Din periodice/Din Timpul, august 1882

←Din Timpul, iunie-iulie 1882

Din periodice de Mihai Eminescu Din Timpul, august 1882

Din Timpul, septembrie 1882→

❦

[3 august 1882]

„Luptătorul“ din Focșani, în numărul său de la 30 iulie, comunică următoarea publicațiune a perceptorului din comuna Odobeasca, plasa Marginea de Sus, jud. R. Sărat.

Subsemnatul, agent de urmărire perceptor, conform art. 12 din legea de urmărire, fac cunoscut printr' aceasta că în ziua de 25 iulie până la 2 august 1882, la ora 10 de dimineață, se va vinde prin licitație la primăria comunei Odobeasca, din plasa Marginea de Sus, județul R. Sărat, obiectele ce s-au sechestrat pentru neplata dărilor datorite din contribuțiuni directe, răscumpărarea clăcii, prestațiuni județene și altele. Obiectele sechestrate sunt:

51 vaci, 8 boi, 88 mânzați cu mânzate, 2 cai, 15 iepe, 5 noateni, 13 capre, 5 iezi, 83 oi, 12 miei, 3 berbeci, 5 râmători, una căruță de boi nouă, 1 sucman, 3 căzi, 2 antale, 1 claie cu fân, 28 locuitori cu brațele, cari se vor da cu luna sau cu ziua până la acoperirea datoriei ce debiteză către stat, și 455 pogoane pământ după legea rurală, în care pământ sunt diferite roade, adică vii, livezi de pruni, meri, peri și fân.

Semnat agent A. Comănescu

(No. 26 din 13 iulie 1882)

Toate foile din Capitală au publicat și comentat actul de mai sus, esprimându-și indignarea și mirându-se de acest lucru, la întâia vedere neauzit.

Vedem aci o scoatere în vânzare din partea fiscului cu totul egală cu cele din vremea fanarioților: vacă, bou, mânzat, cal, mânz, capră și ied, oaie și miel, sucmanul de pe om, carul și căruța, cada și butea, totul se vinde și, când toate aceste nu mai ajung, se scoate în vânzare… ce?

Locuitorul, care va fi închiriat de cătră stat ca vita, cu luna sau cu ziua, până la acoperirea datoriei. Peste aceasta se scot în vânzare pogoanele de pământ a căror inalienabilitate e garantată de Constituție și de legea de împroprietărire.

Ce zice „Românul“ la acest specimen de percepție liberală?

Ce zice? Băieții cari-l redijează n-au ochi să citească. În loc de-a constata de ce natură sunt dările neplătite: contribuțiuni directe, răscumpărarea clăcii, prestațiuni județene și altele, se leagă de capitație. Capitația nu este justificată. Capitația amânduror țărilor, pe când nu exista nici o altă dare, constituia abia a douăsprezecea parte a bugetului actual de venituri și nu se va găsi un singur caz, de la gonirea fanarioților până la reabilitarea lor de acum pe cale piezișă, în care un om să fi fost vândut rob pentru capitație. A pune aceste vânzări monstruoase în socoteala capitației, a dării celei mai mici și mai neînsemnate, este un act de estraordinară rea credință și o apucătură pentru a ascunde adevăratul izvor al răului și a-i substitui o cauză fictivă.

Deși caută să fim mulțămitori presei întregi pentru că în sfârșit au început a da alarmă în privirea aceasta, constatăm pe de altă parte cu părere de rău că, mirându-se în mod atât de estraordinar de acest act, dovedește că puțin cunoaște țara.

În realitate, de când bugetul nostru au ajuns la cheltuieli de 110 și 120 de milioane, dările nu se mai percep nicăiri decât în modul arătat mai sus, căci acest mod e introdus de roșii încă de la venirea lor la guvern, în anul 1866. De atunci deja s-au introdus practica de a mâna satul ca pe o turmă la arendașul protejat de guvern și de a angaja cu de-a sila pe fiece locuitor în socoteala dărilor pe cari le avansa arendașul. Căci cine nu poate rămânea dator nici în daraverile sale private, nici ca datornic al statului este românul. Dacă un grec sau un jidan nu-și poate plăti datoriile dă faliment și s-a încheiat. Dacă nu-și poate plăti dările, i se constată insolvabilitatea și s-a încheiat asemenea. Țăranul trebuie să plătească. Un om poate fi oricât de necinstit în țara aceasta, el poate lua o moșie a statului fără a plăti arenda pe ani de zile: statul va pierde pur și simplu suma ce i se datorește. Dar ceea ce țăranul ar fi datorind acestui om se împlinește cu cea mai mare rigoare.

Dura lex, sed lex zice „Românul“? Nu legile sunt însă de vină la toate acestea, ci starea societății. Când vedem deasupra unui popor sărac, incult și nenorocit, superpuindu-se milioane de mijlocitori și de cocote, când vedem luxul și desfrânarea unei clase întregi, a cărei singură cunoștință constă în a scrie neortografic și a citi, când socotim sutele de milioane cu care se întrețin clase improductive și netrebnice cată să deducem neapărat că pensii reversibile, câștiguri din răscumpărări, misiuni, diurne, cumul, toate trebuiesc plătite în ultima linie prin sudoarea omenească, prin muncă omenească. Și fiindcă producțiunea actuală nu mai ajunge spre a acoperi bugetul Sodomei și Gomorei, spre a întreține lenociniile stăpânitorilor, de aceea se scoate la mezat până și persoana țăranului.

Și-n acest popor nenorocit nu se mai află destulă energie morală pentru a ridica securea și a se scăpa de asupritori. În toate provinciile Daciei lui Traian poporul autohton e o vită menită a ține în spate populații străine. În Ardeal muncește pentru ungur, în România pentru greco-bulgar și pentru jidan, căci zeci de mii de zile de lucru abia acopăr pensia reversibilă a unui grecotei, șampania băută cu comunarzii din Paris, mătasa ce îmbracă cocotele capitalei, monoclele ce armează ochii pornoscopilor, toată mlaștina aceasta etnică și morală, toată adunătura asta scursă din câteșipatru unghiurile lumii trăiește în ultima linie din vânzarea de brațe omenești cu luna și cu ziua, căci orice braț care nu produce nimic trăiește de la brațul ce produce ceva.

Iată în adevăr încă o frunză de laur în coroana lui Carol Îngăduitorul.

Despotismul, oricât de odios ar fi, totuși are mai multă îngrijire de popor decât republica străinilor din România, cu eticheta ei monarhică. Căci această republică nu are și nu a avut o altă menire decât a constitui din străini clase privilegiate, din român un sclav al lor. Adunături de rase degenerate, cari coboară zi cu zi mai jos pe scara organică, până ajung a se îngropa ca cânii și ca maimuțele, acestea domnesc asupra poporului românesc; pentru a plăti trebuințele lor, lenea, inepția economică și sterilitatea lor intelectuală, poporul românesc se scoate la mezat și se închiriază, asemenea catârilor și cailor de birjă, cu luna și cu ziua.

❦

[4 august 1882]

D. C.A. Rosetti e, se vede, în ajunul de-a pleca la Paris și de-aceea adresează un fel de enciclică de adio d-lor săi alegători și iubiților săi concetățeni.

În această scrisoare găsește ocazie a recapitula anume o seamă de lucruri pe cari le-a zis în trecut, a căror repetare în momente atât de solemne cată fără îndoială să fi având un înțeles escepțional.

D-sa zice că propaganda ce-a făcut-o e cuprinsă în programul de la 9 august 1857.

A trecut cam mult de-atunci, multe conștiințe și-au format și reformat profesiile de credință, încât ar fi fost interesant, pentru cititorul „Românului“ chiar, ca acel program vestit, pe care nimeni nu-l cunoaște, să vază din nou lumina zilei. D. C.A. Rosetti nu ni-l comunică însă, dar ne dă câteva pasaje din el, precum și din vestitele sale enciclice, tipărite acum un an și ceva.

D-sa a zis așadar:

Toți oamenii sunt egali dar nu și semeni; fiecare om trebuie să se lumineze necurmat și să 'nțeleagă că binele nu se dobândește printr-un om, printr-un guvern, printr-un dictator, ci prin unirea tuturor.

Ținta d-lui C.A. Rosetti va fi omul;

Fiindcă d-sa e pentru luminarea omului și a națiunii, se va sili a

smulge din mintea oamenilor închinarea la stăpân, sub toate formele și orișice fel de stăpân.

Astfel vorbește d-sa,

în această epocă în care națiunea este în toate atât de sus urcată încât căderea ei ar fi zdrobitoare.

Trebuie mai cu seamă ca țara să fie pătrunsă de un mare principiu pe cari foarte puțini îl înțeleg; acela că

o națiune salvată de un singur om se deprinde a nu mai cugeta, a nu mai lucra ea însăși. Ea cade sub jugul despotismului.

În fine d. C.A. Rosetti își încheie scrisoarea zicând că,

până ce nu ne vom face singuri afacerile, până ce n-om sili pe deputați să-și dea seama de actele lor, până nu vom preface legea electorală etc., nu vom merge bine.

Acestea le zice d-sa

în momentele cele mai zdrobitoare ale vieții și pe la sfârșitul ei.

Curios e în adevăr de-a vedea pe un om bătrân care-n viața lui a făcut numai politică găsind relele sociale acolo unde nu sunt și fiind cu totul orb pentru izvorul lor adevărat. D. C.A. Rosetti își ia adio de la alegători, le strânge mâna, poate a renunțat la mărire și deșertăciuni și cu toate astea nu se-ndură să-și calce pe inimă să spuie odată verde care e cauza răului, pe care trebuie s-o fi cunoscând.

Dacă d. C.A. Rosetti ar iubi această țară și acest popor măcar câtu-i negru sub unghie le-ar zice alegătorilor următoarele: „Oameni buni! Ce-ați zice voi dacă pe cancelarul Germaniei l-ar chema Pherekydes, pe miniștri Carada, Fleva și Chirițopol, pe ambasadori Pandrav ori Giani, ce ați zice, c-un cuvânt, dacă într-o țară în care pe toată lumea o cheamă Meyer și Muller, tot ce e deasupra sa clasă guvernantă, ar fi străin? Ce-ați zice? Ticălos popor, ați zice, osândit a munci ca vita pentru a hrăni străini, străini și iarăși străini“.

Dar oare ce e de zis pentru o țară în care pe oameni îi cheamă Bucur, Bodea, Codrea și Florea, Păun și Cătălin, Terinte și Pârvul, Ursu și Balaur, Lupu și Bărcan și unde pe clasele superpuse le cheamă Pehlivanidis și Zevzocopol, unde din grec dai în bulgar și din bulgar în grec?

Ce să se zică decât că ticăloasă țară și ticălos popor!

Și aceasta este epoca în care după d. C.A. Rosetti națiunea este în toate atât de sus urcată încât căderea ei ar fi zdrobitoare?

În adevăr sus urcată trebuie să fie o națiune ai cărei membri se vând ca vitele, cu ziua și cu luna!

D. C.A. Rosetti zice că ținta d-sale e omul? Da, orice om din lume, căci e cosmopolit în privirea tuturor; o singură rasă de oameni s-a bucurat de ura d-sale specială și de persecuțiune — rasa română. Între oamenii pe cari, cu patru clase primare, ba și mai cu puțin, i-a ridicat de la rachierie ori de la făclierie, din subcomisariate de poliție și de la corectura gazetei sale vom găsi tot soiul de străini, egali ca nulități, dar nu vom găsi un singur român.

D. C.A. Rosetti se teme de despotism, de salvarea printr-un singur om?

Doamne al veacurilor, unde e acel singur om?

Îl asigurăm de mai înainte că acel om nu va fi străin.

Unde e acel singur om să prețuiască plebea aristocratizată a d-lui C.A. Rosetti cu cât face, cu câte un capăt de funie de fiecare? Unde e acel singur om care să puie pe străini la locul lor, să curețe România de tot ce-a fost mai decrepit, mai ocolitor de muncă, mai stricat dincolo de Dunăre, de ciuma asta orientală? Unde e acel singur om, ca să nu mai vedem Pandravi și Caradale, Mihălești și Chirițopoli figurând în societatea română, ca să nu li se mai pară țara asta o colonie greco bulgară, o societate străină de esploatare, condusă de cel mai străin dintre ei, de d. C.A. Rosetti?

Dar să i-o spunem, spre mângâierea d-sale și a partizanilor, nu mai sperăm în venirea unui asemenea om. Acest popor românesc e atât de sărăcit, atât de amețit prin fraze, atât de căzut încât un asemenea om ar muri sub garduri, ca Șincai ori ca Avram Iancu, sau s-ar găsi cineva să-l vânză, precum pe Tudor l-a vândut sârbul Macedonski, și, în acelaș timp în care acel singur om ar zăcea în pușcărie sau la ocnă, tot unui C.A. Rosetti sau unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă, pentru c-ar fi scăpat țara de acel om. Glontele care a lovit în Barbu Catargiu trebuie să fi având pensie și decorație căci, din neam în neam, cei ce au vândut țările acestea, cei ce au trădat acest popor, aceia au fost destinși, aplaudați și populari.

Da, națiunea este în toate atât de sus urcată! Atât de sus încât statura oamenilor scade, că ei degenerează în maimuțe și încep a semăna cu Pantazi-Ghica; atât de sus precum nu putea fi nici în epoca fanarioților și cum n-a putut ajunge decât sub fiii Pazvangiilor și Cârjaliilor, sub urmașii bandelor lui Caragea ș' ale lui Ypsilant.

În mod general am spus demult că înmulțirea disproporționată a claselor improductive și împuținarea celor producătoare este răul de căpetenie, care devine și mai grav prin împrejurarea că consumatorii improductivi sunt aproape toți străini. Fără îndoială toți liberali, căci liberi de a esploata vor să fie; fără îndoială egalitari, căci egali vor să fie, ei pripășiți de ieri alaltăieri, cu toți acei ale căror nume s' amestecă cu începuturile țării: Egali da! dar semenii noștri nu sunt, precum bine observă d. C.A. Rosetti.

Așa de puțin încât e preferabil să fim tiranizați de un român decât egali și liberi alături cu aceste stârpituri orientale; așa de puțin încât singurul bine veritabil ce-ar putea să ne facă d. C.A. Rosetti și conaționalii săi transdanubiani ar fi să ne slăbească cu dragostea și să nu se mai intereseze nici de-o țară care nu-i a lor, nici de-un popor din care nu fac parte.

❦

[5 august 1882]

Credem a fi demonstrat destul de limpede că d. C.A. Rosetti sau ignorează starea țării, sau se preface a o ignora.

Programa sa din 1857 n-a avut decât un singur rezultat: de-a înlesni tuturor străinilor din țară libertatea de-a esploata, căci libertatea de-a munci n-a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdauna. Nici una din legile vechi n-a oprit pe stâlpnicul Simeon de-a căputa cizme sau de-a cultiva dovleci; dar piedici pentru a deveni esploatatorul acestui popor, neavând alte cunoștințe decum le are un cârpaci, asemenea piedici vor fi existat în adevăr.

Asta e însemnătatea întregei revoluții sociale, patronată de d. C.A. Rosetti și de naturile catilinare adunate împrejuru-i. Trebuia să se creeze un mijloc pentru a face din ignoranți, din străini, din oameni fără trecut, fără patrie proprie și fără naționalitate proprie o pătură de esploatatori în România. Acest mijloc au fost reformele liberale, egalitatea politică a acestor oameni fără documente de împământenire cu populația proprie a țării.

Pe când țăranului din Ardeal i se cer documente că s-au împământenit, precum i se cere aceasta și unui german, unui francez sau italian, precum li se cere acelor evrei care sunt de sute de ani în țara noastră, nimeni pân' acum n-a întrebat pe d. C.A. Rosetti când, din supus turcesc, a devenit cetățean român, precum în genere cererea aceasta i se face omului ce vine din Apus niciodată celui pripășit de peste Dunăre. Astfel Laurian bunăoară, Bărnuț, Maiorescu erau străini și trebuiau împământeniți. Fleva și Cariagdi, Carada și C.A. Rosetti n-aveau nevoie să fie împământeniți, căci erau considerați ca pământeni.

Ei bine, acești oameni de peste Dunăre, de jure supuși străini până azi, s-au constituit în societate politică la noi, au scos gazeta „Românul“, ba au jucat chiar frumoasa farsă de-a se da de mai români decât românii, făcând din naționalitate și patriotism o marfă pe care-o debitează de 25 de ani.

De-atunci păcurarul din Rucăr și rotarul din Vrancea au crezut că acești oameni sunt în adevăr ce pretind a fi și le-a cumpărat marfa de fraze patriotice de o plătește an cu an. De atunci elementele cele mai decrepite ale Orientului au devenit elemente politice la noi în țară, au pus mâna pe Adunări, pe funcții, pe buget.

De atunci a fost cu putință de-a vedea pe mucenicul Simeon, armat cu cunoștința deplină a abecedarului, devenind director de Interne, alt bulgar director de Domenii ș.a.m.d. in infinitum. Orice demnitate publică e în România apanajul ignoranței și al străinătății.

„Gazeta de San-Petersburg“, dând seamă despre cartea d-lui Martens asupra Egipetului, zice că egiptenii nu sunt o nație, ci o adunătură de naționalități, că nu pot fi independenți, căci o sumă de interese europene sunt angajate acolo, că pseudoautonomia țării e un rezultat al rivalității puterilor care-și țin cumpăna și că soluțiunea cea mai bună e de-a menține statu-quo și a face ca Canalul de Suez să nu încapă sub predominarea escluzivă a unei singure puteri.

Puneți în loc de egipteni români, în loc de Suez Dunărea și e exact starea României în care-a adus-o partidul liberal și d. C.A. Rosetti.

Românii nu mai sunt o națiune, ci o adunătură de naționalități. Negoț, funcții publice, proprietate fonciară — toate foiesc de numiri străine, cărora li-i de România cum ni-i nouă de China. Și asta merge crescendo. În fiece an, de la venirea lui Carol Îngăduitorul încoace, intră câte 20.000 de străini în țară, un oraș întreg de esploatatori. Între acești 20.000 abia vor fi cinci sute de români din alte provincii și poate abia 1000 de oameni dispuși a munci. Restul sunt oameni incapabili de muncă, speculanți, mijlocitori, rase neuropatice, fără musculatură, cari fug de muncă ca dracul de tămâie. Grec plugar sau meseriaș mai nu se va găsi în România; funcționari și speculanți cât păr în cap.

Când vede cineva suma imensă de pierde-vară care populează orașele, sutele de mii de oameni cari se ocupă cu treburi fără de nici o utilitate, e silit a admite că întreținerea acestor oameni cată să se traducă undeva, într-un punct al țării, în muncă veritabilă, căci numai munca produce bunuri. Când vedem dar că se vând țăranii cu ziua și cu luna, lucru care se 'ntâmplă an cu an, de la 1866 încoace, am ajuns la punctul în care pensii reversibile, pomenele bugetare, mătasa care-o îmbracă cocotele, misiunile pretinse științifice, plagiatele ignoranților, discursurile insipide, enciclicele d-lui C.A. Rosetti se traduc în muncă veritabilă, în muncă vândută de administrație pentru a întreține aceste pături superpuse.

D. C.A. Rosetti spune că reformele sale sunt luate în mare parte după opiniunile emise de-un bărbat dintre cei mai conservatori, d. Carp.

Ne îndoim dacă d. Carp l-a autorizat pe redactorul „Românului“ de-a face o asemenea declarație. Afară de-aceea, după cât știm, opiniunile d-lui P. Carp nu se iau nici în mare parte, nici în mică parte. Sau se admite întregul său sistem de reorganizare socială, și atunci în adevăr proiectele sale speciale, ca părți ale acelui întreg, sunt necesare, sau, dacă nu se admite întregul, părțile truncheate nu mai au însemnătate organică.

Întoarcerea la trecut mai nu mai e cu putință. În vremea Basarabilor mai exista încă o națiune română; ea exista încă la 1830 și a existat până la căile ferate ale regelui Stroussberg. De atuncea încoace națiunii române i se substituie din ce în ce o adunătură de naționalități, precum s-a întâmplat în Egipt de la deschiderea Canalului de Suez încoace.

Cu cât țara se saturează cu elemente străine cu atât ea decade economic, intelectual și moral.

Încă cinzeci de ani de domnie liberală și România nu va mai fi decât o espresie geografică, în care elementul istoric va fi substituit cu totul prin Ginii, Caradale, Pherekyzi, Pandravi; o țară care numai românească nu va mai fi, precum nu mai este azi în mare parte.

Acesta va fi rezultatul final al xenocrației și, departe de-a se supăra, d. C.A. Rosetti se poate duce la Paris în ticnă; scopul întregei sale vieți, înstrăinarea totală a României din vârf pân-în temelii e asigurat pe generații înainte.

Peste-o sută de ani poporul latin de lângă Dunăre nu va mai fi decât o legendă cântată în limba Fanarului.

❦

[6 august 1882]

Precum prevăzusem la înregistrarea schimbării ministeriale, numirea d-lui Dim. Sturza face cel mai bun efect asupra foilor austriace și ungurești. „Pesther-Lloyd“ scrie de ex.:

Numirea d-lui D. Sturza ca ministru de externe se consideră ca un act de apropiere către politica Germaniei și Austriei. Dacă se va adeveri aceasta, atunci negreșit că trebuie să fim mulțumiți cu această schimbare. Nu dorim altceva decât să putem întreține relații amicale cu România. Monarhia noastră a făcut ce a fost necesar spre a întemeia solid acea posibilitate. Însă cei din România au ignorat toate acestea. Tocmai față cu Austro-Ungaria, adică în raporturile cu acea putere cu care România are o naturală solidaritate de interese, cei din București au avut gustul să-și arate prisosul de prezumpțiune națională și politică. Nu s-a ivit cestiune la a cărei soluție avea să coopereze și România fără ca România să nu se fi pus în cel mai brusc antagonism cu Austro-Ungaria. Istoricul cestiunei dunărene, care a ajuns în stare de stagnație prin obstinența României, ne vorbește destul de elocuent. Negreșit că aci noul regat și-a periclitat propriele sale interese. În cazul cel mai rău monarhia noastră poate isprăvi cu opoziția României într-o formă sau în alta; ea e destul de tare și dispune de conexiuni destul de puternice spre a nu-și pierde cumpătul dacă cei din București vor păstra cu orice preț o atitudine ostilă. Din contra, România se află într-o poziție oarecum mai nefavorabilă și o politică de necontenite provocațiuni contra monarhiei noastre i-ar fi în cele din urmă fatală. Poate că în fine cei din România vor fi recunoscut aceasta, și într-adevăr numirea lui Dimitrie Sturza semnifică o schimbare spre bine.

„Bukarester Tagblatt“ spune asemenea că numirea d-lui Dimitrie Sturza a făcut o bună impresie atât la Viena cât și la Berlin. Lucrul prin care se distinge spre lauda sa noul ministru e atitudinea sa moderată etc.

Cată să constatăm că, mai cu seamă în momentele actuale, o mai rea laudă nu i se poate face unui ministru român decât aceea de a-l proclama amic al Austriei și al părții ei de dincoace de Leita, a Ungariei.

În săptămânile din urmă ungurii au umplut cupa amărăciunilor pentru o jumătate a poporului românesc. Nu mai vorbim de călătoria arhiducelui moștenitor în Ardeal. Ziarele ungurești au falsificat până și numele localităților din Hunedoara; numele munților, ca Retezatu și ca Negru, au fost transcrise fals în ziarele ungurești; s-au maghiarizat nume de râuri și de sate — toată descrierea vânătorii seamănă a se fi petrecut în Tartaria sau în Turkestan, nu în ținutul Corvinilor, a acelei familii române care le-a dat ungurilor pe cel mai bun rege al lor.

Episcopii români au fost prezentați arhiducelui nu de-un om superior în rang, bunăoară de mareșalul Principelui, ci… de-un subprefect. După asemenea formalitate ierarhică credem că subprefecții maghiari trebuie să fie prezentați de călău, spre a se păstra unitatea de principiu în eticheta maghiară de Curte.

Spre caracterizarea furiei de persecuțiune ce-a cuprins pe maghiari în contra naționalităților și în contra românilor îndeosebi, cari sunt naționalitatea cea mai numeroasă, reproducem următoarele după „Telegraful român“ din Sibiiu:

Ziarul „Egyetertes“, organul principal al unei partide cu popularitate în Ungaria, al revoluționarilor Kossuthiani, salută cu bucurie hotărârea adunărei protopresbiteratului de confesia augsburgică din Hont.

Protopresbiteratul numit a ținut în zilele din urmă o adunare în care s-a decis cu unanimitate:

1. Numai acela poate fi preot și învățător care are simțăminte patriotice și știe perfect ungurește. Nu poate fi prin urmare preot cine nu știe ungurește și despre care se va dovedi prin fapte că este panslavist.

2. Numai cine și-a făcut studiile în institut unguresc poate fi preot sau învățător.

3. Preotul și învățătorul despre care se va dovedi că are simțăminte panslaviste se va destitui din post.

4. Autonomia bisericească nu poate servi de manta a agitațiilor panslavistice și cine va face așa să se estradă oficielor politice.

5. Guvernul va fi rugat să oprească broșurile nepatriotice panslavistice.

6. Limba adunărilor protopresbiterale pe viitor va fi esclusiv numai cea ungurească.

Cititorii noștri știu ce înțeleg ungurii politici sub „patriotism“ și „simțiminte patriotice“. Știu cu câtă furie s-au pus ungurii politici pe maghiarizare. Ne simțim dispensați de la comentarea concluziilor reproduse mai sus și, ca o curiozitate, reproducem comentariul ziarului din care le-am estras.

Era timpul suprem să se facă pasul acesta. Țara aceasta trebuie să fie ungurească și totodată liberă. Îndată ce se pierde maghiarismul și se oprimă libertatea înceată de a mai fi Ungaria.

E sfânt în ochii noștri interesul libertății, însă și mai sfânt este cel al maghiarismului. Nu ne putem închipui că ele vor veni vreodată în coleziune și, dacă se va întâmpla vreodată, nu vom ezita nici un moment de a sacrifica libertatea pentru maghiarism, în măsura care se va cere, ca să salvăm și să întărim maghiarismul.

După aceste, trece „Egyetertes“ la autonomia confesiunilor și se pune pe coarda insinuărilor; după el toate bisericele se folosesc de autonomie spre agitațiuni. Protestanții de confesia augustină sunt panslaviști. Românii greco-orientali, nota bene, numai cei gr.-orientali, sunt daco-romaniști, iar serbii gr.-orientali panslaviști, sașii din Transilvania pangermaniști. Și, stând lucrurile astfel, li se mai poate lăsa oare libertatea, li se mai poate lăsa autonomia?

Și mai departe:

Amvonul, școala elementară, școalele medie, reuniunile școlare și literare, reuniunile preoțești, învățătorești și ale școlarilor, toate au făcut conjurațiuni zi cu zi în contra Ungariei.

Starea aceasta nu mai era de suferit. „Națiunea“ a venit la convingerea că trebuie suprimată autonomia bisericilor, căci ea e periclul permanent pentru maghiarism.

Asta va să zică după „Pester-lloyd“:

Solidaritate naturală de interese;

Dorința de a întreține relații amicale.

Ungurii sunt cuprinși de turbarea comună în contra românilor și se pretinde ca statul național al românilor să le facă concesii în cestiunea Dunării și să fie cel mai bun amic al maghiarilor. Absurditate fără pereche!

❦

[6 august 1882]

În numărul de ieri al „Românului“ citim șirurile următoare într-un articol de fond:

Eram obicinuiți ca:

stăpânul să învețe pentru noi, stăpânul să cugete, stăpânul să ne boteze, să ne căsătorească, să ne hrănească, stăpânul să facă tot, el să fie tot și noi să ne supunem numai și să ne închinăm lui. Ș' această stingere, această sinucidere a omului se înfipsese în noi atât de adânc încât, de vom cerceta, vom găsi c' adesea mulți din cei cari strigau contra stăpânilor strigau nu fiindcă voiau a fi oameni, ci fiindcă credeau că le-a venit rândul a fi și ei stăpâni.

Adevărul de la 1857 este și adevărul de azi; putem chiar prevedea momentul în care vom da voie stăpânilor noștri să ne și îmbrace după placul lor.

Dar stăpânul de azi nu e același de la 1857. Altă dată erau boierii, astăzi avem guvernul nostru; lui ne supunem, lui ne închinăm, lui sacrificăm.

Osebirea este în formă însă, dar nu și în mintea noastră.

E destul ca unul din noi să aibă la visterie o funcțiune cât de mică pentru ca numaidecât să capete o însemnătate capitală. Lumea zice: „Iacă un funcționar, un membru al guvernului!“ și capetele se pleacă droaie înaintea lui.

Nu ca să criticăm, ci ca să ne luminăm și să creștem ca națiune ne espunem s' atingem o atare cestiune.

Am spus d' atâtea ori lumii întregi că suntem poporul cel mai liberal; că moravurile, Constituțiunea și legile noastre sunt cele mai democratice din lume, încât ar fi vreme, dacă nu dorim să devenim ridiculi, să începem odată a pune faptele în acord cu zisele.

În adevăr avem o Constituțiune liberală, legile noastre sunt în bună parte ca și cele din Europa; nu e însă mai puțin adevărat c' avem obiceiul d' a ne ntreba totdauna, până nu săvârșim un act, ce va zice guvernul?

După mari lupte stăpânii au devenit slugi, dar cei plătiți ca să ne slujească sunt în fapt adevărații stăpâni; se poate zice că viața politică nu esistă în țara noastră, căci toți am luat în astfel de grad obiceiul indiferinței încât acum, ca și-n timpii sclaviei, nu ne dăm măcar osteneala de-a cugeta; evenimentele cele mai însemnate ne lasă reci; așteptăm să vedem ce va zice, ce va face guvernul și, rău sau bine, mai că nu știm nici aproba nici dezaproba.

Va să zică:

Cei ce strigau contra stăpânilor strigau nu fiindcă voiau să fie oameni, ci fiindcă credeau că le-a venit rândul să fie stăpâni.

Ceea ce noi pururea am zis.

Invidia celor cari credeau că le-a venit rândul să fie stăpâni este cauza liberalismului în România. Fecit cui prodest, au făcut-o cui îi folosește și, dacă vom cerceta numele celor ce au fost folosiți prin reformele liberale, străini vom găsi.

Altă dată erau boieri, azi guvern.

Quod erat demonstrandum.

În locul boierilor s-au introdus sute de postulanți și vânători de buget, cari costă de zece ori mai mult decât odiosul guvern al boierilor.

Stăpânii au devenit slugi, iar cei plătiți ca să ne slujească sunt în fapt adevărații stăpâni.

Așa e! Slugi, intelectual și moral vorbind, au devenit stăpâni în România. Vide valetul Chirițopol!

Se poate zice că viața politică nu există în țară!

Iată ceea ce spunem de mult. Nu există viață politică, pentru că adunătura de naționalități nu e o națiune și o asemenea adunătură a biruit România, fără arme, numai prin demagogie și prin amăgire.

Toate acestea le constată „Românul“ pe baza unor enunțări ale d-lui C.A. Rosetti.

Îi mulțumim că spune o dată adevărul. Dar oare d. C.A. Rosetti azi le vede astea? Oare nu știa că acestea vor fi rezultatele politicei sale care încuraja pe oameni de-a fugi de muncă onestă și de-a deveni stăpâni salariați? Oare când face gardă națională, în care cel mai cocoșat devine locotenent-colonel nu creează aci stăpâni din oameni fără merit, cari abia știu citi și scrie? Oare d. C.A. Rosetti s-a informat când a făcut din Mihălești stăpâni cu câte patru clase primare? Oare toată viața d-sale politică, de la început până azi, a fost altceva decât tendența nu de-a face oameni, ci de-a crea stăpâni din slugi pe spatele poporului nostru?

Pe de-altă parte însă nu se poate aștepta ca aceste rele, introduse odată, să înceteze prin alegeri. Aceiași oameni ar alege pe aceiași oameni, răul ar rămânea identic, tocmai pentru că nu există viață politică, tocmai fiindcă fiecine crede că i-a venit rândul să fie stăpân, tocmai pentru că slugile au devenit stăpâni. Asemenea rele nu se pot repara printr-o voință spontană, pentru că actele de voință sunt și ele determinate de corupțiunea epocei, de apucăturile care-au prins rădăcină și au întunecat opinia publică.

E o curată absurditate de-a aștepta de la o colectivitate ignorantă altceva decât o reprezentațiune și un guvern ignorant; e absurd de-a spera ca alesul unui om să nu fie chipul și asemănarea lui. Nici un om nu poate vedea lucrurile decât cu ochii săi proprii, nu le poate judeca decât cu mintea sa proprie, le automorfizează, precum ar zice Herbert Spencer, adică le dă forma pe care-o pricepe el. E cu neputință ca o generație stricată de demagogi în cap cu d. C.A. Rosetti să mai judece clar trebuințele obștești.

Singurul rezultat este convingerea că întregul sistem demagogic e cu totul steril; o altă convingere, că deosebirea dintre oameni cată a se stabili pe grade, capacitate de muncă și de adevăr, trebuie să prinză rădăcini pentru a sanifica spiritul public.

Relevăm în fine următoarele mărturisiri:

Adevărul de la 1857 este și adevărul de azi.

Avem moravuri, Constituțiune și legi democratice, dar suntem ridicoli, căci n-am pus faptele în raport cu zisele.

Una am zis, alta am făcut.

„Românul“ adaugă că „se espune“ atingând o atare cestiune.

În adevăr se espune. Mărturisiri mai prețioase și mai adevărate totodată ca cele de mai sus arareori se găsesc în foaia roșie.

❦

[8 august 1882]

D. Dimitrie Sturza nu încetează a fi obiectul unor aprețiări măgulitoare din partea presei germane. „Berliner Tagblatt“ și-a comandat la „unul dintre corespondenții ei“ până un fel de schiță biografică a d-lui ministru de esterne, pe care nu ne putem opri de-a o comunica:

Schimbarea în Ministerul Afacerilor Străine din România pe care o aduse cu sine formațiunea noului cabinet — zice foaia berlineză — nu e fără însemnătate pentru o pacinică aplanare a diferințelor austro-române în cestiunea dunăreană și pentru atitudinea României în complicațiunile eventuale ale Orientului. Antecedentele, precum și opiniile politice ale noului ministru, bine caracterizate și cunoscute, ne indică limpede direcțiunea ce are de gând a o observa cabinetul Ion Brătianu-Sturza, o direcțiune care nu va întârzia a produce satisfacțiune în Germania, dar și mai mult încă în învecinata Austro-Ungarie, între amicii păcii și partizanii sinceri ai alipirii României la alianța austro-germană, de vreme ce, după cât știm, nu există un singur om de stat român care-ar putea să justifice mai mult această supoziție decât d. Dimitrie Sturza. E cel mai germanofil și tot ce e german poate fi sigur de protecția sa.

Să nu se zică că, în cabinetul român, nu se prea ține seamă de ceea ce zice ministrul de resort, că primul ministru Brătianu e atotputernic. Cu d. Sturza nu stă tot astfel. Dacă el se va și conforma uneori cu opinia ce va predomina în cabinet, în cestiuni principale Sturza nu numai că nu-și va sacrifica opinia sa politică, dar va face-o să străbată. Pentru asta ne garantează întreaga sa individualitate, tăria și neatârnarea vederilor sale politice, căci dacă acestea ar fi mai puțin tari și mai puțin neatârnate desigur că multilateralul și genialul Sturza ar fi mai plăcut și mai dorit de către partizanii săi proprii. Această neatârnare a fost cauza pentru care ministrul-prezident a ezitat mai multe săptămâni până a alege pe Sturza. Dar, după ce primul ministru totuși s-a hotărât în fine pentru el, nu se poate admite altceva decât că d. Brătianu însuși s-a hotărât pentru o politică care cel puțin nu e opusă direcțiunii ce-o urmează d. Sturza.

Din contra, credem a putea deduce din mai multe semne ce le-am observat de două luni încoace că d. Brătianu cugetă foarte serios la aplanarea diferențelor cu puternica monarhie vecină, presupunere ce se poate numai confirma prin intrarea d-lui Sturza în cabinet la Ministeriul de Esterne. Credem că în curând se va pune la cale o înțelegere directă între România și Austro-Ungaria în privirea cestiunei dunărene și cine știe dacă o asemenea înțelegere n-ar fi mai profitabilă pentru amândouă părțile interesate decât intervențiunea Europei? Oare nu zic românii înșiși că propunerea franceză a d-lui Barrère e mai pernicioasă pentru România decât anteproiectul austriac?… Deci numai înțelesul acesta 'l poate avea numirea, și în Berlin, unde d. Sturza e persona grata pentru cunoscuta sa germanofilie, ea desigur va fi primită, cu satisfacțiune. La Curtea din Viena lucrul va fi tot astfel, de vreme ce un Sturza ca ministru de esterne nu poate fi decât plăcut pentru Austro-Ungaria.

Pentru cabinetul Brătianu, Sturza e fără îndoială o achizițiune eminentă, care va satisface și țara, în care meritele sale sunt cunoscute și apreciate. Fiind în alt rând ministru de finanțe, el s-a dovedit foarte folositor, mai cu seamă pe terenul economic, și n-a încetat nicicând a-și pune talentele în serviciul binelui țării sale. El a fost acel care-a luat inițiativa răscumpărării căilor ferate și a executat-o dimpreună cu comisarul român din Berlin, d. Calinderu. Prin răscumpărarea acestor căi el a pus țara sa în posesiunea celei mai importante rețele de căi ferate române.

Următoarea întâmplare ne va servi ca mic exemplu spre a dovedi ce germanofil e Sturza. Acum trei luni luă direcțiunea unui institut de credit, a Creditului Funciar. Predecesorul său comandase niște rechizite la Paris, a căror modeluri se aflau față. Numaidecât Sturza revocă comanda, pentru că nu-i conveneau modelurile, și insistă ca obiectele să se comande la Berlin! Ceea ce se și întâmplă, deși nu fără greutăți, pentru că „obiectele“ erau un soi de fabricat francez cari nu se aflau la Berlin, încât au trebuit anume fabricate de-un mare industrial de aci. Dar noul director al Creditului Funciar își făcu gustul — avu „marfa sa germană“.

Studiile sale și le-a făcut la Berlin și oricine s-ar preumbla cu el poate fi sigur că Sturza îi va arăta o casă în colțul format de Jagerstrasse și Friedrichstrasse cu cuvintele: „Aici am locuit când eram student!“.

Precum vedem, foile germane nu sunt parcimonioase în relațiuni asupra germanofiliei noului ministru de esterne și admirăm numai naivitatea cu care ele nu se tem a discredita în ochii poporului său propriu pe omul pe care-l laudă.

❦

[8 august 1882]

„Gazette de Roumanie“ ne dă lecții de tact în privirea articolelor noastre etnografice. Ne pare rău, dar lecții de la foi subvenționate din fondurile reptilelor nu primim, pentru că asemenea lecții se comandă ca ori și care altă marfă politică și nu ne vine nici în minte de-a discuta opinii atât de ieftene. Când opinia politică e o marfă, care poate fi și conservatoare și liberală, după cum dictează interesul momentan, când cineva se oferă cu aceeași lesniciune a fi redactorul unei foi conservatoare, cu care devine al unei foi guvernamentale, ni se pare că aceluia i-am putea da noi lecții de onestitate politică și să ne dispensăm de lecțiile sale de tact. Adevărul etnologic pe care-l repetăm adeseori își are înțelesul lui și nu atinge „oameni de înaltă onorabilitate, care în orice ocazii au dovedit că sunt buni români“, pentru că nu de aceștia vorbim. Când vedem însă înființându-se o foaie cu scopul anume de-a începe prin opoziție și de-a se pune apoi la dispoziția guvernului pentru o funcție și o subvenție, atunci adevărul nostru etnologic devine foarte substanțial și dovedește că nu de „oameni de-o înaltă onorabilitate“ vorbim, nu de acei cari prin caracter și fapte s-au asimilat și cu spiritul și cu caracterul acestei țări, ci de aceia pentru cari patriotismul și naționalitatea, precum și principiile politice sunt o simplă marfă, când albă când roșie, după plac și după darea de mână a cumpărătorului.

Iată dar ceea ce combatem în pretinșii români și e foarte indiferent dacă cel ce anunță acest adevăr e bulgar sau turc, armean sau arnăut. Ce vă pasă cine trage clopotul, dacă acest clopot sună adevărul.

❦

[11 august 1882]

De mai multe ori am observat tendința foilor grecești de-a tăgădui existența până și a acelor resturi de populațiune traco-romană care-n evul mediu, mult mai răspândită decât astăzi, își întindea insulele sale etnice în toate teritoriile împărăției Răsăritului.

În adevăr Peninsula Balcanică era în anticitate o peninsulă tracică și numai vârful ei estrem era populat de greci. În comediile lui Aristofan — în Paserile de ex. — intră în scenă un zeu tracic și o dovadă că încă în vremile acelea grecii nu cunoșteau limba populației autohtone a peninsulei e că acest zeu pronunță sunete fără de nici un înțeles. Asemenea e știut azi că dacii erau traci care trecuseră Dunărea două sute de ani înaintea vremei lui Traian și că statul lor, în momentul în care l-au subjugat Imperiul, nu avea decât vârsta de douăzeci de decenii. În contact cu romanii populațiunile tracice — cele mai vechi după Herodot, deci autohtonii Peninsulei Balcanice — s-au romanizat, au devenit români. Spre a întrebuința un termen din chemie, tracii Peninsulei și cei din Dacia erau izomorfi cu romanii și s-au contopit pretutindenea în popor românesc, care-n evul mediu era mult mai numeros decât azi, după cum ne dovedesc o sumă de izvoare. Filip II și Alexandru cel Mare au fost traci. E prea adevărat că acesta cucerind țările Asiei și ale Africei grecii i s-au substituit pretutindenea, dar tot ei li s-au substituit și romanilor în împărăția Răsăritului, încât calitatea grecilor de-a escamota în folosul lor cuceriri făcute de alții și de-a intra pe furiș în moștenirea istorică a altor popoare este proverbială. Oare în România nu ne-am pomenit într-o bună dimineață cu sute de moșii mănăstirești escamotate prin subrepțiuni testamentare și-n secolul trecut România nu părea o țară aproape grecească?

Ca dovadă a acelei tendențe de tăgăduire lăsăm să urmeze un articol din „Messager d'Athenes“ privitor la românii din Macedonia, scris cu ocazia unei pretinse misiuni a d-lui Pencovici și a unui pretins raport al său.

Iată ce zice foaia din Atena:

Am aruncat o privire asupra raportului unui d. Pencovici trimis de guvernul român pentru a inspecta școalele pe cari guvernul din București le-a stabilit cu mari cheltuieli în Macedonia. Acest inspector surd și miop n-a văzut decât români și câțiva bulgari în patria lui Alexandru cel Mare. Nu există un singur grec, cu toate astea ideea greacă e dominantă, pentru c-au îmbrățișat-o românii. E vorba acum de-a readuce aceste oi rătăcite la turma naționalității române. Aceasta este fără nici o îndoială opera pe care o urmărește propaganda cu mai multă ardoare decât succes și al cărei pontif e d. Urechia.

Se 'nțelege că elementul grec a dispărut cu totul din Macedonia. E drept că se vorbește grecește, dar numai pentru că grecii dispun de biserică și de școală. Ar fi de ajuns să se închiză aceste școli și aceste biserici pentru a reduce la nimic elementul grec și a-l vedea contopit și absorbit de elementul român, care constituie fondul populațiunii macedonene.

Pentru d. Pencovici elementul grec, care e elementul indigen, nu are dreptul de-a exista în țara sa natală sau nu trebuie să existe decât pentru a augmenta, prin superioritatea civilizației lui, prestigiul și gloria numelui român. Nu e destul pentru cea mai veche și mai ilustră din rasele europene?

Loc tinerilor, va striga desigur d. Pencovici. Viitorul e al lor. Cât despre acele rase vechi cari au creat lumea după asemănarea lor, turnând-o oarecum în forma civilizațiunii lor, trebuie să dispară ca acele vechi triburi ale lumii nouă cari n-au lăsat în urmă-le nici o urmă de existență.

S-ar părea că numai pentru a face 'n ciuda visătorilor de la Dunărea de Jos grecii nu vor să fie absorbiți de coloniile de cuțovlahi stabilite în mijlocul lor. Cată îndealtmintrelea să fim drepți față cu spiritul ce animă aceste colonii. Nu numai că n-au avut niciodată de gând să constituie un grup etnic independent, dar totdauna s-au asimilat puțin câte puțin cu grecii, ale căror aspirațiuni naționale le împărtășesc. Ceea ce d. Pencovici constată c-o tristețe în stare de a stoarce lacrimi tuturor patrioților români.

Tot aceasta am constatat-o și noi adeseori înaintea lui, înaintea tuturor acestor apostoli ai urei, acestor misionari ai discordiei pe cari bunii noștri frați de la Dunărea de Jos i-au dezlănțuit asupra patrioticelor noastre populațiuni din Macedonia. Fac un trist oficiu, o rea faptă. Națiunile ce vor cucerirea orientului le sunt mulțumitoare. N-avem decât să citim, pentru a ne convinge, articolele de laudă pe cari foile austriace și cele panslaviste le consacră din când în când propagandei române în țările de limbă greacă.

Prin acțiunea timpului, prin comunitate de interese și afinitate de rasă, colonii romani, iar nu românii stabiliți în Macedonia, s-au contopit și asimilat cu grecii, elementul autohton al țării, după ce aceste țări au fost cucerite de romani. Cu toate acestea ei au continuat a vorbi un patois care s-apropie mult mai mult de limba provensală decât de cea română, ceea ce dovedește într-un mod victorios că cuțovlahii, de rasă greco-latină, veniți din Occident, nu sunt deloc, precum se pretinde în București, coloni veniți de pe malurile Dunării. Numai dacă românii s-ar pretinde moștenitori ai vechilor romani — ceea ce-ar fi absurd, de vreme ce marile națiuni neolatine ale Occidentului au mai mare drept la aceasta — ar putea să pretinză drepturi de proiecție asupra cuțovlahilor din Imperiul otoman. Francejii, italienii și spaniolii ar fi mult mai întemeiați să pretindă protectoratul acesta, pentru că acel patois pe care-l vorbesc pretinșii compatrioți ai d-lui Urechia se apropie, precum am zis, mult mai mult de diferitele idiome ce se vorbesc până azi la ei decât de limba română. Ca sprijin al celor ce zicem e de ajuns a spune că d. Pencovici și toți compatrioții săi nu se pot înțelege cu cuțovlahii decât prin interpret.

Își fac iluzii la București când și 'nchipuie că prin emisari și institutori români vor separa pe cuțovlahi de naționalitatea greacă. Admițând chiar cu d. Pencovici că-n Macedonia nu sunt decât români grecizați, e sigur că aceștia, mândri cum sunt de numele de grec, nu se vor lăsa duși de intriganți pe o cale care-ar izbuti fatalmente la lupte intestine cu grecii, pe cari pururea i-au considerat ca pe singurii lor compatrioți. Dacă aceste lupte ar veni, ceea ce nu credem, ele n-ar ajuta decât inamicilor declarați ai grecilor și ai românilor. Oare asta se caută în București? D-nii Urechia și compania, cari poartă ură numelui grec, cari recomandă trimișilor lor de război civil, precum am demonstrat-o, cea mai mare animozitate contra grecilor, au intrat cu îndrăzneală pe această cale. Dacă s-ar realiza vreodinioară odioasele lor proiecte se va putea zice cu poetul italian: Messena piange, Sparta non ride.

Puținul succes ce l-a obținut d. Dimitrie Brătianu pe lângă cuțovlahii de lângă Olimp, nedezrădăcinata lor alipire, când au fost lucrați de-o sumă de agenți trimiși din București și Constantinopol cu instrucții de-ale fostului ministru al României pe lângă Înalta Poartă, patriotecele lor protestări față cu intrigile acestor agenți, pe cari i-au alungat cu lovituri de picior, ar fi trebuit să deschiză ochii ultrapatrioților din București, cari dau încă crezare minciunilor îndrăznețe ale unui Mărgărit și raporturilor nesăbuite ale unui Pencovici. După Margaritis și alți oameni ejusdem farinae locuitorii Olimpului ar fi trebuit să se ridice în masă la apropiarea trupelor grecești, pentru a afirma naționalitatea lor română fie chiar vărsându-și sângele. La apropiarea trupelor noastre ei au mers în masă spre întâmpinare și și-au plecat stindardul, ceea ce pentru ei era un semn învederat de supunere națională. Acestea erau sentimentele acestor români pe cari d. Brătianu întreprinsese, într-un voiaj ce l-a făcut anume la Londra și la Paris, de a-i reprezenta ca inamici incarnați ai naționalității grecești. Cei din Macedonia nu se vor purta altfel în ziua în care vor vedea desfășurându-se în mijlocul lor mândrele noastre colori naționale.

Nu vom insista asupra opiniilor politice din articolul de mai sus, ci vom releva numai erorile istorice și filologice.

Deja Theophylact, sub anul 579, și Theophan sub același an pomenesc de români în oastea trimisă în contra avarilor; sub anul 976 Cedrenus povestește că între Prespa și Castoria călători români au ucis pe David, fratele țarului bulgar Simeon. De aci înainte existența românilor balcanici nu mai e tăgăduită de nimeni. Anna Comnena îi citează în jumătatea a doua a secolului al XI-lea lângă Exeva. În jumătatea a doua a secolului al doisprezecelea călătorul evreu Benjamin de Tudela îi găsește în munții Tesaliei, nesupuși de nimeni, cu totul neatârnați și o spaimă a grecilor. Nicetas Choniates în fine numește munții Tesaliei Valahia Mare. În toată suta a treisprezecea numirea veche de Tesalia ieșise din uz și se 'ntrebuința numai numirea de Valahia. George Acropolita, G. Phrantzes, catalanul Ramon de Muntaner, Henry de Valenciennes, apoi chiar hrisoavele împăraților bizantini numesc țara Vlahia Mare, Blaquie la Grant. Etolia și Acarnania se numesc Vlahia Mică (Phrantzes), partea de sudost a Epirului, vechea Dolopie, se numea Vlahia Superioară.

Teodor Angelos Comnenos Ducă domnește în suta a XIII-a peste Epir, Tesalia, Albania și Macedonia, cari toate la un loc se numesc Vlahia, atât de cătră scriitorii bizantini cât și de cei occidentali.

Departe dar de-a fi numai o mână de coloni romani, românii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizați, ca și cei din Dacia. Rolul cel mai însemnat îl joacă sub asanizi, dintre cari Ioanițiu, în răspunsul dat papei Inocențiu III, se declară a fi el, împreună cu poporul, de origine romană, mulțumind papei că l-a adus la această cunoștință. Poporul românesc al Peninsulei a fost așadar absorbit de greci și de bulgari și din el n-au rămas decât aceste puține fragmente ce le vedem azi, dar despre cari nu e nici o îndoială că ei sunt autohtoni, și grecii — coloni ce locuiesc între ei. Nici nu se poate altfel, de vreme ce grecii sunt pretutindenea coloni, în Asia Mică, pe țărmii Mării Negre și-n alte locuri.

Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toți că e numai un dialect al limbei dacoromâne și că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidența. Atât dialectul din Istria cât și cel macedoromân sunt varietăți a limbei dacoromâne, cu mici deosebiri fonologice și cu mari și hotărâtoare asemănări.

Ne rămâne numai să admirăm ignoranța grecilor moderni în privirea istoriei și etnografiei unor țări asupra cărora pretind a avea drepturi.

Dacă se află români în Macedonia cari vor redeșteptarea poporului lor și readucerea lui la conștiința națională ei au cuvânt să lucreze în acest senz și nu injuriile foilor grecești îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale credem că e loc și pentru români și că nu există nici o necesitate ca ei să fie anexați la Grecia. Gazete însă cari combat un raport ce nu există, a unei misiuni ce n-a fost trimisă, luând de sprijin fantaziile etnocratice ale d-lui Paparigopolu în locul adevărului etnologic aievea și făcând analogii filologice din lună dovedesc pe de o parte o deplină ignoranță în materia ce-o tratează, pe de alta că o rea cauză susțin dacă, în favorul ei, au nevoie de-a înainta neadevăruri.

❦

[13 august 1882]

„Românul“ și „Națiunea“ se plâng de slabele rezultate ce le dă școala noastră rurală. În adevăr, chiar în județul Ilfov, în care e situată capitala și unde influența acesteia asupra populațiunii rurale e vădită, abia 15% dintre copiii obligați a umbla la școală o și vizitează în adevăr; 85% continuă vara a paște gâștele, iarna a nu face nimic.

Se citează o sumă de cauze pentru a esplica această înapoiare: unii zic că administrația e rea, alții că învățătorii sunt neglijenți, alții acuză aversiunea țăranului în contra școalei și numai cauza adevărată n-o spune nimeni.

E prea adevărat că administrația vede în școli o sarcină odioasă. Învățătorul și școala sunt concurenții postulanților la bugetul comunei; adesea primarul e om trecut prin pușcărie, notarul de chipul și asemănarea lui, perceptorul un bandit, toți numiți de subprefect și constituiți în comitet de esploatare a comunei rurale. Dispreț pentru biserică și ură pentru școală este signatura așa numitei administrații comunale.

Adesea învățătorii sunt ignoranți și vicioși. Pentru ca și școala să rămâie 'n familie, prea adeseori o rudă a primarului ocupă postul, care-n același timp când e învățător e totodată și perceptor sau îngrijește de interesele private ale primarului. Nu e o raritate ca revizorul, sosind pe neașteptate în comună, să afle școala prefăcută în coteț sau în staul pentru vitele de ispas și pe d. învățător cale de două poște, făcând pe vătejelul primarului. Cu toate acestea se trimit raporturi regulate, ba chiar dări de seamă despre examene făcute, contrasemnate de primar și întărite cu sigiliul comunei, asupra unor lucruri cari n-au existat deloc, asupra unor școli cari n-au fost nicicând deschise.

Aversiunea țăranului în contra școalei e asemenea esplicabilă. El vede zilnic că această școală nu-i produce decât dușmani și esploatatori. Abia unul a ajuns a înșira două slove pe hârtie și aspiră a se face sau notar sau ajutor de notar sau arhivar în comună. Boala funcționarismului a intrat din nefericire și în sate; o sumă de oameni fără știință de carte și corupți de administrația noastră imorală s-a întins ca lăcustele asupra țării întregi. Acești tirani direcți ai țăranului, acești zilnici spoliatori, cărora le e rușine de muncă și cari introduc vițiul în comuna rurală, sunt din nenorocire ieșiți ei înșii din școala rurală. Oricare a absolvit două clase primare nu mai vrea să știe de plug ori de coasă. E mai comod pentru el a fi demnitar public, funcționar.

Dar totuși cauzele de căpetenie a relelor rezultate nu sunt acestea, ci una mai generală și mai apăsătoare: sărăcia. D. A.V. Millo a dovedit condei cu condei că până și bugetul de venituri al unui țăran fruntaș e întrecut de bugetul sarcinelor pe cari trebuie să le poarte. Vara țăranul are nevoie de munca, oricât de neînsemnată, a copilului — măcar de coarnele plugului trebuie să ție, măcar vitele să i le pască. Iarna nu are cu ce-l îmbrăca și nu-l poate trimite la școală. Cine-a vizitat o școală rurală se va fi mirat de aerul bolnăvicios al bieților copii cari, goi, galbeni și ca vai de capul lor, tot mai vizitează școala. E un tablou de adâncă mizerie acesta — așa trebuie să fi arătând copiii irlandejilor și lucrătorilor din Londra. Mortalitatea întrece în cele mai multe județe din România nașterile. Cine cunoștea fizionomiile vesele ale copiilor de țăran pe la 1850 și înainte nu le mai recunoaște azi. Mizeria părinților e deci cauza determinantă a pustietății școalelor rurale și a slabelor rezultate ce ele dau. Peste aversiune țăranul ar trece, ba a trecut în realitate în Ardeal, a trecut în satele noastre de moșneni, cari, cu toate că n-au pământ, au deprins câte un meșteșug, mai cu seamă lemnăria și rotăria, și a căror stare economică e ceva mai bună. Fără a desființa cauza aceasta — mizeria — școala nu se va popula și orice măsuri administrative, departe de-a fi folositoare, vor fi numai o vexațiune mai mult asupra unui popor stors cu desăvârșire de demagogia superpusă.

Învățământul e obligatoriu, dar această obligativitate e o ironie. A-l obliga pe țăran să-și trimită iarna copilul rău îmbrăcat la școală înseamnă a i-l ucide. Există sate pustie de copii, unde generația viitoare doarme în cimitir; pământurile date de legea din 1864 rămân pustii, casele — vizuine părăsite, moartea e aliatul promiscuității etnice din orașe, un aliat sigur al Caradalelor și Mihăleștilor pentru stingerea poporului românesc.

Aceste sunt lucruri nu imaginate, ci văzute cu ochii, constatate zi cu zi și pas cu pas. Există fără îndoială — adesea unde nici nu te aștepți — câte un învățător bun și harnic care-și pune toate silințele, care ar vrea să facă uneori mai mult decât poate. Există, rari dar cu atât mai meritoși, asemenea oameni, dar starea de care se sparg toate silințele lor e mizeria populației.

Comunele sunt compuse din mai multe cătune depărtate una de alta, adesea cale de-un ceas și două. Câți copii se află împrejurul școalei, în apropierea ei imediată, pot suporta frigul și vin, cei mai din depărtare rămân acasă.

Mizeria, în forma crudă în care există la noi, e dușmana școlii. În Anglia sunt destule și bune școli, cu toate acestea o a cincea parte a populației nu știe a citi și scrie — și tocmai această a cincea parte e clasa muncitoare care poartă Anglia pe umerele ei. Astfel, chiar în state vechi și ipercivilizate mizeria e dușmana școalei elementare. Și această mizerie, departe de-a înceta, merge și va merge crescând. În fiece an bugetul se încarcă cu sarcini nouă în favorul negoțului străin, cari sarcini în ultima linie cată a se plăti din munca producătorului. Dacă am întreba la țăranii vânduți robi pentru dări câte procente din datoria lor sunt destinate a acoperi anuitățile drumului de fier, câte pentru plata unor funcționari de prisos, câte pentru cheltuieli de lux, am vedea clar că, cu asemenea organizare, unde predomină decorarea trădării și pensionarea negustorilor de vorbă, țăranul nostru rămâne condamnat la ignoranță și la mizerie.

❦

[14 august 1882]

De câte ori „Românul“ era în opoziție se ocupa cu oarecare stăruință de starea conaționalilor noștri din Ardeal și Țara Ungurească. De când însă roșii veniră la putere „Românul“ părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei.

Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei române.

Nu e vorba de România irredenta, care nu există decât în imaginația maghiarilor, nu de „Daco-România“, o invențiune austro-rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică.

Deși munții despart poporul românesc în bucăți, deși acești munți, care le-a păstrat naționalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuși, din suta a șaptesprezecea începând, au prins a se naște un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuiește. Faptul cel mai curios și mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase și de viață familiară. Miron Costin este cel dentâi care-n suta a șaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.

El descrie curăția și frumusețea limbei vorbite în Maramureș și viața neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei și a Țării Românești, constată identitatea de origine și limbă a poporului. În același timp cărțile bisericești, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Țara Românească, opresc procesul de diversificare și de dialectizare a graiului viu; acesta primește prin cărți o normă unitară în rostire și în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii și scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Țara Românească și-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoștința limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleași balade ce s-au cules în munții Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendența de-a se răspândi la toți românii.

Pe lângă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde românii ar fi fost așezați din vechi sau veniți din nou, ei cer cu stăruință să se judece după dreptul românesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea „obiceiul pământului“. Dar o trăsură de unitate și mai caracteristică întâlnim la poporul întreg. În evul mediu românii erau în Peninsula Balcanică și în Ardeal castrenses, ziditori și apărători de cetăți, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ștefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formațiunii statelor române, am numit-o într-un cuvânt — unitatea preexistentă a rasei.

Precum Italia evului mediu, cu toată bucătățirea ei politică, își păstrase unitatea intelectuală, precum și-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca românii să fie pretutindenea atât de conservatori ca să păstreze în viața lor publică și-n cea privată elementele de unitate dintre ei.

Din nenorocire nu s-a întâmplat astfel.

Orice zgârie-hârtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în România mania generală a neologismelor.

Deși rostirea normală a limbei românești e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuși românii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Câte capete, atâtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e 'n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuțiuni frumoase și caracteristice cari formau avuția lexicală a limbei. Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu știe în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte și prin surprindere s-au introdus codici, traduși rău din franțuzește, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizații străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ci un text franțuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înțelege și nu-l va înțelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimicește zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră națională, care-a făcut cu putință ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte și consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemțești și franțuzești sau trasă pe calapodul celei străine, încât își pierde caracterul și naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizația — o maimuțare.

Iată ceea ce înțelegem noi sub tradiție: păstrarea elementelor caracteristice și naționale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, dacă s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, țara aceasta ar fi fost cu mult mai românească decum e azi — și că d-nii C.A. Rosetti și Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în România, nici au înțeles vreodată importanța tradiției, nici au crezut în necesitatea păstrării ei.

Am spus că, pe când „Românul“ era în opoziție, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munți. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta românilor de acolo, ci pentru a câștiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din România că, în descrierile ce le plagiază cine știe din ce foi străine asupra provinciilor române din Austria, numele de localități citate nu sunt cele românești, ci cele ungurești sau nemțești. Chiar „Monitorul“ scrie Cronstadt și Hermannstadt, când e vorba de Brașov ori de Sibiiu. De când însă roșii au venit la putere, relațiile lor gingașe cu Austro-Ungaria îi făcea să nu mai zică o vorbă măcar de câte se petrec dincolo.

Și-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe când presa germană și maghiară îi dă zilnic zor cu identitatea de interese între România și Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepțional. Naționalități egale la număr cu românii au de mult o poziție politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au școli și o universitate plătită de stat; în Galiția limba polonă e oficială, atât la autorități cât și în învățământ. Croații au Dieta proprie și guvern propriu; românilor, nu numai că n-au o reprezentațiune politică ori un teren de viață publică, dar li se tăgăduiește până și dreptul de-a-și face școli cu banii lor proprii.

Ziarele române de peste munți începuseră a se mira cum „Românul“ tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roșilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naționale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naționalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esența însă n-au înțeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viața proprie a unei naționalități. Desprețuind biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie.

Ne temem deci că interesul pe care din nou și pe neașteptate îl arată „Românul“ pentru stările de lucruri de dincolo de munți va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viața politică a roșiilor ne dovedește incapacitatea lor înnăscută de-a înțelege ideea naționalității și lipsa de pietate pentru toate elementele câte-o constituie.

❦

[15 august 1882]

„Națiunea“ ne cam ia a nume de rău că am reprodus din ziarele germane impresia pe care actualul ministru de esterne o face asupra sferelor dominante din Viena, Pesta și Berlin. În realitate însă vina noastră e? Cine-i pune pe prietini să scrie atât de lăudăros despre noua noastră Escelență? Sau crede „Națiunea“ că e de prisos de-a cunoaște opiniile unei străinătăți direct interesate în privirea schimbării noastre ministeriale? Dimpotrivă, în loc de-a fi pricină de supărare, credem că am făcut foarte bine a reproduce acele impresii, pentru a da ocazie presei guvernamentale de a-și reafirma credințele și programa în cestiunea dunăreană. Noi nu luăm responsabilitatea celor produse de ziare străine: relata referimus, cele scrise le copiem și noi pe românește, și rămâne cu totul la apreciația cititorului din țară dacă le găsește conforme cu adevărul local au ba. Câteodată asemenea corespondențe ne descopăr în adevăr lucruri cari ar fi păcat să se piarză pentru posteritate, căci uneori „știe satul ce nu știe bărbatul“, află corespondentul mai mult decât aflăm noi. Apăruse odinioară o broșură în Germania, picantă, plină de interes dramatic și de maliție. N-ar fi fost păcat ca foile române să nu ia notiță despre broșura d-lui Erdmann baron de Hahn? Tot așa precum „Românul“ reproducea atunci pasaje scrise de un străin, ne luăm și noi permisiunea de-a reproduce impresiunile foilor germane, ba le dăm o importanță chiar mai mică de cum le dădea „Românul“ citațiunilor din acea broșură. Noi nu comentăm tale-quale, cu istoria cam naivă despre rechizitele de la Creditul funciar, așa prietinoase și cam nătânge cum sunt, le redăm și noi cititorilor noștri.

„Românul“ face mai mult; el dezminte foile germane prin citate autentice ale ministrului nostru de esterne, care fără îndoială sfărâmă în mod victorios aserțiunile foilor germane. Noul nostru ministru e cunoscut în toate ca un om de o rară consecuență, care nu se abate nici câtu-i negru sub unghie de la ceea ce-a statuat; prin urmare ne putem întemeia pe deplin pe ceea ce-a zis odată.

Fără voie ne aducem aminte însă de o serie de incidente, foarte comune în țara noastră. Există un om care scrisese pascuiluri în contra Coroanei. A fost decorat cu Bene-Merenti. Un altul vedea o prăpastie între tron și țară; prăpastia e acoperită cu desăvârșire de-un portofoliu ministerial și de-un directorat de bancă. E ciudat — dar consecuențele și principiile sunt cam fragile în țara noastră.

Spre a nu trece de părtinitori reproducem tot aci unele informațiuni cari i se trimit „Gazetei generale“ din Augsburg, tot în privirea noului cabinet. Se poate că tema, tratată cum e mai jos, să convie mai mult confraților noștri.

Iată acele informațiuni:

Numirea d-lui Dimitrie Sturza la Ministeriul de Esterne se tratează de presa austro-ungară într-un mod care are nevoie de-o rectificare, cel puțin întru cât privește aserțiunea foilor din Pesta și Viena, că chemarea sa la ministeriu ar fi semnalând o întoarcere a României în cestiunea dunăreană. Căci, deși nu se poate contesta că simpatiile personale ale lui Dimitrie Sturza pentru Germania și Austro-Ungaria ne dau o garanție că noul ministru de esterne își va pune silințele de-a favoriza cu toată puterea bunele relațiuni cu marile puteri ale Europei centrale, totuși am exagera influența unui singur om dacă am admite că poate avea o influență determinantă asupra atitudinei guvernului într-o cestiune de principiu, la a cărei tratare ministeriul Brătianu a făcut majorității parlamentare toate concesiile cerute. Dar totuși e un mare avantaj ca astăzi portofoliul Esternelor să fie în mâinile unui om politic carele, fiind o capacitate eminentă pe terenul economic și financiar, posedă o judecată îndestul de nepreconcepută pentru a dezaproba părerile acelei direcțiuni șoviniste care uită cu totul, asupra cestiunii politice a Dunării, puse în avanscenă, valoarea reciprocității de politică comercială dintre România și învecinata Austrie. Afară de asta, Dimitrie Sturza, care și-a 'nceput cariera politică în rândurile conservatorilor, face parte, ca și Aurelian, ministrul Instrucțiunii, din aripa moderată a naționalilor liberali, încât mirarea acestor doi în cabinet se poate considera ca un progres spre bine. Chițu, care fusese viceprezident al Camerei înainte de-a fi numit ministru, e dintre amicii intimi ai lui C.A. Rosetti și de aceea e de așteptat că va face tot ce-i va sta prin putință pentru ca să favorizeze, în noua sa poziție, planurile de reformă ale vechiului său protector. Cât despre Rosetti, se pare că s-ar fi restabilit între el și Brătianu, cel puțin în parte, vechea înțelegere. Aceasta o deduc din textul proclamației pe care Rosetti o adresează alegătorilor și prin care conducătorul parlamentar al naționalilor liberali arată că retragerea sa de la Ministeriul de Interne, la începutul lui ianuarie, precum și depunerea mandatului său de deputat e motivată prin opozițiunea ce s-a făcut planurilor sale de reformă. Despre o retragere din viața politică nu e nici vorba în manifestul publicat în „Românul“. Nu se știe dacă restabilirea, concordiei între cei doi mai eminenți oameni ai partidului guvernamental se întinde și asupra proiectului patronat de Brătianu, combătut de Rosetti, de-a disolva Camerele.

După cât se vede, ceea ce unii strică alții dreg.

❦

[17 august 1882]

Ni se pare că vorbim destul de limpede pentru oameni cu mintea normală ca să fim înțeleși și să nu se substituie cuvintelor noastre alt senz decât acela pe care li-l dă lexiconul, graiul viu și convenția mutual stabilită între oamenii ce vorbesc aceeași limbă.

Cu toate acestea „Românul“ nu se sfiește a ne atribui următoarea idee:

Partida conservatoare voiește mai presus de orice o stare de lucruri în care mulțimea să fie dedesupt și puținii deasupra; ea dorește ca clasele de jos să nu se ridice la o viață mai largă și mai deplină și privirile ei se întorc cu iubire la starea de lucruri ce domnea în trecut.

E adevărat că am afirmat și afirmăm că o societate bine constituită și sănătoasă cată să aibă forma unei piramide. O lopată de grâu aruncată în vânt, când recade la pământ, ia această formă, cea mai sigură pentru durata ei. Dacă ar lua forma unui cub sau al unui cilindru ar cădea la cea întâi suflare de vânt. Astfel și cu un popor și cu un stat. Pe cât timp Roma era înconjurată de sate cuprinse de țărani, pe cât timp baza ce purta această cetate era largă, Roma a cucerit pământul; când însă Lațiul și Italia s-au pustiit, când întreg poporul s-a prefăcut în politiciani care cereau panem et circenses de la guvern, subzistența din banul public, piramida era întoarsă cu vârful în jos, toți domneau și nimeni nu muncea, și Imperiul a căzut în fața unor popoare barbare, dar mai drepte, mai sănătoase, mai firesc organizate decât poporul roman în decadență.

La atâta însă se mărginește afirmarea noastră, la principiul că numărul celor ce muncesc pentru a produce trebuie să fie, spre binele lor și al societății întregi, infinit mai mare decât numărul negustorilor de vorbe și negustorilor de marfă chiar; că producțiunea păstrează intactă sănătatea și puterea musculară a unui popor; că în puterea lui musculară consistă secretul tinereții lui, siguranța de-a rămânea o rasă sănătoasă de oameni. Azi nu mai e îndoială că orice om care părăsește munca musculară pentru cea intelectuală e condamnat cu toată siguranța în coborâtorii săi la degenerare și la pieire. E statistic constatat că munca aspră, exercițiul continuu al puterilor fizice asigură pentru totdauna existența unui popor, asigură viitorul și propășirea lui, pe când fuga de plug, ocolirea soiurilor grele ale muncii aduce cu sine degenerarea musculaturii, dezvoltarea anormală a sistemului nervos, o înclinare spre desfrâu și plăceri, nimicirea gradată a puterilor de reproducțiune, neuropatie și anemie, în fine stingerea rasei, adesea în condițiile cele mai rușinoase.

Cu aceasta n-am zis însă ca clasele muncitoare să nu fie libere, să nu aibă putința de a se ridica. Oricând trebuie să existe putința pentru om de a urca prin muncă și merit ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.

Dar să ne-nțelegem: prin muncă și merit. Nu prin esploatarea muncii altora, nu prin speculă, nu prin șarlatanerie politică, nu prin tripotaj și joc de bursă. Când luăm însă la rând așa numiții dezmoșteniți ai partidului roșu cari au devenit milionari, nu vom afla unul singur care să se fi îmbogățit prin muncă. Ce-a muncit, ce-a produs Carada pentru a fi milionar? Nimic, a fost copil de casă al d-lui C.A. Rosetti — unicul merit, a vândut țuică din viile d-lui Brătianu — singura muncă. Acestea nu sunt titluri suficiente pentru diurne de câte 70.000 franci pe an ce le primește acest onorabil din partea statului român. Așadar statul a devenit din partea unei societăți de esploatare obiectul unei spoliațiuni continue și acești oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă și merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câștigate prin alegeri, prin frustrarea statului cu sume însemnate. Acești dezmoșteniți, departe de-a-și câștiga o moștenire proprie pe pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moștenirea altora, alterează mersul natural al societății, se substituie prin vicleșug și apucături meritului adevărat și muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică a hoților de codru, instituind codri guvernamentali și parlamentari.

Ierarhia muncii se constituie, prin chiar natura ei, în piramidă. La zece mii de oameni învățați pe toate terenele se naște un Darwin sau nu Buckle ca vârf al piramidei; din sutele de mii de soldați ale unei armii mari se alege un Moltke, ale căror servicii se răsfrâng apoi asupra întregului. Această ierarhie firească o susținem și noi.

Ceea ce însă numiți d-voastră „o ridicare din ce în ce mai mare a claselor care au fost dezmoștenite de toate drepturile“ este nu o înmulțire a cunoștințelor și a puterii de muncă a acestor clase, ci, din contră, amăgirea lor prin fraze politice și „o ridicare din ce în ce mai mare“ a unor panglicari cari nu fuseseră dezmoșteniți de nimic, pentru că de moștenirea ce-a adus-o din țara turcească au căutat să se dezbere, prin săpun și pieptene, nu s-o păstreze. În locul ierarhiei muncii ș-a meritului s-a introdus ierarhia vicleniei stupide și a apucăturilor maloneste. Un bandit ca cuviosul Simion, o vulpe vânătoare de diurne și afaceri tăinuite cum e Carada, jucători de bursă și nulități cărora natura, drept compensație a stupidității lor, le-a dat perfidia și instinctul necinstei, iată clasele ce le-ați ridicat din ce în ce mai sus.

A existat în lume un stat care-a apus după o viață de șapte mii de ani — Egipetul. Înlăuntrul anticității deja Egipetul era o anticitate proprie, și Homer putea vorbi de ea cum noi azi vorbim de Homer. Egiptenii erau cunoscuți pentru înțelepciunea, pentru spiritul lor de adevăr și de dreptate. Unui popor care-a existat șapte mii de ani d' a rândul nu i se poate tăgădui o calitate: arta de-a guverna. Cel puțin ar fi absurd a i-o tăgădui după o probă continuă de atâtea mii de ani. Egiptenii erau asemenea cunoscuți ca poporul cel mai conservator al anticității. Ei au voit să eternizeze pentru urmașii din veacurile viitoare într-o icoană de piatră secretul lungii lor vieți pe pământ și au zidit — piramidele. Viața altor state comparată cu a Egipetului este ca viața unei muști comparate cu a unui om, ca traiul unei buruieni comparat cu a unui stejar. Statul egiptean era ierarhic. Nu este exact ceea ce afirmă unii, că oamenii nu puteau trece din castă în castă. Din contra, putința de-a trece era asigurată — dar numai meritului și muncii. State demagogice, cari nu țin seamă de ierarhia naturală a meritului și a muncii și cari, din contra, află mijloace de-a privilegia înaintarea feneantismului și sterilității oamenilor vicleni și malonești, răsar și pier, fără înflorire, ca plantele criptogame.

Dacă dar secretul pentru existența unei rase este păstrarea calităților ei musculare, secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.

❦

[18 august 1882]

De câțiva ani încoace se manifestă și la noi o tendență învederată pentru crearea unei industrii naționale. Mai cu seamă Concordia Română din București au știut să adune în sânul ei mai mulți bărbați din deosebitele clase ale societății cari, deplorând părăginirea în care zac aproape toate ramurile de activitate națională, au simțit în ei îndemnul de-a trezi la o nouă viață munca, paralizată de concurența străină și de lipsa unui învățământ special.

Ca o probă de activitate Concordia Română a deschis espoziția ei, fără concurs guvernamental, din mijloace proprii, în localul ei restrâns. Dacă acea espoziție de obiecte confecționate de români n-a fost splendidă ca să uimească ochii lumii, a dovedit pentru cine știe a vedea că talentul de-a deprinde meserii oricât de grele nu-i lipsește românului, ci ocazia și putința de-a dezvolta acele aptitudini, de-a-și exercita puterile.

Dacă vrea cineva să judece un popor n-are decât să ia nu legile lui scrise, nici trecutul lui, ci literatura actuală și guvernul actual. Aceste sunt semne sigure, cari arată ca un termometru starea unei societăți.

Când constatăm că guvern și Camere consistă, după mărturisirea d-lui Dimitrie Brătianu, din indivizi buni de pușcărie și din „speculanți ai intereselor publice“ buni de carantină, când constatăm pe de altă parte că băieții de ieri alaltăieri scot gazete literare și științifice, oameni ce nu sunt încă în stare a pricepe nici ce e știință, nici ce e literatură, e evident că, dacă în sfera intelectuală lucrurile stau atât de rău, nici în sfera muncii materiale ele nu pot sta sus. Nu se poate aștepta de la o generație care, cu abecedarul în buzunar, administrează, scrie tragedii, face finanțe, planuri strategice etc., ca ea să aibă un interes serios pentru lucruri cari cer studiu și pricepere, cum e activitatea economică, atât de multilaterală și de varie. Cu spirite conducătoare ca tejghetarul Carada, cu financiari ca Eliade Cârciumărescu, cu redactorul Adonis de la „Românul“ care, însărcinat al statului în cestiunea răscumpărării, a confundat interesele reciproce cu atâta abilitate încât s-a ales cu milioane, cu asemenea oameni în capul țării nu se poate cere ca industria sau meseriile să se fi bucurat de cea mai mică atenție din partea plebei dominante. A trăi din munca altora, asta o înțeleg ei; a încuraja această muncă, a o diversifica, a o crea unde nu există, a da aptitudinilor naționale libertatea de-a se aplica după soiul lor la ramuri diverse de producțiune, a aduce prin măsuri combinate înțelepțește poporul, până azi agricol, la diviziunea muncii, a-i da ocazia de a-și întrebuința timpul iernei, pe care-l pierde în zădar — așa ceva nici nu le-a trecut prin minte acestor oameni, pe cât de vicleni pe atât de sterpi și neputincioși pe terenul adevărului.

Concordia Română era deci creată într-un mediu social cât se poate de nefavorabil. Cea dentâi piedecă a propășirii, sub presiunea căreia se resimte orice meserie și orice început de industrie, este concurența străină, condusă cu abilitate, încurajată adeseori prin premii de cătră guvernele străine. A doua piedecă e lipsa de capital. În adevăr, munca e sterilă fără concursul capitalului și, cu cât capitalurile puse la dispoziția muncii vor fi mai numeroase, aceasta va fi mai bine retribuită și va prospera mai repede.

Însă aci se 'ntreabă totdauna a câta parte din capitalul ce există într-o țară se pune la dispoziția muncii, a câta se risipește pe plăceri și în mod cu totul neproductiv. Dacă vom cerceta acest punct important vom observa că aproape toate capitaliile câte le produce agricultura se cheltuiesc pentru mărfuri introduse din străinătate, adecă pentru servicii făcute de străini; că ele se risipesc pe lux și în mod improductiv, că la dispoziția muncii din țară nu rămâne aproape nimic. A treia piedecă, cea mai grea din toate, e lipsa de aptitudini, de forțe productive. Brațe și creieri au toți, dar nimeni nu i-a învățat cum să le întrebuințeze în modul cel mai folositor. De aceea românul e redus la cele mai grele și mai puțin productive soiuri de muncă.: o clasă de mijloc în care munca să consiste în combinarea forței musculare cu cea nervoasă nu există la noi decât în începuturile unei industrii nouă, în resturile anticuate ale unei industrii vechi.

Iată dar mediul asfixiant în care se mișcă începuturile de industrie națională, și desigur e un merit cu atât mai mare de-a lupta în asemenea grele împrejurări, un merit pe care cu dragă inimă îl recunoaștem și-l prețuim.

Acum societatea „Concordia“ și Clubul comercianților și meseriașilor din Iași se unesc pentru a convoca un congres pentru ziua de 10 octomvrie, la Iași, unde se va discuta starea economică a țării.

Deși felicităm societatea Concordia pentru inițiativa luată, mărturisim că Clubul comercianților și meseriașilor din Iași ne inspiră oarecare neîncredere. Acest din urmă club este eminamente politic după cât știm, constituit nu pentru a încuraja comerțul și industria, ci pentru a da materialul trebuincios de agenți electorali guvernului roșu. În acest Club sunt și mulți negustori de vorbe cari nu s-ar sfii a se folosi de concursul Concordiei, ce pân' acum s-a ferit de veleități politice, pentru scopuri electorale de-o importanță apreciată numai de trinitatea Gheorghian — Guță Panu — Verussi.

Iată punctul asupra căruia credeam de datorie a atrage atenția membrilor Concordiei. Această societate n-a făcut nicicând politică militantă, din contra, ea a căutat să atragă în cercul ei oameni de cele mai diferite vederi, al căror scop e încurajarea muncii naționale. Asociindu-se cu un club eminamente politic, îi dă acestuia o importanță pe care n-o merită, dă un lustru firmei Herșcu Goldner et Comp., de care aceasta-ar fi onorată, dar care n-are a face câtuși de puțin nici cu negoțul, nici cu industria națională. Caveant consules. Să nu se 'ntâmple ca toată inițiativa Concordiei să degenereze într-un fel de manipul electoral, pentru a vedea la alegerile viitoare ieșind din urnă pseudozugravul chefalonit Verussi, scandalosul dascăl Guță Panu și evreofilul Gheorghian.

Ar fi păcat de scopurile eminent naționale ale Concordiei de-a le vedea puse în serviciul personal al vânătorilor de funcții, de diurne și de subvenții oculte cari au inundat de la un timp încoace Iașii.

❦

[19 august 1882]

După cum ne asigură ziarele inițiate în tainele guvernului Camerele se vor convoca în octombrie, c-o lună înainte de termenul reglementar, pentru?… pentru a rezolva unele cestiuni cari nu mai sufăr nici o întârziere.

Se știe înțelesul acestei diplomatice parafraze. De câte ori am auzit-o ne-am închipuit, în naivitatea noastră, următorul lucru: muncim pământul cu același plug cu care-l munceam la anul o mie două sute după Hristos, în vremea voievodului Bărbat și a Radului din Făgăraș; se vede că Adunările s-au convins că, după o întârziere agronomică de aproape șapte sute de ani, azi nu e timp de pierdut; cată să modificăm sistemul nostru de cultură, ca să putem ține pas cu alte țări. Cel puțin așa ne închipuiam. Când colo, care era lucrul ce nu suferea întârziere? Vro pensie reversibilă, vro răscumpărare de drum de fier cu câștiguri pentru deputați ș.a.m.d.

Curioși copii suntem noi românii!

Cel mai simplu om care-a observat că albina adună miere și ceară, iar cuca își pune ouăle în cuiburi străine deduce că așa va face albina în veci de veci, că tot astfel va rămânea și nevasta cucului, care, ca femeile cele stricate, își leapădă copiii pe mâni străine. În toate cele recunoaștem necesitatea absolută a legilor naturii, știm că o piatră aruncată va cădea în jos după o anume lege, că repezimea ei va crește succesiv în pătrat, știm că apa nu curge la deal, știm că soarele cată să iasă la răsărit și să se cufunde la apus în noapte; numai despre oameni ne facem iluzii. De la oameni pe care prezidentul lor îi numește „buni de pușcărie și de carantină“, pe care d. C.A. Rosetti îi numește „soitarii“, de la oameni cari au dovedit că sunt moralicește putrezi, intelectual sterpi, mai putem aștepta îmbunătățiri? Pretextează cineva de a-l fi cuprins iluzia că din acești oameni poate răsări lumină și libertate?

Caracterul empiric al oamenilor e așa de fix, rămâne așa de unul și-același precum e una și-aceeași forma și sămânța plantelor, forma lupului și a maimuței. De la lup nu poți aștepta fapte de miel, de la pisici nu apucături de căprioară — numai de la oameni, a căror natură e constatat rea și netrebnică, suntem încă în stare a aștepta lucruri bune, cu totul neconforme cu natura și cu inteligența lor? Nimeni nu așteaptă de la lemn calitățile fierului, de la lut calitățile aurului și totuși sunt oameni cari de la soitarii, maturități pentru Văcărești și carantină, pretextează a aștepta fapte mari.

Iată în ce consistă iluzia. Suntem dar siguri că cestiunile cari nu mai sufăr întârziere s-ar putea amâna tot așa de bine precum amânăm reforma plugăriei noastre de la 1200 și până azi. Altceva e la mijloc, iar interesele țării numai un pretext sub vălul căruia se pregătesc nu reforme, ci nouă grupări de persoane și de ambiții.

Să vedem cari sunt lucrurile ce se petrec?

Căpeteniile roșii, văzând că în adevăr nu mai merge, că țara e uimită de corupția adâncă și de ignoranța neagră a partidului roșu, s-au sfătuit între ei să pară că se dezbină. Ei să-și facă loruși opoziție — asta-i cestiunea. „Românul“ să facă opoziție guvernului, „Națiunea“ asemenea — să crează lumea că există sciziuni profunde în sânul partidului. Se știe că Corpul nostru electoral nu prea face deosebiri de nuanțe; opoziția e opoziție orișice-ar gândi, guvernul, guvern. Ca la manevre, unde o parte a armatei joacă pe inamic, astfel o parte a roșiilor au început să joace opoziția și să reprezinte partidul virtuții. Oricât voturile alegătorilor s-ar împărți, tot unul de ai lor cată să iasă din urnă. Când manevra va fi sfârșită pe câmpul electoral, în Cameră se vor împreuna rangurile în aceeași armată de esploatare și de băieți de procopseală care-a existat și pân' acum.

N-ar fi minune ca aceste mari manevre electorale să izbutească și să vedem că pretinsa opoziție și pretinșii guvernamentali, odată adunați în Dealul Mitropoliei, se arată a fi de un chip și de-o asemănare, unii lupi goi, alții îmbrăcați pe timpul alegerilor în piei de oaie, dar aruncând în lupăria din Deal, în codrul parlamentar, o deghizare devenită de prisos.

Se vorbește asemenea de-o intrare a grupului „Binelui public“ în rangurile roșii. În adevăr, pretinsa reorganizare a partidului liberal ar fi o admirabilă ocazie pentru a se opera o accesiune mai pronunțată cătră putere. Poate că cine citește „Binele public“ n-ar crede una ca aceasta — dar la Dumnezeu și-n țara românească toate sunt cu putință.

Se poate asemenea ca-n toamna aceasta Camerele sau să lucreze înainte, sau să fie dizolvate. Dacă s-ar dizolva, tot planul acesta de operațiune va fi norma de conducere a roșiilor. Vor juca unii pe opozanți, alții pe guvernamentali și, dacă țara va fi dispusă a vota pentru opoziție, are să cumpere pisica 'n sac și se va deștepta prea târziu că oaia din urnă s-a transfigurat, în Cameră, în lup.

A 'ntroduce acest joc pare a fi misiunea „Națiunii“. În adevăr, pielea de oaie e blândețea cu care se face opoziție; o blândețe care-a prezidat de-atâtea ori actele din Dealul Mitropoliei și le-a îngăduit intră în cadrul comparațiunii noastre. Statul major al unei și aceleiași armate s-a despărțit deci în două: unul din frații generali conduce pe pretinșii inamici ai partidului roșu, pe cei travestiți, celălalt frate conduce partea netravestită a turmei. Lupta aparentă va începe; se vor auzi împușcături, dar oarbe, fără glonți, vor bubui tunuri, dar fără ghiulele. Și de-o parte și de alta soldații se vor da prinși fără a fi încercat să se apere cu baioneta și, când lupta aparentă se va fi sfârșit, toți vor vedea că n-a fost decât o manevră. Glonții purtători de moarte nu vor fi fost decât pe hârtie, uciderile nu se vor fi întâmplat decât în coloanele gazetelor; toți își vor depune lăncile și coifurile de carton în bufetul Camerelor și un vesel banchet va încheia dușmăniile teatrale, banchet făcut în intimitate, pentru a râde de țară și a se admira reciproc cum au fost în stare eroii să tragă atât de bine pe sfoară opinia publică.

Comedie, comedie!

Tragic e lucrul numai pentru țară, pentru poporul nostru, sărmanul. Acesta va continua a purta în spate o pătură întreagă de feneanți și de ignoranți, de oameni incapabili de-a se hrăni prin muncă onestă și avizați la banul public; administrația va continua a fi o bandă de hoți și mizeria va crește din ce în ce, până ce vrun popor mai tânăr și mai drept se va îndura să puie capăt noului Bizanț. Sub un guvern cu limbă străină țăranul nostru va începe a răsufla, precum răsuflă azi în Basarabia rusească. Am vorbit adesea cu țărani de lângă Cetatea Albă, ba chiar de la Movilău de dincolo de Nistru și toți, văzând starea ticăloasă a fraților lor din România pretinsă liberă, ziceau că „bun și mare e Dumnezeu“ de i-a scăpat de stăpânirea română. E trist a constata acest adevăr; e trist a constata că faimoasa noastră pseudocivilizație nu s-a tradus decât într-o cumplită apăsare a poporului nostru. La urma urmelor însă nici un popor nu e osândit de Dumnezeu de a fi vecinic robul invaziunei stârpiturilor orientale și când, fără nici un bine pe pământ și fără rază de speranță în inima sa amărâtă, cade ostenit în umbra străinătății, el a murit pentru istorie, dar moartea va fi fost o binefacere supremă și o mântuire pentru el.

❦

[20 august 1882]

„Luptătorul“ din Focșani continuă a ne da tabloul stării economice a țării, descoperind vânzări silnice de obiecte scutite de lege pentru plata dărilor. Ziarul comunică de astă dată două publicațiuni de vânzare ale perceptorilor din comunele Bonțești-Cârligele și Măicănești, jud. R. Sărat:

Obiectele secuestrate locuitorilor din Bonțești sunt: 600 scânduri de câte 16 palme una lungimea; 10 dulapi; una scurteică femeiască de atlas de lână gri, blănită cu blană neagră și vulpe; două așternuturi, unul verde și altul conabiu; 198 vedre vin alb, recolta anului curent; 14 oi; rodul de la 98 pogoane vie; precum și, de la 22 „pogoane porumb“, recolta anului 1882; 2 iepe; 3 cai; o jumătate pogon fâneață, livadă; 100 doage; un râmător; 1 zăbun; 1 ferăstrău cu coardă; arendarea pre doi ani a două pogoane vie; un junc; 18 bucăți lemne de construcție de case; 10 căzi; 1 curătoare; 1 butie; 1 mânzată; 1 boloboc; 1 oglindă de perete. Licitația s-a ținut în ziua de la 24-26 iulie expirat, 1882. Iscălit p. agent Zoicărescu (originalul se află la redacțiunea „Luptătorului“).

La comuna Măicănești s-au secuestrat: 6 oi; 1 gonitor; 3 iepe; 90 coți velințe; 2 vaci; 1 pereche foi; 23 coți așternut; 3 țoale de car; 1 așternut; 20 banițe porumb; 2 cai și 3 butoaie. Vânzarea acestor obiecte va avea loc de la 15-25 august. Agent Ionescu — No. 139.

Așternut, haine, instrumente de muncă, recoltă — totul i se vinde țăranului pentru a hrăni nesățiosul buget. Și în același timp în care vie, vite, grădini, animale de muncă, vasele pentru fabricarea vinului, c-un cuvânt tot ce susține viața țăranului de pe-o zi pe alta se vinde la mezat pentru neplată de dări, în momentul în care starea poporului nostru e mai rea decum a fost vrodată și puterea lui impozabilă istovită după probele de mai sus, ilustrul Carada e trimis la Berlin ca să contracteze o nouă datorie publică de 134 de milioane. Pentru ce? Pentru a construi nouă drumuri de fier, pentru a transporta un grâu ce nu se vinde, o producțiune brută care nu mai află cumpărători.

„Românul“ însuși constată în numărul său de azi că nimic din banii realizați cu toba pe așternuturi, zăbune, ferestraie nu se restituie sub nici un chip contribuabilului muncitor.

Debitanții de tutun în loc de-a fi români, după cum prescrie legea, sunt, sub ochii directorului, în capitală chiar, străini. Dispoziția legii nu e respectată nici de stat, care administrează el însuși monopolul. Prin legea de la 1864 se prescrie ca cârciumarii din sate să fie români; nu sunt. Primăria cheltuiește cinsprezece milioane, dar nici măcar lucrătorii cu mâna nu sunt români. La căile ferate, după dispozițiile contractului de înterprindere, jumătate din funcționari ar trebui să fie români. Nu sunt. Și așa în toate. Capitaluri de sute de milioane se iau an cu an din punga contribuabililor și nimic, absolut nimic nu li se restituie. Pe când datoria publică s' adaogă cu sute de milioane și acestea se cheltuiesc pentru a plăti servicii străine, „Monitorul“ publică în toate zilele vânzări de case de-ale muncitorilor, pentru sume neînsemnate. Efectele sunt? „Românul“ recunoaște în fine ceea ce de șase ani îi spunem necurmat — recunoaște că ipocrizia și nepăsarea guvernamentală conduce la sărăcia muncitorilor, la mortalitatea lor, la degenerarea lor fizică și morală.

Iată ceea ce-am zis și am repetat de atâția ani de când „Românul“ face mereu apologia îmbunătățirilor introduse de partidul liberal. Foaia guvernamentală ne dă chiar azi o serie lungă de pretinse îmbunătățiri în favorul negoțului și se laudă cu ele. Fără cuvânt. Prin aceste îmbunătățiri ați făcut ca țara să atârne din ce în ce mai mult de-un negoț străin, dovadă umplerea până la superfluență a orașelor noastre cu negustori din câteșipatru colțurile lumii, cari, introducându-ne până și făina din străinătate, paralizează în germene orice activitate proprie. Fără cultură, fără bani, fără aptitudini, negoțul ne-a prefăcut—copii economici — în concurenți ai națiunilor celor mai înaintate. Meseriașul nostru este silit de negoțul ce-i introduce similarele străine să concureze cu acestea sau să lucreze cu pagubă. Ș-așa în toate cele.

Până azi liberalii nu văd că interesele negoțului internațional pe de-o parte, și acele ale educației noastre industriale pe de alta nu sunt identice, ci opuse. Până azi nu s-au convins că nu e permis a confunda negoțul dinlăuntrul țării, menit a introduce diviziunea muncii după condiții climatice și după repărțirea materiilor brute, cu comerțul internațional, menit din contra, nu a diviza munca, ci a o reduce la un singur soi, la cel mai ingrat din toate.

Și, cu toate acestea, în folosul comerțului internațional Carada contractează o nouă datorie publică de 134 de milioane.

Puțin trebuie ca populațiunile noastre să întreacă în degenerare fizică și morală populațiunele Indiei, supuse guvernului britanic, și pe foștii sclavi negri din statele de sud ale Americei. Și cu toate că mizeria crescândă produsă prin sarcini publice împiedică pe muncitor de-a se hrăni bine, de-a locui bine, de-a-și trimite copiii la școală și-l face să retrogradeze în toate cele, suma deja enormă a datoriilor publice se sporește din nou cu sute de milioane și universalul Carada e trimis să menajeze aceste lucruri, cu cele mai mari foloase private pentru complicii săi din partidul roșu.

❦

[22 august 1882]

Confrații noștri de la „Binele public“ s-au găsit cu drept cuvânt atinși prin câteva linii ce au apărut într-unul din cele din urmă numere ale „Timpului“ și care făcea aluziune la niște zgomote după cari s-ar fi căutând o apropiere între partidul „Binelui public“ și partidul de la guvern.

Confratele nostru declară în modul cel mai formal că acele zgomote sunt neîntemeiate:

Nici faptele petrecute până astăzi, nici conduita noastră corectă și sinceră nu autoriza pe cei de la „Timpul“ ca să ne presupună măcar că cochetăm cu un guvern care s-a ilustrat numai prin fărădelegi sau că facem cauză comună cu o ceată de jefuitori ai averei publice.

Avem mult de luptat împotriva răului comun și este de dorit ca asemenea bănuieli, vătămătoare din toate punctele de vedere, să dispară pentru totdauna.

Rugăm pe confrații noștri să crează că în intențiunea noastră nu a fost de a da vreun crezământ acelor știri, ci numai de a le denunța, pentru ca să poată fi dezmințite, cum au și fost în modul cel mai categoric.

Confrații noștri mai observă că s-ar putea mai cu drept cuvânt să ni se atribuie nouă intențiunea de a ne apropia de guvern, deoarece chiar de curând dd. Mavrogheni și T. Rosetti au primit funcțiuni de la guvernul actual. Dar credem că la rândul lor sunt și ei nedrepți și cu acești bărbați și cu partidul conservator.

În ce privește pe d. Mavrogheni, vom observa că în toate țările civilizate funcțiunile diplomatice sunt considerate ca afară din luptele de partide.

Și tocmai de aceea, dacă între noi și în țară putem să ne împărțim în mai multe partide, conservator, liberal, liberal sincer, independent etc., în fața străinilor nu putem fi decât români și constituim toți un singur partid, partidul național.

În Anglia, de exemplu, miniștrii plenipotențiari rămân la posturile lor deși guvernele se schimbă, afară numai de cazurile rare în cari e vorba de a se schimba cu totul atitudinea politică a guvernului față cu una din puteri.

Astfel fiind, d. Mavrogheni, care și-a servit țara în timp de 30 ani pe terenul politic și a cărui sănătate nu-i mai permitea să rămână în Parlament, a putut primi să și-o servească și de acum înainte într-o funcțiune care este afară din luptele politice și pe care putea să o îndeplinească mai bine decât oricare altul, fără ca să-și schimbe convicțiunile sale politici și fără ca să aibe dreptul cineva de-a califica purtarea sa de defecțiune.

În ce privește pe d. T. Rosetti, unul din cei mai demni reprezentanți ai principiilor partidului conservator, caracterul său cumpătat și pacinic, temperamentul său liniștit și blând îl destina natural la magistratură și-i impunea, ca să zicem așa, funcțiunea pe care a exercitat-o cu atâta succes și pre care va împlini-o și de acum înainte cu același succes pentru binele țării și onoarea justiției. Și, oricare ar fi părerea noastră de rău că în luptele politicei active vom avea un luptător mai puțin, partidul conservator o uită gândind ce bun și demn magistrat a câștigat țara.

Altele sunt faptele cari se pot numi defecțiuni și cari ne-au făcut bănuitori, după cum observă, cu multă dreptate, confrații noștri de la „Binele public“.

❦

[26 august 1882]

„Prin natura principiilor lor, Conservatorii văd cu ochi răi deșteptarea economică“ aceasta e cea mai nouă frază ce-o debitează „Românul“ și, ca s-o probeze, citează deviza „mulți dedesupt puțini deasupra“. Ne impută asemenea că noi, vorbind de congresul economic, ne-am esprimat neîncrederea față cu Clubul comercianților din Iași.

Dar oare nu contrariul e adevărat? Prin natura principiilor lor, roșii ar trebui să fie adversari ai deșteptării economice.

Întâi, dacă sunt consecuenți în liberalismul lor, cată să fie partizani ai liberului schimb. Din punct de vedere liberal e nedrept de a-l pune pe consumator să plătească mai scump articolele ce-i trebuiesc când le poate avea mult mai ieftine din străinătate căci, conform teoriei liberalismului, fiece om cată să fie absolut liber de a cumpăra în piața care-i convine și de-a vinde asemenea.

E fără îndoială neliberal și neegalitar de-a scumpi prin măsuri protecționiste, chiar pentr-un timp mărginit, obiectele industriale, căci prin scumpire ele devin accesibile numai numărului mic al acelor bogați și neaccesibile oamenilor mai săraci. Iată dar că protecțiunea favorizează inegalitatea și restrânge libertatea omului sărac de-a-și satisface cu banii munciți de el necesitățile sale, de-a cumpăra obiectele pe piața cea mai favorabilă lui, pe cea mai ieftină, pe cea străină.

Afară de asta un sistem care încurajează industria națională constituie privilegii cari se răsfrâng asupra industrialilor și le asigură câștiguri. Nimic mai neliberal, mai reacționar decât privilegiul.

Introducerea industriilor favorizează totodată inegalitatea. În măsura în care într-o industrie intervine concursul inteligenței, se introduce între oamenii ce o profesează o ierarhie a muncii contrarie egalității. Idealul liberalismului e o societate în care toți să fie egal de inculți, egal de săraci, egal de guvernabili prin frazele d-lui C.A. Rosetti.

În realitate liberalii și sunt în toate țările partizani ai liberului schimb și nu se sfiesc de-a stigmatiza cu porecla de „reacționară“ orice măsură de protecție; pentru că în alte țări liberalii știu ce vorbesc, se 'ntemeiază pe principii și 'nțeleg foarte bine că, sub firma liberalismului, nu pot debita idei reacționare.

Numai la noi e altfel. Înclină țara în favorul ideilor conservatoare? Numaidecât se află oameni abili cari să le escamoteze și să le boteze liberale.

Când cei ce pretind a împărtăși vederile liberalilor din țările apusene adoptează idei protecționiste nu dovedesc alt decât că nu și-au dat seama de sistemul ce pretind a-l profesa, că n-au avut nicicând idei veritabile și că, vorbe nedefinite umplându-le capul, cu vorbe și pentru vorbe s-au luptat.

Coloanele acestei foi sunt de ani încoace martore că, în margini practice și dictate de esperiență, am fost pentru încurajarea, pentru protegerea industriei naționale. Inconvenientele măsurilor protecționiste le-am considerat ca o dare plătită în favorul educațiunii noastre industriale și am sperat că dintr-un regim de protecție și educațiune va rezulta diviziunea muncii. Pururea am văzut în diviziunea muncii principalul mijloc în contra mizeriei actuale, dar am constatat că această diviziune nu se poate întâmpla pe cât timp meseriile vor fi paralizate prin concurența fabricatelor străine și în fine că educația noastră industrială este cea care cere sacrificii și că le merită mai mult decât acea educație stearpă care produce zecile de mii de aspiranți la funcțiuni.

„Românul“ ne-a escamotat ideile și nu e minune ca azi să pretinză că sunt ale sale. Plagiarea e un obicei atât de înrădăcinat în România încât nu suntem nici cei dentâi nici cei din urmă cari au fost obiectul unei asemenea spoliațiuni. Meșteri de a-și apropria lucru străin, confrații se mândresc azi cu bunul altuia și pretind că niște idei, poreclite reacționare sau conservatoare în toate țările celelalte, devin liberale la noi din momentul ce dumnealor vor binevoi a le lua de la alții.

Credem că în privința controversei e destul de lămurit că ideile protecționiste nu sunt, nici pot fi liberale și trecem la cazul cu Clubul din Iași.

În afară de ordinea de gândiri pe cari le susținem, am afirmat că Clubul comercianților din Iași e — din nenorocire — un club eminamente politic.

Am fi dorit așadar ca o societate ca Concordia, care s-a ferit cu îngrijire de veleități politice și electorale, să nu se amestece în activitate c-un club ca cel din Iași, a cărui unică țintă pân' acum a fost de-a influența alegerile. Iată ceea ce am zis: nimic mai mult, nimic mai puțin. Societatea Concordia, care a dat probe de activitate neobosită, ai cărei membri s-au distins prin zel, inteligență și nepărtinire, care s-a ferit cu nestrămutare de orice mișcare politică, fie opozițională, fie guvernamentală, și-ar ignora ținta din momentul în care-ar intra în comunitate c-un club condus, după cum toată lumea știe, de agenți electorali subvenționați de guvernul central din fonduri secrete. Menirea acelui club n-a fost pân' acum cel puțin nici negoț, nici industrie, ci chip de-a pune cerul și pământul în mișcare pentru ca deputați roșii să iasă din urnele Moldovei. A dat deci concurs în alegeri oamenilor adunați sub firma d-lui Herșcu Goldner, cari nici trecut au în Moldova, nici amici politici, nici măcar un nume respectabil, și pentru cari orice idee, fie politică, fie economică, e bună să serve de pretext la vânătoarea de voturi, diurne și funcții.

Așa a fost pân' acum cel puțin și nu credem că acea asociație viciată de veninul politicei în chiar originile ei, să poată da alte rezultate decât acele pentru cari au fost făcută. Dar poate că suntem prea pesimiști! Cu atât mai bine. Dacă Clubul ar fi în stare a împlini misiunea economică pe care 'ncearcă a și-o atribui, va rămânea vorba noastră jos și fapta dumnealor sus. Dar, până la dovadă, insistăm a crede că Congresul economic, întru cât s-atinge de Clubul din Iași, e un mijloc din cele multe pentru a câștiga popularitate și voturi sectei politicianilor roșii cari au început a se cuibări și în Moldova.

❦ MACEDOROMÂNII

[27 august 1882]

D. Alexandru Pencovici ne trimite câteva notițe pe cari le publicăm mai la vale, culese cu ocazia călătoriei făcute între românii balcanici. Din aceste notițe se va vedea că un popor întreg, aproape egal la număr cu grecii, e supus unui sistem de deznaționalizare din cele mai odioase, prin presiunea unei biserici străine și a unor societăți de agitatori străini al căror scop e dezmembrarea Imperiului otoman și substituirea etnocrației turcești prin etnocrația grecească, pentru a ne servi de termenul consacrat de d. Paparrigopulo.

Ca fost director al serviciului statisticei în România, ca participator la congresele de statistică câte s-au ținut în Europa pân-acuma, ca amic al celor mai cunoscuți bărbați de știință în materie de statistică, notițele d-lui Pencovici merită desigur crezare. Ele confirmă, prin intuițiune proprie, ceea ce au constatat deja geografii și istoriografii Peninsulei și probează că, de la venirea turcilor în Europa, elementul latin, odinioară cel mai numeros al Peninsulei, au fost absorbit în cea mai mare parte de cătră popoarele conlocuitoare și că grecii moderni se silesc acum a asimila până și resturile, încă destul de însemnate, câte și-au păstrat limba națională.

Ni se pare că mijlocul cel mai eficace pentru a emancipa această populație latină de influența bizantină ar fi despărțirea ei bisericească de greci, ceea ce-au făcut bulgarii, ceea ce au făcut românii din Banat și granița militară. Biserica răsăriteană e națională; ea nu numai admite, comandă chiar ca serviciul în biserică să se facă în limba grăită de popor. E, o constatăm cu durere, o rușine ca în suta a nouăsprezecea membrii unui popor de douăsprezece milioane aproape să fie siliți, sub un guvern negrecesc, de-a întrebuința în școală și biserică limba unui stat străin și lor și poporului dominant al osmanilor, și să fie prada unor agitații îndreptate în contra existenței Imperiului otoman și a înșiși existenței lor.

Iată și scrisoarea în cestiune.

❦

[28 august 1882]

Între multele îmbunătățiri economice pe cari, cu și fără cale, le propun onorabilii confrați din Strada Doamnei, este una — și anume cea din urmă — care nu e lipsită de originalitate. Organul d-lui C.A. Rosetti crede că se pot realiza capitalurile necesare pentru a crea o societate de navigațiune româno-bulgară, unită cu una franco-engleză care, făcând concurență societății austriace, să împiedece înstrăinarea definitivă a Dunării de Jos.

Ideea aceasta nu e cu totul nouă; noi înșine am susținut în diferite rânduri că e cu putință a se face concurență Societății de Navigațiune, că drumurile noastre de fier i-o și fac chiar în mod considerabil și că antreprenori străini cari ar împodobi vasele lor cu colorile noastre ar putea să constituie un surogat, nu tocmai esențial, al unei navigațiuni naționale. E aproape sigur că Domnii vechi, stăpânitorii Dunării și Mării Negre, cum erau Alexandru cel Bun și Mircea I, posedau în statele lor o navigațiune exercitată de genoveji și venețiani, care, fără a fi națională și în mâna poporului muntean al românilor, a înflorit pe țărmurii noștri până-n vremea lui Mohamet II. Dar fost-au aceasta o navigațiune proprie a noastră? Dezvoltat-au românul aptitudinile sale nautice, dacă le are? Dacă poporul nostru ar fi contractat deprinderile navigațiunii din epoca aceea încă, ea ar fi subzistat și în vremea predominațiunii turcești și altă față ar fi avut Dunărea. Din nenorocire, ea nu era decât un copil adoptiv care-a fugit îndată ce l-au alungat turcii; o educație anume în această direcție a chiar poporului nostru n-a avut nicicând loc și, cu toate că țărmii amândoi ai Dunării sunt ocupați de populațiuni de limbă și rasă română, român corăbier abia se va găsi. Numai oamenii de munte coboară pe plute cu repejunea săgeții apele Bistriței ș-a altor râuri, pentru ca, ajunși la port, să se 'ntoarcă acasă pedeștri.

E dar cam bizară forma în care foaia guvernamentală gândește a se realiza dezvoltarea navigațiunii române, căci o societate bulgaro-franco-engleză, în parentez și română, e măcar pe trei sferturi tot atât de puțin română ca cea austriacă — căci ce-mi sunt franco-bulgaro-englejii, ce-mi sunt austriacii? Ce-mi e unul, ce altul? Deși înșine am formulat o asemenea idee, când era vorba de-a preîntâmpina preponderanța marei monarhii vecine pe Dunăre, cată să recunoaștem că, substituind unui termen străin un altul tot atât de străin, poate fi un expedient minunat de-o însemnată valoare momentană, dar rămâne un expedient, o măsură preventivă care nu va folosi tocmai mult răspândirii gustului de navigațiune între români.

Ar fi dar practic ca confrații să ne spuie ce cred în privirea aceasta. Am făcut drumuri de fier cari, după lege și natura lucrului, au să fie odată administrate numai de români. Cu toate acestea pân-în ziua de azi n-a gândit nimeni la înființarea unei școli politehnice din a cărei elevi buni să se recruteze inginerii și administratorii viitori ai rețelei noastre de căi ferate. E adevărat că o sumă de români se aplică în străinătate la studii tehnice, ba par a avea chiar o înclinare și un talent deosebit pentru științe pozitive; e adevărat asemenea că la o școală înființată imediat, funcțiile s-ar ocupa, ca după obicei, nu după merite, ci după protecțiile de cari se bucură concurenții; cu toate astea nu credem ca, pentr-un timp îndelungat, să ne putem dispensa de o asemenea școală înaltă. În toate zilele aproape coloanele optimiste ale ziarelor guvernamentale ne vorbesc de dezvoltarea agriculturii noastre, de întrebuințarea mașinelor în locul brațelor, de sute de alte îmbunătățiri. Cu toate acestea, într-o țară a cărei producțiune se 'ntemeiază aproape esclusiv pe plugărie, se află o singură, zi una, școală de agronomie, și chiar despre acest institut unic nu se poate afirma că ar putea servi de model. Dar oricine pronunță vorba „mașină“ spune totodată că aceste instrumente, dacă înlocuiesc puterea brațelor, cer pe de altă parte concursul inteligenței omenești. Deși românul e din natură inteligent, proroc nu e și nu putem aștepta de la el, ca fără cunoștințe mecanice, să poată conduce o mașină. Dovada? Aproape toți mașiniștii sunt străini. Se vorbește în același ton de dezvoltarea industriei și a meseriilor. Dar cum se pot aceste fără educație profesională, fără ca încercările și începuturile să fie încurajate și sprijinite. Dovadă că nu se poate e că unul dintre magnații noștri, carele s-a 'ncercat a fonda o fabrică, e azi aproape ruinat după cât auzim, cu toată activitatea și cu toată cunoștința sa de cauză. El nu poate lupta cu primele de export ale statelor vecine.

Tot astfel foaia guvernamentală vorbește azi de navigațiune națională „bulgaro-franco-engleză“. Cum își închipuiesc confrații istoria aceasta?

Cred că, substituindu-se unei companii străine o altă companie străină, aptitudinile nautice ale poporului românesc se vor dezvolta mult? Fără îndoială, multe și curioase abateri s-au comis de către Societatea de Navigație, mai cu seamă multe uzurpațiuni și, pentru a reafirma dreptul țării și a nu-l lăsa să cază în desuetudine — deși în asemenea cazuri nu există prescripțiune —, poate fi, precum am zis, un espedient practic de-a opune pe-o altă societate celei existente. Dar e un espedient; să nu ne 'nchipuim că fără muncă proprie, fără ca populațiuni proprii ale noastre să deprinză arta navigațiunii, vom avea vreodinioară vase și marinari. Oriunde intervine concursul inteligenței, deprindere și o educație specială se cere, căci e mare deosebire între a ridica o sarcină în spate numai cu putere musculară și între a dirige un vas.

Acestea am avea de observat la istoriile pe apă ce ni le zugrăvește foaia guvernamentală. Nimic nu se câștigă în mod durabil fără muncă proprie, fără deprindere proprie. A substitui pe unul altuia poate fi necesar pentru cuvinte de drept; dar cu dezvoltarea ca atare a navigațiunii o asemenea măsură nu are a face.