsare împăcarea și contopirea este războiul.

Dar oare cu război ne-au cucerit Pehlivanoglu, Zevzechidis și C.A. Rosettis? Cucerirea cu arme o compară Bluntschli în viața popoarelor cu pețirea, cu nunta, cu selecțiunea adevărată. Dar stârpituri strecurate pe la granițe, fugite de spânzurătorile turcilor, ne-au cucerit pe noi? Exemplul Prusiei e iar de natura celui citat de Bluntschli. O mână de cavaleri viteji au cucerit provinciile slave; ei au determinat istoricește aceste provincii, cari au format mai târziu sâmburul viguros al unității Germaniei. Șapte milioane de slavi au cucerit Rusia de la zeci de milioane de tătari, le-au dat la toți signatura spiritului lor, limba și dreptul, legea și datinile, le-au slavizat. Dar le-au cucerit.

Predominarea, poziția determinantă a elementului bărbătesc, cuceritor, iată ceea ce distinge încrucișările fericite de rasă de încrucișările nefericite. Normanii au cucerit Englitera; să nu ne îndoim un moment că tot normanii o și stăpânesc; cavalerii germani au cucerit Prusia, ei o și stăpânesc. Ei bine, românii au cucerit Moldova și Țara Românească, ei ar și trebui să-i determine soarta, iar nu Giani, Pherekydis, C.A. Rosetti etc., cari au venit să se hrănească aci nu ca să ne stăpânească.

La noi aceste elemente au cu totul altă origine. Ele sunt intrate prin subrepțiune, prin lingușire, prin gudurare, prin viclenie, slăbiciune. Puterea fizică și intelectuală covârșitoare e generoasă prin chiar natura ei. Precum cel tare nu pune în luptă piedici, asemenea cel cuminte nu se servește de tertipuri și de subterfugii. Caracterul distinctiv al adevărului e sinceritatea, ca și acel al tăriei fizice; deci se vede că amândouă au același izvor antropologic: tinereța rasei, vigoarea ei neatinsă de corupție, fecioria ei.

D. A.V. Millo, într-o carte publicată de curând, descrie pe țăran, despre care nu ne putem îndoi că e în adevăr român, în chipul următor: „El e în genere blând, deștept, vesel, generos, ospitalier, îndrăzneț și onest“

Cum sunt elementele dominante? Tocmai contrariul de ce e țăranul: viclene, incapabile de a pricepe un adevăr, maloneste. E dar de înțeles ca rasa îndrăzneață, onestă și deșteaptă să cucerească această țară, e de înțeles chiar cum a putut să-i mănție autonomia politică de la 1300 și până azi, nu e însă de înțeles, nici admisibil, ca ea să se lase guvernată de gunoaiele imigrate ale orașelor, de C.A. Rosetti, Pherekydis, Flevas etc.

Adevărul susținut de noi era atât de patent încât, asemenea oricării evidențe, nu suferă contrazicere; de-aceea nici „Românul“ nu-l tăgăduiește, dar caută a-l falsifica.

Iată ce zice ziarul fanarioților:

Este un fapt necontestat că în decursul veacului al 17-lea și mai cu seamă în al 18-lea un număr relativ însemnat de greci au venit în țară. Îmbrățișând în orașe tot felul de meserii și negoțitorii, la țară făcându-se exploatatori de agricultură, ei s-au amestecat cu poporațiunea indigenă și, fie prin căsătorii, cei mai mulți și-au pierdut originea străină. Același lucru s-a întâmplat c-un număr de bulgari, ruși etc. pe cari raporturile de vecinătate i-au făcut să se stabilească la noi în țară, unde s-au deznaționalizat încă mult mai repede decât grecii.

Aceasta este faptul pe care îl ia de bază „Timpul“ în expunerea teoriei sale, fapt ce-l vedem, în alte împregiurări și condițiuni, reprodus la toate popoarele.

În alte împrejurări și condițiuni, da; nu însă în ale noastre. Prin cucerire, nu prin furișare și subrepțiune, nu prin slugărnicie și lingușire 'l vedem la alte popoare.

Apoi, în enumerarea lui, „Românul“ citează secolul al 17-lea și al 18-lea.

Dar celui al 19-lea ce-i lipsește?

Dar revoluția lui Tudor de ce-o uită?

Dar domnia lui Carol îngăduitorul, cea mai bogată în imigrațiune, sub care populația străină, care nu vorbește nici românește măcar, s-a urcat la un milion, de ce se uită?

Pentru veacul al 17-lea și al 18-lea nu răspundem noi, căci Radu (Leon) Vodă descrie activitatea străinilor din acele timpuri în vorbe mai energice decât ale noastre:

Miluind Domnia Mea pe oamenii străini cu boierii și slujbe, începură a face și a adăoga lucruri și obiceiuri rele în țara Domniei Mele, cari lucruri toată țara nu le-au putut obicinui, văzând că sunt de mare pagubă. Am căutat să se afle de unde cad acele nevoi pe țară și am adeverit de 'mpreună cu toată țara cum toate nevoile și sărăcia este de la greci străini, cari amestecă domniile și vând țara fără de milă și, dacă apucă la dregătorii, ei nu socotesc să umble după obiceiul țării, ci strică toate lucrurile cele bune și adaogă legi rele și asuprite vânzări și încă și alte slujbe le-au mărit și le-au ridicat foarte ca să-și îmbogățească casele lor, și încă multe alte obiceiuri rele au arătat, nesocotind oamenii din țară, străinând oamenii țării de către Domnia Mea cu pizme și năpăști și arătând mare vrășmășie către toți oamenii țării.

Dar oare descrierea nu se potrivește din cuvânt în cuvânt pentru zilele noastre?

Făceau și adăogau obiceiuri rele? Asta fac și azi.

De unde vin sărăcia și nevoile pe țăran astăzi?

De la ei.

Cine amestecă domniile, răstoarnă și așază Domni?

Cine l-au amenințat chiar pe regele actual cu asasinatul?

Ei.

Cine vinde țara fără milă lui Stroussberg și tuturor străinilor?

Ei.

Cine au mărit slujbele, și-au făcut lefuri de 30, 40 de mii de franci într-o țară săracă, ca să-și îmbogățească casele lor? Cine-și votează pensii reversibile?

Ei.

Cine nesocotește pe oamenii vechi ai țării, punându-i pe o treaptă cu Carada?

Tot ei.

Cine au înstrăinat oamenii țării de cătră Domnia Sa cu pizme și năpaști, ca darea în judecată?

Ei.

Cine arată mare vrăjmășie cătră toți oamenii țării?

Ei și iar ei.

Dar nu spune Alexandri despre

……… hidoasa pocitură

Ce-au semănat în țară invidie și ură?

Ciudat lucru. Dar azi, de-ar trăi Radu Vodă, 60 de ani după nu 30 de ani înainte de fanarioți, el n-ar face alt portret guvernanților decât cel pe care l-a făcut în veacul al XVII-lea.

După mărturisirea „Românului“ însuși vom recunoaște numaidecât de ce istoria noastră se 'ntunecă atât de rău în jumătatea a doua a vecului al XVII-lea, în cel trecut și-n cel actual.

Dar „Românul“ ne spune că trei din patru părți ale întregului popor sunt roșie.

Deie-ni-se voie s-o contestăm în mod absolut aceasta.

Trei din patru părți ale locuitorilor țării, fără deosebire de proveniență, sunt țărani și aceștia nu sunt nici roșii, nici albi, nici pestriți. „Românul“ o știe foarte bine, știe foarte bine că voturile acestor români adevărați sunt determinate, cu mici escepții, de guvern, oricare ar fi el, și că, în genere, țăranul n-a ajuns a citi nici scrierile d-lui C.A. Rosetti, nici ale noastre.

E vorba aci nu de poporul românesc în genere, ci de elementele determinante. E necontestat și necontestabil că între roși se află mult mai mulți străini decât în orice alt partid din țară, că partidul roșu este o Internațională pe acții pentru exploatarea țării și a poporului nostru. Fanarioții, zburătăciți prin mișcarea de la 1821, s-au constituit într-o societate secretă mai întâi ca ramură a Internaționalei revoluționare europene, mai târziu și mai cu seamă sub Carol Îngăduitorul ca societate anonimă de exploatație a Țării Românești, deci înainte de toate a bugetului. Acesta e apoi izvorul milosteniilor și pensiilor reversibile împărțite la greci veniți chiar la 1830 ori 1840, destul să fi fost agenți electorali roșii. Lucrul a ajuns atât de departe încât, dacă un fanariot n-are post, i se creează un post anume pentru el, ca să poată ciupi din buget. S-au creat în acești din urmă ani sute de funcții nouă, numai pentru a căpătui în ele o sumedenie de nevolnici intelectuali și fizici.

Partidul roșu cu organizația lui stricată, cu ascultarea absolută ce dă unui fanariot bătrân, nu e un partid politic, ci o societate secretă, dușmană statului, analogă cu Maffia și Camorra, semănând mult cu ramificațiunile Alianței izraelite. Alianța izraelită luptă pretutindenea pentru a ridica pe evrei, nimicind chiar pe conlocuitorii lor creștini; partidul roșu lucrează pentru a nimici orice e român, pentru a substitui pretutindenea românului pe fanariot sau cel puțin oameni tot așa de corupți ca fanarioții, spre a dezmembra și a otrăvi poporul românesc.

De aceea nu sunt a se confunda oamenii cari votează pentru roșii pentru interese, posturi sau lefuri, cu adevăratul partid roșu care consistă din 100-200 de fanarioți constituiți în societatea secretă al cărei șef este d. C.A. Rosetti. Dacă-i vom număra pe acei ce formează partidul roșu adevărat, determinant, cum e reprezentat în Camere, în jurnalistică, în oficiile publice, vom găsi puțini, foarte puțini români între ei, și încă și aceștia din numărul amăgiților. Nu ni se citeze Goleștii, cari erau dintre cei pururea amăgiți, sau un Brătianu, ca uscătură din codrul verde.

Pentru a reveni de unde am plecat, zicem: Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simți român. Ceea ce contestăm însă e posibilitatea multor din aceștia de a deveni români deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungășie și de cocoterie nu merită a determina viața publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să 'nvețe carte, să 'nvețe a iubi adevărul pentru el însuși și munca pentru ea însăși, să devie sinceri, onești cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia și istericalele fanariote. și atunci vor putea fi români adevărați. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e rușine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste și iubitoare de adevăr care-a putut fi amăgită un moment de asemenea panglicari, căci și omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată. Dar domnia noilor fanarioți cată să se mântuie dacă acest popor ține la onoarea lui, la demnitatea lui, la numele lui și în fine la existența lui fizică, otrăvită de rachiul jidovesc, la existența lui intelectuală și morală, otrăvită de stârpiturile demagogiei fanariote.

Dar „Românul“ întreabă cum am putut avea îndrăzneală de a nega originea și ideile românești a roșiilor.

Vezi d-ta. Ba trebuia să ne luăm căciula și să cerem iertare d-lor C.A. Rosetti, Pherekydis, Giani, Carada că sunt cațaoni. Dacă există vro vină aci, e a lor, nu a noastră fără îndoială.

Dar, la dreptul vorbind, sunt acești oameni măcar împământeniți?

Iată o cestiune serioasă.

Sunt în țară români ardeleni cari au servit statului câte 30-40 de ani, sunt sași așezați din timpii Basarabilor cu anume privilegii, sunt familii evreiești, puține în adevăr, dar vechi, cel puțin de după Petre cel Șchiop, apoi maghiari, germani, mai știm noi ce. Ei bine, la toți aceștia, pentru ca să exercite drepturi politice, se cer încă formalități de împământenire.

Întrebat-au oare cineva dacă d. Fleva, Caligaris, Giani, Carada, Cariagdi, Pherekydis, Culoglu etc. sunt împământeniți în regulă? Ne rămășim că cei mai mulți dintre ei sunt neîmpământeniți, au fost până ieri supuși turcești și grecești, azi supușii nimănui. Chiar d. Rosetti declară în scrisoarea către izraeliții din Capitală că luase pasport turcesc, se 'nțelege că în calitate de supus turcesc. Se știe că turcii dădeau bucuros asemenea paspoarte pentru că ele însemnau o contestare a suveranității României. Astfel d. C.A. Rosetti, pentr-un interes momentan, nu pregetă a opta pentru cetățenia turcească, lovind în față suveranitatea pretinsei sale patrii.

Iată în adevăr unde am ajuns. De la români ardeleni ori macedoneni cerem împământenire. De la Flevas, Giani, Carada n-o cere nimenea.

❦

[19 august 1881]

„Pesther Lloyd“ polemizează cu „Neue freie Presse“ asupra unui articol în care această din urmă foaie luase apărarea României în contra articolelor ungurești. Foaia din Pesta scrie următoarele:

E una din cele mai nobile trăsături din viața și activitatea „Nouăi prese libere“ că se interesează cu stăruință și plăcere de cei slabi și nevârstnici, până când mai e ceva de ruinat în ei, începând cu Turcia și cu Midhat Pașa, până la Ristici, proclamat Bismarck al Serbiei, până la cel mai tânăr dintre regate. Da, România e azi aceea pe care ziarul o acopere cu corpul lui pentru a o apăra de furia persecutorie a maghiarilor, cărora le mai declară în treacăt, însă c-o manieră cu totul suverană, că politica esterioară a monarhiei nu poate ajunge să atârne de predilecțiile și marotele ungurești! Predilecții și marote ungurești? Ni se pare că „Noua presă liberă“ n-ar avea de zis nimic dacă politica internă a Austriei ar putea atârna în acest moment de aceste predilecțiuni și marole, ca-n timpul articolelor fundamentale; dar politica esterioară, adică relațiile monarhiei cu România, aceste trebuie să rămâie păstrate pasiunii private a „Nouăi prese libere“ și maghiarii n-au să se mestece în ele. Dar să fim drepți. E foarte omenește, mai mult, e foarte creștinește ca o gazetă austriacă să pună prisosul ei de putere la dispoziția regelui Carol, atât de strâmtorat de monarhie și de Ungaria îndeosebi. Cugete numai cineva cât de rău i-am tratat pe români și cât de mărinimoși și plini de abnegațiune au fost ei față cu noi.

Cu mult înainte de-a fi vorba de emanciparea României, Austro-Ungaria, și anume sub conducerea unui bărbat de stat maghiar, a recunoscut dreptul Principatului de-a încheia tratate, l-a dezlipit astfel de suveranitatea Porții și l-au așezat pe bazele dreptului public al independenței. În Congresul de la Berlin, Austro-Ungaria a fost aceea care-a apărat interesele României în contra aliatului ei de la Grivița. În cestiunea evreilor și a Arabilor-tabiei diplomația austro-ungară a fost aceea care-a intrat în foc pentru România. Avansarea principelui Carol la rangul de rege s-au favorizat cu viociune în Viena, și diplomația austro-ungară a fost aceea care-a netezit cutele nouăi mantii regale, pentru ca Carol I să se prezinte cu ea ca o figură atât de impozantă înaintea Europei. Acesta a fost fără îndoială un tratament foarte desprețuitor și cu toate astea cât de amabilă a fost România! În Bulgaria și în Macedonia a intrigat și a strigat în gura mare că Austria îmblă cu planuri ambițioase prin regiunile acele. În cestiunea Dunării a făcut un zgomot nemaipomenit, ale cărui efecte n-au contenit nici azi.

Supușii austro-ungari sunt espuși la orice ocazie vexațiunilor celor mai rele ale autorităților românești, iar în cestiunea dărilor comunale, România au înfrânt pur și simplu drepturile stipulate prin tractatul de comerț. În școli s-au introdus carte cari semnalează pretențiile României asupra unor întinderi mari din teritoriul unguresc. Sub ochii guvernului român se întrețin legături trădătoare cu valahii din Transilvania, iar urmările acestor agitațiuni sunt întrecute numai prin nerușinarea cu care se tăgăduiesc. Pentru a încorona toate acestea se întreprinde o primblare militară peste graniță, desigur numai cu intenția de-a demonstra pipăit conaționalilor valahi din Transilvania cât de nelimitată e puterea regelui Carol.

Se poate deci ca o gazetă austriacă să nu se 'nfunde în declamații în contra impietărilor … maghiarilor? Dar să lăsăm astea. Marotele și predilecțiunile „Nouăi prese libere“ nu ne preocupă în fond decât foarte puțin și lucrul e prea serios pentru a fi tratat din punctul de vedere al unei polemice de ziar. Cine înțelege și simte demnitatea și interesele monarhiei știe că aci e vorba de unul din punctele cele mai dureroase ale politicei noastre orientale, care trebuie vindecat în orice caz, căci altmintrelea ar deveni o boală organică, care va roade întreaga noastră poziție din Peninsula Balcanică. Nu atitudinea României în cutare ori cutare cestiune e importantă și, dacă în o cestiune ori alta se arată antagonism între noi și regatul vecin, nu trebuie se 'nțelege să ne pierdem sărita, căci abia există vro relație cât de amicală, care să fie în acord în toate cele. Dar ca toată atitudinea politicei române să stea zborșită în contra noastră; ca acțiunile României să constituie o sumă de ostilități și rea voință contra Austro-Ungariei și numai contra Austro-Ungariei; ca să n-avem de înregistrat nici un act care să ne dea dovadă de dispozițiile amicale ale guvernului român; aceasta e un fapt de care ne 'mpiedicăm căci — abstracție făcând de relațiunile speciale cu România — el descopere o eroare cardinală a întregei noastre politici orientale, eroarea de-a ne fi înduplecat a crede că independența statelor balcanice cuprinde cea mai bună garanție pentru conservarea intereselor noastre în contra poftelor de putere ale Rusiei.

O putem spune astăzi franc și pe față: nu gingășia exagerată pentru România a inspirat diplomația noastră când s-a interesat cu atâta căldură de interesele statului vecin și desigur nu trădăm un secret constatând ideea hotărâtoare care-a fost că statul neslav care formează o insulă în valurile naționalităților slave trebuie întărit, trebuie a i se da capacitate de rezistență, pentru ca în alipire, în alipire morală de Austro-Ungaria să serve scopurile unei politici conservatoare. Pentru nici unul din statele, nici una din naționalitățile din Balcani nu erau date supozițiunile naturale ale unui asemenea calcul ca-n privirea României și națiunii române. Ceea ce România poate aștepta de la Rusia a aflat-o; și a aflat-o de facto în timpul războiului și după război, în Congresul de la Berlin și după el, în toate fazele complicațiilor și soluțiunilor dramaticului proces. Dar e și în natura lucrului ca Rusia să nu se silească de-a sprijini aspirațiile României în socoteala consângenilor și a aliaților ei slavi. Dacă, cu toate acestea, noul regat stă străin, ba chiar ostil în fața-ne, ca oricare altă satrapie rusească din Balcani, nu este asta sentința cea mai reprobatorie în contra esenței politicei de emancipare? Să nu ni se zică însă că o Românie care-și păstrează pizmătareț independența ei față cu noi, ba o manifestă cu asupra de măsură, se va purta tot astfel față cu orice altă putere.

Eroare deplină.

Căci aci e adevărată zicerea: Cine nu e cu noi e contra noastră. E o nenorocire poate, dar n-o putem schimba: problema orientală se subție în cestiune de antagonism între Austro-Ungaria și Rusia.

O conciliare a acestui antagonism e neimaginabilă și Rusia face tot ce-i stă prin putință pentru a înăspri conflictul, pentru a grăbi poate evoluțiunile finale ale procesului. În acest antagonism nu există, pentru statele mici poziție neutrală sau independentă; trebuie să se hotărască: ori cu noi, ori cu Rusia. Ba, chiar abstracție făcând de cestiunea de putere dintre Austro-Ungaria și Imperiul rusesc, chiar între împrejurări pacifice, nu poate fi vorba de-o independență absolută a statelor singulare din Peninsula Balcanică, de un drept absolut al lor de a-și determina voința. Pe cât de puțin putea Wurtembergul bunăoară să urmeze o politică independentă, pe cât timp nu se limpezise cearta între Austria și Prusia pentru predominațiunea în Germania, tot atât de puțin poate România să facă o politică independentă până când nu se va fi decis cearta între monarhia noastră și Rusia pentru preponderanța în Orient. De aci rezultă necesitatea pentru orice stat singular din Balcani și mai cu seamă pentru România, o necesitate nu viitoare ci actuală, nu numai mediată ci cu totul directă, de-a alege între, noi și Rusia. Dacă vom găsi că politica română se manifestă în toate cele în mod ostil pentru Austro-Ungaria e dovedit clar că ea a căzut în partea Rusiei și… avem a ne purta în consecință.

Nu e 'n puterea noastră de-a da impuls unei, formațiuni retroactive în relațiile create din nou în Balcani. Fie creațiunile acestea pătrunse de spirit rațional, fie productele unei întâmplări lipsite de înțeles, ele există și nu pot fi șterse de pe fața pământului. Dar azi e încă în puterea noastră de-a pune în acord creațiunile nouă cu necesitățile noastre. Fiindcă independența absolută a micilor state e în practică cu neputință și fiindcă fiecare din ele care nu caută a se alipi de monarhia noastră devine necesarmente un instrument al politicei rusești, avem datoria de-a câștiga garanții pipăite pentru ca statele din vecinătatea noastră imediată să aparție sferei de putere a Austro-Ungariei, fără prejudițiu pentru autonomia lor. Și mai cu seamă România. Pețirile noastre s-au dovedit nefolositoare până acum și toate serviciile amicale au rămas fără succes. Ei bine, s-aruncăm odată toată greutatea morală, a monarhiei noastre, până ce oamenii de stat ai României vor fi pătrunși de convingerea că nu le e permis de-a se dezlipi de solidaritatea naturală a intereselor lor cu Austro-Ungaria și că această comunitate cată să se manifeste prin fapte.

Pân-aci cităm pe „Pesther Lloyd“.

N-avem nevoie a spune că în relațiile României cu Imperiul austriac, cu monarhia habsburgică, formațiunea unui regat unguresc aparte, îmbibat de toată deșertăciunea și lipsa de omenie a unei rase inculte și suficiente, nu are nici o influență și nu joacă nici un rol. Ele pot fi bune ori rele, abstracție făcând de Ungaria și mai cu seamă de maghiari.

Din contra, dacă există în adevăr un fapt dincolo de graniță care să lipsească relațiile amicale ale statului nostru cu monarhia austriacă de cordialitatea naturală, acesta e esclusiv numai poziția privilegiată a maghiarilor în monarhie, suficiența și imperturbabilitatea cu care această mână de oameni neliniștiți și ignoranți caută a-și da aere de putere mare înlăuntrul unității monarhiei. Dacă există vro piedecă care să 'ntunece conștiința solidarității de interese, aceasta e procederea maghiarilor față cu popoarele cari prin pactul dualist de la 1866 au avut nefericirea de-a schimba un guvern onest și părintesc pe unul malonest și vexatoriu.

Dar ideea noastră nici nu este că avem a alege între sfera austriacă și cea rusească. Din contra, prin o accentuare din ce în ce mai hotărâtă a independenței României, prin înlăturarea absolută a oricărei preponderanțe fie apusene, fie răsăritene, conflictul se evită sau cel puțin se amână, și nici grăbirea evoluțiunilor lui, nici favorizarea nu e în interesul țării noastre. De aceea credem că e de datoria noastră de a evita oricare fapt ce-ar face pe Rusia să bănuiască că înclinăm pentru preponderanța austriacă, oricare fapt ce-ar îndreptăți pe Austria de-a crede în preponderanța Rusiei.

Dacă maghiarii n-ar fi la mijloc, dacă românii din Ungaria ar avea drepturi politice analoage cel puțin cu ale croaților, cehilor, polonilor, n-am avea cuvânt a vedea în Austria o putere străină, și atunci s-ar putea vorbi de relații analoge cu acele ale Wurtenbergului. A alege între un stat în care românii se bucură de deplină libertate de dezvoltare și-ntre altul, unde condițiile de existență ale rasei române sunt mult mai rele, n-ar fi greu. Maghiarii însă, și numai ei, sunt de vină că monarhia vecină face la noi efectul unei puteri tot atât de străine ca și Rusia. De-aceea am spus-o de mult că cestiunea preponderanței Austriei în Orient se rezolvă de facto nu în București, nici în Belgrad, ci în Ardeal.

A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roșii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage, se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriță, pentru a-și da un înțeles politic care le lipsește — și roșii sunt tot atât de străini de România ca redactorii lui „Pesther Lloyd“ de Ungaria; sunt aceeași breaslă de exploatatori ai intereselor publice. Precum evreii și foile lor din Pesta n-au altă treabă decât de-a băga vrajbă între naționalități și a le întărâta una asupra celeilalte, tot astfel fanarioții noștri aflaseră de cuviință a porni un vânt de cucerire în care românul, om cu minte și așezat de felul lui, n-a crezut niciodată, având conștiință clară, că un asemenea lucru e cu neputință. Dar dacă pe de o parte recunoaștem neputința noastră ca stat de a veni vreodată în ajutorul consângenilor de peste Carpați, dacă evităm chiar de-a înrăutăți relațiile lor, deja destul de rele, cu ungurii prin agitații pe care le inventează „Pester Lloyd“ și foile ungurești, sugându-le din pana cu care scriu, pe de altă nu e de tăgăduit că simpatii prea manifeste pentru împărăția austriacă ar fi — din cauza ungurilor — cel puțin tot atât de impopulare la noi ca și simpatiile pentru Rusia, pe cât timp ele nu vor fi justificate în ochii opiniunei noastre publice prin egalitatea naționalității române cu celelalte naționalități ale monarhiei învecinate.

❦

[20 august 1881]

Mai zilele trecute „Monitorul“ a publicat un regulament pentru înființarea de … spitaluri în sate.

Spitaluri în sate!

Iată în adevăr signatura guvernului și partidului roșu. Poporul acesta e atât de esploatat, tratat cu atâta neomenie, otrăvit zilnic de frații d-lui Rosetti, cu care a împărțit „mielul paștelor“, încât are nevoie de sticle de medicament.

Curioasa necesitate de a înființa spitaluri în sate — ceea ce nu mai e nicăiri în lume — dovedește cum în mod artificial s-au dezvoltat o morbiditate în satele noastre care nu s-a mai pomenit nicicând, nici în timp de epidemii.

Iată în adevăr unde am ajuns. Până și sănătatea fizică a poporului nostru, robit de uzură, stors de corupția administrativă, otrăvit de jidani, e compromisă atât de adânc încât trebuiesc spitaluri în sate.

Noi, bunăoară, am crede că o pușcărie în care să încapă xenocrația de toate categoriile ar fi cu mult mai practică; căci ceea ce trebuie schimbat e regimul de trai al țăranului, care nu se poate îmbunătăți decât cu starea lui materială, care îmbunătățire iar nu poate avea loc decât înlăturându-se pătura de pungași și de cocote care îl guvernează. Dacă Mihăleștii și Chirițopolii și-ar găsi locurile cuvenite în „spitalul iubirei de oameni“ de la Văcărești, atunci spitalele pentru boale fizice în sate n-ar fi necesare. Dacă bugetul statului n-ar fi el însuși un imens spital pentru nevolnicii intelectuali cu patru clase primare, pentru aristocrația covrigului și simigului, n-ar fi nevoie de sticle de medicament pentru săteni.

Un medic cu minte care nu seamănă cu doftorii lui Molière, un medic modern știe că neputincioase sunt leacurile când regimul alimentar e rău; că nu există buruieni contra sărăciei, contra lipsei de alimente suficiente, precum nu există buruieni în contra uzurei, în contra semidocților, în contra postulanților, în contra Caradalelor, în contra cumulului. Sau, dacă există în adevăr ramura de alun ori lujerul cânepei, ele sunt pentru uzul estern, nu pentru cel intern și curarisesc boale patriotice și reversibile, nu fizice.

Deci, precum am zis, boalele fizice bântuie populațiile noastre din cauza regimului rău alimentar. Acest regim nu se poate schimba decât prin îmbunătățirea sorții materiale a țăranului și această îmbunătățire nu-i cu putință decât prin o reorganizare socială care să-l asigure în contra exploatării sub orice formă ar veni, fie sub forma datoriilor contractate pentru a plăti birul, fie sub aceea a prestațiunilor exagerate, fie în fine sub aceea a datoriilor pentru băuturi. A veni cu sticla de medicament acolo unde mizeria s-a produs în mod artificial prin biruri, uzură, rău nutriment, muncă executată manu militari, a crede că cu buruieni se înlăturează o stare de lucruri ale cărei cauze sunt sociale și politice este o șarlatanerie demnă de un fanariot bătrân, dar nedemnă de o nație care-și are mințile la un loc.

Ce s-ajute terapia, arta de a vindeca, care, din anticitate și până azi, mai n-a făcut progrese contra rezultatelor administrației Chirițopolilor, Mihăleștilor, Simuleștilor?

Cu clistirul se reduc dările, se fac oamenii stăpâni pe echivalentul muncii lor, se face pășunea mai ieftină? Bleasturul va desființa ierbăritul pe gâște și găini, decocturile vor face din Zevzekydis român și din Pehlivanoglu patriot, hidratele, acidurile și oxidele vor reda poporului românesc buna lui stare materială, trezvia morală, priceperea și vioiciunea, bucuria de viață și de muncă pe care o avea acum douăzeci treizeci de ani sub regimul defăimaților boieri?

Ca mai ba!

Da! Buruienele lui Vlad Vodă Țepeș și decocturile lui Lăpușneanu ar avea poate efect, dar aplicate nu țăranilor, ci cumularzilor grecotei din sferele dominante.

Venim la principiul pe care l-am stabilit demult în coloanele acestei foi. Regimul vechi, oricâte defecte ar fi avut, capabile însă de îmbunătățire, era ieftin. Pentru a susținea un regim pe care, surâzând, d. C.A. Rosetti îl numea „la Circ“, compus din zece boieri mari și treizeci de boierănași mici, țăranul plătea acel tradițional galben pe an din prisosul lui. În fine trebuințele acelor patruzeci de oameni erau mici și lesne de satisfăcut: astăzi o Carada cheltuiește mai mult decât Iordache Filipescu, care era putred de bogat, cum se zice. Sarcina socială era ușoară, era în raport cu puterile de producțiune ale poporului! Dacă țăranul trăia rău ori bine, în belșug sau în sărăcie, forța musculară pe care avea a o pune la dispoziția societății, a țării, era minimă; echilibrul între puterea musculară cheltuită și între restituția acestei puteri prin alimente era deplin. Acest echilibru e acum stricat. Sute de mii de greco-bulgari și de jidani trăiesc azi de pe spatele aceluiași număr de muncitori; aceștia caută să-și înzecească munca pentru ca să susție noua sarcină socială și cu toate astea regimul alimentar, departe de a deveni mai bun, e mult mai rău decât înainte. Există sate mari în cari nu găsești o oca de lapte, o găină, un ou. Cultura vitelor, așadar și alimentele de proveniență animalică, au scăzut în mod înspăimântător; țăranul nostru e silit de organizația socială, de greutățile ce i le impun esploatatorii străini, să devie vegetarian.

Și cu toate aceste cheltuiala de putere musculară ce i se cere, manu militari chiar, este nemăsurat de mare pe lângă cea din vremea în care el păștea oile pe moșiile boierilor și ara mai numai pentru trebuințele lui.

Vechiului proprietar istoric, care avea o sinceră iubire pentru oamenii lui, cu cari trăise din neam în neam împreună, i s-a substituit noul proprietar parvenit sau arendașul grec ori ovrei, care nu vede în țăran nici pe compatriotul lui, nici pe creștin, nici pe om, ci o simplă unealtă de muncă, o vită de jug, un paria.

De aceea se vor vedea pe moșiile a d-alde Zevzecopol și Pehlivanidis oamenii duși în lanțuri și nemâncați ca să lucreze pentru datorii adesea false, fictive, bazate pe contracte false, legalizate de primari venali, executate de subprefecți mituiți. Dacă ne întrebăm cum un Simulescu a plătit datorii de sute de mii de franci, fiind prefect câțiva ani, cum subprefecții umblă în cupele cu patru cai din leafa de 200 de franci pe lună, cum fiecare din acești oameni iese bogat din slujba în care intrase gol ca degetul, ne vom convinge numaidacât că din specula de carne omenească, de viață omenească, de sudoare omenească au trebuit să se îmbogățească.

Înainte statul avea măsuri estraordinare contra canalizei estraordinare, contra bestialității extraordinare. Un vestit tâlhar și jupuitor de țărani, supus austriecesc, a fost oprit de Divanul lui Grigorie Vodă Ghica pe „vecii vecilor“ de-a ținea moșie în arendă de-a cumpăra un petec de pământ, de a fi îngrijitor de moșie chiar. Ei bine, sub regimul constituțional, cu drepturile imprescriptibile ale cetățeanului, același om a devenit proprietar mare și ducea țăranii la muncă în cuști de câni ca ale hengherilor, iar noaptea, ca să nu fugă îi înconjura cu cercuri de fier cu țepi. Dosarele tribunalului sunt față. Azi arendașii jidani îi biciuiesc pe țărani, înjugă fetele la plug, deschid gura moșnegilor și le scuipă în gură, îi țin cu fața deasupra focului. Toate astea sub Constituție, sub regimul greco-bulgarilor, unit cu al jidanilor.

De batjocura urdorilor și spurcăciunilor universului a ajuns poporul românesc. Și aceste rele strigătoare la cer d. C.A. Rosetti le lecuiește cu decoct de mușățel?

Ridicol!

❦

[20 august 1881]

„Românul“ este de-o ușurință de inimă nemaipomenită. Ce este obiceiul rău! Deprins a lua toate peste picior, organul oficial al roșilor merge până acolo cu nerușinarea încât, chiar pentru întâmplările care sunt generalminte cunoscute și afirmate de toți acei cari au luat parte la ele, găsește încă mijloc, iarăși pentru trebuințe de partid, de-a vorbi de ele cu o nepăsare revoltătoare și ca de niște lucruri foarte naturale.

Dovadă despre aceasta este modul în care vorbește în n-rul său de alaltăieri despre accidentul de la Comarnic, care, grație numai unei minuni cerești, n-a devenit o adevărată catastrofă.

Ar fi într-adevăr de dorit a se pune odată capăt acestor neexplicabile neglijențe din partea personalului căilor noastre ferate. Nu este țară în lume unde accidentele de drum de fier să fie mai frecuente decât la noi și unde impiegații superiori mai cu seamă, afară bineînțeles de vro câteva excepțiuni, să fie mai neglijenți și mai netrebnici. Și aceasta pentru că vremea care-ar trebui să o consacre serviciului lor o întrebuințează politizând prin cafenele sau în excursiuni și prin pretinse misiuni peste graniță.

Trebuie, încă o dată, să aibă cineva doza de cinism a celor de la „Românul“ pentru ca nici un accident ca acel de la Comarnic, în care sute de oameni ar fi putut să-și piarză viața, să nu producă asupra lor mai mult efect.

❦

[21 august 1881]

În „Pesther Lloyd“ găsim următorul entrefilet:

În privința cestiunii dunărene Franța a făcut propuneri noi și se zice că Anglia ar fi aderat la ele. După aceste propuneri, Comisiunea Mixtă va avea să decidă în toate cazurile ce nu sunt de principiu. Un membru al Comisiunii Europene, care va asista la toate dezbaterile Comisiunii Mixte și va fi delegat pe rând de către diferitele state, va avea să decidă dacă cazul dat e de principiu sau nu. În înțelegerile eventuale din sânul Comisiunii Mixte acest membru va mai căuta a face să iasă numărul necesar de voturi.

❦

[21 august 1881]

Ziarul „Ungarische Post“ aduce amănunte interesante în privința afacerii cu violarea graniței din Haromszek.

Comisiunea mixtă ar fi constatat mai întâi că s-a tăiat multe pogoane de pădure. Românii susțin că acea pădure este proprietatea lor. Comisarii unguri zic că aparțin unei comune ungare. Românii au produs un document de caracter privat din anul 1792, în limba română; ungurii se bazează pe un alt document original în limba turcă, tot din acel an, ce conține o înțelegere a guvernului austriac de atunci cu cel otoman în privința fixării graniței. Ambele documente se contrazic și prin urmare comisiunea s-a decis a lua unul din ele drept bază a dezbaterilor sale. S-a primit documentul ungar, dar reprezentanții români neavând decât împuterniciri limitate nu s-a putut ajunge la un rezultat definitiv. Deocamdată soldații români s-au retras din pichetul construit pe teritoriul în litigiu; pichetul însă va sta acolo până ce ambele guverne nu se vor fi înțeles la un fel.

❦

[21 august 1881]

O telegramă din Stambul aduce știrea că Poarta ar fi rugat puterile semnătoare Tractatului din Berlin să primească rolul de arbitru în cauza diferendului pendinte între Poartă și România relativ la monăstirile din muntele Atos. Puterile vor decide după ce mai întâi România își va fi precizat atitudinea în această afacere.

❦

[21 august 1881]

Asupra conflictului de graniță „Nemere“, foaie ce apare în Sepsi Szent Gyorgy scrie cu data de 28 c. următoarele:

Comisia mixtă trimisă în comitatul Trei Scaune în afacerea împresurării de graniță a ajuns la capătul lucrării ei. Din partea Ungariei au luat parte în comisie prefecții Grigorie Beldi și Iosif Pocia, precum și proprietarul din comitatul Trei scaune baronul Gavril Apor. Comisia a constatat o împresurare de graniță, de vreme ce românii au ridicat pichetul dincoace de linia stabilită la 1792 între turci și austriaci. Delegații români aduseseră cu ei un document de graniță confecționat în Iași la anul 1792, și care-a fost comunicat tuturor subprefecților; dar acest document nu e 'n acord cu cel adus din partea ungară, conceput turcește și nemțește și datat din același an, subscris de către membrii unei comisiuni de hotărnicie de atunci. Soldații români n-au împresurat așadar granița cu intenție, ci au ridicat pichetul lor pe baza unui document vechi de graniță.

Tot în privirea aceasta „Pesther-Lloyd“ constată că comunicatele oficiale ale guvernului nostru trec cu deplină tăcere peste faptul că ridicarea unei stațiuni de graniță, și anume lucrarea uvrajelor de pământ a soldaților de geniu români, a fost întreruptă cu arma de către trupele austro-ungare.

Iată ceea ce se tăgăduiește de către oficioșii noștri, ceea ce-a tăgăduit un articol foarte nespălat al „Observatorului“, pe cuvântul că onoarea armatei române n-ar fi tolerat un asemenea atac fără răspuns. Despre armată nu e vorba: ea se 'nțelege că răspunde. Însă ea nu poate face decât ce i se comandează și i se comandează de către guvern. A crede însă că guvernul din București, compus din străini fără de patrie, e capabil de-o scânteie de sentiment de onoare și că s-ar ridica la înălțimea demnității ce i-o impune poziția ce-au uzurpat-o ar fi egal cu a crede că orbii pot fi pictori.

Pretinsele agitații ale unei „Românii irredente“ dau lui „Le Nord“ ocazia de-a observa următoarele:

Ziarele austro-ungare n-au pierdut obiceiul de-a exagera cele mai mici incidente pentru a face din ele pretextul speculațiunilor cu pierdere de vedere pe terenul politicei internaționale. Astfel mai multe organe maghiare au întreprins o campanie în contra României apropos de propaganda care s-ar fi făcând în Transilvania de pretinși irredentiști români, pentru a isca o mișcare în favoarea anexiunii acestei provincii la noul regat de pe Dunărea de Jos. Jurnalele în cestiune ar fi foarte încurcate, fără îndoială, dacă li s-ar cere să sprijine cu probe acuzațiunile ce le ridică în contra României. Dar de asta nici grijă n-au. În lipsă de argumente plauzibile, ele invocă un fapt de puțină importanță care s-a produs de curând la granița dintre cele două țări.

Nu e ridicol — urmează foaia — de-a considera asemenea fapte minime ca un indiciu de amenințări anexioniste române în Transilvania? Unele foi austro-ungare citează, spre a sprijini acuzațiile lor, limbajul ostil monarhiei Habsburgilor a o seamă de organe ale presei române.

Dar acestea n-ar putea răspunde reamintind amenințările de cari gemeau foile austriace și ungurești cu ocazia cestiunii Dunării? Dacă presa română respinge cu viociune pretențiile ce le crede de natură a compromite interesele legitime ale țării în această cestiune, e un cuvânt de-a acuza România că voiește să-și anexeze Transilvania?

O acuzație și mai fantastică încă a fost închipuită de unele gazete din Pesta, cari au pretins că generalul Ignatief ar cheltui sume considerabile pentru a întreține agitație între populațiunile nemaghiare din Ungaria și că guvernul unguresc au adresat prefecților o circulară chemând atenția lor asupra acestui fapt și obligându-i de-a încunoștiința administrația superioară îndată ce vor descoperi urmele unei asemenea agitații.

„Daily Telegraph“ în fine consacră asemenea câteva observațiuni activității unei pretinse „Românii irredente“. Foaia engleză zice că agitația „Irredentei“ e în adevăr de natură a produce neliniște și a cauza supărări autorităților imperiale și regale, dar că ea nu află simpatie deosebită nici între românii de dincoace nici între cei de dincolo de Carpați și că nici au fost învrednicită de aprobare sau sprijin din partea regelui Carol sau a consiliarilor pe care-i onorează cu încrederea sa. Frica cronică și fantastică de țăranii români că într-o zi s-ar ridica și s-ar răzbuna sângeros de toate suferințele și de apăsarea ce-a avut a o suporta sub domnia maghiară, o frică care, de la memorabilul an 1848, împle mica minoritate de maghiari în Transilvania cu spaimă și îngijire și a introdus o dușmănie și oțărâre nenaturală între cele două rase, ar fi încetat demult dacă în Pesta nu s-ar da ascultare știrilor neroade iscate din când în când despre introducerea pe ascuns de arme din Țara Românească în Transilvania și despre pretinse încercări a unor agenți români de-a isca o insurecțiune pentru scuturarea jugului maghiar. Guvernul maghiar însă dă o serioasă atenție zgomotului van al unor intriganți obscuri, cari în țara lor proprie nu au nici o însemnătate, precum și intrigilor unei partide din România compuse din patrioți sanguinici și din democrați vicleni în serviciul Rusiei, al cărora scop constant e de-a împiedica o apropiere francă și sinceră între cel mai tânăr dintre regatele europene și puternicul său vecin austro-ungar. Guvernul din Pesta manifestă în privirea aceasta o nervozitate care, în împrejurările de azi, nu e la locul ei.

Ungaria s-ar fi pus pe un punct de vedere mult mai demn dacă ar fi primit sincer și fără preocupare amenda onorabilă oferită de România pentr-o neînsemnată împresurare de graniță de care s-a făcut atâta zgomot în Pesta decât de-a insista ca această afacere meschină să fie dată în seama unei comisii formale româno-ungare.

În unul din articolele sale polemice „Pesther-Lloyd“ întreba ce-ar zice Anglia în cazul unei împresurări de graniță?

Iată ce zice Anglia: Că ungurii și presa neroadă redijată de jidani fac zgomot pentru niște gogorițe inventate de ei înșii.

❦

[22 august 1881]

Răul de căpetenie al organizării noastre sociale este posibilitatea ce se dă străinilor și păturei de feneanți, grecotei, franțuziți, bonjuriști, demagogi de-a exploata poporul sub o formă ori sub alta.

Asta e cheia tuturor relelor și tuturor suferințelor, acesta cuvântul cu care se dezleagă cimilitura putrejunii sociale și politice din România.

Posibilitatea dată unor nulități și unor parveniți de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsueli; posibilitatea constituțională dată unor oameni de proveniență incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensație, iată răul, incurabil poate, al organizației noastre.

E evident că averea nu se poate câștiga decât sau prin muncă directă, deci prin întrebuințare de forță musculară sau nervoasă, sau prin fructificarea muncii capitalizate, prin capital. Când vedem milionari roșii, Stolojan, Carada etc., făcând avere fără muncă și fără capital nu mai e îndoială că ceea ce ei au au pierdut cineva și au pierdut-o fără compensație. Tertium non datur. Nu există alt izvor de avuție decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul, fie legal, fie ilegal.

Rolul muncii intelectuale e foarte mare în ordinea economică.

În adevăr un drum făcut de inginer a înlăturat sute de piedici din calea carului cu grâu, i-au ieftenit transportul, l-au făcut mai capabil de concurență, i-au dat o mai mare siguranță că munca cuprinsă în el va fi răsplătită.

Un agronom care ar deprinde pe un țăran cum, cu aceeași cheltuială de forță musculară, să producă de două, de trei, de zece ori mai mult, cum cu aceeași cheltuială de forță musculară să-și satisfacă de zece ori pe atâtea trebuințe i-a făcut țăranului un serviciu care trebuie răsplătit. Un om de stat care cheltuiește o sumă bugetară în mod productiv, încât suta cheltuită corespunde într-un loc oarecare cu o mie în producțiunea publică, a făcut un serviciu care trebuie plătit. Clasele dominante cată deci să compenseze prin muncă intelectuală onestă și intensivă cheltuiala de muncă musculară ce le susține.

Cu totul altfel sunt raporturile la noi.

Trecerea din clasele de jos în cele de sus nu e reglementată prin nici un fel de organizație. Chirițopol din slugă se face prefect; oameni inculți, incapabili de-a munci, incapabili de-a pricepe un adevăr, fac demagogie, fură prin subrepțiune și amăgire voturile alegătorilor, devin oameni politici și dau iamă bugetului. Fără știință, fără merit, fără muncă, mii și iarăși mii de indivizi de proveniență străină se superpun poporului românesc, toți având dreptul constituțional de a trăi din buget, toți având numai exercițiul acestui drept. Un singur ziar ne-a înțeles unde batem, ziar redijat de tineri izraeliți. „Cestiunea e socială“ a zis acea foaie, și-n adevăr așa este.

Oare acest popor românesc n-are altă misiune pe pământ, altă rațiune de-a fi, alt înțeles decât de-a vota pensii reversibile, de-a plăti din sudoarea sa milioanele câștigate prin cumpărarea cu 60 la sută a unor hârtii ce nu făceau decât 20 la sută, a îmbogăți pe evrei prin băutura de rachiu otrăvit, a plăti lefurile și diurnele Caradalelor — și a munci totuși numai cu plugul lui Radu Negru, incult rămânând ca-n vremea lui Radu Negru, dar mai sărac, mai rău hrănit și înainte de toate bolnav, ceea ce nu era în vremea lui Radu Negru? Acest popor nu este decât o masă de exploatat, o vacă de muls pentru străinii de toate soiurile, o vită de plug pentru a susține luxul, incuria și corupția Caradalelor, feneantismul și cocoteria, absenteismul și morbiditatea unor pături neistorice, superpuse lui fără a-i face nici un serviciu în schimb?

Iată cestiunea cea gravă, cea mare.

Regimul vechi, rău ori bun, nu discutăm, avea o calitate necontestabilă, o calitate care-l justifica în ochii tuturor: el nu costa nimic sau aproape nimic. Tradiționalul galben găurit al vistieriei pe care-l plătea orice cap de familie n-a sărăcit pe nici un țăran, n-avea nici o influență asupra regimului său alimentar, era la dreptul vorbind prețul unui berbece și aci se încheia totul. Din acest tradițional galben găurit se plătea școala, care era mai bună decât cea de azi, administrația, rea fără îndoială, dar mai puțin venală și cupidă ca cea de azi, judecătorii, mai puțin străini decât cei de azi, și mâna de cenușeri și coate goale, mai puțin exigenți și mai modești decât cei de azi. Țăranul nu era de batjocura subprefectului, a primarului, a notarului, a perceptorului, tot oameni din oraș, tot lepădături ale ulițelor, tot esploatatori direcți ori indirecți ai lui. Vornicul, care nu știa nici scrie nici citi, vătămanii, bătrânii satului adunau darea repărțită în proporție cu venitul fiecăruia, vornicul ducea banii la casierie; niciodată sau aproape niciodată un ban al statului nu era atins de acești oameni atât de simpli, atât de drepți, atât de iubitori de orânduială și de cinstiți.

Ce e azi?

Lăsăm pe d. A.V. Millo să descrie, după esperiența sa zilnică, starea de lucruri:

S-au grămădit pe capul lui atâtea soiuri de dări încât el nu mai înțelege nimica.

Dare pentru căile de comunicație, prestație județeană, prestație comunală, patente, zecimi județene, zecimi comunale, produse din urmăriri etc.

Țăranul se uită la recipisa care i-o dă perceptorul și, oricât îi vei explica, el nu este în stare să-și dea seamă pentru ce sunt impuse toate aceste dări și să cunoască lămurit cât are să plătească. Perceptorul poate să-i pretindă oricât de mare sumă, el nu va fi în stare niciodată a-i face cea mai mică observație. Tot ce-i rămâne este să deschidă punga și să-i lasă să ia cât va binevoi, cât se va îndura. Aceea ce este și mai trist e că, pe când se crede că s-au plătit de toate dările, că au scăpat de toate angăriile, cum le numește el, iar vine perceptorul și-i mai cere să-i mai plătească … rămășițe din exercițiile expirate, prețul păpușoilor împrumutați de stat la 1866, prețul păpușoilor de rezervă. Ce o mai fi și aceste, domnule? întreabă el, se scarpină în cap și în cele din urmă iar deschide punga.

Și în adevăr, când cercetezi bine ce sunt toate aceste rămășițe, te convingi că cea mai mare parte nu sunt alta decât bani furați de perceptori, pe cari țăranul i-au plătit o dată, dar din cauză că nu i s-au dat recipisă sau că el au pierdut-o și nefiind trecute plățile în roluri, nefiind sușile niciodată față pentru a se putea controla, după 10-15 ani el este apucat să plătească din nou. Asemenea păpușoii de rezervă, păpușoii cari se zice că le-a împrumutat lor statul la 1866, toți aceștia sunt primiți de primari, de consilieri, fără ca să fi împărțit la țărani o baniță măcar.

Toată lumea cunoaște aceste abuzuri, aceste hoții, se găsesc chiar reclamații de ale țăranilor. Perceptorii, primarii însă din acele timpuri fiind morți, fugiți, insolvabili și alții achitați de tribunale, țăranul trebuie să plătească numaidecât pentru singurul cuvânt „că statul nu poate să rămâie păgubaș“.

Nimeni nu-și poate închipui la câte abuzuri, la câte necazuri, la câtă sărăcie dau ocazii asupra țăranului mulțimea acestor soiuri de dări, de rămășițe, și neputința în cari se găsește de a putea controla el singur dacă în adevăr trebuie să plătească sau nu sumele cari i se cer necontenit de perceptor.

Toate aceste abuzuri constituie însă pentru el o dare îndoit de mare decât aceea care e obligat a o plăti după legi către stat.

Mai putem adăogi abuzurile cari s-au făcut și se fac necontenit cu scăderea monezilor. Până mai dăunăzi cu moneda rusească, astăzi chiar galbenii austriaci, mai ales în Moldova, unde nu sunt decât găuriți și șterși, francii franceji, italieni; asemenea pagubă ce sufere țăranul în toate afacerile lui din cauza lipsei monezii de aramă, de un ban și doi. Toate aceste formează pentru el o dare cel puțin de 10-15 lei pe an.

Țăranul nu cunoaște niciodată lămurit cifra impozitelor ce trebuie să plătească, fiindcă aceasta variază mai la fiecare trimestru; el se crede dar totdauna înșelat, cel mai bogat chiar stă în cumpănă dacă trebuie să-și plătească dările. De aici vine că încasările se fac atât de neregulat, statul se găsește necontenit în dificit și totdauna silit să calce cele mai sacre principii ale Constituției noastre.

Și în adevăr, nimic mai barbar, nimic mai rușinos decât a se vedea că într-o țară constituțională, unde libertatea individuală a domiciliului se zic a fi respectate, unde există o lege după care, pentru împlinirea dărilor, nu se poate ataca decât averea, după cari gradele de urmărire nu se pot face oricărui contribuabil decât prin somații în scris, și cu toate acestea țăranilor, cari compun două treimi din nația noastră, li se cer dările cu execuțiile și schingiurile cele mai cumplite.

Perceptorii se preumblă, își caută de interesele lor mai tot anul și nu-și dau niciodată osteneală să urmărească încasarea dărilor regulat, în fiecare trimestru.

Guvernul și toți agenții lui, învăluiți și ei de politică, lasă să treacă luni de zile fără ca să se gândească la încasarea regulată a dărilor. Casa statului găsindu-se de-o dată goală și în neputință de a putea face față cheltuielilor, miniștrii dau ordinile cele mai aspre, prefecții concentrează sute de dorobanți și călărași și pornesc o adevărată expediție militară asupra comunelor rurale.

Aceste expediții se fac de obicinuit mai ales în luna lui septemvrie, crezându-se că, precum în câteva județe, tot astfel și în toată țara țăranul ș-a strâns toată recolta și are bani. Nimeni nu se îngrijește să cerceteze, să afle că două treimi de țărani nu au semănat decât porumb, că temeiul culesului porumbului nu este decât în octomvrie, că chiar atunci păpușoii sunt încă verzi și nu pot fi măcinați, că ei trebuie să stea în coșare sau pe poduri luni de zile ca să se usuce și să-i cumpere cineva, că țăranul, pentru hrana lui sau pentru ca să aibă câțiva lei de cheltuială, trebuie să usuce la soare câteva baniți. Nimeni nu vrea să aibă în vedere că în luna lui septemvrie, mai ales în județele de la poalele munților, tot fânul, toate ovezele, hrișca este încă pe câmp.

Pe când bietul țăran dar nu știe cum s-ar scula mai de dimineață, nu știe cum ar lucra mai repede cu toată familia lui ca să nu-și piardă puțina recoltă, ce i-au dăruit-o Dumnezeu, deodată năpădește în comună subprefectul cu execuție de călărași, de dorobanți, adună țăranii zile întregi pe la primărie, le citește feliuri de ordine, de circulări, feliuri de registre, de roluri din care țăranii nu înțeleg alta decât că i-au scos datori cu mii de lei. Călărașii, dorobanții se și împart îndată pe la toate casele acelora care nu pot să plătească toți banii.

Îndată ce aceștia ajung la casa țăranului le scot ușile de la casă, de la tindă și le duc la primărie. Copiii, femeia, tremură toată noaptea de frig.

Călărașii, dorobanții le iau mămăliga din ceaun, le taie găinile și le duc la cârciumă. Copiii, femeile încep a plânge; ei le îmbrâncesc, le bat. Întorcându-se de la cârciumă, i-alungă din paturile lor și se culcă ei.

Cum se face ziuă îi ia dinapoi ca pe vite și-i duce iar la percepție și, dacă peste noapte n-au găsit să plătească banii, ei îi bagă cu picioarele goale prin pâraie, prin spini, încalică pe gâtul lor, îi ung pe obraz cu baligă, cu noroi, în fine iscodesc tot feliul de batjocuri, tot feliul de schingiuri.

Copiii, femeile umblă și ele sărmanele împrejurul bărbaților, se smulg de păr, se bocesc, cad în genunchi; sărută picioarele dorobanților, călărașilor, primarilor, perceptorilor, se roagă să-i mai păsuiască până vor putea vinde ceva. Ei le înjură și le trimit să caute banii, iar călărașilor le ordonă să nu-i slăbească cu execuția până nu vor plăti toți banii, că așa au ordin de la prefectură. De unde vrei acum să plătească acești nenorociți câte 200 și 300 lei de fiecare, când ei, de ș-ar vinde și copiii, tot n-ar plăti banii câți li se cer?

În timpul acesta puțina recoltă câtă a rămas țăranului stă pe câmp nestrânsă, putrezește de ploi sau o mănâncă vitele fruntașilor. El sărmanul se zbuciumă, aleargă în toate părțile, urmărit de execuție, ca să poată găsi bani și în cele din urmă se duce acasă, disperat, și, în bocetul femeii ș-a copiilor, își ia vaca, boii, așternutul, tot ce găsește, și le duce de le vinde cu cât se îndură să-i dea cineva. Cârciumile, primăria, satul gem atunci pline de precupeți, de măcelari cari au alergat de prin orașe, de prin toate unghiurile, anume ca să cumpere averea, munca țăranului pe nimica.

Ți se sfâșie inima când vezi cum acești nenorociți, cari necontenit îi numim națiunea română, frații noștri, sunt tratați mai rău decât dobitoacele, și toate acestea se fac încă în numele statului român. Te indignezi când vezi că, cu toate că articolul 9 din legea de urmărire 'i scutește doi boi, o vacă, paturile, așternutul, îmbrăcămintea, nutrețul pentru două luni, semințele, cu toate acestea pentru țăran nu există lege, el este silit prin feliuri de schingiuri a-și vinde pe nimica cea de pe urmă vițică, cea de pe urmă baniță de porumb.

Cum vrei acum să nu sărăcească țăranul, să nu se descurajeze de a mai lucra când aceste invazii, aceste cruzimi se petrec pe capul lui regulat, în fiecare an?

Față cu această realitate strigătoare la cer, nemaipomenită în nici una din țările europene, ce zice „Românul“?

La 1848 națiunea răspunse cu iubire și avânt la apelul revoluției.

La 1857 ideile și dorințele națiunii izbutiră.

La 1859 puternica suflare a națiunii.

La 1866 națiunea etc.

La 1877 națiunea etc.

Care națiune? Pherekydis, Giani, Culoglu, Carada, C.A. Rosetti, Harama, Cariagdi, Caligari?

Această din urmă națiune, de proveniență foarte necunoscută, a urcat în adevăr bugetul cheltuielelor de la 20 la 120 milioane, l-au încincit sub domnia lui Carol Îngăduitorul; cum îl realizează de pe spatele națiunii adevărate se descrie mai sus.

Ei bine, când față cu această stare de lucruri țara întreagă strigă, când sarcina materială a sutelor de mii de Caradale improductive și corupte apasă producțiunea și bunul trai al țăranului, când oamenii caută cauzele organice ale acestor rele, ce găsește „Românul“ să răspunză?

Ia pasaje dintr-un articol al corespondentului nostru din Galați, falsifică înțelesul lor și spune că noi numim poporul care muncește și plătește noroi și vulg ordinar.

Nu poporul care muncește și plătește îl numim astfel. Pe demagogi, pe cei ce-l amăgesc și-l exploatează, pe lepădăturile orășenești cari au împânzit satele ca tot atâtea lipitori, cari bagă ura și invidia între țărani, cari-i întărâtă între ei și în contra proprietarului mare, acesta este vulgul ordinar, aceasta plebea superpusă poporului.

La ce gândesc roșii acum?

Știind că au răspândit în cele patru mii de comune ale țării cel puțin patruzeci cincizeci de mii de politiciani și de demagogi, știind că aceștia ar domina sufragiul universal dacă s-ar admite acesta, roșii voiesc sufragiul universal. Până și slabul control pe care-l mai au clasele culte și în adevăr naționale în afacerile publice, până și acela trebuie înlăturat. Domnia demagogiei fanariote trebuie eternizată, ideea statului creștin, ideea apărării celui slab trebuie înlăturată cu totul, furia câștigului, a exploatării, a amăgirii trebuie să se întindă asupra țării întregi.

Și, pentru că constatăm toate lucrurile acestea incontestabile, furia grecoteilor ajunge la paroxism, la delir. Citească cineva insinuațiunea din numărul de joi al „Românului“, că sincerii reacționari amenință pe rege cu asasinatul.

Asta-i culmea minciunii, culmea istericalelor grecești care i-a apucat acești apelpisiți după frecătura ce le-o tragem de câteva săptămâni.

Regele?

Dar oare d. Bălăceanu, ministru plenipotențiar al României la Viena, de „reacționari“ ori de d. Brătianu a fost însărcinat la 1875 să previe pe M. Sa ca să scutească țara de o crimă? Republicanii de la Ploiești, eroii militari ai nopții de la 11 fevruarie cutează a ridica o asemenea acuzare contra … reacționarilor?

❦

[23 august 1881]

„Corespondența politică“ din Viena a primit analiza unei note pe care d. Mancini, ministru de esterne al Italiei, a adresat-o în cestiunea Dunării ambasadorului italian din Londra, generalul Manabrea, și al cărei cuprins a fost comunicat contelui Granville. Documentul italian poartă data de 14 iunie și dezvoltă următorul șir de idei:

Se constată înainte de toate că guvernul italian nu și-a apropriat nicicând și n-a sprijinit propunerea pornită de la România ca să nu se proceadă la o hotărâre asupra instituirii unei comisiuni mixte până ce nu se va fi ajuns mai întâi la înțelegere asupra prelungirii Comisiei dunărene. Guvernul italian a văzut că această propunere a răsărit evident din dorința de a câștiga timp în cestiunea dificilă a comisiei mixte. Orice îndoială asupra atitudinii guvernului italian a dispărut, căci, în urma unei întrebări a celui britanic, el a răspuns espres că stabilirea unui drept de apel de la Comisia mixtă la cea europeană i se pare suficientă pentru a păstra legăturile ce sunt de dorit ca să existe între cele două comisii și că nu există prin urmare nici un cuvânt pentru a intra în discuția prelungirii Comisiei dunărene europene înainte de 21 aprilie 1882, adecă c-un an înaintea espirării mandatului ei, precum o prescrie articolul LIV al Tractatului de la Berlin.

Ar fi un act de „nejustificată neîncredere“ de a face să atârne consentimentul pentru instituirea Comisiei mixte de acea prelungire, de vreme ce stipulațiunea primită de toți că: „Comisia mixtă nu poate exista nicicând și în nici o împrejurare mai mult decât Comisia Europeană a Dunării“ e o garanție îndeajuns pentru activitatea legitimă a celei dendâi.

În privirea atitudinii Italiei față cu cestiunea întocmirii pozitive a Comisiei mixte se relevă participarea comisarului italian la elaborarea anteproiectului și împrejurarea că în instrucțiunea de iest-an dată reprezentantului Italiei s-au recunoscut și aprobat unele puncte ca fiind afară de orice discuție, precum instituirea unei Comisii mixte, participarea Austro-Ungarei la ea, deși nu e stat riveran, prezidiul acestei puteri.

Dar cestiunea votului preponderant al Austro-Ungariei în caz de paritate s-au accentuat mai cu seamă.

În principiu părerea Italiei nu putea fi nefavorabilă nici în privirea aceasta; dar preponderanța votului prezidențial trebuia pusă în legătură cu cestiunea garanțiilor necesare a se stabili pentru ca să se evite orice atingere a liberei navigațiuni din partea Comisiei mixte.

În privința oportunității unor asemenea garanții nu există nici o divergență de opinii, dar există în privirea formulării lor practice.

S-au făcut mai cu seamă două propuneri: una din inițiativa Germaniei, cealaltă din a Britaniei.

Germania a propus a se face deosebire între cestiunile de principiu și cele administrative și a se restrânge votul prezidențial la cele din urmă, pe când la cele dendâi să fie deschis dreptul de apel către Comisia Europeană cu putere suspensivă în caz de a se lua o hotărâre cu simplă majoritate de voturi.

Cestiuni administrative ar fi, după propunerea germană, toate cele cari privesc serviciul intern al Comisiei, relațiile ei cu funcționarii și executarea reglementelor; pe când interpretațiunea acestor reglemente și hotărârea de cheltuieli nouă sunt a se privi ca cestiuni de principiu.

Propunerea engleză dorea la început un drept de apel necondiționat, cuvenit tuturor puterilor; însă guvernul italian nu tăinui ambasadorului englez din Roma că cererea aceasta pare a trece dincolo de mărginile unei îngrijiri legitime pentru libertatea navigațiunii.

Mai târziu, guvernul englez își modifică propunerea lui, eliminând din ea cestiunile administrative.

Deosebirea între cele două propuneri, care nu e deloc radicală, se poate rezuma în trei puncte:

1) Anglia recunoaște dreptul de apel tuturor puterilor; Germania însă numai membrilor Comisiei mixte.

2) Germania nu acordă drept de apel decât pentru hotărâri luate cu simplă majoritate: Anglia 'l recunoaște și pentru hotărâri luate în unanimitate.

3) Germania dorește o definire a priori a cestiunilor de principiu și a celor administrative, pe când Anglia lasă caz cu caz la apreciația Comisiei Europene a Dunării să judece în oaricari margini dacă cutare cestiune e de principiu sau administrativă numai.

Fiindcă din toate părțile există dorința unei înțelegeri echitabile și fiindcă, după opinia guvernului italian, puntele de vedere divergente nu esclud deloc posibilitatea unei înțelegeri respective, Italia speră că se va ajunge la o soluțiune. Pentru aflarea acestei soluțiuni ea oferă activitatea ei nepărtinitoare, care nu răsare din altă dorință decât din aceea de-a înzestra interesele comerciale pe Dunărea de Jos cu garanții potrivite.

„Pesther Lloyd“ constată din aceasta că Italia ia o atitudine mijlocitoare între cabinetele cu opinii divergente, nu vede însă rezultatul practic al activității cabinetului italian, căci, deși nota e datată de la 14 iunie, nu are aparența că situația în cestiunea Dunării s-ar fi schimbat.

În luna trecută încă lucrurile nu erau deloc mai favorabile.

Rezistența României se manifesta neînfrântă și găsea sprijin din partea Rusiei, Angliei și Franței.

Căderea Comisiei mixte părea pe atunci aproape inevitabilă și era vorba să urmeze disoluțiunea Comisiei Europene a Dunării.

E adevărat că disoluțiunea nu era o consecuență necondiționată și necesară a eșecului, dar Austriei i se prezinta considerațiunea dacă existența Comisiei Europene a Dunării mai are vreo valoare pentru ea, din momentul ce nu-i recunoaște interesele ei legitime pentru cursul de jos al fluviului.

Fiindcă însă după art. 54 al Tractatului de la Berlin puterile vor avea în curând să stabilească o înțelegere asupra prelungirii mandatului Comisiei Europene, iar asemenea înțelegere s-ar putea sfărâma de opoziția unei singure puteri chiar, nu este cu neputință ca în caz de-a nu se admite instituirea Comisiei mixte să i se puie piedici continuării Comisiei Europene a Dunării.

Pe aceste cuvinte se esplică — zice foaia din Pesta — ceea ce reiese și din nota cabinetului italian: propunerea României ca, înainte de toate și înainte de a se continua discuția asupra instituirii Comisiei mixte, să se stabilească o înțelegere asupra prelungirii mandatului Comisiei Europene a Dunării.

Românii voiau să-și asigure pentru orice caz existența Comisiei dunărene și apoi să aducă fără nici o altă considerație căderea Comisiei mixte.

Deodată cu analiza notei de mai sus ziarele comunică propunerile pe cari Franța le-ar fi făcând în cestiunea aceasta.

Ele ar fi în esență următoarele:

În toate cestiunile de principiu va decide Comisia mixtă, dar înainte de-a lua o hotărâre trebuie să se decidă prealabil dacă cestiunea pusă în discuție este sau nu de principiu.

Pentru conformarea cu această dispoziție Comisia Europeană deleagă pe unul din membrii ei, care ia parte la toate dezbaterile celei mixte. Funcționarea fiecăruia dintre membrii Comisiei Europene în calitate de delegat nu poate ținea mult timp, ci membrii statelor reprezentate în Comisia Europeană designați de ea cată să se perândeze în ordine alfabetică.

Dacă delegatului eventual cestiunea pusă în discuție i se pare o cestiune de principiu el o supune Comisiei Europene. În caz de neînțelegere în Comisia mixtă, delegatul celei europene are misiunea de-a face ca să se formeze o majoritate de voturi și numai dacă nu se poate ajunge la unire cazul în litigiu se va supune Comisiei Europene.

Aceste propuneri s-au pus deja în vederea Angliei și a Austriei.

Anglia a aderat la ele, Austria însă pregetă cu răspunsul. Foile din Viena dau guvernului consiliul de-a le respinge.

❦

[24-25 august 1881]

Și-au pierdut sărita confrații de la „Românul“.

Nu e vorba, adevăr mai crud decât cel pe care l-am spus în privire-le, că, la adecă vorbind, partidul pe care îl reprezintă e compus din străini veniți de ieri alaltăieri, cari au tot așa de puțin drept de a determina soarta României precum îl au evreii bunăoară, un asemenea adevăr nu le-a mai spus nimeni; el i-a durut și i-a amețit. Loviturile repezi și dupăolaltă câte au căzut din parte-ne asupra acestor titve incapabile decât de mistificări și neadevăruri le-au amețit, încât, neputând răspunde, neavând ce să răspunză ad rem, obiectiv, au început să aiureze, să vorbească în dodii și-n bobote, ca netoții ori ca surzii.

În urma acestei amețeli vedem curioase lucruri. Într-unul din numerile Pseudo-„Românului“ vedem acuzarea că reacționarii amenință pe rege cu asasinatul dacă nu-i va chema la putere.

Cari reacționari?

Când?

Unde?

Dar mai știu ei ce vorbesc când îi apucă istericalele fanariotice?

Mai ieri ne numeau pseudoînvățați și falsificatori ai teoriei Lamarck Darwin.

În adevăr, cine sunt învățați s-au întrolucat la redacția „Românului“. Descoperirea unităței ființelor organice, făcută în același timp de Goethe și de Lamarck, și legile diversificării acestei unități și ale evoluțiunii, teorie atât de splendid dezvoltată de Darwin, ne este nouă mai puțin cunoscută decât celor patru clase primare și coardei de violoncel care redijează „Românul“. De când cu răscumpărarea căilor ferate s-au deșteptat cumplit redacția din Strada Doamnei și Carada e în primejdia de a fi numit doctor al Universităței din Cambridge.

Dar, în sfârșit, ce suntem noi de vină dacă constatăm un fapt pe care nimeni nu îl poate contesta, că partidul roșu consistă în cea mai mare parte din străini (greco-bulgari) vicleni și malonești, incapabili de a se asimila rasei române, incapabili de a o pricepe chiar? Ne pare rău că așa este. Ne pare rău că pișicherlâcul și lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România; ne pare rău că tocmai clasa actual dominantă e incapabilă de știință, de arte, de adevăr, cu un cuvânt de orice activitate la care se cere o inimă dreaptă și o inteligență clară, ne pare rău că acești oameni, incapabili de o concepție puternică, duc statul din rău în mai rău, din espedient în espedient; dar nici suntem în stare a le lărgi craniile și a le face mai încăpătoare, nici a le lărgi piepturile încovoiate și a face bătaia inimei mai energică, mai liberă, mai generoasă.

În vechiul nostru obicei al pământului existau mijloace de înlăturare. „Om vrednic de râs și de ocară“ nu se putea face după olachale nici popă, nici ostaș, nici dregător; nici om însemnat de Dumnezeu cu darul șchiopătăciunii, a încrucișării, cu cocoașă ori cu un alt ponos.

Desigur că nu mai departe decât acum o sută de ani nu s-ar fi găsit vlădică român să popească vro mutră de patriot, nici Domn care să-i învrednicească cu vro dregătorie. Așa era lumea pe atunci, cuminte.

Azi, în vremea drepturilor imprescriptibile ale cetățeanului, nu putem opri ca ăl mai cocoșat să fie mai mare în gardă și să ajungem de râsul chioarei.

Pe zi ce merge însă istericalele bizantine se urcă crescendo.

Astfel în cel din urmă număr Pseudo „Românul“ ajunge a ne zice că nu ne-a crezut atât de răi și atât de cruzi încât să fim în contra înființării de spitale în sate.

N-aibă grijă „Românul“. Nu suntem în contra, ci pentru înființarea acestor spitale.

Dar asta nu ne oprește de a deplânge nenorocita necesitate de a se înființa asemenea spitale, cum nu sunt în nici o țară din lume. Deplângem că noii fanarioți au fost în stare a reduce poporul nostru la atâta mizerie materială încât asemenea așezăminte să fie necesare și ne îndoim totodată că ele ar putea fi mai mult decât un paliativ la rele a căror rădăcină e socială și politică.

Cauza morbidității țăranului român este esploatarea neomenoasă la care este supus în linia întâia din partea statului, în linia a doua de către mulțimea nenumărată de străini pe cari îi susține cu munca lui. Cauza e demagogia, care se hrănește din spinarea lui, uzura roșie, administrația roșie, sporirea bugetelor de cheltuieli ale statului, județene și comunale, prestațiunile făcute pe moșiile roșiilor, sărăcia ce urmează de acolo că i se fură timpul fără compensație, regimul alimentar rău; iar nu clima și epidemiile.

Sub aceeași climă poporul nostru era sănătos și sporea până mai alaltăieri, sub Mihai Sturza, sub Barbu Știrbei, sub Grigorie Ghica.

Dar el e bolnav și scade sub domnia a d-alde C.A. Rosettis, Flevas etc., scade de greutățile imense ce i le impune întreținerea unei xenocrații fără minte și fără inimă.

Iată ceea ce am zis și ceea ce repetăm. Amețeala în care au căzut redactorii foii fanariote nu-i justifică deloc și nu le dă dreptul de a ne atribui vorbe ce nu le-am spus. Nici am numit poporul ce muncește și plătește canalie. Pentru plebea superioară, pentru acele mii de demagogi cari trăiesc direct sau indirect din buget am păstrat acest epitheton ornans, pentru cumularzi, lefegii, agenți electorali plătiți, cârciocari și coțcari cari s-au vârât până și în comunele rurale; iată pentru cine păstrăm epitetul, nu pentru bietul nostru popor, pe care numai prefectul roșu d. Vidrașcu îl numește sălbatic într-o țară civilizată.

Ignoranța lui, sărmanul, e mai bună decât ignoranța pospăită a acelor redactori ai „Românului“ cari, prin frustrarea statului, grămădesc milioane și se gerează în oameni mari. Pentru acești ignoranți nesățioși se bagă țăranii în spini și pâraie înghețate manu militari, pentru a plăti rămășițe mincinoase sau plătite o dată unor tâlhari; pentru acești ignoranți se vinde patul, vaca, oaia, cenușa din vatra țăranului; pentru a plăti diurnele, recompensele naționale, pensiile reversibile, misiunile în străinătate a acestor ignoranți ce iau de pe țăran șapte piei și se vinde dator pe toată viața, de nu-i mai poate nimeni; ajuta, nici D-zeu din cer, necum un reversibil cu sticla de decoct de mușățel.

Iată răul și un rău la care desigur nu sunt de vină oropsiții și defăimații boieri. Pentru a ajunge cineva alături cu boierii trebuia să muncească, să se distingă. Pentru a fi mare om la roși se cere să fi comis vreo trădare, să te fi compromis, să fii imposibil altfel.

Atunci brațele marelui partid îți sunt deschise; deschisă calea la avere și influență

Dar de unde să-și facă această avere fără pierderea altuia?

Prin producțiune proprie?

Dar ce-a produs, ce-a învățat a produce Carada, Costinescu, Eliad-Cârciumărescu, Fleva, Stolojan, Pherekydis e tutti quanti? Nimic, absolut nimic. În ce bunuri de utilitate pot ei să prefacă materiile prime? Ce industrii, ce meserii au introdus în țară? Nimic.

Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni.

Dar acestea într-o țară cinstită nu fac parale, numai la noi se plătesc cu 120 milioane pe an.

❦

[26 august 1881]

Asupra vizitei făcute de contele Andrassy la Sinaia „Pesther Lloyd“ cuprinde un articol plin de ironie.

Întrevederea de la Sinaia s-a sfârșit, zice foaia din Pesta. Penny-a-liners, pribegii scriitori cu șirul din suita marelui om de stat, și-au făcut datoria, fixând pe hârtie în mod fidel toate amănuntele importante ale întâlnirii (și cari din ele nu ar fi importante?). Acum evenimentul aparține istoriei universale și generațiile viitoare vor data din ziua în care contele Andrassy a primit prietenos asigurările de grație ale perechei regale române schimbarea însemnată operată în relațiile României cu monarhia noastră. Dar și contimporanii se vor putea edifica de multe zicători cari, pornind din Sinaia, cutreieră țara. „E ridicol de-a crede că România voiește să atace monarhia noastră“ — această sentință nemuritoare a genialulului nostru om de stat (și cari din sentențele sale nu ar fi nemuritoare?) — cată să aibă un efect calmant! Cine nu simte cum piere deodată spaima paralizantă pe care ne-o inspira ideea că dorobanții n' așteaptă decât un semn pentru a se arunca asupra monarhiei fără apărare și neîngrijitoare spre a o anexa pur și simplu în numele regelui Carol! Și apoi, ce adevăr limpede e în asigurarea că România, formând o insulă în valurile slavismului, are interesul, comun cu noi, de a lupta în contra curentului slav? E atât de adevărat încât noi înșine am scris-o aceasta, opt zile înaintea revelațiunii din Sinaia. Nouă, se înțelege, nu ne plutea pe dinaintea ochilor decât ca o presimțire vagă, căci vederea noastră era turburată de închipuirea că românii, cu toată solidaritatea naturală de interese, se manifestă cu îndărătnicie ca cei mai hotărâți adversari ai Austro-Ungariei; dar privirea ageră a contelui Andrassy pătrunde, precum se știe, în cea mai internă esență a problemelor și înaintea minții sale care coordonează toate contrazicerile se dizolvă în armonie, deci va fi aflat desigur și cheia pentru enigma pe care guvernul român o dă Ministeriului nostru de Esterne de-un an și mai bine.

Toate acestea însă le-a vorbit și le-a făcut marele nostru om de stat, deși întrevederea sa cu regele României au avut un caracter privat numai, precum se întâmplă în genere între dinaști amici. Închipuiască-și cineva ce evenimente memorabile s-ar fi întâmplat la Sinaia dacă fostul ministru de esterne ar fi venit c-o misiune politică! E de plâns pentru de-a pururea că contele Andrassy n-a fost purtătorul unei însărcinări politice date de Escelența Sa ministrul afacerilor străine, baronul Haymerle, și că Maiestatea Sa Regele României și d. Rosetti au trebuit să se mărginească la un schimb de idei de caracter privat! Sau crede în adevăr cineva că faimosul nostru om de stat n-a urmat numai propriei sale inspirațiuni geniale, ci a avut o misiune politică? Ce insinuațiune! Pentru o lămurire cu guvernul român, pentru o misiune la Curtea regelui Carol, nu se incomodează un conte Andrassy! Un asemenea lucru îl poate face un om mult, cu mult mai mic! În patria primitivă a regelui Carol s-ar fi ales bunăoară pentru o asemenea misiune un vânător pădurar; la noi unde manierele sunt mai urbane, s-ar fi trimis un ambasador estraordinar sau un ministru plenipotențiar! Dar contele Andrassy! Fostul bărbat de stat conducător, omul trecutului istoric și al viitorului plin de speranțe? Ce idee oribilă! Nu! Contele Andrassy n-a avut nici o misiune, n-a putut să aibă nici una și, dacă a combinat, precum nu putea evita, plăcerea întrevederii cu discuția politică, desigur că a făcut-o din propriu impuls, întâi pentru ca să-i dea o mână de ajutor baronului Haymerle, atât de ocupat se vede cu regularea inventarului ce l-a primit în seamă; apoi, ceea ce e și mai mult, pentru a face și ca om privat un serviciu patriei sale, predispuind spre mai multă bunăvoință pentru Ungaria și Austro-Ungaria Curtea română și pe miniștrii români. Că i-a succes aceasta nobilului conte, că și-a câștigat un nou titlu la recunoștința și admirarea națiunii și a întregei monarhii, nici nu mai trebuie s-o dovedim. Și fiindcă așa este, vom încerca, în marginea modestelor noastre puteri, să combatem o mică neînțelegere care stă neesprimată pe buzele multora și care, din cauza generalei susceptibilități pentru asemenea erori, poate cauza oarecare turburare. Rolul strălucit și orbitor pe care-l joacă genialul nostru om de stat când, cu totul desprins, cu totul neatârnat și cu totul neinfluințat de sferele și ideile oficiale, pășește ca om privat pe terenul politicei esterioare ar putea să le pară multora nenatural, ca și când un soare suplementar ar întrece cu lumina lui pe adevăratul soare. Activitatea ministrului de esterne e foarte puțin zgomotoasă și nu se manifestă în mari efecte; baronul Haymerle merge liniștit căile sale; succesele și insuccesele sale nu au gură mare. Când apare în scenă figura istorică a genialului conte, înconjurată de lustrul ei specific, cu gesturile vii și cu atributele ei îndeparte strălucitoare, pentru ca, după proprie inspirație, fără considerație pentru actori și suflori, să intre de bunăvoie în cursul acțiunii dramatice nu trebuie să i se impună publicului naiv întrebarea: Cine joacă și cine dirige, care piesă e cea adevărată și care text cel autentic? Sau, pentru a continua în figuri în sufletele naive, a căror pricepere nu ajunge nicicând până la înălțimea geniului, nu se naște ideea unui soi de purtare gambettistă, ideea unui ministru neresponsabil, ce are parte de toate bucuriile zgomotoase, alături cu ministrul responsabil, care suportă tăcutele suferinți? Și nu se naște îndoiala dacă poate fi favorabil pentru activitatea ministrului de externe când, alături cu autoritatea sa, se mai arată o a doua autoritate, incomensurabilă și inaprehensibilă?

Considerațiile acestea pot să se nască pe ici pe colo; dar cât de deșerte ar fi! Înainte de toate trebuie să ne aducem aminte că, pentru întâia dată, contele Andrassy face să se vorbească în modul acesta de el. De când a părăsit Ministeriul de Externe s-a ținut cu totul departe de politica esterioară și nu vina sa este dacă perechea regală a României a voit în ruptul capului să le fie oaspe și că prin aceasta se nasc fel de fel de zgomote politice.

Dar în asemenea caz trebuie s-avem în vedere totdauna intenția unei acțiuni, și cui i-e permis de-a se îndoi despre fertilitatea intențiunilor contelui Andrassy? Un lucru e esclus din capul locului, acela că faimosul nostru om de stat ar fi fost împins la o asemenea ostentațiune, peste voia lui desigur, de motivul vanității și că vanitatea și-a dezvoltat în juru-i coada de păun, de-a pierdut perspectiva. Nimic din toate astea! Mulțumită Domnului, contele Andrassy nu mai are nevoie de-a fi deșert și, dacă — ceea ce e neimaginabil — el ar fi totuși accesibil unei asemenea înclinări, și-ar fi adus desigur aminte de cuvântul amicului său Bismarck că „vanitatea e o ipotecă, care îngreuie foarte mult mintea“. Tot atât de esclusă e ideea că ar voi să se impuie vederii „sferelor determinante“. Oricine și oriunde e cineva „determinant“ acolo e determinant și contele Andrassy, căci nepieritoare sunt în amintirea tuturor faptelor sale, cari zilnic îi proclamă gloria din nou.

Fără scrupul și plin de bucurie cată, după toate acestea, să ne dedăm cu convingerea că contele Andrassy a reprezentat la Sinaia interesele Ungariei și ale monarhiei în mod de sine stătător și neatârnat, dar cu efect și hotărâtor, și că ostilitatea română va înceta de acum înainte.

Și aceasta se acordă cu cea mai sinceră dorință a noastră. După întrevederea de la Sinaia nu putem decât repeta ceea ce-am zis înaintea ci: Prin comunitatea naturală a intereselor lor, românii sunt avizați la o alipire morală de Austria și, urmărind o politică de ostilitate față cu monarhia noastră, ei își taie ramura de sub picioare. Iar dacă se convertesc, fie prin intervențiunea contelui Andrassy, fie de bunăvoie, desigur că e timp ca o asemenea convertire să aibă loc. Escesele guvernului român au provocat o indispunere prea adâncă pentru ca o corectură repede să nu fie necesară. Cu atât mai penibilă a fost pentru noi atitudinea României când acest stat are de împlinit datorii de recunoștință către Austro-Ungaria cu mult mai mari decât oricare altul. Nu vom enumera din nou câte servicii le-a făcut românilor diplomația noastră, nici vom espune din nou cum ne-a răsplătit România aceste servicii. Bucuros le uităm pe amândouă dacă avem siguranța că s-a 'ncheiat era rătăcirilor de bunăvoie ale României. Dar această turnură cată să se manifeste în fapte, nu în vorbe goale. Timpul nu e depărtat în care lucruri concrete vor da ocazie României de a-și arăta arama — atunci vom afla dacă ea se afla în adevăr pe-o cale rătăcită sau dacă acțiunile ei răsăreau dintr-o sistematică rea intenție.

❦

[26 august 1881]

Duminică seara la teatrul Orfeu s-a dat prima reprezentație a d-lui I.C. Lugoșianu, un artist român transilvănean, cu concursul mai multor artiști și al elevilor Conservatorului. Tânărul actor și-a pus multă silință spre a mulțămi pe public și a și izbutit, dovadă desele aplauze ce a primit în piesa Moțul din Ardeal a fost cât se poate de bine.

În cântecul:

Vântul țipă, ploaia plânge,

Inimioara 'n min' se frânge

Că-n robia ungurească

Piere-o viță românească!

torente de aplauze au salutat pe d. Lugoșianu. Pe joi, precum am anunțat de ieri, sperăm a-l mai auzi și nu ne îndoim că publicul va căuta să încurageze pe tânărul actor care nutrește sentimente frumoase pentru românism.

❦

[27 august 1881]

„Pseudo-românul“, ca să esplice acuzarea că „reacționarii ar fi amenințând pe rege cu asasinatul“ reproduce din „Timpul“ un pasaj al unui articol ce ni s-au trimis din Galați.

Iată acel pasaj:

La 1735, când Voltaire susținea cumcă iubirea de binele public în Franța nu este decât o himeră și că francejii nu sunt cetățeni, ci o simplă plebe ordinară, Franța era cu mult superioară stărei actuale din România și, cu toate acestea, bunul dar imbecilul rege Ludovic XVI trebui să plătească cu capul, în ziua de 21 ianuariu 1793, nesocotita sa toleranță.

Regele Carol I al României n-ar trebui să piardă din vedere că legile naturii nu se pot altera, că prin urmare aceleași cauze aduc totdauna aceleași efecte.

Acest pasaj arată în adevăr cum un rege, bun de altmintrelea, dar fără prevedere a fost jertfa demagogilor pe care i-a ridicat din noroi.

Ca exemplu istoric ne învață că un rege cată să se păzească de-a face adiutanți și miniștri din eroii militari de la 11 fevruarie, din conspiratori de meserie. „Pseudo-românul“ însă face cu totul alte deduceri, căci iată ce zice:

Ce însemnează, oare această de nu cea mai clară amenințare?

„Timpul“ spune că regele Ludovic XVI trebui să plătească cu capul toleranța sa.

Regelui Carol I același ziar îi dă numirea de „Carol Îngăduitorul“, adică cel tolerant.

Ludovic XVI plăti cu capul toleranța sa.

Carol I e tolerant.

Și fiindcă aceleași cauze produc aceleași efecte, cum zice „Timpul“, concluziunea vine de sine și forțat în mintea oricărui om cu judecată limpede și dreaptă. Carol I va plăti cu capul toleranța sa.

Trebuință de mai lungi esplicațiuni nu este.

În adevăr nu e trebuință de explicațiuni mai lungi.

Prezidentul republicei de la Ploiești și eroul din noaptea de la 11 februarie, actual adiutant; fiul făclierului grec de Botoșani, asemenea erou al acelei nopți, actual delegat militar la manevrele din Franța; generalul de la Bacău, fost mai ieri ministru de război, sunt o dovadă că, dacă regele nu are din partea acestor oameni soarta celui francez, nu este a i se atribui lui. O stea fericită îl protege. Îngăduința celui ce răsplătește cu medalia Bene-Merenti pasquilurile îndreptate contra persoanei sale și cu ranguri militare înalte pe prezidentul republicei ploieștene care i-a proclamat detronarea, îngăduința aceasta e desigur egală, dacă nu superioară celei a lui Ludovic XVI.

Da, regele e tolerant cu conspiratorii și rebelii, tolerant cu Chirițopolii și Mihăleștii, tolerant cu xenocrația fără de minte și inimă.

Pericolul, amenințarea perpetuă e din partea acestor oameni pe cari îi tolerează, pe cari îi ridică din nimic. A constata acest pericol, a constata că regele se înconjură cu oameni a căror existență deja este o amenințare pentru stat și dinastie, a constata că redactorul „Republicei Rumâne“ și afiliatul revoluțiunilor de pe tot continentul e azi întâiul consiliar al M. Sale, va să zică a arăta de unde vine amenințarea, nu a amenința.

Mai mult. La 1875 roșii i-au trimis Domnului un anume delegat cu însărcinarea de-a-i spune să „scutească țara de o crimă“.

O amenințare clară, făcută M. Sale pentru a veni la putere.

Oare … reacționarii au făcut-o?

Am constatat, în studiile repetate asupra păturei de străini ce s-au superpus poporului român, că ea e incapabilă de-a discuta chiar.

Care inteligență onestă, ce cunoaște istoria Franței și a regelui Ludovic XVI, ar fi putut deduce din citarea acestui caz … că reacționarii ar amenința pe rege?

Reacționarii au fost aciia cu care Ludovic XVI s-a înconjurat? Reacționarii l-au amenințat? Reacționarii au fost cauza sorții lui tragice? Dar la ce discuție? Când un adevăr îi izbește, ei încep a răspândi în juru-le prin neadevăruri și sofisme, acel foetor caprinus, acel miros specific al unor inteligențe potricălite de vicii și bătrânețe de rasă, cu care nu se mai discută. I-a apucat istericalele; nu mai sunt stăpâni nici pe mintea, nici pe organele lor. Nimiciți moralicește prin adevărul că sunt străini; neputând inspira nici-o autoritate prin faptul că o capră, chiar decorată cu cordoane, e pur și simplu ridicolă, au ajuns de râsul și de batjocura neamului românesc care, după cum zice și Miron Costin, e un neam râzător de feliul lui. Nu le mai rămâne decât arma cea mai de jos a spiritului: minciuna și mistificația.

Neputincioase arme contra adevărului pururea deși târziu învingător, dar singurele ce le-au rămas.

De aci vorbe ca „monomanie, absurditate, poznaș, ziar de insulte, amenințări de asasinat, falsificarea lui Lamarck sau Darwin“ toate neputincioase în contra unui adevăr limpede ca lumina zilei, dovedit prin cărți gospod, răsdovedit prin realitate.

Când vom avea un cap a d-alde C.A. Rosetti împăiat, și l-am putea avea odată, căci, dacă perversitatea e nemuritoare, perverșii sunt muritori, îl vom putea trimite lui Wirchow sau lui Quatrefages să-l compare cu un simplu craniu de mocan de la Vrancea ori de la Breaza. Dacă învățații străini nu vor crede că-i mistificăm, că le-am trimis o căpățână de capră s-o compare cu un cap de om, să nu ne spuneți pe nume.

Când le-am spune însă că scorbura mică și găunoasă e a unui om de stat din România, iar craniul al doilea, larg și încăpător, a unui cioban de oi și-ar face cruce oamenii, ar înțelege de ce neamul românesc, numeros și inteligent, muncitor și îndrăzneț, nu poate ajunge în lume la poziția ce i se cuvine.

Cum să și ajungă când oceanul cel turbure de 'mprejurul insulei romanice au aruncat deasupra lui o spumă de stârpituri?

Ce-i pasă acestei spume cosmopolite de ființa istorică a României? Vorba lui Hamlet: „Ce e Hecuba pentru ei?“

Ce-i pasă, ce-i poate păsa unui C.A. Rosettis, unui Giani, unui Pherekydis, coborâtori din străini, în cari idei și sentimente nici pot prinde rădăcină, de vreme ce cad pe pământ sterp, de Țara Românească, de poporul nostru, de obiceiele ori de trecutul nostru?

Ca obiect de esploatat, ca vacă de muls, ca izvor de lefuri și pensii? Calea-vale. Vive la Roumanie!

Dar când e vorba de acea iubire adâncă și nestrămutată de neam, precum o aveau bătrânii, precum o avea Miron Costin, care-și punea creștetul sub sabie pentru a înlătura un bir nou, când e vorba de a apăra adevăratul popor românesc de esploatarea la care e supus, atunci adio Românie! Atunci 'i vezi alături cu jidanii cari scuipă moșnegilor de la țară în gură și le frig ochii deasupra tăciunilor; atunci sunt frați cu străinii și împart „mielul Paștelor“ cu ei.

Ei, acest adevăr vă doare, confraților, de ați ajuns a răstălmăci pasaje din articolele noastre și a vă face din nou meseria „înstrăinând pe oamenii țării prin pâre și năpăști de cătră Domnia sa“ precum zicea Radu-vodă.

❦ MOMENTE DE DISTRACȚIE — LITERATURA ROȘIE

[27 august 1881]

Dăm ca specimen următoarea poezie publicată de gazeta polițienească din Brăila „Vocea română“, datorită desigur penei unuia din numeroșii (?) redactori ai săi și desigur stâlp al partidului roșu din localitate. D. Prodanescu va deveni gelos de această producție literară.

       INDEPENDENȚA

            I
Am o țară, mult iubită,
România, independentă,
Ea era sub jug turcesc,
O! pământ ce eu îl slăvesc.

           II
Dar, armata românească
Cu virtutea strămoșească
Au luptat ca niște lei
Ș-au scăpat țara de ei.

A!!!

          III
Să trăiască Căpitanul
Carol, Rege și oșteanul
Căci cu a lui debacie,
Și a noastră vitejie,

          IV
Am scăpat din jug turcesc
Pământul cel strămoșesc,
Și mai repet încă o dată,
C-am o țară neatârnată.

A???

❦

[28 august 1881]

Asupra scopului, până azi nelimpezit, a vizitei făcute de contele Andrassy la Curtea regelui mai citim în oficiosul „Pesther Lloyd“ următoarele:

Călătoria făcută de contele Andrassy la Sinaia au reaprins interesul pentru România, care cam adormise de la cestiunea Dunării încoace. Nu doar că România ar fi chemată de-a interveni în mod mai activ în împrejurări, din contra, supozițiunea unei semnificări politice mai mari a României în Orient nu este liniștea, ci conflictul oriental. Pe cât timp nu există un contrast acut între Rusia și Austro-Ungaria, regatul încleștat între ele nu va ocupa în cosmosul lucrurilor orientale o poziție mai însemnată decât oricare alta din micile existențe de stat din cari se compune triangulul Balcanilor. Din contra, orice diferență între cele două imperii mărește în mod natural însemnătatea României. Căci e foarte îndoielnic dacă ea va juca pur și simplu rolul unei mingi între puterile ce se vor lovi, precum admit unii cu bonomie. A existat din contra totdeuna un partid în România și va exista pururea unul care e de părere că tocmai atunci va fi sosit momentul pentru noul regat de a-și da sprijinul unei puteri sau celeilalte când va fi vorba de-a pune un preț cât se poate de mare pe neutralitate față cu amândouă puterile rivale. Până la conflict, politica mânei libere; în timpul conflictului, încheiarea de convențiuni, pentru prețul cel mai mare ce se poate căpăta, iată formula politică a acestui partid. Acesta este partidul oportuniștilor politici și credem că această politică abia va fi având mai puțini aderenți între partizanii roșiilor decât între naturile mai predispuse pentru viața de stat ale albilor.

Nu mai e îndoială că contele Andrassy va fi avut în vedere împrejurarea aceasta când a întreprins călătoria la Sinaia. Am fi nedrepți cu politica practică dacă am crede că interesele materiale precumpănesc pe cele ideale; am fi nedrepți cu ea în România mai mult decât oriunde. Cu toate acestea înclinarea cu care e întâmpinată în România persoana contelui Andrassy are ceva deosebit și interesant. Contele Andrassy a fost între oamenii de stat austriaci și maghiari, cel dendâi care-a arătat oarecare bunăvoință și preveniență față cu națiunea română. N-a încurajat-o de-a dreptul la rezistență în contra puterii suzerane, dar nici n-a contribuit câtuși de puțin de-a lăsa să se continue târâș grăpiș niște raporturi cari scăzuseră din ce în ce la rangul unei goale formalități. În cestiunea drepturilor României de-a încheia tractate de comerț autonome, în cestiunea unui jus paciscendi autonom, contele Andrassy luă pentru prima oară o atitudine cu totul clară în cestiunea Orientului și lăsă să se cunoască că el nu vedea țintele dezvoltării într-o reconstruire a dominațiunii turcești peste țările doritoare de neatârnare, ci în realizarea independenței lor. Asta nu era nimic pozitiv încă și nu cuprindea decât o lature a concepțiunilor andrassyane în politica orientală. Dar era nemărginit de departe de acel conservatism care o împingea pe Austro-Ungaria odinioară de-a face servicii de jandarmerie pentru Turcia în acele locuri și de-a jertfi milioane pentru o politică care-i aducea ura celui tare fără a-i asigura măcar gratitudinea celui slab. Tăria politicei orientale se putea contesta deja; asupra tăriei politicei școalei sale nu mai putea fi nici o îndoială. Contele Andrassy nu era elev al lui Metternich. Bătrânului cancelar chiar cele moarte-i păreau conservatoare, pentru că liniștea-i părea conservatoare. Contele Andrassy simți, cu instinctul unei politice realiste, că a ține în picioare ficțiunile de care era plină cestiunea orientală nu însemna decât a mănține încurcăturile ei și a cultiva în mod artificial germenii unor nouă complicații.

Dacă cele ce contele Andrassy au făcut pentru România nu erau tocmai conforme cu litera Tractatului de la Paris erau cu atât mai mult în spiritul și condițiile de dezvoltare ale Orientului și îndeosebi în condițiile dezvoltării suzeranității Porții. El a fost cel dendâi care a arătat că o stare de lucruri hibridă precum se dezvoltase în România și-n Serbia nu mai era compatibilă cu interesele și cu problemele naționale ale acestor țări; ba incompatibilă chiar cu interesele bine înțelese și înainte de toate cu demnitatea Porții chiar. În aceste margini contele Andrassy poate fi privit în adevăr ca persoana conducătoare în acea luptă de idei care și-a găsit încheiarea formală în Congresul de la Berlin, prin declararea independenței statelor vasale de lângă Dunăre. Ne-ar părea bine dacă nu s-ar fi pierdut în România orice amintire a acestui fapt. Căci dacă, pe de o parte, contele Andrassy a fost omul de încredere al regelui Carol, pe de altă parte 'l și credem capabil de-a corespunde unei asemenea încrederi cu o deplină și necondiționată sinceritate și nu ne îndoim că va fi supus unei discuții anume relațiile României cu Austro-Ungaria și va fi arătat cu toată sinceritatea erorile ce le-a comis politica română tocmai în direcțiunea aceasta.

Înțelegem pe deplin de ce politica perfectei neutralități a României față cu Austro-Ungaria și cu Rusia numără cei mai mulți aderenți în regat și că e lăudată pururea în Camere ca adevăratul panaceu al viitorului României. E politica cea mai comodă, cea care cere o mai mică sumă de idei politice de sine stătătoare, cea mai plauzibilă, cea mai lesne de înțeles de toți.

Afară de asta ea mai lasă loc și pentru rezervațiunea mentală că, în momentul pericolului, tot te mai poți arunca în brațele celui mai puternic sau celui care oferă mai mult. Dar acest calcul se-ntemeiază numai pe ipoteza unei încordări între Austro-Ungaria și Rusia, care poate exista, dar nu trebuie să existe în mod necesar. Dacă Rusia și Austro-Ungaria ar fi dispuse de-a se înțelege asupra unei împărțeli a României neutrale, garanția în contra împărțelii de fapt ar sta poate în Tractatul de la Berlin, în dreptul public european, pretutindenea, numai în neutralitatea României nu. Dacă e vorba de-a se afla o garanție a integrității teritoriului României în politica proprie a regatului, atunci ea ar consista nu în neutralitate, ci cu atât mai mult în alipirea fățisă cătră o monarhie sau cătră cealaltă, cătră Rusia sau cătră Austro-Ungaria, căci numai o asemenea alipire scade pericolele unei înțelegeri pe deasupra corpului și existenței României, care nu oferă nimic niciunuia din vecinii ei, ci caută a ținea în eșec pe unul prin celalt.

Dacă s-ar fi recunoscut aceste în România, conform cu situația reală a lucrurilor, relațiile cu Austro-Ungaria s-ar fi pus demult pe o bază mai solidă și mai sănătoasă. Căci, din punctul de vedere al intereselor române, alegerea între Rusia și Austro-Ungaria nu poate fi dubioasă. Austro-Ungaria nu amenință nici dezvoltarea națională, nici cea politică, nici cea liberală a României. S-a făcut modă în presa română de-a vorbi despre siluirea elementului român din Transilvania, despre terorismul națiunii maghiare. Provocăm însă presa română de-a-face paralele cu Basarabia. Se va vedea atunci dacă poate fi vorba de deznaționalizare în Transilvania, unde românii se-ntăresc pe zi ce merge, sau în provinția mărginașă rusească, unde școalele lor se rusifică, unde preoți și mireni sunt trași cu toții pe același calapod rusesc. Maghiarismul nu e propagandist, slavismul da. Și dacă în Ungaria am și voi să facem propagandă, am începe-o oriunde mai nainte de-a o începe la români, în care nu putem ignora pe aliatul în contra inamicului comun, panslavist.

Se pare chiar că în Ungaria s-a avut prea mult în vedere aceste considerațiuni politice. Cu greu s-ar fi îngăduit îndealtmintrelea actele numeroase de prezumpțiune politică și de supraprețuire națională, precum le au manifestat România în raporturile ei cu Austro-Ungaria. Multe i s-au trecut cu vederea României, bineștindu-se că, într-o situație în adevăr serioasă și primejduită, înrudirea și conexitatea intereselor ei cu acele ale Austro-Ungariei vor aduce-o totuși în sfârșit în partea acestei din urmă. Dar să nu prea păcătuiască în București în direcția aceasta. Dacă vor insista asupra neutralității, atunci putem insista și noi în Austro-Ungaria asupra înțelegerii escelente cu Rusia, care ne lasă loc liber pentru orice represalii și, dacă e necesar, chiar pentru mijloace mai energetice în contra României. Se poate că România, într-o mare cestiune internațională ca a Dunării, să fi putut dispune de alianțe pe cari monarhia să nu le fi putut paraliza, dar în amănuntele relațiunilor de toate zilele nu poate aștepta asemenea ajutor și, dacă e vorba de șicane și vexațiuni, Austro-Ungaria le poate exercita mult mai bine și mai cu greutate decât micul vecin. Că am pierdut din respectul ce ni se cuvine, de la campania Dunării încoace, nu se poate tăgădui și trebuie să se facă ceva pentru restabilirea acestui respect.

Poate că reprezentațiunile contelui Andrassy sunt suficiente. Dacă nu — și contele Andrassy nu mai e azi ministru de esterne, autoritatea sa, oricât de mare, nu e decât aceea a unui om privat — dacă nu, atunci credem că e foarte cu cale de-a se repeta procedarea pe care baronul Haymerle au aplicat-o Serbiei. Tocmai pentru că Austro-Ungaria nu vrea nimic pentru sine în Orient și nu urmărește nici politica cuceririi de fapt, nici acea a subjugării morale a cuiva, trebuie să caute cu atât mai mult ca numele ei să fie respectat, ca dezinteresarea ei să nu fie confundată cu lipsa de voință, lealitatea și corectitudinea politicei ei c-o neglorioasă slăbiciune.

❦

[29 august 1881]

Mai zilele trecute era vorba de-un memoriu pe care-l pregătește guvernul în cestiunea Dunării și se zicea că acest act nu mai are nevoie decât de revizie și corectură din partea d-lui I. Brătianu pentru a începe ocolul lumii. Înainte însă de a-și începe călătoria guvernul pare a fi răspândit în străinătate oarecari indicii asupra cuprinsului lui, „Gazetei generale“ din Augsburg i se scrie, bunăoară, din Viena că guvernul nostru face a se acredita unele știri asupra atitudinii lui viitoare cari netezesc calea unei înțelegeri între Viena și București.

Din sfere oficioase în aparență se asigură că România nu va mai combate instituirea unei comisii mixte, că e gata a primi să se compună în modul propus de Austria, pe care-l combătea pe cuvântul că Austria nu e stat riveran; ba că aprobă până și pretențiunile cabinetului din Viena privitoare la prezidiu, numai dacă i se va face regatului concesiunea ca, de-a lungul țărmului lui întreg, poliția fluvială să fie a lui și ca numai el să aibă a executa aci ordinațiunile Comisiei mixte.

Cabinetul din București n-a făcut încă în mod oficial propunerile acestea; dar dacă le va face, precum se poate deduce din informațiunea oficioasă de mai sus, atunci s-a creat baza unei înțelegeri pe care Austro-Ungaria nu va ezita s-o folosească.

Se speră în Viena că, îndată ce se va fi durat o punte peste prăpastia ce separă în cestiunea Dunării pe România de monarhia austriacă, va fi posibilă și înțelegerea cu Anglia și Rusia așa încât, până în septemvrie, se va ajunge poate la soluțiunea în principiu măcar a cestiunii în litigiu.

Cabinetul din Viena îndeosebi stă și azi neclintit pe același punt de plecare pe care-a stat din capul locului. El nu insistă asupra anteproiectului pur și simplu; e gata de-a intra în tranzacțiuni, lucru de care-a dat dovadă admițând propunerea mediatoare a Germaniei; dar e hotărât, azi ca totdauna, de-a accepta numai o soluțiune de acelea cari n-ar atinge interesele, fără contestare mari, ale Austriei pe Dunărea de Jos.

Ceea ce cabinetul din Viena are neclintit în vedere se poate rezuma în două cuvinte: sau o soluțiune admisibilă sau nici o soluțiune. În cazul din urmă ar rămânea se 'nțelege status quo; la mănținerea lui n-ar fi de vină Austro-Ungaria, ci și puterile acelea cari, prin opoziția lor în contra cererilor justificate ale Austro-Ungariei, au făcut cu neputință acordarea. Continuând status quo interesele Austro-Ungariei ar mai fi adăpostite decât dacă i s-ar da cestiunii Dunării o soluțiune precum o voise puterile în opoziție.

Tot în legătură cu cestiunea Dunării se pune publicarea notei d-lui Mancini, ministrul de esterne al Italiei, în coloanele „Corespondenței politice“ din Viena. Ea a avut, se vede, scopul de-a dovedi opiniei publice că Italia e gata a împlini una din condițiile ce i le-a pus Austria pentru intrarea ei eventuală în alianța austro-germană. Nota e veche de două luni și jumătate, n-are decât valoare istorică, dar dovedește limpede că Italia e în cestiunea Dunării în partea Austro-Ungariei. Mancini, luând în cestiunea Dunării partea Austriei, lucrează pentru apropiarea în perspectivă: și face un mare serviciu cabinetului din Viena, pe care cestiunea nedezlegată o apasă ca un vis aievea.

Nici vizita contelui Andrassy la Curtea română nu e străină de Dunăre, oricât de multe și mari asigurări ar da contele că nu s-a dus la Sinaia decât ca simplu particular, urmând unei invitări grațioase a regelui. Toată punerea în scenă a vizitei din partea Curții române se opune ipotezei că ar fi fost cu totul privată, depărtată de orice scop politic. Ba se poate ca vizita să fi avut un scop politic cu urmări mai depărtate decât numai înduplecarea României în cestiunea Dunării și dispunerea ei în favoarea propunerilor austriace.

E foarte semnificativ modul în care scrie „Ellenör“, organ ministerial, al cărui redactor, Czernatony, stă în relații și cu contele Andrassy și cu d. de Tisza.

El scrie cu entuziasm despre națiunea română, în care vede pe aliatul natural al poporului unguresc, în fața Rusiei mai cu seamă, care nu vrea nici binele Ungariei, nici al României. Oamenii politici serioși din România, zice foaia ungurească, prețuiesc și doresc amiciția Austro-Ungariei și văd în existența unui stat unguresc puternic o garanție de căpetenie pentru națiunea română. „Pesther Lloyd“ vorbește însă aspru de România, dar înțelesul predicelor lui de spăsenie este că, în conflictul fățiș între interesele rusești și cele austriace din Orient, micile state din Orient nu pot ocupa o poziție neutrală, ci trebuie să se hotărască sau în dreapta sau în stânga: cine nu e pentru noi, e contra noastră.

„Ellenör“ are cuvinte blânde, „Pesther Lloyd“ vorbește serios, amenințător chiar — dar amândouă foile voiesc aceleași lucruri și pentru aceasta pare a fi venit contele Andrassy la Sinaia.

Rezumând știrile aceste privitoare la cestiunea Dunării și la scopul vizitei contelui Andrassy la Sinaia, nu putem decât regreta că penele oficioase din București ne lasă în întuneric asupra situațiunii. Nu e în adevăr cu neputință ca drama de la Livadia să afle un epilog în vizita de la Sinaia, ca, fără zapis și chezășie, țara să fie aruncată din nou în alianțe păgubitoare atât pentru ea cât și pentru neamul românesc în genere.

Politica brevi manu, fără consultarea instinctelor de conservare ale țării, e de modă în sferele noastre determinante. Vom avea ocazia să mai vorbim de avantajele problematice și de inconvenientele serioase și reale a simpatiilor cu cari guvernanții noștri vor a ne ferici din partea d-nilor maghiari.