Din periodice/Din Timpul, februarie 1879
Mașinele mânate de-o putere elementară, ba chiar acele puse în mișcare de puterea omenească numai, posedă o parte foarte esențială fără de care mașina ar lucra lipsită de orice regulă, ar deveni incalculabilă în privirea repejunii cu care se mișcă, și-ar toci toate părțile și peste puțin s-ar face netrebuincioasă. Deși această parte nu pare esențială la prima vedere, deși ea nici produce putere, nici îndeplinește o muncă, totuși fără de dânsa mașina ar fi de o regretabilă imperfecțiune și de puțin folos. Această parte a mecanismului se numește regulator. Ceasornicele ar merge fără de socoteală și rost de n-ar avea pendula, mașina cu vapor ar plezni sau ar sta pe loc fără regulatorul centrifugal.
Și cu toate acestea am zis mai sus că la prima vedere acea parte a mecanismului întreg pare neînsemnată, neesențială.
Tot așa privește Camera actuală facerea bugetului. Cestiuni cari par cu mult mai mari, precum reorganizarea judecătoriilor de pace, reorganizarea Ministeriului de esterne, balonul captiv ș.a. o preocupă atât de mult încât uită că mecanismul statului nu poate merge fără regulatorul lui, fără buget.
Tocmai pentru că lucrul e cu mult mai important decum pare la prima vedere, Constituția prevede ca bugetul să fie elaborat și votat c-un an înainte de punerea lui în aplicare; cu toate acestea Camera actuală, în pretinsa ei suveranitate, calcă legea și nici de gând are, precum se vede, de-a începe odată cu discutarea bugetului.
Am spus-o într-alt rând că întârzierea aceasta inspiră prepusuri grave.
Guvernul, care e vaca cu lapte a liberalilor, pentru a scăpa de orice răspundere și control și pentru a putea da țării un buget fictiv, a cărui responsabilitate să nu se răsfrângă direct asupra nimănui, a însărcinat Camera cu lucrarea aceasta, iar Camera l-au însărcinat pe balonul captiv. De vom avea un buget rău făcut sau de nu l-om avea defel, scuza guvernului liberal e gata: balonul captiv a fost cauza întârzierii, el plătește paguba. În caz când țara ar ajunge cumva prin nouăle alegeri să aibă iar un guvern regulat, care să tragă la răspundere pe politicii actuali, ei și-au pregătit deja dosul după care să se ascundă: Camera și sminteala de minte a celui însărcinat cu elaborarea bugetului.
Cu toate acestea elaborarea bugetului este un drept exclusiv al ministrului de finanțe, el e cel care cere și Camera are dreptul de-a da sau de-a refuza. Și dacă această Cameră ar fi liberală — precum pretinde — ar trebui să-și aducă aminte că acest drept al ei de-a vota bugetul este originea tuturor libertăților publice, căci parlamentele vechi nu se convocau pentru a face legi, ci numai pentru a vota regilor și guvernelor mijloacele trebuincioase fie pentru război, fie pentru lucrări de pace.
Dar ce vorbim noi de liberal sau neliberal. Scopul acestei întârzieri este ca guvernul, împreună cu ciracii lui din Cameră, să lase lucrul încurcat și ca, oricine ar veni în urmă-le, să-și pună mânile în cap de prăpastia ce va găsi-o. E o conspirație între guvern și Cameră pentru a zădărnici în cestiunea aceasta, ca în toate celelalte, orice răspundere reală.
Al doilea prepus grav pe care ni-l inspiră întârziarea aceasta este că Adunarea actuală se teme a arăta limpede și prin cifre situația noastră financiară, se teme de-a spune adevărul, pentru că atunci n-ar mai fi realeasă; pe când, fără buget votat, deputații de azi și candidații de mâine tot mai pot amăgi poporul prin strălucite situații fictive, născocite de fantaziile ciumate ale redactorilor „Românului“.
Un ministru conservator ― d. P. Mavrogheni — introdusese o regulă statornică în privirea bugetelor; ele erau elaborate și votate gata cu mult înainte de a se-ncepe exercițiul anului respectiv; iar condeie cari rămăseseră neprevăzute sau a căror necesitate se impunea peste an se treceau într-un buget rectificativ, încât, de mergea bine sau rău încasarea veniturilor, regulă și orânduială era totdeauna, situația finanțiară, bună-rea, era limpede. Cu toată lipsa de esport și cu toată împuținarea izvoarelor de venituri, cauzată prin concurența grânelor rusești și americane și descrisă atât de bine în nepărtinitorul raport al cavalerului de Bosizio, bugetul statului, încărcat într-adevăr prin mulțimea de cheltuieli introduse de organizarea liberală a țării, își păstra echilibrul său pururea amenințat. Dar acest echilibru și-l păstra numai prin prevederea și regularitatea cu care se elabora și numai regularitatea aceasta a fost cauza pentru care gestiunea afacerilor statului sub conservatori s-a sfârșit fără deficit.
Dar orânduială și liberalism sunt în România lucruri contradictorii!
Un foileton, publicat în „Binele public“, cuprinde un mic fragment (din memorie) a baladei populare Vârful cu Dor ținut în metrul Mioarei, a lui Mihu-Haiducul și a Meșterului Manole.
Iată acel fragment:
Bădiță, bădiță,
Zise bietul Niță,
Dă-mi a ta fetiță
Să-mi fie soție.
Mult mi-e dragă mie!
Eu că ți-o voi da,
Zise baciul Preda,
Dacă vei ierna
Colo-n munticel
Singur, singurel,
Până ce-om veni,
Eu și mândra ta,
Spre a mi te lua.
Pe un pisc tăcut,
De vânturi bătut,
Șade singurel
Tristul ciobănel,
Tot cătând spre văi
Să vază pe-ai săi.
Balada aceasta, dacă va fi existând întreagă, nu e cuprinsă nici în culegerea lui Alexandri, nici în altele mai nouă.
Liber-cugetător, liberă-cugetare iată fraza cea nouă cu care organul de căpetenie al guvernului înfrumusețează fărădelegea de la Curtea de Argeș, fraza pe care se-ntemeiază pentru a lăuda purtarea unui prefect netrebnic și pentru a ponegri atitudinea unui principe al bisericii române.
Întâmplarea e foarte simplă, de-o netăgăduită evidență. Un tânăr, anume Nicolae Codreanu, fiu de preot din ținutul Iașilor, moare la Curtea de Argeș, în casa unui evreu galițian, fără să fi dispus nici în scris, nici prin viu grai cu limbă de moarte ceva în privirea înmormântării sale sau a averii ce-o fi avut-o.
Preoții vin să-l îngroape și sunt dați afară de evreul galițian sub pretextul că răposatul ar fi fost liber-cugetător; și pe când episcopia dispune înmormântarea după ritualele bisericii răsăritene, al cărei fiu sufletesc era răposatul, autoritatea mireană, anume prefectul, pune numaidecât temei pe declarația unui venetic și susține înmormântarea după ritualul liber cugetătorilor, și aceasta nu în cimitirul comunei mirene, adecă al orașului, ci într-acela al unei biserici de lege răsăriteană.
Și „Românul“, foaie ce se pretinde, dragă Doamne, națională, susține purtarea necuviincioasă și nelegiuită a prefectului față cu dreapta indignare a P.S.S. Episcopului de Argeș.
Înainte de toate „Românul“ pare a nu știe ce însemnează cuvântul „liber-cugetător“. Religia, pe lângă vecinicile ei adevăruri morale, pe cari nimeni nu le tăgăduiește, nici le contestă, cuprinde și teze curat teoretice de cosmogonie pe cari biserica însăși nu le ia decât în mod simbolic, abstracție făcând că aproape toate tezele acelea sânt cuprinse în Vechiul Testament și cuprind maniera de a vedea iudaică. Noul Testament, adică temelia bisericii creștine, mai nici nu cuprinde teze de cosmogonie sau de teogonie, încât nici așa-numita liberă-cugetare, care substituie Cărții Facerii doctrine naturaliste, nu are a face de-a dreptul cu miezul bisericii creștine, ci cu accesoriul dogmatic al Testamentului Vechi. Ieie cineva în mod cât de superficial ideea despre Dumnezeu din Testamentul Vechi în care creatorul se mânie, cere jertfe crunte și poruncește prin judecători și proroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe dușmanul armat ci și pe femeea, copiii, ba până și animalele lui, și compare apoi ideea de mai sus cu aceea a dumnezeirii blânde, îngăduitoare și îndelung răbdătoare a concepțiunii creștine și va vedea numaidecât că deosebirea dintre maniera de a vedea a bibliei iudaice și concepțiunea celei creștine sunt departe cât cerul de pământ, căci în ordinea întâia de idei dăm de-o antropomorfizare a calităților poporului evreiesc, fanatic și esclusiv, pe când în a doua ordine ne întâmpină spiritul Dumnezeului păcii, îndurării și iubirii de oameni.
Libera-cugetare, admițând-o chiar în cazul de față, consistă din substituirea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, și fiindcă asemene idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu convingeri și adevăruri morale, de aceea ele, neavând a împărți nimic cu inima și cu caracterul omului, adecă neputându-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimănui dispoziții odioase ca acelea despre cari se pretinde că le-ar fi avut răposatul, dispoziții cari jignesc ca din senin fără nici un motiv învederat credințele și datinele religioase pe cari poporul nostru le urmează de optsprezece sute de ani.
Nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta așadar acea pretinsă dorință ultimă pe care „Românul“ o apără cu atâta foc în contra istoriei noastre de veacuri, opuind toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și de barbarie spirituală și morală.
În epoca noastră de nedisciplină a minților, în care mulți rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntâmplă într-adevăr ca liberi-cugetători să fie numiți acei ce sufăr de halucinațiuni dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni cari gândesc liber, ci de indivizi cari nu gândesc în genere nimic.
Dar nu aceasta e teza noastră, căci dacă am ști că „Românul“ e-n stare a ne-nțelege precum știm bine că nu e în stare, atunci n-am avea decât să-i repetăm întrebarea lui Pilat din Pont „Ce e adevărul?“ pentru a-l face să înțeleagă că o cugetare într-adevăr liberă prin natura ei chiar esclude orice măsuri cari ar jigni conștiinta și convingerile intime ale altuia și că pe de altă parte rezultatele unei libere-cugetări — numai cugetare și nu sminteală să fie — nu se opun defel ritualelor bisericei răsăritene. Dacă a bate câmpii și a vorbi în dodii va să zică a cugeta liber, atunci și d. Sihleanu bunăoară ar fi liber cugetător, pe când d-sa nu-i decât candidat la academia de înțelepți de la Sadagura, unde râvnește a intra în virtutea ingenioaselor sale libere-cugetări asupra bisericei și a balonului captiv.
Dar ce să mai vorbim zădarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă și pricepe zece și vai de acela căruia-i spui zece și nu pricepe nici una. A vorbi deja despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numește în logică o contradictio in adjecto, e ca și când ai zice „oțel de lemn“.
Noi, puindu-ne pe terenul de drept și istoric, ne vom esprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face.
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât sântem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte dar numai român nu e.
Puterile cer abrogarea art. 7 din Constituție?
De mult e abrogat, de vreme ce un evreu galițian impune lecțiile sale de nihilism episcopului de Argeș, iar ritul, asemenea necreștin, al redactorilor și liber-cugetătorilor de la „Românul“ țin hangul impertinenței ovreiești față cu biserica noastră, ba încă în numele păgânilor de la guvern, în numele sectarilor necreștini ai demagogiei universale, pe cari nefericita noastră țară e osândită a-i purta în spate și a-i hrăni cu munca ei ca pe niște lipitori veninoase cari, cu gura lor fără de lege, ofilesc și descompun tot ce ating.
Ședința de ieri a Senatului a fost una din cele mai interesante și mai instructive.
Galerii și tribune gemeau de public, căci se știa cumcă era la ordinea zilei dezvoltarea a două interpelații: una, anunțată de d. Carp, cu privire la un ciudat comunicat al guvernului, publicat în Monitoru, în care se renunța la dreptul de-a scădea rubla la adevărata ei valoare, a doua anunțată de d. V. Boerescu în privirea scandalului întâmplat la Curtea de Argeș. Lungimea și vioiciunea discuțiunii asupra cestiunei a doua ne face să-i dăm preferența în șirurile de față.
D. Vasile Boerescu a dovedit cu acte autentice în mână și a pus afară de orice îndoială faptul în sine și funestele lui urmări dacă va servi de precedent și pentru alte cazuri.
Tânărul Codreanu, fost medic al plășii Gălășești din județul Argeș, era român, fiu de preot din ținutul Iașilor, studiase seminariul și nu numai că n-a refuzat ajutoarele religiei, ci le-au cerut chiar înainte de a muri. Cu toate acestea d-rul Russel știu să zădărnicească confesia și împărtășirea și-l lăsă să moară pe oaspele său fără sprijinul religios, ba i-a făcut autopsie fără autorizație, răspândi vorba c-a fi fost liber-cugetător și nihilist, încercă să mituiască pe preotul bis. Sf. Gheorghe pentru a-i concede îngroparea unui necreștin, au întâmpinat pe secretarul episcopiei și pe cei trei preoți trimiși de P.S.S. Episcopul de Argeș cu declarația că răposatul a fost nihilist, închizând cu cheia ușa camerei în care era cadavrul, a susținut că răposatul dispusese înmormântare civilă prin viu grai și a invocat de martori pe sine, pe soția sa și pe d-rul Stăncescu, au încercat a îngropa cadavrul fără preot, țiind deasupră-i un discurs scandalos și anarhic, în care a spus că societatea actuală e împiată de câțiva despoți ce sug necontenit din sângele și sudoarea omenirii, și n-au cedat decât după ce ajutorul de subprefectură, asistat de un singur călăraș, l-au oprit de a înmormânta cadavrul fără rugăciunile cuvenite, deoarece d-rul Russel n-a putut să probeze legalmente aceea ce susținea decât invocându-se de martor pe sine, pe soția sa și pe d. Stăncescu; iar acest din urmă, singurul a căruia mărturie putea fi de valoare, declarase c-o zi înainte contrariul.
Și care a fost purtarea prefectului și a guvernului față cu acest scandal?
D. prefect Racoviță, departe de-a numi cel puțin o anchetă care să constate la fața locului adevărul, a cerut și obținut destituirea ajutorului de subprefect și permutarea subprefectului pe temeiul unor informațiuni date numai de d-rul Russel. În acelaș timp era vorba în cercurile guvernamentale de-a mai însărcina pe d-rul Russel cu îngrijirea sanitară peste mai multe plăși din județul Argeș drept răsplată pentru purtarea sa eroică față cu P.S.S. Episcopul și tot atunci au apărut în „Românul“, organ al guvernului și îndeosebi al d-lor Brătianu și Rosetti, un articol fulgerător, prin care purtarea prefectului și a d-rului Russel era lăudată, iar acea a episcopului de Argeș precum și a funcționarului administrativ ce-i sprijinise acțiunea era criticată cu asprime liber-cugetătoare.
Ne-am fi așteptat deci ca faptele petrecute astfel, lăudate de „Românul“ și de ortaua roșie, d. Brătianu le va lua pe mânecă împreună cu întreaga lor responsabilitate și va avea, de nu mai mult, cel puțin curajul opiniilor sale și ale confraților săi nihiliști.
Dar curajul opiniunilor e o virtute cetățenească, necunoscută în tabăra roșiilor.
Cu o mlădioșie vrednică de diplomații bizantini și cu un spirit de neadevăr care cu greu și-ar găsi păreche, d. Brătianu a negat pur și simplu toate celea. Prefectul de Argeș n-a știut nimic de toate împrejurările și s-a luat numai după informațiunile eronate ale dr. Russel.
Oare d. Brătianu nu vede că simplul fapt al ascultării aserțiunilor unui străin contra unei autorități eclesiastice a țării e îndestul de caracteristic?
În urmă d-sa a declarat că nu dispusese nici o destituire, nici o permutare, deși prefectul i le-a cerut, și că, în urma refuzului său de-a îndeplini cererea prefectului, acesta și-a dat demisia, care a fost primită, numindu-i-se un succesor.
Cine nu vede că toate acestea erau făcute c-o zi înainte pentru a conjura furtuna care se ridicase prin presă și în public contra turpitudinei liberale? Nu, d-sa, departe de a-și susținea ideile ce le urmase în fapt c-o zi înainte, dispusese de frică și peste noapte, ca o surprindere, demisia prefectului și menținerea persoanelor a căror destituire o hotărâse. Și o dovadă și mai limpede că toată declarația sa din Senat era neadevărată este că n-a voit să voteze sau să susție moțiunea d-lui Boerescu, prin care nu i se cerea decât să dezaprobe în public pe prefect și să aprobe pe cei ce-și urmaseră datoria.
Dovada sincerității declarațiunii sale o putea da și n-a dat-o, deci rămânea numai ca declarațiunile ca atari să fie combătute și arătate ca fiind cu totul neverisimile, ceea ce s-a și întâmplat prin cuvintele Î.P.S.S. Mitropolitului Moldovei și al Sucevei.
În aceeași zi în care d. Brătianu făcea declarații sumise de supunere și respect pentru biserică tratase cu dispreț pe mitropolitul Moldovei, zicându-i că nu vrea s-audă de popi.
Î.P.S.S. Mitropolitul a dovedit apoi cum guvernul liberal întrece orice margine în nerespectarea bisericei, cum a prefăcut localul episcopiei de Huși în cazarmă, iar localele din Buzău și Craiova în tribunale, cum i s-a trimis în seminarul de clerici de la Iași un profesor care e călugăr fugit din mănăstire și însurat fără dispens, cum la seminarul de clerici de la Curtea de Argeș s-a numit profesor… cine? Chiar acest doctor Russel.
Efectul cuvintelor Î.P.S. Sale a fost zdrobitor; d. Brătianu n-a răspuns, a îngânat cu glasul înecat și tremurător scuze, întrebuințând subterfugiul că toate acestea se fac pentru a-l răsturna de la guvern.
Și ce poate oare zice d. Brătianu decât atâta? Are mai multă minte, mai multă seriozitate, mai multă nobleță de suflet pentru a vedea că nu politica putea fi motivul vorbirii bătrânului archiepiscop al Moldovei? Dar chiar prin această banalitate înțelege, nici respectă biserica, mai dovedind pe deasupra că toată tendința și tot gândul d-sale și a acelei odioase și înjosite bande de esploatație ce o reprezintă nu este — ziua și noaptea — decât puterea, puterea și iarăși puterea, iar mai cu seamă bugetul. Nici o altă gândire mai înaltă, nici un interes de ordine superioară nu poate fi înțeles de ei.
De aceea se și vedea că, pe când public și Senat ascultau în adâncă tăcere cuvintele spuse lin și cu blândețe de arhipăstorul Moldovei, câteva naturi catilinare, câțiva roșii din Senat, câțiva indivizi, a căror ignoranță și înjosire morală îi împiedică de-a avea vro credință în lume, întrerupeau cu vorbe necuviincioase pe bătrânul și venerabilul mitropolit, ba-l înjuriau chiar cu jumătate glas.
Oricare ar fi opinia cuiva asupra libertăței religioase și a liberei-cugetări, va îi trebuit să rămâie indignat de cinismul roșilor, de lipsa de pudoare cu care a doua zi retrag cuvinte și acte spuse c-o zi înainte.
Fără caracter, fără convingeri, fără curajul opiniilor susținute și puse-n lucrare, c-un cuvânt fără umbră de demnitate omenească sunt și rămân sectarii roșii, această nouă religie politică și socială din România, al cărei scop e banul și esploatarea nației, iar mijlocul minciuna și amăgirea.
Se știe că noi până acum n-am vorbit un cuvânt măcar în cestiunea evreilor și aceasta din două cauze: suprimarea art. 7 ne e impusă de străini și, deși cuvinte practice, considerațiuni de atârnarea noastră internațională ne-au făcut din capul locului să enunțăm că trebuie a ne supune stipulațiunilor Tractatului de la Berlin — și aceasta cât se poate de repede — pe de altă parte faptul că acea suprimare era comandată de străini, era un amestec direct în afacerile interioare ale statului nostru, un amestec care până acum nu și-l permisese nici turcii măcar, acest fapt ne oprea de-a sprijini acea modificare a Constituției, chiar bună și echitabilă să fi fost. A o combate nu ne permiteam, pentru că am fi turnat untdelemn în foc și am fi prefăcut un rău mare în unul și mai mare. Țara mai este ocupată de oștire străină și o seamă de puteri, ai căror interese nu sunt armoniabile cu existența statului român, sperau a avea în cestiunea evreilor un mâner cu care să ne poată mișca în direcția ce le convine.
Pe lângă aceste două considerațiuni, se mai adaogă o altă nu mai puțin importantă: duplicitatea recunoscută și spiritul de neadevăr al partidului radical. Știm de exemplu că înlăuntrul țării vor promite a nu concede nimic, iar în afară a concede tot, și după aceea vor fi în stare a rezolva cestiunea în vrun mod nemaipomenit, pentru a o încurca și mai mult și a o compromite cu desăvârșire. Acesta e blestemul ce urmărește partidele radicale din toate țările: promit lucruri ce nu le pot ținea nicicând, pentru a amăgi poporul; la noi răul însă devine și mai mare, împreunat fiind cu rara lipsă de tărie, de cultură temeinică și de iubire de adevăr ce caracterizează generația liberală din țară.
Și azi avem de gând a ne mărgini numai la rolul de cronicari.
„România liberă“, în numărul ei de duminică 11 fevruarie, ne dă următoarele amănunte asupra cestiunii, după cum ea a fost tratată în sânul cabinetului actual și a partidului liberal.
Dacă străinii au intervenit în această cestiune interioară — zice „R.l.“ — cauza este d. Brătianu, care n-a avut niciodată curajul de-a lua taurul de coarne.
Convenția comercială austro-română da supușilor austro-maghiari — deci și celor de rit mozaic — dreptul de-a cumpăra imobile urbane. Era drept ca și izraeliții pământeni s-o poată face. Un referat și o-ncheiere a Consiliului de Miniștri, provocate de fostul ministru de externe, recomanda ministrului de justiție să prezinte un proiect de lege în acest înțeles.
Acel proiect stă încă în cutiile Ministerului de Justiție.
Unele tribunale, discutând înțelesul vorbei „supus austro-ungar“, au stabilit că numai cetățenii înscriși în vro comună a Austro-Ungariei se pot bucura de drepturile acordate prin convenție, nu însă și cei de sub protecție austriacă (Schutzbefohlene). Ministrul de justiție a adresat tribunalelor o circulară în sens contrariu, dar unele nu s-au ținut de circulară. Atunci tot d. Cogălniceanu a cerut colegilor săi o lege specială.
Și acest proiect a rămas în cartoanele Ministerului de Justiție.
În ajunul deschiderii Congresului d. Cogălniceanu a spus într-o adunare de deputați și senatori că la Berlin se va trata și cestiunea izraelită, deci țara să rezolve din proprie inițiativă cestiunea pentru a-i rupe ascuțișul.
Dar degeaba a vorbit.
În acest timp guvernul mănținea în capul consiliului comunal din Iași pe d. Scarlat Pastia, carele împiedeca pe evrei de-a avea carne cușer oprindu-i să taie oile după practicele ritului lor. Tribunalul din Bacău refuză unui sergent evreu, decorat cu Steaua României și Virtutea militară, dreptul de-a cumpăra o casă ce-i era ipotecată. Alianța izraelită s-a servit de faptele acestea la Congres, iar acesta a otărât cestiunea într-un mod zdrobitor pentru interesele și demnitatea României.
Guvernanții își pierdură capul. D. C.A. Rosetti, ad-interim la interne, primi o deputație izraelită căreia, amintindu-i actele sale de la 1848, îi dete asigurare despre sentimentele sale ebreofile și promise votarea unei legi de cătră Camerile actuale, prin care ar fi a se da tuturor izraeliților fără deosebire exercițiul deplin al tuturor drepturilor civile, între acestea și dreptul de-a cumpăra moșii.
Pentru art. 7 din Constituție d. Cogălniceanu și-a dat demisia din minister. Noul minister, schimbat prin retragerea d-sale, trimise în misiuni extraordinare la Viena, Paris, Roma și Londra pe dd. Rosetti și Dimitrie Brătianu, cu îndoite și întreite promisiuni în privirea cestiunii evreilor. Dar și acum aceeași duplicitate. În afară se promitea mai mult decât se putea ținea, înlăuntru se trâmbița pe toate tonurile că guvernul era hotărât de a refuza tot.
Dovadă de duplicitate e misiunea d-lui C.A. Rosetti. A fost ales de preferință pentru misiunea aceasta în vederea antecedentelor sale în favoarea izraeliților: emanciparea evreilor spanioli, pronunțată de guvernul provizor din 1848.
Introducerea d-lui Cremieux în Constituanta de la 1866; titlul de rabin dobândit în acea vreme. Ei bine, în ajunul plecării sale, d. C.A. Rosetti publică în „Românul“ un articol de fond în care declară că între izraeliți nu se găsește nici o categorie cari ar fi devenit români de fapt, spre a putea aspira a deveni români de drept. Ca dovadă lua pe izraeliții spanioli chiar, pe care-i declară asemenea neapți pentru emancipare, neavând sentimente românești.
Acest articol a fost destul pentru a-i zădărnici misiunea.
Regula generală de purtare a guvernului a rămas dar în afară a promite tot, înlăuntru a promite că nu va da nimic.
În Cameră și Senat tăcere sau promisiuni estreine: în afară articole de ziare, depeșe inspirate ale agenției Havas, Instrucțiuni și note confidențiale în care se zice că cestiunea e ca și rezolvată, lucrul e ca și făcut. Mai deunăzi ziarele engleze, franceze, germane, italiene publicau o telegramă din sorginte oficială, datată din București, prin care se zicea că d. ministru de esterne Câmpineanu a ținut în Senat un cuvânt foarte dezvoltător, foarte energic în favoarea izraeliților și că elocuentul cuvânt a produs în Senat și în țară o senzațiune foarte mare și utilă.
Acest faimos cuvânt nu s-a ținut nicicând și nicăiri. Cuvântul este cu desăvârșire apocrif, nici d. Câmpineanu, nici colegii săi, chiar la somațiunile făcute de-a se rosti, n-au zis un cuvânt în cestiunea izraelită.
Cu toate acestea „Neue freie Presse“, organ care primește inspirațiunile guvernului român, publica până și textul a acelui pretins discurs din Senat al d-lui Câmpineanu, pe care nu l-a ținut nimeni, nicăiri, nicicând.
Până aci „România liberă“, pe care o credem foarte bine informată. Acestea sunt acuzările pe cari d. Cogălniceanu, colegul de ieri al d-lui Brătianu, le aduce acestuia. Aceste acuzări cată să fie adevărate dintr-o cauză. „Românul“ n-a răspuns la ele, ci a pus pe ciracul său să răspundă cu înjurături. Deși nu ne punem niciodată în polemică cu acel cirac, nici avem obicei a-l cita, totuși trebuie să concedem că în ziaristică joacă cel puțin rolul pe care d. Dimancea-l joacă în Parlament! Când guvernului îi e rușine să propuie ceva, îi poruncește d-lui Dimancea să propuie; când ziarului „Românul“ îi e rușine să atingă o cestiune, pune pe cirac s-o rezolve cu sabia lui Faraon.
Așadar ziarul „Vocea lui Faraon“, ca să nu-i zicem pe nume, numește articolul din „R.l.“ al cărui rezumat l-am dat mai sus infam din toate punctele de vedere. Cerem scuze confraților de la „R.l.“ că cităm organul lor alături cu „Vocea lui Faraon“, dar n-avem ce face; asigurăm numai că nu pentru acea ingenioasă și sumară calificațiune ne servim de acest izvor ordinar și estraordinar al guvernului, ci din cauza indiciilor ce conține.
Ciracul afirmă că articolul din „R.l.“ e scris de d. Cogălniceanu însuși.
Apoi mai afirmă că d. Cogălniceanu e în înțelegere cu evreii și că s-a tocmit cu ei să apere interesele lor în țară și afară. „Românul“ a vorbit zilele trecute de un aci, ce se credea pierdut și care s-a reaflat la Ministeriul de Esterne, act care compromite pe d. Cogălniceanu în cestiunea evreilor.
Noi mai știm încă și altceva, adaugă ciracul. Când ne aflam vara trecută la Paris era și d. Cogălniceanu acolo. D-sa a întrunit la Grand Hotel un număr de evrei influenți și cu bani și le-a declarat că vine ca ministru de esterne în numele guvernului român să trateze cu ei pentru bazele pe cari se vor da drepturi evreilor din România deși…, deși d-sa era la Paris în congediu.
Alăturând talentul de sustracțiune ce i-l atribuia „Românul“ zilele trecute, conchidem că d. Cogălniceanu ar trebui să reintre în ministeriu.
Comparând astăzi opiniile pe cari grupurile fostei alianțe de la Mazar Pașa și le fac una despre alta ne-ar mai rămâne oare un cuvânt de adaos? Poate avea țara încredere în oameni cari reciproc, ieri fiind colegi, se tractează astăzi cu epitete de hoți, sustractori, mincinoși, oameni de rea-credință cari una spun, alta fac? Noi totdeuna am presupus că așa e partidul liberal din țară, adecă în mare parte de rea-credință; cine n-a voit să ne crează ne va crede desigur acuma, căci nu noi o spunem, ei și-o spun întreoaltă și „gura păcătoșilor adevăr grăiește“ zice Sf. Scriptură.
Trei zile de-a rândul Cameră și Senat, întrunindu-se în ședințe secrete, din cari una până târziu după miezul nopții, au dezbătut asupra modului în care are a se propune revizuirea Constituției.
Trei păreri deosebite s-au ivit în sânul Adunărilor întrunite: centrul propunea revizuirea a patru articole din Constituție, fracțiunea și grupul Vernescu propuneau ca necesitatea revizuirii să fie motivată, în fine conservatorii propuneau a se rosti pur și simplu necesitatea revizuirii, fără nici un fel de motivare. Cu aceasta din urmă propunere (a d-lui Carp) s-a declarat unit guvernul și majoritățile amândoror Corpurilor legiuitoare. Deci se apropie ziua în care se vor face citirile necesare și se va pune un capăt stării de nesiguranță de până acuma.
Propunerea d-lui Carp are avantajul că nu prejudecă de loc cestiunea, că din soluțiunea ci nu se face o armă de partid și un program electoral, că țara rămâne liberă a se rosti cum va voi, fie afirmativ, fie negativ.
E drept că această voință nu e pe deplin liberă. Atârnarea politica de voturile Europei, necesitățile și pericolele momentului, logica principiilor constituționale admise în viața noastră publică, teoria de „om și om“, cântată pe toate tonurile de demagogia noastră mare și mică, au prejudecat deja într-un înțeles oarecare cestiunea, și semințele veninoase semănate în țara aceasta de generațiile crescute în străinătate aduc astăzi pe cale naturală fructele lor.
Era teoriilor liberale, a acelor teorii a cărora rezultat este Constituția noastră, ajunge la punctul ei de culminațiune. Constituția aceea, care după „Românul“ și presa liberală în genere este apogeul naționalității, e dusă ad absurdum prin puterea ei proprie generatrice, prin rezultatele la cari dă naștere, prin revizuirea hotărâtă a articolului 7.
Noi n-avem în cestiunea aceasta decât o atitudine pasivă și, abia reprezentați prin câțiva inși în Cameră și Senat în urma alegerilor brătienești, în urma suspecțiunii aruncate asupra partidului conservator prin darea în judecată a căpeteniilor lui, suntem reduși la rolul de cronicari și, dacă am avea ambiția de a deveni celebri în această ramură a istoriografiei, desigur că am găsi colori de flăcări pentru a ilustra această ultimă pagină de liberalism în România, care nu e decât continuarea și rezultatul firesc și logic al celor dintâi. Dar, oricât de pornit ne-ar fi stilul și de puternică limba, toate acestea n-ar fi în stare de-a readuce acea stare de lucruri, primitivă dar sănătoasă, care exista înainte de a fi existat umbra măcar a unei cestiuni evreești.
A trebuit să se dărâme toate îngrădirile cu cari se înconjurase clasele vechei Românii: fie tagme spirituale, fie bresle economice, fie în fine avere imobiliară; a trebuit ca în locul tuturor acelor prejudicii din evul mediu, naționale să se puie drept măsurătoare banul cosmopolit, pentru a deosebi om de om; a trebuit în fine ca ideile marii Revoluții franțeze să se introducă pe deplin în țara noastră și în organizarea noastră socială pentru ca, în puterea acelor principii admise și aplaudate de noi, de demagogia mare și mică, să ajungem a ni se impune de dinafară, prin străini, legi organice pentru țara noastră proprie; și a trebuit într-adevăr un guvern liberal de doi ani pentru ca prin tractate internaționale să ni se dicteze cu sila lucruri pe care nu ni le-au dictat Baiazid Ilderim, învingătorul creștinătății; a trebuit ca libera-cugetare să fie cult erijat în public și apărat de guvern și de organele lui în contra unei biserici ce domnește de-o mie de ani pe pământul nostru; a trebuit ca organul din Strada Doamnei să numească mincinos pe un arhipăstor al bisericii, pentru ca ultima consecuență a descompunerii spiritului public să fie americanismul, teoria de om și om fără deosebire de rasă, origine și limbă, statul rațional al mizeriei și ambițiilor personale în locul statului național și natural, în locul societății naționale, răsărite pe baze istorice, în locul limbei romanice și a originei traco-latine.
Nu facem nimănui imputări în privirea aceasta, imputări târzie, cari nu pot readuce nici epoca dinaintea Constituției, nici domniile răsturnate prin trădare, nici timpul de aur în care nu era nici vorbă de cestiune izraelită. Timp de aur într-adevăr, în care economie publică și privată stăteau în raport cu veniturile fiecăruia, în care nici se scria, nici se vorbea altă limbă decât a noastră, în care dările erau minime și averile mari, în care în locul egalității era probitatea, în locul libertății de palavre, munca liniștită și câștigul liniștit, munca pământeană, apărată în toate ramurile ei de chiar clasele muncitoare organizate în bresle.
Astfel teoriile liberale își găsesc astăzi cea mai amară ducere ad absurdum prin chiar puterea lor. Li s-au părut prea greu demagogilor noștri dominațiunea acelor oropsiți boieri cari erau români înainte de toate? Ei bine, — vor avea de de-acuma dominația banului internațional, o domnie străină impusă de străini. Li s-au părut grele și jignitoare demagogilor noștri îngrădirile cu care munca națională se înconjurase față cu concurența străină? Vor avea acuma libertatea absolută de muncă și tranzacțiuni, teoria de om și om, de luptă pe picior în aparență egal, în realitate inegal. Și în această luptă nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câștig e bun, cel fără de scrupul față cu concetățenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna pe cale legiuită sau pe cale piezișă.
Iată rezultatul strălucit, falimentul cu care se încheie socotelele liberalismului american din România. Nu ne facem nici o iluzie nici în privirea rezultatului revizuirii, nici în privirea viitorului în genere. Se constată numai pentru a suta oare că nici un popor nu erige nepedepsit neadevărul și pospăiala în principii conducătoare ale vieții sale publice.
Aseară, duminică, d. Matei Millo a jucat din nou cu toată verva neistovită rolul lui Jean Grivel în piesa 33.333 de franci. Seara de ieri a fost cu totul escepțională în stagiunea de estimp a teatrului românesc. Încă o dată am putut constata cu durere că în locul lui Millo nu va veni nimenea care să-i ajungă măcar la umăr, necum să-l întreacă. Talentul de caracterizare, bogăția mimicei, ușurința mișcărilor, vorbirea atât de naturală și atât de spirituală încât se pare o improvizațiune momentană, toate calitățile acestea care-i dau bătrânului artist o netăgăduită superioritate și o dominare deplină a scenei nu sunt ajunse de nici unul din colegii săi. Când comparăm pe bătrânul încă tânăr cu tinerii deja bătrâni ai scenei române recunoaștem lesne pe omul care face parte din generația unui Alecsandri, Cogălniceanu, C. Negruzzi ș.a., generație care răsare atât de sus asupra Misaililor, Urechilor și a altora ce-au venit imediat în urmă și a căror adâncă și vădită inferioritate ne este neexplicabilă.
Ieri d. D. Giani, raportorul comitetului de delegați ai secțiunilor, a citit în Cameră raportul ce cuprinde declarațiunea că este trebuință a se revizui art. 7.
Raportul spune că în comitetul delegaților s-au produs două opiniuni, una a majorității, cerând declarațiunea fără motive, cealaltă a minorității (Vernescu și Codrescu), propunând declarațiunea motivată.
Declarațiunea majorității, cea propusă de d. Carp, e astfel formulată:
- Având în vedere art. 129 din Constituțiune, Camera, uzând de dreptul ce-i acordă acest articol, declară: că este trebuință a se supune revizuirii dispozițiunile art. 7 din Constituțiune.
Declarațiunea motivată a minorității se poate vedea în darea de seamă asupra ședinței de ieri.
Ne-am esprimat deja opinia în privirea aceasta, relatând pe scurt și întrucât se cuvenea cele întâmplate în ședințele secrete ale amânduror Adunărilor întrunite. Propunerea majorității comitetului e acea făcută de d. Carp înainte de zece zile încă, cu care s-a unit pe rând toate elementele opoziționale, și în urmă guvernul, silit de împrejurări și de logica lucrului. Deși mai întâi centrul arătase dorința de-a se propune modificarea și a altor articole din Constituție, a revenit mai târziu pentru buna pace și din motive patriotice lesne de înțeles.
Noi nu ne-am închinat vrodată Constituției ca neamul lui Izrail vițelului de aur din pustie și am esprimat adesea păreri aspre în privința aceasta, nu din prevențiune contra principiilor ce cuprinde, pentru că principiile nu sunt nici bune nici rele înaintea aplicării lor, ci mult mai mult din cauze de conservare națională și pentru cuvinte economice. Era într-adevăr ciudat de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru și a cărui rațiune de-a fi este tocmai origina lui traco-romană, cum, din chiar seniu și într-o singură noapte, erige teoria de „om și om“ în teorie absolută de stat și face din banul internațional și din posesiunea întâmplătoare a acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viața statului. Nici e lesne de înțeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri și s-a apucat de plug înainte de abia cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce la el forme de civilizație și instituții pe cari țările apusene, bogate prin industrie și prin o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti.
Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a nației românești n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe cari le-a impus formele de civilizație străină introduse cu grămada în țara noastră. Care de esemplu era venitul Moldovii în veacul trecut?
Exact: 1.368.599 lei vechi, strânși de pe Moldova întreagă cu ținuturile acum pierdute: Suceava, Câmpulungul-Moldovenesc, Codrul, Grecenii, Lăpușna, Orheiul, Soroca, Cernăuțul, Câmpulungul rusesc — adecă cu Bucovina și Basarabia. Pe atunci Moldova era singură aproape atât de mare cât Romania actuală întreagă.
Cari sunt azi veniturile statului?
111.000.000 lei noi (333 milioane lei vechi) adecă de două sute cincizeci de ori pe atâta. Dar ce vorbim de secolul trecut? În secolul nostru chiar, acum 30—40 de ani, venitul amânduror țărilor erau de vro zece milioane lei vechi, deși țara era administrată și judecată de un personal aproape tot atât de mare cât și astăzi, căci fiecare ținut avea judecătoria, prefectura și subprefecturile lui.
Înzecitu-s-au și însutitu-s-au oare averea românului și veniturile lui pentru a plăti instituții de o sută de ori mai scumpe?
Desigur că nu. Ba s-a întâmplat tocmai contrariul. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari și țăranii au sărăcit; industria de casă și meșteșugurile s-au stins cu desăvârșire ori au trecut în mâni străine; iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenușerii, oameni ce încurcă două buchi pe hârtie și aspiră a deveni deputați și miniștri, advocații, s-au înmulțit cu asupra de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc nația în fiecare zi — pe hârtie.
Nu ne vom face noi apărătorii vremilor trecute — laudatores temporis acti — dar în orice caz vom întreba: avem azi o cultură de o sută de ori mai intensivă, o armată de o sută de ori mai numeroasă, o administrație de o sută de ori mai îngrijitoare, o justiție de o sută de ori mai dreaptă?
Nu.
Oricât de rea ar fi fost administrația acelor oropsiți boieri, ea avea un bun neprețuit pentru orice țară agricolă, adică săracă: era ieftină, cum mai ieftină nu se putea.
Despre cultură nu mai vorbim. Nici azi — credem — învățatele odrasle ale d-lui C.A. Rosetti, Mircea, Cloșca și cum i-o mai fi chemând, nu se vor putea compara cu ignorantul Cogălniceanu bunăoară, nemaivorbind de Alecsandri, Bălcescu, C. Negruzzi ș.a. Deosebirea între învățații generațiilor trecute și cei actuali e-ndealtmintrelea foarte mare și caracteristică.
Cei dentâi nu costau pe nație o para roșie, cei noi costă parale, cu miile, cu zecile de mii de franci. Miron Costin, de ex., cronicarul Moldovei, scria minunat de bine și avea 100, zi o sută de moșii; Pseudo-Ureche n-are moșii, dar pentru asta scrie de o sută de ori mai rău decât Costin și costă pe stat o mulțime de bani.
Așadar părerile aspre pe cari le-am emis noi asupra liberalismului și instituțiilor liberale nu erau răsărite din spirit de reacțiune, ci din claritate de vederi. Nației nu i se dă, în schimbul banului ei, adică a muncii ei, un ecuivalent de bunuri, ci i se ia mereu fără a i se da aproape nimic în schimb, decât cel mult cultura, pe care i-o poate da „Vocea lui Faraon“ și Horia sau Cloșca în Scrisorile către dezmoșteniți. Dacă înainte i se da puțin, i se și lua puțin, și socoteala era totdauna limpede, fără deficit, fără datorii.
Dar pe de altă parte, oricât de factice, de falsă și fantastică ar fi fost revoluțiunea socială de la noi, această reacție a cosmopolitismului liberal și fără patrie contra vechii societăți naționale, pasul făcut înainte nu se mai poate face nefăcut, și trebuie să ne-nghițim amarul și să ne culcăm cum ne-am așternut, toate astea de frică de mai rău.
Ferească Dumnezeu de republică! Oricât de puțină putere ar avea un monarh constituțional, totuși are mai multă decât un prezident de republică. Mai ales când ne închipuim că d. Pantazi Ghica ar ajunge prezident, și că, dând drepturi femeilor, am avea, în loc de Adunare legiuitoare, două haremuri, ne prind fiorii, mai ales că gândim și la proverbul românesc, cumcă la Dumnezeu și la noi toate sunt cu putință. Îndealtminterelea, republica — foarte provizorie — de la Ploiești, pe care reacția a avut nepoliteța de a o desființa repede-repede, puind chiar mâna pe inviolabila persoană a capului statului ploieștean, ne-a dat deja un exemplu viu, oarecum istoric, al fericirilor republicane, și n-am voi să vedem în mare ceea ce în mic fusese deja atât de gentil. Republicanii de la Ploiești au făcut sprafcă la casierie, la cutia comunei și la cutiile de pe la rășpăurile bisericilor, în mermetiseală, în tejgheaua telegrafului și a poștei, așa încât, în șase ceasuri numai de existență cu desăvârșire republicană, veniturile statului ploieștean s-au evaporat — ca roua de pe flori — pentru a vorbi ca autorul colecției de poezii făcute când n-avea ce face. Știm deja ce a făcut când avea ce face.
Așadar, pentru a scăpa de o ediție in folio a republicei în octav mic de la Ploiești, suntem constituționali, ultraconstituționali.
„Românul“ nu neagă sinceritatea noastră — cel puțin atâta merit ne lasă. Dacă guvernul conservator lupta în alegeri, bătrânul Lascar Catargi o spunea verde că guvernul, ca partidă politică, are dreptul să lupte și nu s-ascundea după paravanul comitetelor oculte de gheșeftari de provinție și de advocați fără pricini. Guvernul liberal luptă asemenea în alegeri, numai nu leal, nu pe față, ci prin tertipuri, apucături, promisiuni, mizerii.
Acest merit al sincerității îl mănținem pentru noi. Ținem la Constituție așa cum este și nu suferim să se modifice o iotă din ea, afară de art. 7, supus revizuirii în urma unei sile internaționale.
O dovadă despre aceasta este tocmai propunerea făcută de noi, în divergență cu alții, de-a nu se supune revizuirii decât numai și numai art. 7, iar o altă dovadă că nu voim turburare sau răsturnare este c-am renunțat din capul locului de a preface cestiunea aceasta într-o armă de partid, într-o unealtă electorală.
Iar o dovadă cât de vânduți suntem străinilor o dăm desigur prin aceea că nu admitem defel ca să se folosească cineva de o nenorocire precum este sila ce ni se face prin Tractatul de Berlin pentru a modifica — spre folosul nostru chiar — articole din legea fundamentală a țării. Această declarație e destul de sinceră și, fiindcă cel puțin meritul sincerității ni-l lasă „Românul“, de aceea îl rugăm să ție seamă de ea.
Respectăm Constituția sans phrase și, oricine ne-ar imputa contrariul, ne calomniază. Că a costat mult, prea mult pe un popor sărac ca al nostru, nu e vina noastră. Și biserica de la Curtea de Argeș a costat prea mult, dar asta nu-i un cuvânt pentru a o dărâma și a construi în locu-i una mai ieftină.
După aceste lămuriri avem o mică socoteală de regulat cu „Românul“.
După ce guvernul liberal a primit propunerea elementelor conservatoare din Adunări, de-a nu se supune reviziunii decât art. 7 și numai acesta, evitându-se orice motivare, pentru a evita ca cestiunea să devie o armă de partid în alegeri; după ce, c-un cuvânt, tocmai opoziția conservatoare s-au arătat atât de leală, nepunând piedici nici chiar guvernului demagogic întru rezolvarea eventuală a cestiunii, oare mai au loc insinuările perfide, vorbele lunecoase, acuzările de înaltă trădare ce ni se fac?
Cu toate acestea „Românul“ de luni-marți 19 făurar (3 mărțișor) ne mai vine încă c-o claie de insinuațiuni pentru care nu găsim cuvânt destul de aspru ca să le calificăm.
„Românul“ amenință că conservatorii ar lua guvernul în condițiunile cele mai favorabile pentru scopurile lor de întindere a unei reacțiuni teroriste în toată țara și de modificare a Constituțiunii pe bazele faimoasei petițiuni de la Iași. Aceste condițiuni ar fi cu atât mai favorabile cu cât țara ar fi în pericol de a fi absorbită de vecini, iar liberalii, din patriotism, s-ar abține de la alegeri.
„Românul“ uită însă un lucru.
Petiția „faimoasă“ de la Iași a fost concepută pe când era liniște în toată Europa și pe când nu era nici vorbă ca străinii să se folosească de mișcările din țară. Ea, bună-rea cum o fi fost, căci n-o judecăm, pentru că n-o admitem, avea să meargă calea tuturor drepților, calea legiuită pe care s-a și înfundat, soartă pe care, în treacăt vorbind, o merita în mare parte.
Republica de la Ploiești însă, aruncarea cu pietre în capul consulului german, încercările de revoltă de uliță înscenate de frații liberali pentru a sili pe Domn să abdice erau făcute în timpul unui război cumplit între două nații uriașe și de natură a ne atrage pe de-a pururea ura unuia din beligeranți, fără ca țara să aibă vrun interes de-a se strica cu cea dentâi putere militară din Europa, fără ca să fie vro perspectivă de folos în acele manifestații pe cât de criminale pe atât de smintite.
Deosebirea între petiția de la Iași și scenele de dinaintea salei Slătinenanului e în orice caz mare.
În timpul războiului ruso-turcesc ne-am rostit contra participării cu vehemență, cu asprime, mărturisim, căci lucrul merita o asprime estraordinară. Mii de copii ai țării piereau prin șanțuri pentru o cauză străină, zeci de mii degerau de frig în toiul unei ierne cumplite, ba au murit soldați de ai noștri de foame chiar. Când i-am văzut întorși acei bieți oameni, palizi, hămisiți, goi în toată puterea cuvântului pe o iarnă grea, ne-am spăimântat de ușurința soiului de liberali ce ne guvernă și n-am găsit destule cuvinte aspre de mustrare. Dar acestea le scriam, și cuvântul scris e departe de-a avea efectul graiului viu.
Dar oare d. C.A. Rosetti a scris numai în contra noastră?
D-sa, din balconul casei sale, a spus mulțimii adunate că mai rămâne o Plevnă de luat mai dușmană, mai rea decât cetatea lui Osman, Plevna reacțiunii.
Pe când fiii și frații… reacțiunii mureau pe câmpul de bătălie, d. C.A. Rosetti n-a găsit altă plaisanterie mai potrivită de zis decât să compare pe niște cetățeni ai statului român, pe niște oameni cu stare, onești, neatârnați prin caracter, cu tunurile omorâtoare și cu puștele unei oștiri inamice.
Ce merita oare d. C.A. Rosetti pentru aceasta? O cingătoare de laur împrejurul frunții sau o cingătoare de cânepă împrejurul gâtului? Asta-i întrebarea.
Numai împrejurarea că d. C.A. Rosetti era după masă ne face să-i iertăm și aceasta, dar iertarea nu va să zică uitare.
Poetul cel mai mare al națiunii l-au înfierat cu epitetul homeric de „hidoasă pocitură“, și aceasta este și va rămâne în zisele și actele sale. Cu toate acestea nici ură demagogică, nici calomnie, nici insinuațiunile perfide și lipsite de bun-simț chiar ale presei radicale nu ne vor abate o clipă din calea noastră. Iubim țara și nația noastră astfel cum n-o iubește nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a o iubi. În noi trăiește restul de energie și de caracter pe care voi în viața publică ați știut a-l nimici. Credeți voi că v-am trata cu disprețul ce vi se cuvine când ați fi oameni? Dacă — precum ziceți — suntem atât de periculoși, atât de vânduți străinilor, atât de răi, de ce n-aveți curajul de-a ne nimici? De ce nu ridicați un eșafod pe care să-l încrunte sângele nostru? Când ați avea atâta, cel puțin atâta curaj, fiecare dintre noi ar muri fericit! Căci ar vedea că rămân oameni în urmă, oameni energici, cari au tăria opiniilor până la ultima consecuență.
Dar așa nu-nțelegem să vă facem de bună-voie loc, când nu vedem în voi decât niște stârpituri cu gura largă.
[Articol cu paternitate incertă]
Publicăm următorul articol care ni se trimite și care va fi urmat de alții. El ni s-a părut un studiu conștiințios, o fotografie nemerită a partidului de la putere. El are cu atât mai multă greutate, căci iese din pana unui om pe care totul îl apropia de acel partid care ar fi putut mai mult decât oricine a fi procopsit de dânsul, dară pe care un spirit independent și un instinct de onestitate politică l-au depărtat pentru totdauna de acea sectă în care intrând cineva trebuie mai întâi să lase afară, ca într-o anticameră, și înțelegerea cu care l-a înzestrat Dumnezeu și conștiința-i de om onest. Lăsăm cuvântul corespondentului nostru.
O cestiune mai mult caracteristică decât însemnată ocupă de câteva săptămâni încoace lumea maghiară și română de peste Carpați și, fiindcă presa cea străină amânduror acestor naționalități, bunăoară cea germană, intervine asemenea în lupta aceasta, fie pentru unul, fie pentru cellalt și aruncă suspecțiunea chiar dincolo de marginele teritorielor supuse coroanei Sf. Ștefan, simțim că n-ar fi de prisos a pune și noi cestiunea pe terenul pe care-l credem adevărat.
Neiubitori de ceartă și știind bine rolul modest pe care poporul românesc din Principatele dunărene e menit a-l juca în istoria acestei lumi, nu ne-am aruncat niciodată ochii dincolo de granițe, nici cu speranța, nici cu dorința; ba convinși că, prin orice mișcare făcută la noi în favorul consângenilor din monarhia habsburgică, nu le facem acestora decât rău, deșteptând prevențiunile și prepusurile neîntemeiate ale concetățenilor lor de altă limbă, am evitat cu îngrijire de-a vorbi în bine or în rău despre ei, decât prea arareori, când se întâmplau cazuri de-o monstruoasă exagerațiune.
Iată de ce e vorba în momentul de față.
Ministrul învățăturilor publice din Ungaria, d. Trefort, avea de gând a propune deputaților din Pesta un proiect de lege prin care să se impuie în școalele confesionale ca obiect obligatoriu limba maghiară. Școalele acelea nu sunt plătite de stat, ci de comunitățile religioase.
Proiectul în sine n-ar avea nici o gravitate dacă n-ar reprezenta implicite un scop îndoit, acela de-a maghiariza populațiunile de altă limbă și de-a pune totodată la discrețiunea ministrului personalul învățătoresc al școalelor confesionale.
Pentru a preîntâmpina lovirea pe care această lege ar fi adus-o școalei confesionale, mai ales celei elementare, o deputațiune de mireni și clerici, condusă de Esc. Sa Miron Romanul, mitropolitul românilor greco-răsăriteni din Ungaria și Transilvania, a mers la Viena să ceară de la Maiestatea Sa Împăratul și Regele abaterea răului, iar Maiestatea Sa au liniștit deputațiunea c-un răspuns binevoitor.
De acolo articole peste articole în ziarele maghiare, unele mai nepoliticoase decât altele, în care s-aruncă cele mai grave acuzări asupra deputațiunii; i se suspectează patriotismul ei, ba s-a găsit chiar un deputat în Camera Ungariei — c-un nume foarte nemaghiar — care nu s-a sfiit a declara toate naționalitățile de dușmane ale patriei, va să zică de trădătoare, încât, dacă s-ar face substracțiune după teoria emisă de acel deputat, n-ar mai rămâne alți patrioți cinstiți în Ungaria decât Bela Fleckeles, Arpad Mandelbaum sau Ianoș … Popescu.
Nu criticăm nici proiectul de lege, nici tendința lui, căci la urma urmelor critica și măsurătoarea tuturor tendințelor politice e succesul pe care au fost în stare a-l ajunge, iar tendința de-a omogeniza populația întinsului regat — maghiarii o pot mărturisi — a fost în toți timpii minimă și nu compensează defel osteneala patriotică și sacrificiile materiale la care au dat loc.
Proiectul în cestiune, dacă s-ar fi votat n-ar fi ajuns defel la rezultatul scoposit, ci ar fi fost numai un mijloc nou de vexare, o unealtă nouă de neliniște și de nemulțumire, spre paguba culturii naționalităților și fără vrun folos real pentru naționalitatea hegemonă. Cauzele sunt deosebite. Întâi, limba maghiară, fiind radical deosebită de limbile ario-europee, e în privire lexicală, sintactică și fonologică foarte grea, încât pentru învățarea ei se cer opt, nouă ani de zile, așa că în cercul restrâns al școalei primare rurale ea ar juca rolul pe care limba germană o joacă în școalele rurale din Bucovina. De zeci de ani fii de țărani români din acea provinție învață a citi și a scrie limba germană fără nici un folos vădit decât acel îndoielnic de a neglija alte obiecte neapărat trebuitoare vieții zilnice, de dragul unei limbi a cărei învățare completă nu e posibilă, iar cea incompletă de prisos, și pe care n-o știu decât cei cari au mijloace destule pentru a vizita școale secundare, ba încă nici aceia, pentru că adesea nici profesorii de școală secundară n-o vorbesc corect.
Deși românii îndeosebi au mare talent pentru limbi, din cauza mlădioșiei fonetice a propriei lor limbi, totuși talentul acesta încetează în fața unor idiome c-o fonologie opusă și c-un spirit cu totul străin.
A doua cauză de insucces al tentativelor de maghiarizare e însă deosebirea de rasă și de religie. Superficială idee de stat și de oameni își face acela care crede că prin legi decretate se pot șterge într-o bună dimineață rezultate istorice grămădite în curs de veacuri. Chinejii sau negrii din America nu se schimbă printr-un proiect de lege în rasă anglosaxonă chiar dacă ar vorbi englezeasca americană, pe care negrii bunăoară o și vorbesc; românii din contra element vechi, de nu cel mai vechi pe teritoriul unguresc, într-o mie și mai bine de ani nu și-au luat osteneala de a învăța ungurește. Comparația șchiopătează, ca oricare comparație, dar pentru a arăta că deosebirea de rasă e o piedecă de contopire adesea neînvinsă, pe când unitatea de rasă o favorizează, vom aminti numai de cumani, cari au descălecat în țările dunărene sute de ani după maghiari, cari încă în suta a treisprezecea, în vremea lui Bela IV și a lui Ladislaus IV Chunus, erau păgâni și sălbatici, pe când rasa maghiară era relativ într-un stadiu înalt de civilizație. Ei bine, acești cumani, fiind de viță finică, s-au contopit repede cu maghiarii, de nu le-au rămas nici urma măcar, pe când românii au rămas și astăzi ceea ce erau pe atunci, cu toate că regii Ungariei încercau cu sabie și foc să-i convertească la catolicism și să stabilească omogenitatea statului prin unitatea religiei.
Papii Onorie III, Grigorie IX, Inocențiu IV, Bonifaciu VIII, Benedict al XII-lea trimiteau scrisori peste scrisori regilor ungurești ca să convertească cu sila pe români la legea catolică și regii își dădeau în direcția aceasta silințe demne de o cauză mai bună, toate acestea fără de nici un folos.
Lucrul ajunsese atât de departe încât sub Ludovic cel Mare o parte a românilor din Maramureș se lehamitiseră cu totul de vexațiunle continue și, conduși de Dragoș Vodă, ieșiră din țară și fondară principatul Moldovei.
E netăgăduit însă că, dacă omogeneitatea în limbă, obiceiuri, religie nu s-au putut stabili într-o vreme în care elementul maghiar dispunea de sila deplină, de foc și sabie, de proscriere și confiscare de averi, într-o vreme în care a deveni maghiar era un privilegiu și o fericire, e netăgăduit, zicem, că stabilirea acestei omogeneități e și mai grea într-o vreme în care nimeni nu poate fi silit de-a deveni maghiar dacă nu voiește. Colecția de documente a lui Theiner — Monumenta historica ad hungariam sacram spectantia — e plină de bulele papale și de ordinele regilor date în acest sens și rămase zadarnice. Pergamentul pe cari au fost scrise a fost mai trainic decât ideea ce-o urmăreau și e tot atât de probabil că hârtia pe care-i scris proiectul de lege al d-lui Trefort e mai trainică decât suma de încercări zadarnice la cari ar fi dat loc.
Toate cele spuse până acuma nu le zicem pentru a apăra pe românii din Ardeal și Ungaria, căci, una, n-au nevoie de apărarea noastră, al doilea, chiar de-am voi n-am putea. Le zicem acestea în chiar interesul nostru, pentru că statul vecin al Austro-Ungariei ne este razim în grelele împrejurări prin care trecem și pentru că toate dezbinările între elementele neslavone ale monarhiei vecine nu servesc decât o cauză primejdioasă Europei întregi, cauza Nordului. Tendențele zădarnice de-a unifica prin limbă rasele din regatul unguresc nu ni se par îndestul de importante pentru ca prin ele să se compromită un alt bun, și mai mare, liniștita conviețuire a populațiunilor întinsului regat.
Un cuvânt ciudat invocat în contra românilor transcarpatini este acuzarea că doresc unitatea politică a elementului latin din Orient, așa numitul dacoromânism, o acuzare agravată încă prin atracțiunea care se pretinde că România ar fi exercitând-o asupra conaționalilor din statele învecinate.
Ar fi fățărnicie din parte-ne de-a nega existența acestei idei în o seamă de capete. Dar originea ei nu este a se căuta la noi, în principatele dunărene, căci ideea „Daco-României“ e o idee politică austriacă, zămislită nu pentru ca România să exercite atracțiune asupra Ardealului, ci viceversa, pentru ca Ardealul să exercite atracțiune asupra Principatelor dunărene. Noi din parte-ne am protestat totdauna contra ideii acesteia. Născută la Blaj, în secolul trecut, pe când la noi domneau încă fanarioții și nu era umbră de școală și de cultură națională, literați catolici crescuți în colegiul De propaganda fide, în fața cetății zidite pe șapte pături de ruine, în fața Romei, au dat-o poporului de dincolo de Carpați ca o învățătură protejată pe atunci de guvernul central, căci avea scopul îndoit, întâi de-a opune o rezistență nouă maghiarilor pe atunci în opoziție, al doilea, de-a crea în Principatele noastre o stavilă contra Rusiei prin redeșteptarea conștiinței naționale amorțite. Fanatica iubire a anteluptătorilor blajeni și a poporului lor pentru Casa de Austria e o dovadă în trecut și în prezent pentru aserțiunea noastră, că Șincai, Petru Maior și ceilalți nu și-au închipuit niciodată „Daco-România“ într-alt chip decât ca o unire a tuturor provinciilor române sub sceptrul Casei de Austria. Cumcă aceeași idee bate câmpii în o seamă de capete nu e vina noastră, mai cu seamă nu a celora cari au protestat pururea contra esperimentelor periculoase cari s-au încercat până acuma cu această idee.
Dar ascuțișul acestei idei care și-au făcut traiul se poate rupe o dată pentru totdauna îndată ce guvernul din Pesta ar înceta a combate tendințele legitime ale populațiunilor, căci deie-ni-se voie a susține că, precum statul și națiunea maghiară au existat sute de ani fără unitatea de religie și de limbă, mai poate exista și de acuma înainte sute de ani fără a urmări idealul regnum unius lingnae. Unitatea de limbă e un fapt ce rezultă din deosibite împrejurări etnice și în urma unor legi istorice, nu însă rezultatul unor legi scrise pe hârtie și menite a nu se realiza nicicând, tocmai pentru c-au fost stabilite.
Nici legi restrictive, însă cele coercitive nu se pot opune pe de-a pururea unor stări de lucruri de o putere elementară. Omul înțelept de stat lasă cursul natural al lucrurilor și nu oprește decât abaterile periculoase ale curentului.
Noi credem că nici în Ungaria ideile politice estreme și exagerate nu sunt ideile naturale ale poporului maghiar. Pretutindeni demagogia, avidă după putere și după voturile alegătorilor, exagerează toate cestiunile în paguba țării lor respective și, c-o superficialitate vrednică de inferioritatea intelectuală și fizică a acestui soi de oameni, crede a putea săca mări și pustii țări printr-o trăsătură de condei. Rasa maghiară, tolerantă de feliul ei, n-ar trebui să lunece pe acest povârniș periculos, căci ura și dezbinarea înlăuntru, iată ceea ce doresc inamicii regatului unguresc pentru a-și crea unelte lesne de mânuit în contra existenței acelui stat: o existență la care ținem și noi de dincoace de Carpați pentru multe și varii cuvinte.
Un ziar cu al cărui nume ne-am ferit mai întotdeuna d-a mânji coloanele noastre aruncă iarăși niște insinuări neomenoase în privința partidului conservator. Dacă numitul ziar n-ar înfățișa decât numai părerile indivizilor ce-l dau la lumină, ar fi destul de obscur ca să nu ne putem împiedeca de zisele lui, și nu ne plecăm să ne murdărim mâna până la a pomeni despre dânsul decât pentru că el este astăzi singurul ecou, singurul canal de scurgere ce i-a mai rămas stărostiei politice din Ulița Doamnii: necurățenia demagogică pe care n-o poate arunca în public „Românul“, precum am mai zis, își găsește cale de ieșire la lumină prin coloanele „Vocii lui Faraon“. În adevăr acest organ ultraradical insinuează că „o parte din opoziție ar fi făcând propagande pentru o agitație împotriva guvernului și partidului liberal de la putere; că ar fi vărsat chiar 22.000 lei noi în acest scop, ca să mai facă un scandal ca acela de la 1866, să insulte pe evrei și să atace sinagoga. Apoi, în interesul general al țării (care plătește foarte regulat lefurile, diurnele și toate foloasele jețului de deputat radical), „Vocea lui Faraon“ roagă pe cetățeni a nu cădea în cursa acelora cari întotdeuna au nesocotit binele României; roagă pe guvern a lua măsuri energice spre a împiedeca orice scandal și spune, ca de obicei, că sunt bani străini și chiar români cari lucrează ca să răstoarne guvernul liberal, căci, zice numita foaie, „ei știu că nu-l pot răsturna decât printr-un scandal ca cel de la 1866“.
Mai întâi — și vorbim stăpânilor din Str. Doamnei, iar nu slugilor de la „V. lui Faraon“, — fie-ne permis a pune câteva întrebări. Sunt în această țară două partide, partidul conservator și partidul radical; care dintre aceste partide, socotind de la ivirea lor pe arena politică, a întrebuințat mijloacele demagogice pentru a se urca și a se ține la putere? Care dintre aceste două partide a găsit că drumul cel mai scurt și cel mai practic, de la dânsul până la jețul puterii, este calea agitațiilor și scandalurilor de uliță? Care din aceste două partide a ales drept arme, în lupta politică, desfrânarea și agitarea maselor de mahalale, prin mijloace ultrademagogice, prin conspirații, prin urziri ascunse și prin turburări populare? Care partid, partidul conservator sau cel radical?
Partidul conservator, tocmai în interesul general al țării, a crezut de cuviință, în tot decursul guvernului radical, să stea cât se poate mai liniștit, considerând că țara se afla în complicații internaționale, și opoziția cumpătată și patriotică ce a făcut-o guvernului atunci când țara se afla în paralelă acțiune cu Rusia a trebuit să facă bine iar nu rău guvernului. Dacă radicalii s-ar fi aflat ei în opoziție și, fiind conservatorii la putere ar fi căzut în greșelile săvârșite până acuma de radicali, partidul radical ar fi păstrat atitudinea cumpătată pe care au păstrat-o conservatorii în opoziție? Oricine poate răspunde cu siguranță la această întrebare. Oamenii scandalului de la Slătineanu, atunci când Europa se zguduia de o complicare internațională uriașă, oamenii republicii de la Ploiești, oamenii agitărilor și urzirilor de la Mazar Pașa, oamenii cari au amenințat în atâtea rânduri dinastia și așezământul monarhic statornicit prin Constituție și în deosebi personal chiar pe M. Sa Domnitorul; acei oameni insinuează astăzi că partidul conservator este partidul ce voiește a veni la putere prin violențe, prin turburări și scandaluri de uliță. Adevărat este că partidul conservator a luat odată cârma țării în urma unui scandal de uliță; dar acel scandal de la 10 martie 71 n-or fi având radicalii cutezanța să-l impute conservatorilor! Nu cumva partidul conservator urzise tripla conspirație de la 10 martie? Nu cumva vor fi pretinzând radicalii că partidul conservator a luat cu asalt sala Slătineanu și a amenințat viața celor de la banchetul consulului german? Partidul conservator a venit la putere în urma acelui scandal tocmai pentru că radicalii în ziua aceea trecuseră peste toate marginile, și venirea lui la putere a fost un sacrificiu adus patriei și dinastiei, amenințate de desfrâul demagogiei. Și oamenii cari la 10 martie, împărțiți în trei grupe — guvernul, stărostia de la „Românul“ și câțiva ciraci nedisciplinați — urzind o triplă conspirație, erau gata să răstoarne pe Domnitor și să proclame fiecare grup câte un guvern al său provizoriu, acești oameni insinuează că partidul conservator ar fi alergând la mijloacele scandalurilor de stradă pentru ca să răstoarne pe radicali de la putere.
În adevăr, trebuie o nerușinare prea mare pentru asta, așa de mare încât „Românul“ nu se simte în stare sau nu crede oportun a o face și de aceea împinge la această treabă pe alte obraze, obrazele ciracilor de la „Vocea lui Faron“ cari duc la orice tăvăleală.
Ieri și alaltăieri Camera nu s-a ocupat aproape cu nimic altceva decât cu cestiunea art. 7, iar discuțiunea lungă, aprinsă, uneori entuziastă chiar, s-a sfârșit prin aceea că Adunarea a primit cu o majoritate de 70 și câteva voturi declarațiunea nemotivată de revizuire pentru care am pledat și noi.
Spre a nu se da un înțeles greșit pledării noastre, mai ales pentru că vedem că se fac asemenea încercări din partea unora din ziare, ba chiar din partea unor deputați, ca d-nii Vernescu, Daniileanu ș.a., cari admit că, în taină și cu rezervațiune mentală, am fi pentru acordarea de drepturi evreilor, credem necesar a face următoarea declarațiune.
Propunerea de revizuire nemotivată am susținut-o: întâi, pentru că nu prejudecă cestiunea, ci lasă totul la discrețiunea Adunărilor de revizuire, cari sunt în drept de-a declara chiar că nu e defel caz de revizuire și că mănțin intact art. 7; al doilea, pentru ca să punem țara la adăpost în contra esploatării acestei cestiuni ca armă de partid; al treilea, pentru că Adunarea actuală nu are dreptul de a propune o motivare care ar cuprinde în sine o soluțiune, oricare ar fi aceea; al patrulea, pentru că e parlamentar un nonsens de a vota o espunere de motive, mai ales de motive false; al cincilea în fine, pentru că acea soluțiune, propusă de fracție, nu e nici la locul, nici la timpul ei.
Motivele și considerentele invocate de fracție sunt false. Singurul motiv real, pe care-l știe toată lumea și orice alegător, e art. 44 din Tractatul de la Berlin, iar singura soluțiune posibilă e de a primi sau a nu primi acel articol. Ar fi fost deci demn din partea fracției de-a susține că nu e caz de revizuire, că trebuie a se mănținea art. 7 și pentru aceasta ar fi putut invoca argumente puternice.
Aceste argumente, de cari azi se poate folosi cu drept cuvânt numai bătrânul d. Docan, proprietarul moșiei Dimăchenii din ținutul Dorohoiului, singurul care-a avut curajul de-a susține că nu-i trebuință de revizuire și că trebuie mănținut art. 7, sunt următoarele: acel articol din Constituție, sub cuvântul c-ar fi lovind o confesie religioasă necreștină, pune în realitate o piedecă absolută unei rase străine, de origine și limbă străină, de-a lua parte la viața statului român.
Acea rasă având imediat tendința de-a pune mâna pe proprietatea nemișcătoare a românului, iar mediat de a pune mâna pe statul lui, adică pe țara lui, piedica absolută pusă de Constituție poate fi numită bună, pentru că în cazul de față religia necreștină și rasa străină sunt două lucruri ce se acoper pe deplin, sunt în realitate unul și acelaș lucru. Art. 7 e fără contestare sabia lui Alexandru împărat, care taie nodul gordian fără a încerca de a-l descâlci, și consecuent, demn ar fi fost din partea fracției, ca în loc de a motiva o declarație de revizuire în genere, de a nu face deloc o asemenea declarație și de a se asocia fără rezervă cu opinia d-lui Docan. Mulți în Cameră au râs când d. Docan și-a spus votul pe față, dar în acel râs se ascundea duplicitatea și mizeria advocățească față cu o părere statornică, onestă și care se poate întemeia pe destule argumente puternice. Ea are înainte de toate meritul unei depline sincerități. Manținerea art. 7 e o opunere la dorințele Europei întregi, e apelul la arme și la o politică energică și — dacă ne puneți în evidență perspectiva unui succes — nu suntem contra unei asemenea politice; abstracție făcând de la împrejurarea că declarațiunea nemotivată și nesoluționistă nu exclude nici politica aceasta, de vreme ce Camerele de revizuire, ba nici majoritatea lor, ci a treia parte plus unul a acelor Camere, pot să mănție art. 7, pot să dea un răspuns negativ la condiția de recunoaștere a Europei.
Fracția, punându-se însă din capul locului pe povârnișul apucăturilor și tertipurilor advocățești, voind să mistifice și țara și Europa, și simțind cu toate astea că n-o poate face, era învinsă înainte de a începe a vorbi, a fost cu totul învinsă îndată ce și-a deschis gura.
A admite declarația, a pretinde însă totodată ca Adunarea să-i voteze motivele ei false, insuficiente, de o deplină duplicitate, era un nonsens parlamentar; căci, îndată ce fracțiunea a admis necesitatea revizuirii, evident că trebuia să voteze propunerea însușită de guvern oricari i-ar fi fost motivele de vreme ce concluzia, adică declarațiunea nemotivată, nu exclude nici motivele fracției, precum nu excludea nici motivele individuale, de grup sau de partid a fiecărui din deputați.
Într-un splendid și scurt discurs de vro douăzeci de minute d. Maiorescu a espus aceasta, nimicind cu o singură lovitură toate apucăturile, toate arguțiile, toate tertipurile fracției, care într-adevăr ar fi avut ocazia de a-și alege un rol mai demn, deși mai greu decât acela de a-și pierde vremea cu un torent de vorbe, cari toate se înfundau în absurda cerere ca Adunarea să voteze un schelet de motive factice și nelalocul lor.
Nu ni se răspundă cu bănuieli și fraze la limbajul nostru sincer și fățiș. Suntem aceia cari ne facem mai puțină iluzie în cestiunea izraelită și cari vedem mai limpede lucrul.
Organizația noastră liberală, teoria de „om și om“ erijată în teorie absolută de stat a îngreuiat peste măsură lupta economică pentru existența între elementul român, nedeprins cu asprimea luptei la cuțit, și elementul evreiesc, cari la noi în țară e în mare parte format din scursura cea mai flămândă, cea mai lipsită de scrupul, cea mai neomenoasă a populației din împărățiile vecine.
Organizația liberală-cosmopolită a prefăcut România în mocirla în care se scurg murdăriile sociale ale Apusului și Răsăritului.
Dacă statul român ar fi puternic —ceea ce un stat liberal nu poate fi, căci el renunță la puterile sale în favoarea individului — dacă nația română ar fi economicește puternică — ceea ce o nație agricolă nu poate fi, căci valoarea producerii ei e mărginită într-un mod fatal ― atunci cestiunea izraelită n-ar fi un pericol, ba nu s-ar fi născut niciodată. Cestiunea izraelită e ducerea ad absurdum a liberalismului din România și, dacă liberalii sunt patrioți, sunt naționaliști, vor trebui să renunțe la principiile lor cosmopolite și să admită principiul romanilor: salus rei publicae summa lex, vor trebui să creeze un guvern autoritar și statornic, un guvern puternic, care să lupte alăturea cu nația întreagă în contra unui pericol, cu un cuvânt vor trebui să sprijine și să asigure domnia elementelor conservatoare din țară. Dacă liberalii sunt patrioți și naționaliști, vor trebui să devie reacționari și să împărtășească cu noi acest titlu cu care azi ne fac imputări.
Căci dacă statul renunță de-a apăra el în mod absolut individul, atunci individul trebuie să fie însuși foarte puternic. Dacă statul englez a renunțat la puterile lui a făcut-o pentru că are cetățeni a căror venit personal întrece veniturile României, cetățeni cari, unul din ei, ar putea să lupte economic cu jumătate de milion de evrei. Dar când statul român a renunțat la puterile lui, în favoarea cui a făcut-o? În favoarea fracționiștilor, cari strigă și țipă, iar acasă la ei, siliți de sărăcie, de nevoie și de trebuințele dumnealor boierești, își împrumută numele la evrei pentru a cumpăra moșii, a lua proprietăți ale statului în arendă, precum și debite de tutunuri și licențe de băuturi spirtoase. Căci ce-a folosit legea conservatoare ca în comunele rurale să fie cârciumari numai alegători din comnuă? Nimic. Sub titlu de servitori, tot evreii sunt cârciumari. Ce-a folosit restricțiunea, introdusă tot de conservatori, în Convenția austro-română în privirea cumpărării imobilelor rurale? Totdeuna se găsește câte un fracționist să-și împrumute numele la o cumpărătură ovreiască. Cu un cuvânt, individul în România prea e liber politicește și prea neliber economicește, iar îngrădiri economice sunt în cele mai multe cazuri libertăți economice. Cine îngrădește biserica în contra tentativelor de subminare o eliberează, cine îngrădește averea și munca românului contra tentativelor de esploatare, îl eliberează. Dar aceste îngrădiri statul trebuie să aibă puterea a le menține, legea fundamentală trebuie să-i dea acea putere, nu să-i lege mânile față cu oricine.
Cestiunea în fond este dar nespus de grea; ea implică critica unui întreg sistem de guvernare, duce ad absurdum liberalismul din România, arată de pe acuma că avem nevoie de stabilitate mai mare, de organizație mai solidă, de-o augmentare a autorității statului în defavorul nelimitatei libertăți individuale.
În privire formală însă cestiunea, curățită de toate sofismele și apucăturile advocățești, se prezintă astfel precum au lămurit-o în Cameră dd. Maiorescu și Chițu.
Tratatul de la Berlin pune o condiție negativă pentru a recunoaște independența țării. Credința religioasă să nu mai fie o piedecă pentru ca cineva să se bucure de drepturi civile și politice. Cari alte piedici poate pune nația românească pentru a se apăra contra invaziei evreiești rămâne la discreția ei; piedeca religioasă însă cată să dispară, rămâind a se pune în locu-i ceea ce se va socoti mai bine. Merită acum ca această condiție să fie comunicată țării pe cale legiuită, merită ca ea să se pronunțe de e cu cale a se revizui Constituția?
D. Docan răspunde că Tractatul de la Berlin nu merită această onoare. O părere onorabilă, dar a căreia răspundere e prea grea pentru oricine din noi, judecând starea precarie a relațiilor noastre internaționale și lipsa noastră de putere. Fracțiunea nu zice nici nu, nici da, și spală lucrul în șapte ape, fără a-l face mai alb.
În fine majoritatea Adunărilor zice da, Tratatul merită onoarea unui apel extraordinar la țară, este caz de a se revizui art. 7.
A se vota motive pentru aceasta e cu totul de prisos. Unicul motiv și unicul considerent e Tratatul de la Berlin, și orice substituire a unui alt motiv e o nelealitate față cu alegătorii. Miss Wanda a fracțiunii, acrobatul hazliu al retoricei advocățești, d. Daniileanu, n-a putut dovedi contrariul.
Justă s-ar părea și aserțiunea dd-lor Brătianu și Chițu că principele de Bismarck ne-a favorizat în cestiunea evreilor când a exclus orice revenire asupra ei în Congres, și anume când un membru al Congresului, d. conte de Launay, reprezentantul Italiei, a propus o soluțiune pozitivă. Cancelarul a persistat atunci asupra soluțiunii negative. Dar d. Brătianu să ia bine seama ca aserțiunea aceasta s-o poată întemeia pe acte diplomatice, pe corespondența cu Ministeriul de Externe al Germaniei și să nu confunde ceea ce voiește principele-cancelar cu ceea ce ne place nouă a crede.