Din periodice/Din Timpul, iunie 1880

←Din Timpul, mai 1880

Din periodice de Mihai Eminescu Din Timpul, iunie 1880

Din Timpul, iulie 1880→

❦

[1 iunie 1880]

La 4/16 iunie, peste câteva zile așadar, se va întruni la Berlin Conferența suplementară, epilogul marii Conferențe de pace. Întârzierea ei a provenit desigur de la discuțiile asupra marginelor în cari puterile voiau să îngrădească hotărârile acestei Conferențe suplementare. Rusia de exemplu voia ca această discuție suplimentară să se întinză asupra tuturor punctelor neîndeplinite încă ale Tractatului de la Berlin, părerea opusa însă era ca ea să se mărginească numai la cestiunea frontierei turco-grecești.

Până acum știm că la 7 iunie d. de Radovitz a prezentat la Paris ministrului de externe al Franței, d-lui de Freycinet, invitarea la Conferență. După propunerea Angliei, toate puterile vor numi, pe lângă ambasadorul lor, și câte un delegat tecnic.

Tot în ziua de 7 iunie principele Reuss, ambasadorul Germaniei la Viena, a prezentat o invitație analogă la Ministerul de Esterne de acolo. Austria va fi reprezentată în Conferență prin ambasadorul ei de la Berlin, contele Szechenyi, atașându-i-se însă cu consiliari tecnici agentul diplomatic și consulul general, d. Zwiedinek de Sudenhorst, atât de bine cunoscut Bucureștilor, și colonelul de stat major baron de Ripp. D. Zwiedinek se bucură de meritatul renume de-a fi un cunoscător escelent al relațiunilor din Orient în genere, dar îndeosebi are o cunoștință specială a raporturilor etnografice și locale a acelor teritorii asupra cărora va avea a dezbate Conferența, de vreme ce a fost mult timp consul imperial la Ianina.

În ziua în care s-au remis din partea Germaniei invitațiile la Conferență regele Greciei au avut convorbiri mai lungi cu d-nii Gladstone, Granville și Dilke. Regele și-a esprimat părerea sa de bine asupra schimbării de opiniuni a actualului cabinet englez, căci în martie marchizul Salisbury se esprimase contra pretențiilor Greciei asupra Ianinei.

Un reprezentant al Turciei nu va lua parte la această Conferință. La nota colectivă a puterilor Poarta prepară un răspuns în termeni foarte hotărâtori: sultanul nu va îngădui nici un amestec în afacerile dinlăuntru ale împărăției. Tot ce cere Tractatul de la Berlin se va executa, dificultatea greacă și cea muntenegreană se vor înlătura, însă Turcia să nu fie somată în puncte ce-i sunt defavorabile fără a se fi executat punctele ce-i sunt favorabile și cari se enumeră anume.

Noi revenim asupra opiniunei emise în coloanele noastre că, fără o serie de principii de drept public, introduse în mod egal și cu bună-credință în toate teritoriile balcanice, împăciuirea nu va fi cu putință. Multiplele tendențe de predominare ar trebui atenuate prin principiul că toate limbile și toate naționalitățile sunt în mod egal recunoscute în biserică, în școală, în comună și în ținut. Pentru a exercita o predominare nestricăcioasă unul din elementele etnice ale Peninsulei ar trebui să fie sau cu mult mai numeros, sau, în fine, cu mult mai cult decât celelalte, ceea ce pân-acuma nu e. O civilizație reală le lipsește tuturora; încât predominarea se traduce, din partea elementului dominant, în acte de barbarie, din partea celor stăpânite — în acte de rebeliune, cu cât mai naturale cu cât sunt, din nefericire, mai justificate. Astfel o egală incultură, o egală valoare numerică și o egală slăbiciune face ca fiecare din ele să nu poate învinge momentan decât prin o influență străină oarecare, pentru ca la rândul lui fiece element să fie învins iar printr-un curent de influențe străine. Cele două influențe de căpetenie sunt, se-nțelege, cea rusească și cea austriacă. Orice punct al Peninsulei îl vom atinge cu degetul vom da de aceste două curenturi opuse, deși ne abținem, în momente atât de gingașe ca cele actuale, de-a ne rosti care din ele e mai în avantajul culturei și înaintării deosebitelor rase ale Peninsulei. Cititorul inteligent își va face concluzia singur din o relație ce va urma mai la vale și pe care o reproducem din ziarul „Unirea“ din Iași.

Macedoromânii, cum se numesc în mod greșit de către cărturarii noștri, tracoromânii, cum ar trebui să se numească în adevăr spre deosebire de dacoromâni — o deosebire îndealtmintrelea foarte mică, accentuată numai în fonologie și lipsind cu totul din conformațiunea fizică și din originea amânduror ramurilor — tracoromânii deci au fost în evul mediu un popor foarte numeros, răspândit asupra întregei Peninsule Balcanice. Dar lipsa de cultură, căderea repede a regatului româno-bulgar, predominațiunea unui cler bizantin formalist care prefăcuse biserica nu în școală de bune-năravuri și de convingeri morale, ci într-o școală de amăgire a lui Dumnezeu și a conștiinței proprie prin formalități fetișiste, toate acestea au contribuit de-a amâna deșteptarea lor națională până în zilele noastre.

În ziarul „Unirea“ din Iași citim, în privirea situației tracoromânilor din Macedonia, următoarele:

Românii Macedoniei sunt obiectul celei mai mari atențiuni a guvernului austriac, carele, prin orice mijloace precum și la orice ocazie, caută să-și câștige simpatia lor. Astfel, îndată ce se ivește un conflict între un român și un grec, consulii austriaci iau partea românului și-l apără la autoritățile otomane respective. Grecii de altă parte se silesc de a se impune românilor și a-i convinge că soarta li va fi mai bună sub guvernul din Atena decât sub cel otoman.

Clasele inferioare ale românilor încep a se înclina încâtva cătră Austria, sunt însă contra Greciei.

Clasele mai culte însă resping atât influența austriacă cât și cea elenă. Puținele școli române numără mai fiecare câte 70 de elevi cel puțin și locuitorii de primprejur devin cei mai înfocați patrioți. Așadar ar trebui ca școlile române să se înmulțească pe cât se va putea mai mult.

Se mai recomandă și alt mijloc, și anume înființarea de mai multe consulate române în orășelele cele mai principale de acolo, numai cât consulii ar trebui să fie români, iar nu negustori greci.

Consulii români ar trebui între altele să-și deie silința cea mai mare de a feri satele românești de năvălirile bandelor de hoți; mijlocul spre a ajunge la acest scop ar fi stăruința necurmată a consulilor pe lângă autoritățile otomane de a urmări asemenea bande cu forțe de ajuns. Bandele, formate câteodată din 100 până la 200 vagabonzi, merg cu îndrăzneala lor până a năvăli ziua-n amiaza mare asupra satelor și a escrie contribuțiuni grele pentru locuitori. Consulii austriaci promit locuitorilor români că, dacă Macedonia va ajunge sub Austria, brigandajul ar înceta imediat. De aici provine dar înclinarea sătenilor români cătră austriaci.

Scrisoarea pretinde chiar că bandele de hoți din Macedonia ar fi întreținute de o mare putere. Împrejurarea că bandiții sunt tot indivizi străini dă loc la aceste supoziții. Merită a se aminti aici că bandiții, spre a stoarce și ultimul ban din punga locuitorilor, iau ca zălog copii din școli pentru a căror restituire iau apoi de la părinți sume enorme.

O cestiune de cea mai mare importanță amintită în scrisoarea amicului nostru este alianța româno-albaneză.

Dintre toate popoarele balcanice albanejii și românii se împacă mai bine unii cu alții, simpatizează la orice ocazie. Așa fiind, s-ar putea foarte ușor realiza o alianță între albaneji și români. Foloasele pentru ambele popoare ar fi mari.

Se-nțelege de la sine că o solidaritate strânsă între albaneji, turci și români în partea locului ar fi mijlocul cel mai bun de-a preîntâmpina tendențele de predominațiune panbulgare și panelene, deși nouă repartiția teritoriilor după state ne pare un punct mai puțin important decât stabilirea sinceră a unor principii de drept public cari să admită egalitatea pentru dezvoltarea deopotrivă a tuturor elementelor etnice din Peninsulă.

❦

[3 iunie 1880]

Fără a prooroci, am spus-o, din capul locului, că partidul guvernant va pune toate resorturile în mișcare spre a da alegerilor pentru consiliile județene o nuanță politică pronunțată. Deși, mai mult decât oricând, țara are nevoie de nepărtinire și corectitudine în administrație, deși simte un adevărat dezgust pentru această transplantare a esclusivismului de partid până și în îngustele cercuri ale județului și comunei, deși, în fine, prin manoperele atotputerniciei guvernamentale se trage până și acest teren de activitate publică de sub picioarele majorităților locale pentru a-l supune procedimentelor cunoscute ale majorităților parlamentare, totuși, mai departe decât oricând de un regim de adevărată libertate, enciclicele papei din Strada Doamnei plouă, și părintele revoluționarilor din Paris, cari se complimentează acolo cu zgomot cu foștii corifei ai comuniștilor, crede de cuviință a-și atribui în public toate meritele șie, toate demeritele altora.

Am pierde numai timpul discutând cu d. C.A. Rosetti. Procedura d-sale e întrucâtva analogă cu aceea a d-lui Brătianu. Dacă Matei Basarab a făcut vrun bine în țară, desigur d. Pătărlăgeanu l-a sfătuit să-l facă; dacă s-a ridicat Tudor Vladimirescu contra grecilor, aceasta se datorește liberalilor; dacă, în fine, toate punctele liberale și naționale ale Constituției de astăzi: abrogarea privilegiilor, egalitatea civilă și socială, libertatea conștiinței, accesibilitatea tuturor la funcțiile publice, repartiția fără osebire a dărilor, sinodalitatea autonomă a bisericei române, secularizarea averilor închinate, c-un cuvânt, dacă toate reformele cari le avem de bine de rău s-au votat de Adunarea ad-hoc din Moldova, compusă din conservatorii actuali, atunci toate acestea se datoresc d-lui C.A. Rosetti. Nu e nici logică nici bun-simț în atribuirea aceasta — dar ce face? Douăzeci de ani d. C.A. Rosetti urmează această tristă meserie și n-ar fi natural ca doftoria întăritoare să-l schimbe deodată într-atâta încât, din șef al partidului roșu, să devie o dată măcar ceea ce nicicând n-a fost: amic al adevărului!

Fiindcă lumea s-a săturat de a asculta pe onorabilii Fleva, Serurie ș.a., sau, ascultându-i, nu le dă nici o crezare, în programul de acțiune pentru alegerile județene era desigur înscrisă și ieșirea în scenă a prințului Dimitrie Ghica. Dintre toate ziarele, noi am făcut mai puțin caz de aceasta. Dacă d. Stan Popescu e liber în România de-a se proclama dictator al republicei Ploieștilor, nu tocmai din grația lui Dumnezeu, dar prin voința națională; dacă așadar demagogi de rând ridică stindarde de principii și iau aere de oameni mari, desigur că nici legile, nici datinele generației noastre nu se opun ca un om de vaza și de influența unui Dimitrie Ghica să profeseze orice credințe va voi, să susțină pe cine i-o plăcea. N-am făcut din aceasta nici o acuzare și admitem ca pe deplin îndreptățită o schimbare de principii sau o schimbare la față.

Prințul Dimitrie Ghica s-a numit pe sine însuși în parlament conservator, mai mult încă, pretindea frumosul rol de a mântui partidul conservator în momente de pericol, a fost șef al unui guvern prezident al unei Adunări conservatoare. Cu toate acestea nu facem nici un caz din acestea; precum nu se pot opri în zilele noastre schimbările de religie tot astfel nu se pot reproba nici schimbările de idei politice, fiindcă numai fanaticii mai numesc astăzi o schimbare de convingeri apostazie. Dar un lucru desigur că e discutabil în toată schimbarea aceasta. Nimic nu se întâmplă în lume fără cauze, trăim în lumea strictei, fatalei cauzalități. Așadar, pentru a esplica, nu a justifica, o schimbare, ne rămâne a cerceta cauzele, și acestea iar nu se pot vedea decât din motivele pe cari le invocă prințul însuși pentru a esplica trecerea sa în tabăra liberală.

Aceste motive — am dovedit-o în două numere trecute — sunt foarte vechi, sunt spuse demult de alții, încât ne-am mirat numai cum de ele n-au avut acum douăzeci de ani asupra prințului salutarul efect de a-l înfrăți cu d. C.A. Rosetti. Căci, sau motivele invocate de prințul Ghica sunt cele reale, și atunci schimbarea aceasta ar fi trebuit să se întâmple demult, sau ele sunt numai pretextate, și atunci ne-ar rămânea sarcina, cam ingrată, de-a cerceta înșine adevăratele cauze ale neașteptatei fraternizări cu eternul Serurie.

Iată pentru ce am așteptat într-adevăr ceva nou din gura respectabilului nostru concetățean. Schimbarea s-a făcut repede, cu venirea d-lui Boerescu la putere. Când doi oameni atât de rău tratați de presa guvernamentală, precum n-au mai fost aproape nimeni în această țară, simt necesitatea de-a da sprijinul lor unui partid care i-a numit vânzători de țară, chemători de invazii, aruncători ai corpului sângerând al României la picioarele împintenate ale contelui Andrassy, când d. Boerescu a fost gratificat până și cu epitetul de… pion denunțător al lui Vodă Cuza, prințul va fi, credem, atât de echitabil cu noi de-a îngădui ca, în conformitate cu legile minții omenești, să căutăm, în schimbările acestea, la raison suffisante, să simțim cel puțin trebuința unor cuvinte îndeajuns de puternice cari ar fi putut determina atitudinea d-sale în momentele de față.

Aceste cuvinte suficiente nu le aflăm între cele mărturisite, încât trebuie să admitem că ele fac parte din sfera celor nemărturisite. D-sa ne răspunde că n-a avut a ne spune ceva nou, că nu e Edison și n-a inventat nici lumina electrică, nici telefonul. Desigur, nu; și noi mărturisim cu mâna pe conștiință că prințul în adevăr nici telefonul, nici lumina electrică n-au inventat-o și temperamentul nostru nici nu ne îngăduie să așteptăm asemenea lucruri de la domnia sa.

Regret — zise prințul — că n-am talentul invențiunii, căci aș inventa și eu un instrument prin care să fac a străbate glasul poporului în inima acelor oameni cari mă atacă; să auză și ei acel glas al poporului care geme din cauza luptelor noastre; să auză acel glas care zice: destul cu atacurile personale, îndurați-vă, aruncați-vă ochii asupra noastră, a poporului. Protestăm în contra luptelor voastre. Luptați pentru principii, nu pentru ambițiunile voastre personale.

Frumos și bine zis.

Dar natural e din parte-ne s-auzim seria de principii pe cari le apără prințul și noii săi amici, de ex. ziarul „Românul“? Dacă le-am ști ne-am uni poate cu ele. Căci din câte s-au scris pe hârtie nu s-a ținut nimic și, de vreme ce nu s-au ținut, n-au fost adevăratele principii ale partidului.

Dați odată pe față acele principii, să le cunoască lumea, să aibă măsura faptelor, înțelesul și cheia acțiunii d-voastre. Toate partidele au făcut-o aceasta. De bine de rău, lumea știe ce vor toți. Numai marele partid să n-aibă o serie anume de principii mărturisite?

Oare programa nu consistă cumva dintr-un singur cuvânt: reversibilitate?!…

❦

[4 iunie 1880]

În vederea alegerilor pentru consiliile județene se încheie multe alianțe, pur și simplu în vederea rezultatului practic al unei majorități sigure de voturi. Lucrul s-a observat nu numai la noi, ci în toate țările. Partidele înlăturate din viața publică prin atotputernicia guvernamentală se numără și-și unesc voturile asupra cutăror persoane, fără privire la nuanță, numai opoziție să fie. Aceste uniri nu se fac pe baza unor concensiuni de principii, ci pe aceea a unor concesiuni de fapt, rezervându-și fiecare de-a se accentua, când va ieși la suprafața vieții publice, conform programei sale. Un asemenea compromis s-a făcut de atâtea ori între centru și socialiști în Germania și tot astfel e — mutatis mutandis — unirea între conservatori și fracțiune la Iași, se înțelege, distingându-se cele ce sunt a se distinge, căci nici conservatorii ieșeni nu sunt retrograzi, nici fracțiunea nu e socialistă.

Acestei uniri în vederea alegerilor nu i-au lipsit imputările. Întemeiate ori neîntemeiate, nu ne preocupăm deocamdată; sigur e numai un lucru. Nu este folos reversibil în perspectivă, încât această picătură amestecată în unirea roșilor cu d. Boerescu de ex. nu se aplică defel la compromisul din Iași. Discutăm numai dreptul de-a face asemenea imputări; căci cine le face? „Presa“.

Iată coarda pe care-o ține acum organul răposatului Centru:

Iată dar dreapta, conservatorii estremi, uniți, aliați cu elementul cel estrem dintre liberali, cu fracțiunea, cu aceia cari până astăzi joacă la noi rolul de adevărați demagogi.

Care este întinderea și condițiunea acestei alianțe, operate la Iași, nu știm.

Și, cu toate că nu știți, discutați trei coloane de polologhie. Nu-i vorba, cam așa faceți cu toate cestiunile: discutați făr-a ști asupra lor câtu-i negru sub unghie. Haina cea mai potrivită neștiinței e tăcerea, de acolo proverbul latin: si tacuisses philosophus mansisses. De tăceai, mintios mai erai. Din neștiință nu rezultă decât neștiință — nimic; căci de veți multiplica nula cu oricâte vorbe deșarte n-o să iasă decât vorbă lungă fără rost, de n-are omul încotro apuca să scape de lihnirea ce produc inteligenței cuvintele neînsoțite de un înțeles concret.

D-acolo apoi grozave imputări asupra monstruozității combinării voturilor în niște biete alegeri județene în cari principiile de politică generală nu joacă nici un rol.

Ce sterp teren!

Generoși, cum suntem totdauna, și nevoind a lăsa pe confrații noștri respectabili de a-și istovi inteligența căutând flori retorice pentru oprobriul acestei nevinovate conlucrări electorale, le prezentăm, în fașe încă, însă foarte sănătos, un mic monstru de alianță lucrativă, pe care iată-l din creștet până în talpă.

Iată ce scrie „Presa“ din aprilie 1875:

Apoi însuși domnitorul, în urma greșalelor neiertate și-a conduitei perfide a adversarilor noștri (roșii) din 1868 și 1871 martie, mai poate avea încredere în niște turburători sistematici, cari au dovedit că nu sunt decât niște nulități ambițioase?

Una la mână. Vasăzică, la 1875 d-nii Rosetti-Brătianu nu erau decât niște nulități ambițioase și turburători sistematici, cu conduită perfidă. Câte lucruri nu sunt bune de știut în lumea asta?

Ce povestește însă „Românul“ ca răspuns la acel atac?

La 1860 principele Cuza fu silit să cheme la minister pe membrii partidei ce servește acest ziar.

Peste vro 30 de zile ministeriul acela decide a demisiona motivat.

D. V. Boerescu face schița demisiunii, pe care d. C.A. Rosetti o mai modifică, îndulcind-o. Avem încă în original acea frumoasă schiță.

Domnul cheamă pe toți miniștrii și le cere să reia demisiunea, spre a o mai îndulci. Refuzându-i-se cererea, se supără și lasă să-i alunece următorele cuvinte:

— N-aveam încredere în d-v., ș-am fost însărcinat pe d. Boerescu să vă survegheze.

Am suferit pentru omul pe care principele Cuza îl desconsidera în asemenea mod.

Numai espres pion de șah al lui Vodă nu se zice.

Două la mână! Bună și asta.

Dar de ce atât de departe, când binele e atât de apropiat?

La 2 iunie 1879 — azi un an — „Presa“ scria următoarele:

De două ori de la 1866 România a avut nenorocirea și umilirea de a vedea pe radicali la guvern și în amândouă rândurile roșii au fost un adevărat flagel pentru țară.

Au promis, în mod ipocrit, libertatea în alegeri; dar influența morală și amenințările au jucat primul rol, căci cuvântul „libertate“ l-au întrebuințat numai cu numele, iar nu și în fapte. L-afirmă în cuvintele lui și-l neagă în faptele lor. Este apostazia lor când ajung la putere, pe când libertatea, este cultul lor fiind în opoziție … căci nu este nimic de comun între acest divin principiu și între radicali. Renegați ai acestei libertăți dovedesc pe fiecare zi apostazia și incapacitatea lor de-a guverna.

Au luat locul guvernului conservator fără să fie capabili a face ceva mai bun sau chiar de-a face altfel, și lumea a început să vadă că toți oamenii lor politici nu sunt decât niște bărbați plini de pasiuni și de ură (vorba prințului Ghica). Timpul este mai aproape decât se crede ca un dezgust general să se ridice în toate părțile țării noastre și să-i înlăture de la putere.

Din magistrați visează și tind a face niște funcționari devotați urelor și pasiunilor lor; din armată ar voi să facă niște instrumente docile ale lor pentru timpul când nu vor mai fi la putere, glorificând pe ofițerii cari se revoltă contra disciplinei.

Acești oameni ce se intitulă, în mod ridicol, de „liberali“, înjurau și nesocoteau pe toți românii de bine cărora puterile străine, pentru onoarea României, le dădeau vro decorație însemnată și-i arătau opiniei publice ca vânduți străinilor, ridiculizându-i cu diferite titluri nobilitare (baron P … de exemplu). Ajunși odată la putere, liberalii noștri căpătară și mai multe decorații străine și-umplură piepturile cu cruciulițe și păsăruici, ca să piardă Basarabia, să cheltuiască milioane … etc. etc.

Apoi asta zicem și noi, păcatele noastre!

Cine zice că noi atăcăm pe roșii? Ferit-a sfântul! Nu facem decât să copiem, ca niște umiliți discipoli întru cele bune și plăcute lui Dumnezeu, ceea ce-a zis „Presa“ despre ei. Mai parafrazăm noi, nu-i vorba, dar mic e meritul nostru, mare al „Presei“.

Dar cum stau azi — după 360 de zile — onorabilii de la „Presa“ cu acei oameni al căror guvern e o nenorocire și o umilire, un adevărat flagel pentru România, cu acei oameni incapabili de-a guverna, cari toți sunt plini de pasiuni și de ură, cari fac din armată instrumente docile, glorificând revolta în contra disciplinei, cu acei oameni umpluți de păsăruici și cruciulițe ca să piardă Basarabia…?

Cum stau?

Bine, sănătoși cu toții.

Astăzi scrie „Presa“ că:

Unirea și fuziunea între elementul liberal al stângei și elementul liberal moderat (Dimitrie Ghica—Boerescu) sunt naturale; amândouă aceste elemente sunt identice în natura lor. Din unirea lor poate ieși un ce omogen, o adevărată forță prin colectivitate.

Mai e vorbă? Cine zice altfel?

Iată dar o temă escelentă pentru onorablii confrați de la „Presa“. Ce să-și piarză timpul cu niște franctirori ca noi, gata totdeauna a răspunde cu foc de câte ori fac o mișcare în contră-ne și… suntem tari în meșteșugul acesta. Când „Presa“ ne va esplica nouă cum se concordă lucrurile de mai sus, promitem să-i esplicăm și noi cum se concordă procederea din Iași.

❦

[5 iunie 1880]

Foile capitalei au vorbit de un act de ușurință a guvernului asupra căruia noi am tăcut pân-acuma, dar care merită relevat de vreme ce arată câtă încredere mai sunt în stare a inspira omului serios procederile partidului radical.

Vineri la 23 mai, în nr.-ul 115, „Monitorul“ a publicat Statutele Băncii Naționale întărite prin semnătura M. Sale Domnului și prin aceea a d-lui Câmpineanu, ministru de finanțe.

Art. 29 al Statutelor zice:

Nu se vor scompta decât efectele de comerț la ordine, timbrate, având o cauză reală cu scadență cel mult de una sută zile și garantate prin trei semnături solvabile.

Într-adevăr Banca Franței urmează tot astfel: ea scontează polițe c-o scadență de cel mult trei luni și garantate prin trei iscălituri ale unor comercianți a căror solvabilitate e de notorietate publică.

Banca Prusiei scontează numai polițe plătibile loco, cu termene scurte, în orice caz nu peste trei luni și având trei iscălituri solide.

Banca Națională a Austro-Ungariei scontează numai polițe la ordin garantate prin trei iscălituri, examinate cu toată scrupulozitatea de comitetul Băncii.

Era așadar natural ca și la Banca noastră să se exige trei iscălituri, și anume de comercianți a căror solvabilitate să fie de notorietate publică.

Ce se întâmplă însă?

„Românul“ a simțit din acest articol că Banca ar fi silită a face numai operații solide și cari se realizează în scurt timp. Iată ce zice deci acest ziar în nr-ul său de la 24 mai, adecă a doua zi după aparițiunea statutelor în „Monitor“:

Dispozițiunea de a nu se putea scompta la Bancă decât efectele de comerț cu trei semnături fără nici o singură excepțiune este estremă și va mărgini scomptul foarte mult.

Ne vom servi de un exemplu precis. — D. G. Cantacuzino, d. G. Vernescu sau alt proprietar mare, om avut, cu credit mai mult decât neîndoios, are trebuință de numerar în afacerile sale. O asemenea persoană nu aleargă din casă-n casă să caute pentru polița sa două semnături solvabile; nici că se adresează cuiva, cu atât mai puțin unui comerciant, spre a-i cere girul. Omul avut va merge la bancherul său, la Banca României spre exemplu, a-și face operațiunea, Banca României primește polița d-lui Cantacuzino sau a d-lui Vernescu, o girează și merge de o scomptează la Banca Națională.

Iată dar, prin o citare improprie de nume proprii, înlăturat și principiul fundamental al unei bănci de scompt și principiul celor trei iscălituri. Nici d. Cantacuzino, nici d. Vernescu nu sunt comercianți, ci proprietari mari de case și moșii; afacerile proprietății mari teritoriale sunt cu totul de altă natură decât acele ale negoțului și n-au nicicând nevoie de o Bancă Națională, ci de altfel de instituțiuni de credit și cu toate acestea… argumentarea șchioapă a ziarului guvernamental a avut ca efect imediat … ce?

Schimbarea statutelor prin pretextarea unei erori de tipar.

La 25 mai în no. 117 „Monitorul“ reproduce din nou statutele, arătând că se înseraseră cu oarecari omisiuni.

Pretinsa omisiune se vede la art. 29 și cuprinde următoarele:

Totuși efectele de comerț cu două semnături vor putea fi admise în cazurile, în modurile și condițiunile ce se vor determina prin regulamente hotărâte de consiliul general și aprobate de Ministerul de Finanțe.

Iar „Românul“ aplaudă că s-a rectificat întocmai după cum ceruse.

Iată la ce stare a ajuns statul român.

Apar statutele unui institut de credit sancționate de Domn.

O foaie inventă o sofismă a doua zi după aparițiune.

Și semnătura domnească e redusă la rolul de a fi stat sub un text cu omisiuni cari se rectifică conform acelei sofisme.

E nedemn de-a introduce modificări într-o legiuire sub pretextul unei erori de tipar, mai ales când din acea pretinsă omisiune rectificată se vede că pân-acum ministrul nu știe clar cari sunt cazurile în cari se pot admite două semnături și când din stilizarea acelei omisiuni se vede că e făcută curat pentru a face gustul patrioților din Strada Doamnei.

Dar culmea acestei procedări nedemne e jucăria pe care d. Câmpineanu și-o permite cu persoana și semnătura șefului statului.

❦

[6 iunie 1880]

Nu fără durere am citit cele cinci enciclice ale d-lui C.A. Rosetti, șeful partidului roșu din România. Să nu fie oare dureros a vedea o viață întreagă de om scurgându-se întru a inventa pretexte pentru a se deosebi pe sine de ceilalți și a îndeplini — cu sau fără voie — contrariul de ceea ce pretextă că voiește?

Cu acte autentice în mână se poate dovedi că nimic, absolut nimic din reformele introduse de la Unire nu se datorește d-sale esclusiv, nici partidului pe care-l conduce. S-ar putea proba, asemenea cu acte autentice, că nicicând roșii n-au venit la putere prin propriele lor forțe, ci totdauna sub o firmă străină. O dată era Crețulescu, altă dată M. Epureanu, totdauna însă ei s-au introdus sub auspiciile și protecția unui om de stat străin de partidul lor, pentru a-l înlătura mai pe urmă, a dizolva Adunările cărora își datorau venirea la putere și a alege, cu toate mijloacele nelegitime, altele, din partea cărora să fie siguri, stăpâni absoluți, necontrolați de nimenea.

Și se poate oare să fie altfel?

Din ce consistă, într-adevăr, partidul? Poate nega cineva că cei mai mulți din acești onorabili patrioți sunt fără avere, fără cultură, fără inteligență naturală măcar? Nu. Arate-ni-se, în adevăr, un învățat în șirurile roșilor, un autor însemnat în orice ramură, un economist, un jurisconsult? Nu e nici unul. Dacă le trebuie un financiar, aleargă la d. Dim. Sturdza, care i-a combătut cu cea mai mare asprime, pentru ca, redevenind ministru, să-i laude și căruia majoritatea roșie îi dă totdeuna voturi de neîncredere, de cari d-sale nu prea îi pasă, dovedindu-se că ei nu-l privesc ca făcând parte dintre ei. În genere, cum se arată vreo dificultate politică, sunt siliți a apela la câte un om străin de partid, de care uzează și abuzează, pentru a-l arunca apoi deoparte, dacă n-a știut a-i prinde cu ceva la mână, cu acte compromițătoare sau cu greșeli comise, pe cari să amenințe a le destăinui.

În zădar vom căuta o rațiune suficientă stărei acesteia. Singura e incapacitatea fundamentală a roșilor. Într-adevăr, nu se va găsi țară în lume în care niște bieți creștini ca Serurie, Fundescu, Costinescu și alții să însemneze ceva. Prin ce să însemneze? Prin avere? N-au. Prin învățătură? N-au. Prin iubire de muncă? Asemenea nu. Prin inteligență înnăscută măcar? Nici prin aceasta.

Ce le lipsește dar? Totul, afară de număr și un organizator.

Numărul îl aveau, organizator au aflat în d. C.A. Rosetti.

Astfel lupta acestei mase de nulități în viața statului nu era, ca în alte țări, o luptă între grupuri sociale cu interese bine definite, ci stăruința unor straturi catilinare, fără o meserie hotărâtă, fără talent, fără avere, pentru pânea de toate zilele ce le-o poate procura bugetul, în socoteala tuturor claselor pozitive ale societății întregi. Acesta e punctum saliens, cheia infinitei și nefastei lupte sistematice introdusă de roșii în viața publică a țării.

Parlamentul englez, reprezentațiunea națională a poporului celui mai liber, se va vedea că e compus tot din oameni cu stări, câștigate în Indii, în Australia, sau moștenite de la părinți. Pentru ambiția de a fi aleși, oamenii cheltuiesc acolo milioane și nu capătă în schimb nimic material, cel mult onoarea de-a putea vorbi, c-un ecou oarecare, de pe tribună.

E la noi tot astfel?

Fiece deputat roșu aproape e ba primar plătit din casa cutării comune, ba șef de gardă plătit, ba advocat al statului, ba al comunei, ba al județului, ba ține moșii de ale statului în arendă, ba furnizează lemne pentru școli, ba a întreprins pavarea cutărui oraș; c-un cuvânt, fiecare din ei a știut să-și prefacă votul de deputat într-o resursă care stă în directă legătură cu punga contribuabililor.

În ce conzistă dar meritele partidului preconizate de d. C.A. Rosetti?

În principii?

Dar de ce nu e atât de bun a spune care anume e principiul acela pe care d-sa și ai d-sale l-au introdus în legislațiunea țării?

Unirea? Adunarea ad-hoc din Moldova a votat-o, compusă în cea mai mare parte din conservatorii actuali, o Adunare în care nici nu existau partizi, de vreme ce toate se votau aproape cu unanimitate. Tot acea Adunare a stabilit toate principiile Constituției actuale, programul ei întreg a trecut în legislațiunea noastră.

Era d. C.A. Rosetti, sau ai săi, membri în Adunarea ad-hoc din Moldova?

Nu. Au zis da la ceea ce se făcea dincolo, și atâta e tot.

S-a lăpădat de privilegii și a luat patenta de negustor, zice.

Negustor de vorbe goale, iată ce s-a făcut din capul locului și până astăzi.

Cari sunt însă rezultatele practice, pipăite, materiale, ale democrației d-lui Rosetti în România?

Lăsăm să vorbească în locu-ne răposatul Strat, care era economist și cunoștea lucrurile ex professo:

Nu mai esistă țară pe lume în care, în un period de timp de 20 de ani, să se fi sporit cheltuielile statului, și prin urmare impozitele, în proporțiunea în care s-au sporit la noi. În curs de 20 de ani au sporit de la 28 milioane la 114 și prin urmare și impozitul care se cere contribuabililor, în proporțiune. Apoi, cum s-a făcut acea minune? Cum s-a făcut acea datorie de 600 milioane? D-voastră, cari ați îmbătrânit toții prin Camere, știți că în fiecare dată veneau d-nii miniștri și cereau câte o creațiune nouă și la fiecare cerere demonstrau că într-adevăr trebuie să se satisfacă cererea, pentru că așa reclamă pozițiunea nouă a țării, și apoi venea câte un deputat sau senator entuziast și ne zicea: Faceți această cheltuială și vom face reduceri aiurea. Venea cu o cestiune a armatei și zicea: Să dăm, fiindcă trebuie, și se dădea; apoi pentru instrucția publică se zicea: dați pentru instrucția publică, căci acolo nu se încape economie și trebuie să se dea. Venea apoi și se cerea pentru justiție; se zicea: Trebuie să dăm. Se da. Pentru administrație, pentru lucrări publice, pentru recompense naționale, pentru misiuni, pentru tot în fine ni se zicea: Dați, căci așa se face în Franța și în Belgia și nu mai știu unde. Vedeți că nu e o lege care să nu se susție, sau de ministru de interne, sau de ministru de război, fiind pentru armată, sau de alt ministru competinte, tot cu asemenea argumente, și regulat la fiecare lege vine cineva și zice: „Faceți aceasta că e urgent și absolut indispensabil, și vom tăia de-aiurea“.

Regula dar este ca la fiecare lege să ni se spună: Votați-o pe aceasta și vom tăia de aiurea; dar acel aiurea de 20 de ani nu-l mai vedem nicăiri. Ni se mai zice că este lucru democratic să facem ceea ce ne cere guvernul; pentru că trebuie ca să așternem lefile așa încât să poată numi guvernul la asemenea posturi și democrați cari nu au nici o para avere. Ce ciudat lucru mai este și cu democrația în țara noastră! Când este vorba de impozite, democrația le desființează pe toate: și patenta, și monopolul tutunurilor, și licența, numai în numele democrației, și cele ce mai rămân le pun asupra clasei producătoare, care mai are ceva. Când este vorba de buget, apoi tot acea democrație vedem că se aruncă cu un avânt ardinte asupra bugetului, fiindcă are trebuință de bani ca să trăiască bine. Ar trebui să ne lămurim odată asupra lucrului acestuia: „Democrație la impozite, ca să le desființeze, și boier mare la buget, aceste două lucruri nu merg împreună“. De este vorba să fim democrați, apoi atunci de ce nu luăm de exemplu democrația care este astăzi în Svițera, ci, îndată ce e vorba de leafă, ne facem ultramonarhici și aristocrați?

Iată, din nenorocire, ținta democrației române.

Ce ajută dar toate pretextările de principii, naționale ori liberale, ce ajută negustoria zilnică cu vorbe dacă trăsătura generală a caracterului partidului roșu e identică cu aceea a lui Nae Postuleanu: de-a fi roată la carul statului?

Întrebatu-s-a unul singur dintre acei patrioți dacă munca sa echivalează lefile pe cari le ia de la contribuabili?

Desigur că nu.

Însuși d. C.A. Rosetti, cel cu patenta de negustor de la 1844, își sfârșește cariera negustoriei de principii prin a fi pensionar al statului, la umbra aceluiași buget la cari aspiră toată suflarea patriotică!

Nu cunoaștem om de stat dintre conservatori care să se fi amestecat în politică fără a-și pierde o parte însemnată din averea sa. Arate-ni-se însă dintre roșii unul care să se fi desangajat prin politică?

Din contra. Toți au făcut averi, unii mai mari, alții mai mici.

Aceasta e așadar deosebirea cea mare.

Celelalte deosebiri pe cari d. C.A. Rosetti caută să le stabilească c-un aer atât de patetic sunt, pentru istoric ca și pentru economist, cu totul irelevante. Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic cât prin ceea ce fac!…

Noi știm atâta, că rezultatul democrației d-lui C.A. Rosetti e încărcarea unui biet stat agricol c-o foarte mare datorie publică, iar coarda impozabilității e atât de întinsă încât nu se mai poate întinde făr-a se rumpe. Caracterul epocei liberale a României e identic cu acela al epocei fanariote: o esploatare neomenoasă a poporului, fără a i se da nimic în schimb pentru sacrificiile ce le aduce statului.

❦

[7 iunie 1880]

D. Dumitru Brătianu, întors din străinătate, ne-a trimis o scrisoare, cu rugăciunea de-a o publica, pe care o dăm mai la vale. Prin această scrisoare d. ministru plenipotențiar, ca răspuns la cele date de noi „sub toată rezerva“ despre misiunea d-sale diplomatică la Londra și Paris, face o dare de seamă amănunțită despre călătoria d-sale și despre primirea ce a avut pretutindeni.

Avem ceva de zis asupra acestei scrisori.

Mai întâi, d. Dum. Brătianu, dacă ne-a scris numai pentru a rectifica cele spuse de noi în privința misiunii d-sale, și-a dat o osteneală inutilă, deoarece organul ministerial a făcut acea rectificare înaintea d-sale, zicem rectificare pentru că nu afirmaserăm din parte-ne nimic ci împărtășiserăm cititorilor „sub toată rezerva“ niște informațiuni aflate de noi și de unii confrați ai noștri din opoziție, și le dedeserăm „sub toată rezerva“ tocmai pentru că le aveam de la un membru al partidului de la putere care ne servește câteodată de reporter.

Apoi, dacă d. Brătianu a voit să profite de pretextul rectificării informațiilor date de noi spre a-și scrie însuși o glorioasă și fericită Odisee, ne pare că a făcut un pas puțin serios pentru un diplomat, deoarece, pe cât știm noi, diplomații nu prea au obiceiul să-și publice numaidecât după întoarcerea acasă dintr-o misiune impresiile lor de călătorie, nici darea de seamă asupra dejunurilor, prânzurilor și cinelor la cari au fost poftiți, nici costumul ce au purtat la cutare paradă. Dar d-lui D. Brătianu, diplomat mai mult alb decât cărunt, îi place să comunice nației toate aceste amănunte; ne pare cu atât mai bine deoarece d-sa a ales pentru a-și realiza fantazia publicitatea ziarului nostru.

Un lucru mai avem de zis asupra scrisorii. D. Dum. Brătianu face mare caz despre primirea bună și curtenia ce a întâmpinat pretutindeni, de care este încântat; să ne dea voie a-i spune că această încântare de care pare a fi cuprins este atât de naivă încât cine n-ar citi iscălitura de sub scrisoare d-lui Dum. Brătianu și ar omite rândurile unde pomenește despre vechimea cunoștințelor d-sale diplomatice ar crede-o scrisă de un ageamiu — să ni se ierte această expresie prea populară —iar nu de un vechi diplomat. E știut că în obiceiurile diplomatice stau, mai presus de toate, cuviința și curtenia, amestecate totdeuna cu o nuanță de cordialitate; în genere diplomații diferă în felul lor de-a fi de politicianii noștri așa-numiți liberali-naționali și poate că astfel s-ar explica cum d. Dum. Brătianu își socotește succesele diplomatice după primirea politicoasă ce i-au făcut cutare sau cutare diplomați la ușa cărora d-sa a mers să bată.

Încă o observație, tristă în felul ei, pentru ca să sfârșim. D. D. Brătianu constată că pretutindeni i s-a dat aprobare și laude pentru armata și pentru politica românească în împrejurările din urmă; d-sa rezumă chiar, în câteva șiruri cu locuri comune din literatura politică liberală națională, spiritul limbajului ce i s-a ținut în toate părțile. Uită însă că, ținându-ni-se totdeauna același limbaj, ni s-a luat Basarabia, ni s-a impus de cătră un Congres întrunit pentru a pune la cale cestiunea Peninsulei Balcanice împământenirea evreilor și nu ni s-a recunoscut Independența decât cu prețul „strălucitei“ afaceri a răscumpărării căilor ferate.

❦

[11 iunie 1880]

Nu ne-am făcut și orice om cu minte nu putea să-și facă câtuși de puțin iluzii în privința rezultatului alegerilor județene. Știam foarte bine încă de la început că oamenii regimului vor întrebuința toate mijloacele pentru a asigura mai dinainte succesul coteriei lor. Cele ce s-au petrecut la colegiul II și III în capitală sunt de natură a face și pe cei mai naivi să înțeleagă cât de cinstiți, cât de legali, cât de iubitori de libertatea electorală sunt oamenii cari au făcut atâta timp reclama liberelor alegeri.

Avem o sumă de reclamațiuni din partea alegătorilor asupra modului cum s-au făcut și aceste alegeri; ne ocupăm a le pune în ordine, spre a le împărtăși publicului. Deocamdată să cităm numai câteva cazuri nu din cele mai grave.

La colegiul al doilea unul din candidații guvernamentali, d. dr. Râmniceanu, unul dintre cei mai aprigi „patrioți“, care-și pierde multă vreme cu grija trebilor publice (ceea ce sigur are, ca orice rău, și o parte bună, aceasta o spunem gândindu-ne la bolnavii d-sale cari nu pot decât să profite de zelul electoral al d-lui doctor), d. dr. Râmniceanu, zicem, a scris cel puțin jumătate din biletele ce s-au aruncat în urnă. D-sa primea la ușă pe fiecare alegător, îi aducea aminte promisii date, angajamente luate, datorii contractate față cu partidul liberal, îl îndemna să nu uite atotputernicia acestui mare partid și astfel îi recomanda lista candidaților guvernamentali, între cari figura și numele d-sale. Alegătorul lua biletul să și-l scrie și d. doctor, ca nu cumva omul său să-l amăgească, se oferea să i-l scrie chiar d-sa; bietul alegător, de voie, de nevoie, dicta lista guvernamentală începând, se înțelege, cu numele d-lui dr. Râmniceanu.

La colegiul III, guarda civică, cea mai puternică pârghie electorală, a lucrat cu tot zelul ce cată să-l inspire patrioților noștri necesitatea de-a nu pierde din mână administrația intereselor județene. Aci lucrul a mers mult mai departe decât la colegiul III. La coloarea de galben biuroul a fost luat cu asalt de o companie de gardiști civici care nu aveau nici drepturi, nici cărți de alegători. Conducătorii acestei bande, văzând că protestează câțiva alegători, au trimis în grabă la primărie pe unul dintre oamenii lor, cari s-au întors numaidecât cu condica de cărți electorale; astfel, la fața locului, conducătorii bandei (pe cât aflăm frații Tănăsești, cofetarii, aceiași cari au căpătat de la d. Serurie, ca primar, trotoarul Episcopiei fără licitație și cu jumătate prețul odată adjudecat altui concurent) au împărțit de la cotor cărți de alegători oamenilor lor. După cucerirea biuroului de către compania fraților Tănăsești n-a mai fost chip pentru alegătorii independenți să pătrunză la urnă. Câțiva alegători au fost respinși de la vot pentru că biletul era scris cu o greșală de literă; alții au fost îmbrânciți și huiduiți fără nici un motiv. Unii au voit să protesteze; aceștia au fost maltratați și bătuți. Un grup din compania electorală guvernamentală având în cap tot pe frații Tănăsești au oprit o birje în drum, au târât jos pe un cetățean care se afla într-însa, l-au bătut cumplit, l-au trântit iar în birje jumătate mort și au recomandat chiar ei birjarului să-l transpoarte la spital zicându-i că „de alegeri tot nu mai e bun mușteriul lui“.

Acestea — și cum am zis rezervăm cazurile cele mai grave — s-au petrecut în capitală. Ce trebuie să se fi petrecut în județe? Așteptăm informațiuni de la corespondenții noștri asupra modului cum administrația a practicat principiul „influenței morale“ în alegerile județene. Până atunci cu tot dinadinsul recomandăm cititorilor șirurile ce urmează și pe cari, cu privire la pasivitatea ce se impunea opoziției în județul Vâlcea și la minunata administrație liberal-națională, ni le trimite un corespondent al nostru din partea locului.

❦

[11 iunie 1880]

Primim din Râmnicul Vâlcii următoarea corespondență, care cuprinde detalii atât de grave încât cată să atragem într-adevăr cea mai serioasă atenție a autorităților competente asupra lor.

❦

[12 iunie 1880]

Partidul dominant și-a dat toată silința pentru a imprima alegerilor în consiliile județene același caracter de escluzivitate politică pe care l-au dat alegerilor din Parlament. Când știm cum se fac asemenea alegeri, cum în colegiile superioare se frământă țara prin promisiuni și amenințări, în cele inferioare prin retevei și băutură, nu ne vom mira de izbânda guvernului și tot atât de puțin ne vom putea mira de împrejurarea că opoziția n-a învins decât în mod sporadic, în vechile ei centre de rezistență, cari au oarecum tradiția neatârnării. Spre dovedirea importanței escepționale pe care partidul roșu l-a dat de astă dată alegerilor județene cităm cazurile cele mai bătătoare la ochi: punerea înainte a prințului Dimitrie Ghica, ca orator al partidului și candidat al colegiului I de Ilfov, și cele opt scrisori electorale ale d-lui C.A. Rosetti, prin care se face critica tuturor partidelor și panegiricul tuturor actelor care aparțin sau se pretinde a aparținea partidului liberal.

Se pretinde a aparținea, repetăm, căci la multe din cele citate partidul care se fălește cu ele n-au contribuit întru nimic.

A lua pe rând cele opt scrisori ar însemna a ne supune unei dispoziții de materie precum i-a convenit, poate din întâmplare numai, bătrânului magistru al democrației române. Va fi mai interesant poate pentru public dacă din numărul celor opt enciclice vom începe cu aceea care istoricește e cea mai însemnată, de vreme ce atinge convenția ruso-română, participarea noastră la război, pierderea Basarabiei, impunerea cestiunii izraelite.

Aceasta e scrisoarea a șaptea.

E de prisos a mai discuta mult asupra oportunității sau neoportunității convenției ruso-române, căci, aplicată în punctele ei grele de cătră mucenicul Mihălescu, care-a avut îndrăzneala a declara în Senat c-a ridicat numai un colț al vălului de pe scabroasa afacere, convenția, de astă dată fără vina guvernului imperial, a avut de efect ruinarea totală a populațiunilor noastre rurale. Odată rușii erau aspri în procederile lor nepuse la cale prin o convenție, de astă dată s-au aflat destui pretinși români care să facă toate prestațiunile de cărătură și altele mai grele și mai ruinătoare decum au fost vreodinioară.

Să vorbim — precum face însuși d. C.A. Rosetti — de acuzarea ce chiar astăzi opozițiunea cutează a face.

D. Ioan Brătianu a cedat Rusiei la Livadia reîncorporarea Basarabiei.

D. C.A. Rosetti o numește o acuzare atât de ridicolă încât ea singură desconsideră și sfărâmă cu totul pe cei cari desprețuiesc atât națiunea prin îndrăzneala lor de-a o face.

Această injurie este însă pusă înaintea dovezilor, deci o petitio principii prin care caută a predispune din capul locului pe cititor în favorul dovezilor sale.

Dovezile sunt:

Rusia ar fi declarat atunci, prin Tractatul de la San-Stefano, că i s-a fost cedat Basarabia de către prezidentul Consiliului de Miniștri.

Că i s-ar fi propus d-lui Brătianu la Berlin orice compensări de teritoriu ș-un miliard de franci.

Că principele Gorciacof a luptat a nu se admite delegații României în Congres, pentru ca prezența lor să nu provoace discuțiuni violente.

În fine se citează ca dovadă de căpetenie textul convenției prin care Rusia garantează integritatea actuală a României.

Dovezile de la început sunt de puțină valoare. Rusia singură e stăpână pe apreciația dacă era sau nu cu cale de a mărturisi în Tractatul de la San-Stefano ce va fi convenit cu d. Brătianu; ea singură poate ști întru cât neintrarea delegaților români în Congres au ieftenit prețul Basarabiei, ea singură va înscrie în istoria ei cum un om de stat ca d. Brătianu, convins cu totul despre zădărnicia demonstrațiunilor sale demagogice, a refuzat un miliard și ținutul Vidinului, preferând popularitatea sa compromisă unei înțelegeri care momentan ne-ar fi scăpat de neplăcerile cestiunei izraelite; în fine tot Rusia va fi știind de ce nu i-a convenit comedia unor discuțiuni violente din partea unui democrat compromis, care voia să-și cârpească haina zdrențuită a popularității sale prin acuzări aduse guvernului imperial.

Toate dovezile de mai sus ale d-lui C.A. Rosetti se prefac în acuzări contra amicului său politic, carele, fără a fi sentimental, a jucat rolul lui Jules Favre în fața unor lucruri, după propria mărturisire, inevitabile și n-a putut să tragă cele mai mari foloase posibile dintr-un rău ce nu se putea înlătura.

Dovada cea din urmă: garantarea integrității actuale, e singura valabilă, singura care merită a fi relevată, căci vorba „actuală“ are istoria ei proprie, deosebită de toate înțelegerile de la Livadia.

Să facem dar istoricul acestei vorbe.

La 28 septemvre 1876 apăru în „Monitor“ decretul domnesc prin care d-nii Brătianu și Slăniceanu, autorizați de-a merge în străinătate, erau înlocuiți interimar, de ochii Apusului, prin rusofobi pronunțați ca d-nii George Vernescu și Dimitrie Sturza.

La 29 septemvre și-a închis ochii pentru totdeuna Constantin Negri. Există într-adevăr o ordine morală în univers. În zilele în care se decidea ceea ce d. Brătianu va fi decis la Livadia, Constantin Negri devenise de prisos pe pământ.

Tocmai pe atunci era în cestiune armistițiul cu Serbia; cu toate astea, după întoarcerea sa din străinătate, d. I. Brătianu ia un ton estrem de amenințător față cu Turcia. Geaba oameni serioși sfătuiau pe d. Brătianu de-a nu-i păsa deloc de-o constituție turcească pe care nici turcii înșii n-o luau în serios, geaba Senatul, cu toată blândețea, propune o moțiune de-a proceda în mod demn, dar neprovocator. D. Brătianu face cestie de încredere din cuvântul „neprovocator“, căci voia să provoace. Aceasta la 23 decemvrie.

La 5 ianuarie 1877 rusofobul d. Dim. Sturza își dă demisia, poate pentru că la Livadia d. Brătianu devenise foarte susceptibil.

Peste o lună, la 7 fevruarie 1877, d. Simeon Mihălescu se oferă a servi gratis ca director al Ministerului de Interne. Se simțea deja trebuința unui Mihălescu la Interne; iar c-o săptămână înainte d. Cogălniceanu începuse să discute în Senat, cu multă vehemență, cestiunea părăginirii Universității Iași, bazat pe multe acte și cărți domnești, pentru … pentru a-l bombarda pe ministrul de externe de atunci, N. Ionescu, și a-l sili să se retragă.

La 23 martie — se dizolvă Senatul.

De ce? Convenția era gata și d-lui Brătianu i-era teamă că acel Senat nu va voi s-o aprobe.

De ce zicem că convenția era gata?

Pentru că peste 10 zile, la 3 aprilie, d. Cogălniceanu, cel care a iscălit-o, a intrat ministru de esterne în locul d-lui Ionescu.

Ce dată poartă convenția?

4 aprilie.

Va să zică d. Cogălniceanu n-a avut nici timp de douăzeci și patru de ore de-a o studia, ea trebuia să fi fost gata demult, fără știrea ministrului de esterne.

În textul ce i s-a supus spre iscălire d-lui Cogălniceanu, în ceasurile de la 3 până la 4 aprilie, se pomenea ceva de garantarea integrității actuale a teritoriului României?

Nu.

D. Cogălniceanu a mărturisit-o însuși, în ședința Camerei de la 30 septembrie 1878, că aceasta s-a înscris după cererea sa, după refuzul repetat de-a subscrie convenția dacă nu se va primi fraza: „garantarea integrității actuale a teritoriului României“.

Iată dar adevărul clar.

În convențiunea pusă la cale la Livadia și convenită articol cu articol cu agentul diplomatic al Imperiului de către d. Ioan Brătianu nu era nici vorbă măcar de garantarea integrității actuale, garantare introdusă cu de-a sila în momentul trecerii armatelor rusești, cari intrau, se înțelege, în urma unei convențiuni stabilite gata, ce nu mai avea nevoie decât de iscălituri.

E evident pentru un copil chiar că, dacă d. Cogălniceanu a refuzat de repețite ori de-a iscăli convenția fără acest adaos, cestiunea integrității cată să se mai fi discutat și rezolvat o dată, după textul vechi cu omisiune a d-lui I. Brătianu.

Cererea Rusiei era așadar cunoscută și, fiindcă convenția primitivă nu cuprindea termenul „integritate actuală“, d. Brătianu admisese acea omisiune în mod tacit.

Da' să părăsim dovada aceasta pentru a da o alta și mai eclatantă.

Îl lăsăm să povestească pe d. Cogălniceanu însuși, pe care l-am auzit atunci vorbind. Vorbea cald și foarte încet, cu toate acestea șoptirile sale ardeau în auzul tuturor.

În luna lui iunie — șoptea d-sa plecat asupra băncii ministeriale, a băncii acuzaților am putea zice — în luna lui iunie 1877, după ce împăratul a venit la Ploiești, am primit într-o zi încunoștiințarea principelui Gorciacof că ar voi să-mi vorbească. M-am dus la Ploiești. Era o zi de căldură mare și știți că diplomaților nu le place căldura. Cu toate acestea principele Gorciacof era bine dispus.

Într-o conversațiune de un ordin cu totul general, principele Gorciacof îmi spune că ar voi a se înțelege cu România pentru o nouă rectificare de fruntarii; că puterile cele mari nu se opun la aceasta; că cestiunea s-a tratat la Reichstadt; că prin urmare ar voi să se înțeleagă cu România în privința unui schimb peste Dunăre pentru Basarabia.

Mi-a adăogat că acesta era un secret pe care cabinetul austro-ungar nu l-a comunicat chiar ambasadorului său din Londra, ca nu cumva guvernul englez să-l afle…

Vă mărturisesc, d-lor, că, când am auzit aceasta, am fost lovit ca de-o bombă. Voiam să răspund prințului, voiam să vorbesc mai mult, când un om al lui Dumnezeu a venit și m-au întrerupt, spuindu-mi că eram așteptat. În zadar am întâmpinat că drumul de fier putea să aștepte; principele Gorciacoff s-a oprit de-a-mi mai vorbi.

Deci în iunie 1877 d. Ioan Brătianu nu mai poate pretexta că nu știa nimic.

Când trece însă oștirea noastră în ajutorul rușilor fără zapis și chezășie, după cum ne persifla d. Rosetti prin „Românul“?

În august 1877, peste două luni după conversația cu prințul Gorciacoff.

Fără autorizarea Adunărilor s-a încheiat convenția, nu li s-a comunicat nicicând conversația interesantă și fără autorizarea lor s-a trecut Dunărea.

Din cele de mai sus reiese însă clar pentru oricine că cedarea Basarabiei era convenită de mult de d. Brătianu și încă cât se poate de ieftin, refuzându-se miliardul și Vidinul pentru cuvinte de popularitate.

Căci sau lucrul era convenit la Reichstadt, și atunci un politic serios ar fi tratat inevitabilul ca inevitabil, scoțând din el toate foloasele posibile, sau pretenția Rusiei era izolată, și atunci nu înțelegem cum, știind-o, s-a putut să trecem în ajutorul unei puteri ce avea asemenea gânduri cu noi fără a cere garantarea espresă a acelui petec de pământ atât de scump nouă.

Altfel lucrurile au — din nenorocire — o așa aparență încât dau loc presupunerii că cele mai bune și mai ieftene servicii pe cari un om le putea face vrodată Rusiei le-a făcut d. Ioan Brătianu.

❦

[13 iunie 1880]

O depeșă telegrafică de astăzi ne aduce din Paris știrea că toți magistrații Parchetului de la Versailles și-au dat demisiile, nevoind să aibă a aplica decretele de la 29 martie privitoare la aplicarea legilor vechi, neabrogate printr-un text anume, contra congregațiilor bisericești. Demisia aceasta, considerând cât este de depărtată în Franța magistratura, prin poziția ei independentă față cu guvernul, de frământarea pasiunilor politice, este de o mare importanță și desigur va produce în cercurile franceze o mișcare foarte simțitoare. În treacăt ne-aducem aci aminte de demisia magistraților mazariști de la noi odinioară. Demisia Parchetului de la Versailles desigur nu are nici o asemănare cu demisia junilor magistrați-politiciani de pe vremea guvernului conservator. Magistrații franceji demisionează astăzi pentru că nu vor să aibă a aplica niște legi căzute odată în desuetudine, cărora guvernul crede de cuviință să le redea puterea activă. Acești magistrați, cari-și păstrau până acum locurile prin împlinirea cu sfințenie a datoriei lor, prin activitate și prin merite reale, demisionând astăzi își sfăramă de bunăvoie o carieră din cele mai independente și puse la adăpostul oricării influențe din partea mișcărilor politice. Tot așa era oare și cazul magistraților-politiciani de la noi? Desigur nu: d-lor au sacrificat nu o carieră, ci o poziție dependentă în genere de fluctuațiile politico, când guvernul conservator nu le impunea nimica și nu avea nici gând măcar a împieta asupra independenții domnilor de magistrați și au demisionat pentru a-și asigura sub regimul „virtuții“, a cărei domnie o miroseau că se apropie, o poziție înaltă și înalt lucrativă la care nu puteau ajunge prin muncă și merit decât peste multă vreme. Morala ce reiese din această comparație este că demisia tendențioasă a magistraților politiciani de la noi a avut odinioară din partea publicului nu o considerație politică, ci numai surâsul ce-l inspiră totdeuna reclamele necioplite; iar demisia magistraților franceji, deși fără tendență, va avea în adevăr un efect foarte puternic asupra mișcării politice a Republicei.

❦

[15 iunie 1880]

„Presa“ se bucură atât de mult de pretinsele victorii ale guvernului în alegerile județene încât ne contagiază aproape și pe noi, de nu cu bucuria, cel puțin cu veselia ce-o produce asupra altuia un om care se bucură pentr-o ficțiune, pentru un lucru care nu-l atinge de loc.

În treacăt pomenim că organul marelui om de stat ne imputase o purtare contrazicătoare, că adecă ne-am fi prefăcut a nu da importanță politică acestor alegeri și cu toate acestea le-am dat-o.

E inexact. Am spus și repetat că nu dăm noi importanță politică alegerilor, dar le va da guvernul și partidul guvernamental, ceea ce s-a și întâmplat. Cele nouă enciclice ale d-lui C.A. Rosetti, candidatura în colegiul I de Ilfov a prințului Dimitrie Ghica, alesul în Senat al acestui colegiu și președintele majorității roșie din Corpul ponderator — toate acestea dovedesc că toate coardele au fost întinse, că partidul dominant le-a dat aceeași importanță ca și alegerilor pentru Parlament.

Dar de ce „Presa“ ar fi având cauze de-a se bucura mărturisim că nu înțelegem.

Importanța fuziunii așa-numitului Centru cu partidul guvernamental consistă din două fapte: intrarea d-lui Boerescu în ministeriu și prezidenția prințului Dimitrie Ghica în Senat.

Asupra politicii esterioare a d-lui Vasile Boerescu alegătorii n-au fost chemați a se pronunța; asupra prezidenției prințului în Senat da. Același colegiu care l-a ales în Senat, pentru a face opoziție guvernului, i-au refuzat acum voturile pentru c-a dat mâna cu guvernul. Să nu se uite totodată că colegiul I de Ilfov e cel mai important din toată țara. Precum organizația noastră e atât de centralizată încât capitala atrage toate averile precum și marea majoritate a persoanelor de-o importanță oarecare în sânul ei, e evident că alesul colegiului I de Ilfov e alesul țării întregi în puterea cuvântului. Țara întreagă, prin mijlocul a tot ce ea are mai avut și mai important, dezaprobă trecerea prințului Dimitrie Ghica în șirurile guvernamentalilor.

Dacă aceasta e o cauză de bucurie pentru organul favorit al prințului Dimitrie Ghica n-avem de zis nimic. E o bucurie atât de platonică, atât de senină, încât nu vedem nici un inconvenient dacă vom împărtăși-o și noi, se-nțelege cu totul din alt punct de vedere. Efectul artistic al apoteozei n-a reușit, încât cuvintele pentru cari ne convine acest desaveu dat prințului Dimitrie Ghica nu au a face deloc cu ceea ce l-ar fi bucurat pe un Michel-Angelo de exemplu. Ar fi fost prea frumos, pentru prezent și posteritate, a vedea întrunite în același foc bengal al izbândei electorale figura prințului Dimitrie Ghica alături cu cele mai mult decât celebre a d-lor N. Fleva, Filitis, Arghiropulos.

Dar asta-i soarta lucrurilor frumoase pe pământ, de pier fără de urmă.

Nu atât de naive sunt bucuriile „Românului“. Acești onorabili inspiratori ai „Monitorului“ oficios al partidului roșu, dar oficial al Academiei de științe prestidigitative a Văcăreștilor, sunt departe de-a nu vedea discreditul ce-l aruncă asupra lor insuccesul alegerilor colegiului I în 22 de județe, de aceea, cu acea rară artă de care au dat dovezi în atâtea rânduri, escamotează 17 din ele — precum au escamotat odinioară Basarabia — și reduc victoria opoziției la 5 județe.

În realitate dacă am prezis succes în alegeri pentru guvern am făcut-o știind cum ele se operează în colegiul III și în minciuna subprefectorială a colegiului IV, nu însă pentru colegiul I, care, cu toate monstruozitățile atotputerniciei guvernului cinic al Mihăleștilor de toate categoriile, reprezentat, ca-n Râmnicul Vâlcei, prin adevărați bandiți, tot și-a exprimat neîncrederea în guvern pre cât a putut: pe alocurea pe deplin, în cele mai multe județe cel puțin în parte.

„Românul“ uită se vede că alegătorii au foarte multe cauze de-a avea încredere în guvern și în partidul roșu, uită cum mucenicul Mihălescu a ridicat în Senat un colț al vălului de pe scabroasa afacere și cum majoritatea roșie a trecut la ordinea zilei ca peste o afacere de regulament? Colțul vălului, cestiune de regulament, afacere de familie între majoritate și minoritate.

Un miros acut de pușcărie a înconjurat atunci pe acel partid roșu care s-a îmbogățit din precupețire de carne și sânge omenesc; o prăpastie de turpitudini, de mituire, de martiriu al poporului de jos, de nerușinare și bestialitate a plebei guvernante s-a deschis atunci înaintea ochilor — era umbra scabroasei afaceri de pe care s-a ridicat colțul vălului pentru a se trece la ordinea zilei.

„Românul“ uită că convenția ruso-română încheiată de d. Brătianu nu prevedea garantarea integrității teritoriului, uită destăinuirea d-lui Cogălniceanu din Cameră asupra cestiunii Basarabiei, uită ajutorul fără zapis și chezășie, uită jocul de bursă cu acțiile drumului de fier, uită tăinuitele opt milioane împrumutate de la ruși, uită actul de provocațiune, intenționat, de la Arab Tabia; toate acestea nația le-a uitat; ea are încredere în reversibilul și onorabilii săi colegi, desigur!

Vivant sequentes. Trăiască gunoiul și pierde-vară a ulițelor Parisului, trăiască Comuna română sub urmașii dinastiei, care stă în atâtea simpatice legături cu dinastia Rochefort din Franța și cu Radu Anghel din România. Trăiască cavalerii de industrie a căror îmbogățire în timpul războiului e un secret public și cari merita cu toți a avea blazoanele lor și, împrejurul cinstitelor gâturi, marele cordon al ordinului Sfintei Cânepe, în calitate de samsari de sânge și carne de om!

Da! Nația a uitat tot sângele ce l-ați lăsat corpului ei moleșit, după cum omenirea a uitat legenda lui Cain și n-așteaptă decât ocazia pentru a vă da la toți, la toți fără deosebire, pensii reversibile.

❦

[17 iunie 1880]

Alianța electorală dintre fracțiune și conservatorii din Iași pentru stabilirea unei majorități sigure de voturi, fără vro altă concesie pe terenul principiilor, deci și mai puțin cu vro tendență de fuziune, au atras întregului partid conservator bănuieli de neconsecuență, mai întâi dintr-o parte cu totul neîndreptățită de a releva o asemenea cestiune, din partea „Presei“. Cumcă despre organul marelui om de stat și a prințului Dimitrie Ghica o asemenea imputare nu putea fi decât comică și foarte actual comică vede orișicine, încât ad hominem era îndeajuns de-a cere de la „Presa“ o esplicare a purtării sale proprii pentru a-i închide gura; ceea ce s-a și întâmplat.

Mărturisim că, deși ușor, nu însă tot atât de simplu e răspunsul când „Steaua României“ ne cere esplicații, întrebând:

Oare conservatorii de azi să nu mai fie și conservatorii de ieri și botezul politic cu care se fălesc fracționiștii că l-au operat în partidul conservator, infuzionând sânge nou prin vinele conservatorilor, îl primesc oare conservatorii? Lăsăm gazetei „Timpul“ să ne confirme știrea despre un asemenea botez politic.

Această știre nu numai că n-o confirmăm, din contra, o negăm.

Noi am ruga atât pe „Independența română“ din Iași cât și pe „Steaua României“ de-a nu exagera importanța, cu totul locală, a succesului practic de stabilire a unei majorități sigure de voturi, cu importanța unei fuziuni de partid. Centrul, dacă a existat vrodată, s-au fuzionat cu partidul guvernamental; cel puțin persoanele acelea cari pretindeau că un Centru există constituiesc azi sângele nou din vinele guvernamentalilor. Nou nu tânăr, căci și antichități descoperite sunt, pentru omul ce le vede pentru prima oară, ceva nou.

Confrații de la „Steaua României“ ne vor concede desigur că direcțiunea centrală a partidului conservator nu e în posibilitatea de-a cunoaște foarte amănunțit toate împrejurările locale sau toate perspectivele sub care se deschid alegerile.

Astfel, în Buzău de ex., partidul guvernamental a făcut propuneri de alianță electorală partidului conservator, pe cari acest din urmă nu le-a primit și cu drept cuvânt, pentru că guvernamentalii înainte de toate nu pot dori înlăturarea sistemului actual care ne stăpânește. Se poate însă deduce din aceasta cumcă roșii din Buzău s-ar fi convertit și, din mari patrioți, s-ar fi prefăcut în … reacționari?

Suntem siguri că în contra unei asemenea insinuațiuni „Telegraful“ ar fi cel dentâi care să proteste în termenii cei mai energici, nemaivorbind de „Democratul“ din Ploiești.

Nu e însă deloc identică situația din Buzău cu cea din Iași.

Fracțiunea, când a fost combătută, era guvernamentală, ceea ce azi nu mai este; ea face astăzi guvernului o opoziție tot atât de accentuată ca și dreapta conservatoare. Această unică deosebire între ceea ce fracțiunea era și între ceea ce este schimbă foarte mult măsura lucrurilor. Adversari politici aruncați deopotrivă în opoziție își unesc, de nu opiniile, adeseori însă voturile, și, dacă nu sunt de acord în privința a ceea ce vor, sunt însă înțeleși asupra celor ce nu vor. Față însă c-un adversar a cărui părere este identică, cel puțin întru ceea ce el nu voiește, nu putem condamna în mod absolut o cooperare în alegeri dictată de împrejurări locale când acel adversar e prea slab pentru a te învinge, prea tare poate pentru a fi pe deplin învins. Nu vorbim aci de cazul special din Iași, ci în genere. Se prea poate în adevăr ca partidul conservator din Iași să fi comis o eroare, se poate asemenea ca alianța în alegeri cu liberalii moderați să fi fost mai preferabilă decât cea cu fracțiunea. Dar asupra acestui „se poate“ nu suntem în stare a ne erige în judecători. Față cu atotputernicia guvernamentală, față cu greutatea cu care opoziția poate cuceri la noi scaunele ce i se cuvin în orice țară care se pretinde câtuși de puțin constituțională, noi credem că nu e practic ca în orice caz singular direcția centrală a partidului să mărginească într-un mod prea absolut mișcările comitetelor electorale din județe, ba credem chiar că aceste comitete sunt singurele în stare de a apreția după adevărata lor valoare asemenea alianțe electorale. În fine, nu trebuie să se uite că, din capul locului, am tăgăduit acestor alegeri o escesivă importanță politică și ca noi înșine am sfătuit pe alegători a nu se uita tocmai mult la nuanța de partid a candidaților, ci de a considera mai cu seamă împrejurarea dacă asemenea candidați ar fi în stare de nu a înlătura, cel puțin a atenua actualul sistem de corupțiune administrativă.

❦

[18 iunie 1880]

Ieri în sfârșit Conferența de la Berlin a adoptat în unanimitate actul final, pe care l-a redactat ambasadorul francez, contele de St. Vallier, și care cuprinde toate hotărârile luate de plenipotențiari. Dânșii vor supune acest act guvernelor respective și acestea apoi îl vor notifica guvernelor turcesc și grecesc. Noua graniță greco-turcească stabilită de Conferență, după ultimele știri, începe despre răsărit, de la gura râului Mavronero, lângă Malatria; urmează de-a lungul culmile trâmbei Olimpului și Pindului; în urmă, lângă târgușorul Kalpaki, la nordul Ianinei, atinge râul Kalamas și urmează cursul acestuia până la îmbucătura lui. Astfel ținutul Zagori rămâne Turciei. Conferența a rezolvat apoi mai multe alte cestiuni de mâna a doua; dintre aceste rezoluțiuni serviciul telegrafic ne notifică: libertatea cultelor pe teritoriele cedate Greciei, condițiile de proprietate ale musulmanilor cari ar voi să emigreze din acele ținuturi și partea din datoria turcească pe care proporțional Grecia trebuie s-o ia asupră-și. Toate cestiunile acestea le-a dezlegat Conferența în sensul Tractatului. Afară de acestea a mai dezlegat și cestiunea poliției granițelor și condițiile navigației.

În timp ce Conferența își termină lucrările așa de bine, stabilind în principiu fără cea mai mică greutate și cu o unanimitate din cele mai perfecte și mai fericite, o graniță zugrăvită numai pe harta Peninsulei, oricine trebuie să se întrebe cum stau lucrurile în realitate la fața locului. În jurul unei mese cu postav verde diplomații stabilesc pe o bucată de desen topografic o linie — este un lucru nu prea greu pentru niște înalte personaje cari mai ales s-au întrunit cu gândul statornic de-a nu-și pierde multă vreme cu aceasta și de-a se învoi în principiu la orișice tocmai pentru că această învoire în principiu nu implică nimica în fapt. Cine și cum va traduce în fapt hotărârea platonică a Conferenței, aci este cestiunea. Este adevărat că Grecia și-a pregătit pentru luarea în stăpânire a teritorielor hărăzite ei de Conferență o oștire de 30.000 de oameni. Se zice chiar că guvernul grecesc nu ar dori decât să stabilească odată Conferența linia de graniță și apoi s-ar bizui singură, întemeindu-se pe propriele-i forțe, să intre în stăpânirea nouălor granițe. Oricine poate înțelege că lucrul încetează de-a fi serios din momentul ce totul se încheie la această bizuință, pentru că în orice caz a lua cu 30 sau 40 de mii de oameni ofensiva contra Imperiului turcesc este o glumă. Și, a propos de această bizuință a guvernului elen, o depeșă de astăzi ne spune, după „Daily News“, că și în Turcia se fac mari preparative militare.

O foaie franceză a cărei matură și înaltă judecată politică o disting în toată presa europeană, „Le Temps“, face un șir de reflecțiuni foarte importante asupra întrebării puse mai sus, pe cari le vom reproduce și noi în numărul de mâine. Din articolul foii franceze se poate vedea cât de departe este încă executarea unui aranjament între Turcia și Grecia. Aceste două puteri ale căror forțe sunt așa de disproporționate una față cu alta nu s-au putut înțelege între dânsele pentru a aplica cu bine cerința de principiu recomandată de protocolul 13 al Congresului. Potrivit art. 24 al Tractatului puterile intervin pentru a stabili rectificarea granițelor greco-turcești. Dar puterile și-ar ieși din rolul ce și-au propus a ține la Conferință dacă ar sta să prevază vreo rezistență din partea uneia sau alteia dintre cele două părți litigante și astfel să se gândească la măsurile ce ar trebui să fie provocate printr-această rezistență. Este adevărat că puterile cari iscălesc actul final al Conferenții sunt legate moralicește să-și și execute hotărârile lor. Dar pe de altă parte știm că unele dintre aceste puteri, pe când în Conferență n-au manifestat nici o divergență de păreri și au mers în comun acord, în principiu, cu toate celelalte, au sprijinit și încurajat rezistența Turciei. Afară de aceasta greutatea cea mai mare a situației stă în acest fapt pozitiv că cestiunea executării hotărârilor luate de Conferență, pentru care s-a legat moralicește toate puterile, este o cestiune cu totul deosebită de cestiunea determinării unei linii care să se recomande ca bază de aranjament ulterior între Turcia și Grecia; și astfel această cestiune a executării s-a rezervat d-a se trata la urmă pe calea diplomatică ordinară. Acestea s-au stabilit de chiar conferențiari înainte de începerea dezbaterilor. Astfel, se înțelege, lucrările acestei înalte Adunări, dacă nu li s-ar fi întipărit dintru început un caracter așa de platonic, desigur nu ar fi fost încoronate de succesul unei așa de fericite unanimități.

În teorie dar lucrul a mers cu atât mai ușor cu cât în practică se arată a fi din ce în ce mai greu. Pe nimini nu supără firește tragerea unei linii pe o hartă atunci când această întreprindere nu iese deloc din sfera curat grafică. Nu tot atât de lesne s-ar putea înțelege puterile asupra cestiunii foarte delicate a mijloacelor de întrebuințat pentru a constrânge pe Turcia să părăsească legitima ei rezistență.

❦

[19 iunie 1880]

Asupra alegerilor județene de la noi citim în „Le Nord“ următoarele:

În toată România a avut loc alegeri în consiliile județene. Nu cunoaștem încă rezultatele scrutinului decât pentru întâiele colegii a câtorva centre, între cari se află cele trei mari orașe, București, Iași, Galați. În aceste trei orașe cei aleși aparțin opoziției. Vom cita între alții pe generalul Manu, pe d-nii Vernescu și Suțu. Guvernul s-aștepta în adevăr de-a vedea partidul înaintat pe care-l reprezintă la putere pierzând un număr bun de scaune în Moldova; dar eșecul amicilor săi în București chiar cată să fie foarte simțitor pentru el, pentru că acest eșec nu se lasă esplicat prin considerațiile cari pentru Moldova făceau verisimile numeroasele succese ale adversarilor săi. Mai multe incidente proaspete au dovedit că nemulțumirea în Moldova e generală. Trebuie într-adevăr ca spiritele să fie îndestul de supraescitate dincolo de Milcov pentru ca consiliul municipal al Iașilor să respingă legea prin care Camera lichida subvenția de zece milioane lei vechi acordați capitalei Moldovei de Constituanta din 1866 și restabilea impozitul fonciar de care acest oraș era scutit. Admițând că în realitate interesele orașului ar fi fost atinse prin această lege pentru că, făcându-l să reintre sub dreptul comun în privirea perceperii impozitului, Camera-i lua c-o mână ceea ce-i dăduse cu cealaltă, pe când în intențiile Constituantei de la 1866 subvenția avea caracterul unei liberalități, totuși nu e mai puțin adevărat că deliberarea prin care consiliul municipal a declarat că pentru el legea în cestiune e nulă și neavenită e un act prea grav, prea pe față agresiv în contra majorității Camerei și a guvernului pentru ca să nu trebuiască să căutăm cauza în starea spiritelor. Votul consiliului municipal de Iași și alegerea numeroșilor candidați ai opoziției sunt adevărate manifestații politice.

Cu toate că interesele celor două provinții unite la 1862 sub numele de România au devenit în general identice, există pe de o parte numeroase interese particulare locale cari trebuiesc privite și tratate dintr-un punct de vedere special pentru fiecare din ele, ținând seamă de tradiții, de drepturi câștigate; iar, pe de altă parte, compunerea ministerului și a personalului administrativ cată să fie, pentru aceea din cele două provincii în afară de care e scaunul guvernământului și centrul administrației, o garanție că interesele acestei provincii vor fi ținute în seamă. Pentru că aceste două condiții nu li se par împlinite populațiunile din Moldova au ajuns la această turburare, la această surescitație pe care au descoperit-o cele din urmă incidente și pe care-o dovedesc și mai neted alegerile din urmă. Ministerul știa la ce să se aștepte de la demisia membrilor tribunalului din Iași și de la votul consiliului municipal încoace. Dar în privirea alegerilor din București el era, din contra, în poziția d-a spera că-i vor fi favorabile. El făcuse în adevăr o alegere de candidați cari, ca prințul Dimitrie Ghica, păreau că vor trebui să întrunească voturile și a unor grupuri de dizidenți. Această speranță nu s-a realizat, a triumfat opoziția. Se știe că corpul electoral, care cuprinde pe toți contribuabilii ce plătesc o dare oarecare cătră stat, e împărțit, după un cens gradat, în patru colegii. În colegiul întâi așadar, în acela care reprezintă înainte de toate marea proprietate fonciară și prin urmare partea cea mai independentă a corpului electoral, au învins candidații opoziției. E clar că acesta e un avertisment dat guvernului. După informațiunile pe cari „Corespondența politică“ din Viena le primește din București guvernul nu dă nici o importanță atitudinii luate de democrații naționali, cari par dispuși a se alia cu conservatorii. Cu toate acestea mișcarea în care au intrat diversele elemente a căror agregare ar putea constitui o opoziție serioasă nu pare a fi atât de indiferentă partidului înaintat, căci prezidentul Camerei deputaților, d. C.A. Rosetti, a crezut de trebuință de-a interveni personal în luptă cu autoritatea ce se leagă de marea sa situație parlamentară și de lunga sa carieră politică. Într-un șir de scrisori adresate alegătorilor cu ocazia alegerilor în consiliile generale șeful partidului liberal se-ncearcă a-l apăra pe acesta de atacurile îndreptate în contră-i, cearcă să revendice pentru el partea cea mai largă în progresul făcut de România de la 1844 încoace și se silește de-a întreținea diviziunea în rangurile opoziției. Rezultă numaidecât din aceste scrisori că prezidentul Camerei a simțit necesitatea de-a întruni diversele elemente ale partidului al cărui șef este și care sufere de rivalități personale; apoi că nu e deloc atât de sigur asupra acțiunii opoziției în cazul când concertul care s-ar putea constitui între diversele ei grupuri i-ar da coeziunea ce i-au lipsit pân-acum.

Până aci „Le Nord“. Foaia din Bruxelles zice că partidul roșu sufere de rivalități personale. Ce eroare! Singurele rivalități de cari roșii sufer sunt cele privitoare la sacul cu grăunțe. Când era la mijloc cestiunea drumurilor de fier și speculațiunea cu titlurile nouă rivalitățile erau foarte acute și pronunțate și se potoleau numai prin foaia de cursuri a burselor. Astăzi li s-a dat roșiilor un nou mijloc de coeziune: privilegiul de a-și fi însușit pe sub mână și prin procure fictive majoritatea acțiilor Băncii Naționale. Odată directoriul ales și acțiile desfăcute cu preț îndoit ar trebui inventat un nou mijloc de înavuțire pentru a întreținea coeziunea în partidul roșu. Și toate mizeriile acestea se întâmplă în momente în care orizontul politicei esterioare e încărcat cu nouri grei și nimic mai puțin decât asigurător. Cine știe la ce conflicte vor da loc hotărârile Conferenței suplementare din Berlin, cine știe dacă soarta popoarelor balcanice nu va fi pusă din nou în vârful săbiei!

Și tocmai în aceste momente roșii sunt cuprinși de frigurile gheșeftului, Ministeriul de Finanțe se pune în conivență cu grupuri de speculanți oculți ai partidului, iar aceștia abuzează de pozițiile lor oficiale pentru a frauda dispoziții legale și a se îmbogăți prin iscălituri smulse de la funcționarii lor inferiori, dându-le prin aceasta exemple de moralitate, de pază a legilor, de dezinteresare, inspirând, se-nțelege, acea senină autoritate pe care o au miniștrii și directorii de drum de fier în alte țări.

E putred mărul și nici sâmburele din el, judecând după felicitările adresate lui Rochefort, nu mai e sănătos.

❦

[20 iunie 1880]

Am pomenit în numărul nostru de alaltăieri despre un important șir de reflecțiuni pe carii le inspiră ziarului „Le Temps“ cestiunea aplicării deciziunilor luate de Conferența de la Berlin. Organul francez, care-și primește, precum se știe, inspirațiile din cercurile diplomatice respective, se crede autorizat a declara că este deșartă iluziunea ce și-ar face-o vreo parte interesată cumcă Franța ar fi gata să ia asupră-și aplicarea deciziunilor Conferenții. Iată articolul ziarului francez:

Se zice că guvernul otoman se plânge de atitudinea Conferenței și că se pregătește la rezistență, trimețând oștiri și vase în punctele amenințate prin deciziunile puterilor. E bine să observăm că aceste demonstrațiuni, presupunând că ele nu vor fi amenințătoare prin ele însele, vor avea de efect încurajarea locuitorilor din ținuturile de cari e vorba, și în deosebi a epiroților, la opunere față cu executarea hotărârilor luate de Berlin.

Se anunță de altă parte că Conferența și-a terminat lucrările și că, în orice caz, ea își mărginește strict sarcina la o mijlocire invocată de greci. Grecia și Turcia neputându-se înțelege între ele în privința rectificării granițelor recomandată prin protocolul XIII, puterile intervin spre a stabili această rectificare; însă ar fi să-și iasă din rolul pe care și l-au hotărât pentru moment dacă ar sta să prevază rezistența uneia sau alteia din părți și să se gândească la măsurile pe cari această rezistență ar trebui să le provoace. Nu s-ar putea admite că puterile reprezentate la Berlin ar vedea cu nepăsare ca guvernul turcesc refuză de-a acorda grecilor teritoriile ce li s-au atribuit. Din contră, e sigur, și tocmai aci stă gravitatea situației, că hotărârile plenipotențiarilor leagă moralicește statele cari au participat la Conferență să facă a se executa aceste hotărâri. Trebuie să recunoaștem însă în același timp că aceasta e o cestiune cu totul diferită de cestiunea determinării granițelor și de aceea nu ne mirăm că Conferența a rezervat de a se trata la urmă acest punct pe cale diplomatică ordinară. Lucrând altfel, Conferența ar fi riscat o avortare a lucrărilor sale; căci pe cât era de ușor de a se înțelege asupra cestiunii preliminare și în câtva teoretice a unei linie grafice pe atât ar fi fost de greu să se stabilească acordul asupra unui punct așa de delicat cum sunt mijloacele de constrângere.

Cu toate acestea a se da înapoi din fața unei cestiuni nu este a o face să dispară; a amâna soluțiunea nu va să zică a o da; și dacă puterile au făcut bine de au rezervat examinarea măsurilor de execuțiune, ele ar fi vinovate dacă n-ar fi făcut această cercetare mai dinainte, fiecare pentru sine și din punctul de vedere al intereselor sale particulare. Aci stă defectul, trebuie s-o spunem, al concepțiunii guvernului englez, la care celelalte puteri s-au alipit cu graba datorită unor escelente intențiuni. În încrederea cu care lordul Granville a făcut apel la concertul european este o parte de iluziuni; sau poate Foreignoficiul și-a închipuit că odată legate printr-un prim pas, odată de acord asupra unei prime deciziuni, puterile nu s-ar mai fi putut deszice, ci ar fi fost îndatorite să meargă până în capăt pe calea înțelegerii comune; afară numai dacă acțiunea Engliterii, după cum am bănuit noi de la început, n-a avut alt scop decât a ușura partidului liberal pozițiunea ce și-o luase în discursurile de opoziție și în cuvântările electorale.

Aceea ce este sigur este că Conferența și-a terminat lucrările, că o nouă cestiune se va deschide îndată și că e tocmai timpul să semnalăm eventualitățile ei. La prima vedere pare că partida cea mai sigură de luat ar fi să se lase Grecia a se pune însăși în posesiunea teritoriilor ce i le-a adjudecat Europa. În fond însă aceasta nu e o soluțiune. Grecia, oricine ar putea să se teamă de aceasta, n-ar fi de forță de-a putea lupta contra Turciei și, în ziua în care Grecia ar suferi vreo înfrângere însemnată, când s-ar constata neputința ei, puterile s-ar găsi din nou în alternativa de-a veni în ajutorul regelui George sau de a renunța la executarea hotărârilor lor.

Ar fi cu putință ca ideile să se întoarcă atunci către o intervenire a Franței. Presupunând că puterile s-ar învoi asupra necesității unei acțiuni contra Turciei se poate crede că ele ar vedea, fără multă gelozie, pe Franța însărcinându-se cu o întreprindere în care s-ar căpăta lovituri, s-ar cheltui bani și nu s-ar culege nici un folos. Englitera mai ales, putem fi siguri, ar întrebuința toate seducțiunile spre a determina pe Franța la aceasta operă cavalerească. În termenii cei mai măgulitori ea ar aminti că întotdeauna cauza naționalităților a fost chiar cauza francejilor, că ajutorul pentru cel slab și apăsat stă în tradițiunile naționale franceze. Dacă Franța s-ar face un moment că nu înțelege, Englitera nu ar lipsi să insinueze că grecii au un drept particular la asistența francejilor. Nu oare d. Waddington a luat interesele grecești în mâna sa la Congresul din Berlin? Nu oare Franța a sprijinit de atunci încoace reclamațiunile grecilor pe lângă cabinetele Europei? Cum ar putea astăzi Franța să se dea înlături de la obligațiunile morale ce i le impune această atitudine?

Iată limbajiul pe care desigur îl va ține Englitera, iată argumentul pe care și-l păstrează pentru a hotărî pe puteri la o acțiune comună, indicându-le un agent gata spre a le executa punerile lor la cale; iată, ne grăbim a o spune, iluziunea pe care e bine să o retezăm de pe acum. Pe Franța nu o va scoate nimeni din situațiunea de rezervă care-i face tăria ei și mai ales nu o va scoate din această situație prin niște interesante apeluri la dezinteresarea ei.

Dacă dealtminteri Franța a luat o inițiativă în cestiunea greacă, Englitera a luat și ea una cu mult mai vastă și mai îndrăzneață provocând Conferența de la Berlin și nota de curând prezentată Porții. Englitera e singurul și adevăratul autor al stârnirii dificultăților orientale. Dânsa și-a închipuit concertul european, dânsa a lucrat ca să-l fondeze, dânsa s-a pus în fruntea lui și prin urmare ei îi aparține punerea în executare a voințelor pe cari întrucâtva dânsa le-a dictat. La Berlin s-a întrunit Conferența și acordul s-a făcut la Constantinopol prin deferență către Englitera; și e probabil că ea va fi lăsată să facă orice demonstrație îi va plăcea în golfurile Arta și de Volo; însă ar fi cu totul nepotrivit ca Englitera pentru această întreprindere să mai conteze fie alt sprijin decât pe al ei propriu.

Înțelegem că d. Gladstone n-ar voi să-și deranjeze echilibrul bugetului său prin cheltuieli de război; înțelegem încurcătura în care s-ar afla dacă ar voi să întreprinză vro expediție în afară niște oameni de stat odinioară așa de implacabili pentru „aventurile“ lordului Beaconsfield. Acestea însă nu privesc pe Franța. D. Gladstone nu poate să se fi aruncat orbește în dilema în care are să se găsească; d-sa desigur a făcut mai dinainte alegerea între cele două partide ce mâine pot să i se prezente: a lua asupră-și executarea hotărârilor Conferenței sau a recunoaște că s-a cam prea grăbit proclamând deschiderea unei nouă ere politice internaționale, bazată pe acordul tuturor puterilor.

❦

[22 iunie 1880]

Afară de unele județe în care opoziția a învins în alegeri în colegiul II, ba pe-alocurea într-al III-lea chiar, ea a avut succese sau parțiale sau depline în douăzeci și două județe la colegiul I. Pe noi nu ne preocupă deloc nici speranțele cari se leagă de acest fapt, nici perspectiva realizării viitoare a cutăror sau cutăror principii de politică generală, căci, adevărul vorbind, cu corupțiunea ce bântuie toate sferele guvernamentale, nu credem ca o îndreptare radicală să poată, fi realizabilă în scurt timp. Ceea ce constatăm din această stare generală a spiritelor e că paharul turpitudinilor s-a umplut cu asupra de măsură, încât îi curg picăturile neoprite pe margini; că situația e nesuferită pentru orice conștiință onestă.

Mai e nevoie oare de ilustrarea acestei stări de lucruri?

Uitatu-s-au ședința Senatului de la 25 fevruarie, când mucenicul Simion și-a făcut intrarea în maturul corp, declarând că există acte publice la dosar în cestiunea Warszawsky și că d-nealui a ridicat numai un mic colț al vălului care acopere această scabroasă cestiune? Uitatu-s-a că, cu toată gravitatea acestei denunțări, făcute de un complice, majoritatea, vociferând: „Cestiune de regulament!“, a trecut pur și simplu la ordinea zilei, reacoperind cu misteriosul colț al vălului scabroasa afacere?

Dar în ce țară din lume s-ar fi vorbit în Parlament de hoții comise, pozitiv comise și dovedite prin acte publice, iar Parlamentul ar fi trecut la ordinea zilei ca peste o cestiune de regulament?

Și când asemenea neauzite scandaluri se petrec — unde? — în zidirea Universității, în plin Senat, și se trec din fir în păr în „Monitorul oficial“, spre rușinea statului român — ce trebuie să se fi întâmplând ca practică administrativă prin județe?

Se estrădează de cătră un prefect cetățeni români pe mâna justiției criminale din străinătate, putrezesc acolo cu lunile prin închisori; un deputat interpelează guvernul și e maltratat pe uliță de prefectul roșu.

Un alt prefect al guvernului roșu intră în casa unei femei onorabile și o bate pentru că ea nu voiește a-i închiria niște case; în Râmnicul-Vâlcii amicii și agenții prefectului sunt căpitani de bandiți; în Romanați banii județului se cheltuiesc pe burse date unor studenți cu avere, dintre cari unii atât de ignoranți încât nici nu sunt primiți în școalele la cari sunt trimiși; în Teleorman domnește firma Chirițescu-Pișca, iar suprefecții bat oamenii pentru a le scoate mită, numindu-i „stupi neretezați“; în fine, în capitală chiar un ziar denunță că un ofițer de gardiști a luat mită pentru a muta pe un amploiat polițienesc la București și despre același ofițer se mai relatează că a sfănțuit o sută de oameni punând la loterie un papagal pe care nu-l are, și asemenea sfănțuieli, comice prin stupiditatea bestială a celor ce le comit, se petrec în capitală, prin județe, fără ca d. ministru de interne să găsească timpul necesar de-a lămuri lucrurile prin câte vrun comunicat sau de a mai da și în judecată pe cinstiții săi prieteni. Dar ce se poate aștepta de la protectorul cuviosului Simion Mihălescu?

Dar scandalurile Băncii Naționale s-au uitat?

Persoane oficiale s-au servit de autoritatea lor pentru a smulge procure fictive de la subalterni, ba în „Binele public“ se zice că o seamă de patrioți s-ar fi împrumutat din Casa Dotațiunii Oastei pentru a specula acții — și toate acestea se zic, se pot proba chiar unele cu toată evidența, iar „Monitorul“ d-lui Brătianu tace ca peștele.

O sumă de opt milioane se ia de la guvernul imperial al Rusiei și nu i se știe de urmă. Netrecută la cheltuieli, netrecută la venituri, risipită poate, auzim numai de existența ei din pretențiile statului vecin și cu toate acestea mai există iluzia că un buget în care se escamotează sume de milioane e un buget exact?

Iată administrația practică a roșilor. Începând cu hoția goală a stupilor neretezați și culminând în specula cu procure fictive, începând la sfanț și sfârșind cu capitalizarea unei pensii reversibile care nu fusese nicicând votată, începând cu schingiuirea săteanului și sfârșind cu bătăi date deputaților cari ar îndrăzni a releva — într-un mod oricât de politicos — monstruozitățile guvernului Brătianu, totul e pe o clină de corupție și silnicie bestială, mai rea decât în vremea fanarioților.

Aci stă răul.

Geaba vin roșii cu vorbe mari, arătând ceea ce fac, pentru binele patriei. Nu ceea ce fac, ci cum fac, iată cestiunea. Bancă Națională făcută pe resorturi patriotice cu procure fictive, administrație cu bandiți și retează-stupi, justiție cu extrădare de cetățeni români peste graniță, rechiziții cu cuviosul Simeon de scabroasă importanță, burse date la oameni care nici nu sunt primiți în școli, judecători numiți în serviciul celora a căror crime aveau să le judece, oameni de-ai poliției sfănțuind lumea cu loterii de papagali — iată cum pricep roșii a administra un stat, iată sistemul a cărui părinte sufletesc și suprem protector e d. Brătianu, căci d. C.A. Rosetti, de când e reversibil, e și el din șirul celor protejați.

Noi n-avem decât să repetăm cuvintele „Presei“ de acum un an (2 iunie 1879) că „de două ori România a avut nenorocirea și umilirea de a vedea pe radicali la guvern și în amândouă rândurile roșii au fost un adevărat flagel pentru țară“.

❦

[24 iunie 1880]

Cu toate că d. Dimitrie Brătianu a știut să ne povestească atât de frumoase lucruri despre primirile gentile ce i s-au făcut de cătră împărățiile Apusului, dând chiar o importanță exagerată împrejurării c-a fost primit la masă „fără uniformă“, totuși, după câte aflăm, misiunea d-sale — care-o fi fost, nu e timpul a o spune — n-a reușit deloc. Îngăduitorul nostru cititor știe că sau ne-am abținut de-a da consilii guvernului în politica sa esterioară sau am pregătit opinia publică în senzul în care se putea presupune că guvernul însuși o voiește. A face — în opoziție fiind — politică esterioară ni se pare un lucru prea gingaș în împrejurările complicate și în calea spinoasă pe care are a o parcurge biata țara noastră, atât de rău bântuită fără vina ei de câte ori alții se ceartă peste capetele noastre și peste noi. Departe de orice visuri aventuroase și gândind numai la păstrarea celora ce ne-au putut lăsa niște strămoși cari aveau multă minte și puțină învățătură, multă tărie de inimă dar foarte puțin talent de declamație patriotico-liberală, noi ne-am mărginit aproape escluziv la un singur sfat, dat părintește, fără ură contra cuiva, fără înclinare pentru altcineva. Acest sfat era: de a nu accentua simpatii fățișe pentru vro una din puterile mari, căci numai noi vom plăti-o. Nici una din puterile mari nu are gustul sau interesul de-a-și strica sau încorda relațiile de dragul ochilor celor frumoși ai d-lui C.A. Rosetti, ba nici chiar de dragul țării noastre. Întru cât serviciile pe cari puterile, în genere binevoitoare, ni le fac, nu le costă nimic pe ele, dar ne bucură pe noi, suntem siguri că nici una nu ni le va refuza; dar îndată ce ne grămădim pentru a esploata rivalitatea ce-o presupunem că există între ele dispunem neapărat rău cel puțin pe una, fără ca iubirea celeilalte să fi aflat vreun spor considerabil.

Astfel, de la Tractatul din Berlin încoace, guvernul nostru, de unde mersese atât de în plin în apele politicei balcanice a uneia din puteri, s-au schimbat deodată la față, îndreptându-și simpatiile tot atât de hotărâte înspre altă parte. Constelațiunea anglo-germano-austriacă îi părea atât de fixă pe orizontul politic încât se încrezu ei cu o beatitudine nimic mai puțin decât prudentă. Deodată însă cu căderea lordului Beaconsfield se resimți în toate părțile că acea constelațiune nu fusese durabilă și c-ar fi fost mai bine de-a nu i se-ncrede orbește și de-a nu indispune, prin mărturisiri călduroase de înclinațiune, pe alte puteri, de-a căror bunăvoință avem o egală necesitate.

Indispunerea aceasta s-a manifestat pân-acuma în două insuccese cu grije cocoloșite, dar sigure: cestiunea Arab Tabiei și neizbutirea misiunei d-lui Dim. Brătianu. Într-adevăr, după cât știm, nici guvernul englez nici cel francez nu pot îngădui ca statul nostru să devie partizanul accentuat al politicei cutării sau cutării puteri și guvernul actual li se pare fără nici o îndoială înclinat înspre o anume parte. E natural că cine se sapă însuși prin politica sa externă să și cază prin ea.

De aceea nu ne-am mirat nici de știrea că d. Boerescu e pe calea de-a demisiona, nici de cea, și mai importantă, că d. Ioan Brătianu are de gând să-l urmeze. Țara dorește de mult retragerea d-lor și le-o dovedește aceasta zilnic, acum în urmă prin alegerile județene, unde am văzut în centrele cele mai însemnate ale țării: București, Iași, Galați, Craiova, Botoșani, Brăila, triumfând opoziția contra candidaților guvernamentali. Dar cât despre țară, ar sta d-lui mult și bine la putere; căci, inventor al sistemului falsificării alegerilor și a corumperii prin așa-numita „influență morală“, d-sa ar ști pururea a se menținea. Greu e pentru partidul roșu de a ajunge la putere; căci niciodată n-au fost în stare de-a o cuceri cu puteri proprii, ci prin amăgirea opiniei publice, prin subrepțiune, prin suplantare, suindu-se pe spatele altora; dar a se menține le e cu atât mai ușor cu cât sunt mai puțin scrupuloși în alegerea mijloacelor lor politice.

Dacă, pe lângă nemulțumirea manifestă a țării se va adăoga și repulziunea ce o inspiră un guvern aventuros la un grup de puteri străine, guvernul va fi silit să se retragă, nu prin influența acestor puteri, căci ele din principiu nu se amestecă în afacerile noastre, dar prin imposibilitatea de a face un singur pas înainte pe calea politicei noastre exterioare. Se știe că orice succes au avut până acum în ridicarea poziției internaționale a statului nostru îl datorim acordului deplin, unanim al tuturor puterilor mari. Îndată ce una sau mai multe ar fi indispuse prin faptul că ne-am fi prefăcut în partizani exclusivi ai altora, orice pas al guvernului nostru e paralizat din capul locului. Inanițiunea dinlăuntru se dovedește deja prin imposibilitatea de a constitui un cabinet. Dacă pe lângă aceasta se va adăoga paralizarea în afară, zilele guvernului d-lui Brătianu vor fi numărate.

Pentru a concentra asupra situațiunii actuale amândouă seriile de cauze cari contribuie a face guvernul d-lui Brătianu imposibil reproducem din „Le Nord“ un articol care descrie cu multă fidelitate cauzele parlamentare și constituționale cari minează atotputernicia de până acum a guvernanților roșii.

„Le Nord“ scrie:

Informațiuni din București îi atribuie d-lui Ioan Brătianu intenția de-a-și da demisia din prezidenția consiliului. Dacă e să credem „Corespondenței politice“ din Viena, d. Ioan Brătianu ar fi și esprimat principelui Carol dorința de-a resigna la funcțiunile sale. Noutatea nu e tocmai surprinzătoare; ba se poate zice că era lesne de a o prevedea. Situația parlamentară e într-adevăr de natura a descuraja pe șeful cabinetului. Iată două luni de când criza ministerială e deschisă în mod oficial prin demisia d-lui Cogălniceanu, dată în împrejurări cari imprimau remanierii cabinetului un caracter incontestabil de urgență. Demisia aceasta era motivată într-adevăr prin o interpelație pe care unul din șefii majorității, d. Fleva, viceprezident al Camerei, o adresase prezidentului Consiliului pentru a exprima dorința acestei majorități de-a vedea cabinetul reconstituit cât de curând, dar așa încât să fie mult mai omogen, interpelare pe care-o dezvoltă în termeni ce implicau o neîncredere formală în d. Cogălniceanu și în o seamă din colegii săi. În cursul celor dentâi zile cari urmară după închiderea sesiunii se făcură succesiv mai multe combinațiuni; apoi se făcu tăcere împrejurul și al unora și al celorlalte iar criza deveni permanentă. Două luni după închiderea sesiunii ministeriul e tot încă necomplet. Două portofolii sunt fără titulari iar unul cel puțin dintre miniștri actuali poate fi considerat ca nepăstrând decât în mod tranzitoriu funcțiunile sale. E evident așadar că ministerul nu se poate nici completa nici reconstitui. Iată o situație ce s-ar părea că e greu de esplicat când e vorba de-un cabinet al cărui șef dispune de-o considerabilă majoritate în cele două Camere. Însă privind mai de aproape recunoaștem că dificultatea pentru d. Brătianu de-a recompune ministeriul e o urmare cu totul naturală a antagonismului și a ambiției a o seamă de personaje, cari adulmecă portofoliele vacante și a căror agitări zădărnicesc toate combinațiile făcute în vederea remanierii cabinetului.

Majoritatea, unită și compactă când e vorba de-a menținea pe d. Brătianu la prezidenția Consiliului de vreme ce el e acela pe care ea-l crede mai bun pentru a întruni diversele elemente ale partidului, se dezbină și cade în dezagregațiune, îndată ce e vorba de-a da sprijin colaboratorilor săi. Noțiunea parlamentară a solidarității ministeriale e acolo o noutate cu care spiritele par a nu se putea deprinde; de unde rezultă că majoritatea ministerială e mai mult aparentă decât reală. D. Brătianu a și simțit-o aceasta atât de bine încât a făcut propuneri grupului Vernescu-Ionescu; dar negoțierile n-au izbutit la nimica. Situația parlamentară e foarte deosebită de cea de acum patru ani. Sub numele de „partid liberal“ se confundau pe atunci toate grupurile câte făceau opoziție administrației d-lui Lascar Catargiu. În această coaliție intra: elementul înaintat pe care-l reprezintă d. Brătianu; grupul liberalilor independenți, ce se înseamnă de obicei prin numele celor doi șefi, d-nii Ionescu și Vernescu; liberalii din Moldova având în capul lor pe d. Cogălniceanu; grupul dirijat de d. Ioan Ghica; conservatorii dizidenți dintre cari cel mai marcant era d. Epureanu, care a prezidat cel dentâi minister format atunci. Între acest partid liberal, precum se găsea constituit prin coaliția formată la Mazar Pașa și între dreapta se așeza grupul conservatorilor independenți din numărul cărora sunt d-nii Dimitrie Ghica și Boerescu.

Astăzi, în urma unor eliminări succesive a mai multora dintre elementele cari compuneau partidul liberal, partidul înaintat, condus de d-nii Chițu, Giani și Fleva, caută a deveni singur stăpân pe putere. La sfârșitul sesiunii părea a se crede îndestul de tare pentru a se dispensa de-a o împărtăși, însă prelungirea indefinită a crizei îi învață că-și făcuseră iluzii asupra propriei lor puteri sau că prea deprețuiseră puterile adversarilor. Nu ne pare neverisimil că aprehensiunea de-a vedea formându-se o coaliție a diferitelor elemente ale opoziției care să cuprinză și grupurile cari s-au dezlipit de coaliția din 1876, să fie în mare parte cauza insuccesului demersurilor d-lui Brătianu precum și cauza repugnanței a o seamă de oameni politici de-a intra acum în minister. Oricum ar fi, o asemenea situație nu poate ținea mult fără ca să sufere de ea prestigiul și autoritatea guvernului; ne vine deci a zice că peste foarte puțin sau vom afla că d. Brătianu a izbutit în scopurile sale sau că a cerut principelui Carol ca să-i dea un succesor.

❦

[26 iunie 1880]

Este admisibil într-o țară constituțională ca o criză de cabinet să se perpetueze în infinit? E prea adevărat că toți oamenii noștri de stat sunt geniali, că aceleași ilustre personaje pot trece din resort în resort aducând aceleași mari servicii patriei; e incontestabil de ex. că d. Câmpineanu unește gravitatea omului de finanțe cu fineța și vastitatea diplomaților europeni; nu e tăgăduit asemenea că d. I. Brătianu se pricepe și la ale războiului și la ale administrației politice, financiare, juridice, agricole ș.a.m.d., încât într-adevăr nu e ramura de știință omenească, începând de la astronomie și sfârșind cu cultura viței, pe care prezidentul Consiliului nostru de Miniștri să n-o priceapă din fir în păr, cu toate acestea umilita noastră părere e că aceste ilustre personaje sunt prea exigente față cu inteligența lor înaltă și cu vasta lor putere de muncă, că prea se-ncarcă cu activități diverse, încât uneori ne e teamă ca nu cumva să-i pierdem prin prea marea osteneală ce și-o dau în afacerile statului. Și, oricine ne-o va concede, ar fi păcat de asemenea odoare!

Închipuiască-și cineva de ex. că România ar fi lipsită de posibilitatea de-a se fi înzestrat cu Strousberg, că ea ar fi fost lipsită de fericirea de-a fi administrată de mucenicul Simeon, că epizootia și foametea n-ar fi bântuit țara, că nu se făcea vestita rectificare de graniță în minus, atât de apărată de „Românul“, că nu se încetățeneau evreii, că nu se făcea așa cum s-a făcut banca serurio-națională, în fine mai gândească-și cineva și adânca nenorocire de-a nu avea gardă națională și lipsa de ocazie pentru cocoșați și strâmbi de-a parada în public în calitate de generali sau coloneli ai gardei, și tabloul nenorocirii României e gata. Câteșișapte marile fericiri ale Egipetului din vremea lui Moisi ne-ar fi lipsit cu totul dacă Dumnezeu, în adânca sa prevedere, nu ne dăruia, pentru faptele noastre bune și pentru virtuțile noastre, pe-un d. Brătianu sau item pe un d. Câmpineanu. Culmea nenorocirilor ar fi fost însă dacă însuși El, reversibilul, ar fi aflat o altă întrebuințare în economia naturii decât aceea de-a deveni conducător al României. Acea altă întrebuințare pe care natura ar fi putut-o face de acești onorabili domni e o temă demnă de discutat pentru istoriograf, iar, când nuanța roșie se adâncește în purpura Mihălescu-Chirițopol-Simulescu, tema devine interesantă chiar pentru jurisconsulți, mai ales dacă aceștia nu vor fi cumva din școala preageneroasă a italianului Beccaria și n-ar avea o aversiune prea pronunțată în contra culturii cânepei.

Drepți precum suntem, nu putem așadar uita cât de multe fericiri ar fi lipsit României dacă epoca noastră nu era înzestrată cu roșii în genere, cu d-nii Rosetti-Brătianu îndeosebi, și un sentiment de compătimire față cu martiriul — îndealtmintrelea lucrativ — al acestei serii de oameni providențiali ne face să găsim că prea se-ncarcă cu multe afaceri, că cumulul este chiar un principiu de viață al lor. Această încărcare nu se poate însă întâmpla decât în detrimentul altor activități științifice și economice, cărora li se dedă teoretic și practic onorabilul Carada bunăoară.

De ce d. Brătianu nu-și complectează odată cabinetul?

Îi lipsesc oameni? Noi știm că d-nii Chițu, Giani, Fleva ș.a. atâta așteaptă, ca să intre în posesiunea unor portofolii cari li se cuvin de drept. Faimosul Serdaru, care și-a complectat studiile de economie politică în Rusciuc, n-ar refuza, după cum se zice, într-un mod absolut portofoliul finanțelor, mai cu seamă în vederea celor opt milioane ale Rusiei, căror din pământ, din iarbă verde ar ști să le dea de urmă și să le facă pe fel.

Oare partidul roșu să nu fie capabil a guverna singur țara? Cum? Domnia virtuții și a moralității nu a pătruns încă atât de adânc în păturile societății românești încât un guvern pur roșu să fie posibil? Pân-acum știam că, din cauza gingășiei de distincție pe care o făcea reacțiunea între om și om, înconjurând de ex. Academia Văcăreștilor cu o deosebită gardă de onoare, cabinetele erau mai greu de compus; dar de când Senatul s-a însărcinat a spăla afaceri scabroase, de când garda de onoare a devenit de prisos, de vreme ce se șterg acele distincții gingașe de reacționară memorie, credem că nu va mai exista pentru d. Brătianu nici o greutate întru compunerea cabinetelor sale. N-are decât a despopula Academia sus-amintită și pe loc se completează și administrația drumurilor de fier, și directoriul Băncii Naționale, și numărul de șapte al consiliarilor întru cele bune.

Auzim că d. Brătianu e așteptat în Moldova ca să pescuiască miniștri. Noi îi dorim izbândă deplină, căci, pe cât Moldova dispune de personalități potrivite cu misiunea ce voiește a le-o încredința d. Brătianu, ea sărmana e desigur gata de-a se dispensa de ele. E drept că pe acolo Mihăleștii nu prea cresc pe toate cărările. Trebuie un ochi deprins, ca al d-lui Brătianu, ca să-i descopere într-o lume în care Chirițopulo e un mit și Simulescu o legendă din veacul de aur al fanarioților; dar ce nu poate buna-voință și iubirea de patrie? Ceea ce pentru noi ar fi greu pentru d. Brătianu va fi ușor.

D. Brătianu nu e în poziția delicată a lui Diogen cu vestita sa lampă. D-sa nu caută oameni, deci să sperăm că va reuși în căutarea sa.

❦

[27 iunie 1880]

Între advocații din Austria se manifestă de curând o tendență de reformă reacționară de o mare importanță.

Într-adevăr în Austria, înaintea erei constituționale, ba chiar până acum doisprezece ani, până la 1868, advocații erau numiți direct de ministrul de justiție. Se-înțelege că numirea era legată de însemnate condițiuni. Dreptul în Austria e un studiu greu, examenele sunt numeroase și stricte; și, pe când tinerii ieșiți din universități găseau lesne primire atât în justiție cât și în administrație, unde după o scurtă praxă gratuită se numeau judecători, aceia dintre tineri cari ar fi voit a se consacra praxei de advocat erau obligați d-a fi atașați ani mulți în biuroul unui advocat recunoscut și abia după un timp îndelungat ajungeau în fine a se stabili în mod definitiv și de capul lor, în urma însă a unei numiri din partea Ministerului Justiției, cea din urmă măsură de precauțiune contra abuzurilor, din nefericire atât de dese, cari se pot întâmpla în exercițiul acestei profesiuni.

Curentul ideilor liberale a sfărâmat toate aceste bariere, advocatura a devenit liberă și supusă aceluiași principiu a concurenței ilimitate la care sunt supuse cele mai multe ramuri de muncă omenească.

Dară și aci s-a dovedit că ideea unei absolute libertăți individuale, dar mai cu seamă ideea concurenței limitate, aplicată la sfere cari prin natura lor n-o suportă, n-aduce decât rău. Perspectiva unui câștig lesnicios a atras o mulțime de lume tânără în acele sale a vechilor universități în cari se stabileau distingerile subțiri între paragraf și paragraf, ba chiar între cuvânt și cuvânt, advocații fără de pricini se înmulțiră peste măsură, deci se vede că începură a căuta pricinile cu lumânarea, începură, după cum au dovedit mai multe cazuri, a se ocupa cu tranzacțiuni de-a dreptul maloneste; sărăcia, sarcina familiilor, grijile vieții făcu ca o parte a clasei căreia-i e încredințată tocmai apărarea justiției să alunece pe căi contrarie justiției. Prin mulțimea concurenților pe acest teren, câștigul, departe de-a mai fi lesnicios, devine greu și începu să alunece pe căi ilicite.

Nu trebuie a se uita că în genere activitatea aceasta de vecinic comentator a unor texte pozitive deprinde inteligența cu sofisme. A apăra azi un lucru pe care mâine îl vei combate — în alt caz se-nțelege — a apăra o cauză nedreaptă simțind bine că este nedreaptă, a-și răzima adesea dreptatea pe mancuri de formă, nu pe instinctul înnăscut al justiției, iată poate în majoritatea cazurilor clina periculoasă în care se mișcă inteligența individului în această carieră. Dar dacă acest pericol e în chiar ocupațiunea aceasta, cu cât se mărește el când se combină cu nevoia, căci nevoia e sofistul cel mai mare de pe pământ. La alte profesiuni escesele nevoii peste marginile legilor sunt oprite prin teama unei puteri nedefinite bine, prin teama de urmările unor legi necunoscute în amănunțimile lor, prin frica de pedepse. Deodată însă cu cunoștința legilor penale advocatul are cunoștința deplină, caz cu caz, a tuturor pericolelor ce l-ar amenința din partea justiției în caz de abatere. Astfel el are putința de-a le călca, ocolindu-le, păzind formele și nu cuprinsul legilor, căci justiția formală este ceea ce se caută în tribunale. Deci neputința de-a se hrăni în mod onest conduce la acte incorecte moralicește cari, făcute însă cu paza formală a legilor, scapă de mâna justiției omenești.

În interesul tuturor este desigur existența unei clase de advocați; ea este un membru neapărat în organismul justiției.

Dar pentru ca această clasă să poată fi onestă, de caracter, cultă, pentru ca, înainte de toate, să n-aibe nevoie nici de-a apăra cauze injuste, nici de-a aluneca pe căi de-a dreptul imorale, trebuie ca existența ei să fie pe deplin asigurată.

Care este acum mijlocul la care gândește baroul din Austria pentru a asigura necoruptibilitatea și cultura clasei?

E același de care se bucură farmaciile. Fiindcă materiile chimice ce se cer pentru confecționarea medicamentelor trebuie să fie de calitatea cea mai bună posibilă, pentru că aci nu poate fi vorba de înlocuirea materiei cerute prin surogate sau prin materie de calitate mai proastă, deci principiul concurenței nu încape în mod nelimitat pe acest teren, de aceea s-a stabilit cu drept cuvânt ca într-un oraș oarecare nu pot sta alături decât cutare ori cutare număr de farmacii.

Existența farmacistului fiind asigurată, câștigul mic sau mare, însă suficient în orice caz, fiind sigur, el nu va fi silit să dea lucruri false în locul celor adevărate pentru a susține concurența altora. Deci există un număr fix de farmacii.

Tot astfel advocații din Austria cer ca guvernul să fixeze pentru fiece oraș un număr hotărât de advocați și numai în limitele unui asemenea număr să se poată înmulți clasa apărătorilor dreptului. Având existența asigurată, înlăturându-se pericolul unui proletariat de advocați și existând încolo depline garanții pentru cultura suficientă a fiecăruia nu vor mai exista nici relele la care a dus înmulțirea acestei clase.

Acest curent al opiniei publice în Austria e foarte instructiv pentru noi, căci, afară de Ungaria poate, nu credem să mai existe o țară în lume care să fie atât de bântuită de ambițiile explicabile, însă nejustificate, de dorințele de câștig ilicit a unui numeros proletariat advocățesc ca România. Această clasă mai cu seamă s-a înmulțit atât de tare încât de nevoie solicită până și catedre la școale teologice, așa că nu ni se pare departe momentul în care vor solicita dreptul de-a se face — pentru o leafă oarecare — egumeni de mănăstire și episcopi.

Numerus clausus, număr închis, determinat, iată numele acelei măsuri legiferate pe care o cer oamenii în Austria.

La noi în țară, unde cel din urmă absolvent al Facultății de Pisa se simte chemat a deveni deputat și ministru, unde tocmai partea cea rea, cea slabă, proletariatul advocățesc a pus mâna pe Parlament și pe guvern, prefăcând statul în proprietatea unei societăți de esploatație, nu credem că s-ar putea ivi vrodată de la sine cererea unui numerus clausus.

Grație d-lor Rosetti-Brătianu tot ce e putred în societatea română are pururea putința de-a pune mâna pe cârma statului și, grație acestei putințe, numărul celor ce pretextează a-și fi făcut o misiune din apărarea justiției, în loc de-a scădea, promite a se înmulți pe zi ce merge. Sute de tineri emigrează în fiece an în străinătate, prin facultăți oculte, pentru a se întoarce având drept știință deprinderea de-a încurca texte clare și de-a face din alb negru și din negru alb. Pe de altă parte morala nu tocmai temeinică a unei societăți cuprinse de frigurile tranzițiunii formează în România o anume atmosferă în care cavalerii de industrie și negustorii de vorbe goale pot face treburi.

Poate să vie și timpul în care să-i fie rușine societății române de-a se lăsa condusă de un proletariat al condeiului care din întunecarea adevărului își face o meserie, dar acel timp nu ni se pare aproape. Un popor care îngăduie crime fățișe ca scabroasa afacere care în orice altă țară ar fi condus la demonstrații zgomotoase, un popor care îngăduie ca un Senat să spele, printr-un vot de trecere la ordinea zilei, afaceri numite scabroase de către chiar acel ce era implicat în ele, un asemenea popor va purta încă mult timp jugul frazei și al exploatării, impus de un proletariat fără nici o importanță civilizatorie.

❦

[28 iunie 1880]

După ce solicitudinea guvernanților noștri au dat rezultatele cele mai frumoase pe toate terenurile; după ce de ex. bugetul cheltuielilor statului s-a suit în patru ani de guvernare roșie cu 30 de procente și mai bine, pe când la condeiele veniturilor se observă o îmbucurătoare scădere, ceea ce dovedește că clasele contribuabililor huzuresc de bine într-atâta încât nu mai vor să plătească dări; după ce c-un cuvânt țara promite a deveni în adevăr fericită, ca acel cioban din versurile d-lui C.A. Rosetti căruia cămașa îi părea un lux nepermis beatitudinei sale; după atâtea și atâtea izbânzi, fie-n cestiunea rectificării granițelor în minus, fie-n cestiunea izraelită ori a drumurilor de fier, ori a Arab Tabiei, vedem că a sosit și vremea învățământului public, care pare a se afla în fericita poziție de-a fi atras asupră-și binevoitoarele priviri ale organului mult învățatului și prin multe academii trecutului d. Costinescu. Desigur nici o foaie nu e mai competentă în materie de învățământ decât acea dirijată de-un bărbat al națiunii împodobit cu atâtea învățătură și cu atâtea daruri firești, nemainumărând darul cel cu deosebire aprețuit de confratele Carada, ce formează baza operațiunilor sale mercantile.

Astfel, punându-se la cale trebușoara Băncii Naționale, se vede c-a mai rămas nepusă la cale și la regulă cestiunea băncilor școalei, și asupra acestei materii se întinde ziarul guvernamental, bazându-se pe studiile d-lui A.D. Xenopol asupra învățământului publicate în „Steaua României“.

Dacă suntem așa cum suntem școalele de grecește și latinește ne-au prăpădit. Învățământ real, iată mântuirea.

Nu există mai mari prieteni ai învățământului real decât tocmai noi. În nenumărate rânduri am vorbit despre inconvenientul social al proletariatului condeiului, în nenumărate rânduri am arătat că, de la școala primară începând și sfârșind cu universitățile, institutele noastre nu produc decât sute de exemplare ale logofătului Coate-goale, care primejduiește mersul, bazat în esență pe muncă și pe producțiune, a oricărei societăți omenești.

Ce fericire pentru noi când vedem acuma ideile noastre împărtășite cu multă bunăvoință de un organ atât de… ne lipsește într-adevăr calificativul pentru a însemna cu destulă pregnanță pe aprigul apărător al cestiunilor celor mai populare.

Această fericire, de a-și vedea în sfârșit recunoscute ideile, nu ne oprește însă de a releva oarecari lucruri cari vor arăta că ideea noastră, adoptată cu atâta generozitate de aprigii odinioară adversari ai proiectului de lege propus de d. Maiorescu, ca ministru al învățăturelor, are mai multe rădăcini și nu se bazează numai pe insuficiența școalelor de grecește și de latinește.

Înainte de toate, greceasca și latineasca să fie de vină că societatea noastră merge rău? Milioane de spirite tinere s-au adapat la izvorul fecund al anticității clasice fără ca să se fi ivit vreun pericol pentru dezvoltarea lor ulterioară; din contra. Cată dar să fie o cauză mai adâncă pentru care latineasca și greceasca să fi avut tocmai în România rezultate fatale. Școale de latinește au produs în Franța pe un Voltaire, la noi pe d. A. Sihleanu. Cerem iertare ilustrului fost viceprezident al Camerei roșie că-l cităm alături c-un om atât de „insignifiant“ ca francezul mai sus pomenit, dar superioritatea hotărâtoare a d-lui Sihleanu în modele de stil, precum și cercetările sale, cu drept cuvânt faimoase, asupra lui Cincinat și a pochilor, ne impunea de la sine această probă a superiorității culturei române asupra celei franceze bunăoară, nemaivorbind de cea nemțească, care nu merită nici o considerație în alăturare cu a noastră.

Cultura clasică are calitatea determinantă de-a crește, ea este în esență educativă, și iată ceea ce-au lipsit școalelor noastre pân-acuma și le va lipsi încă mult timp înainte. A învăța vocabule latine pe dinafară fără a fi pătruns de acel adânc spirit de adevăr, de pregnanță și de frumusețe a anticității clasice, a învăța regule gramaticale fără a fi pătruns acea simetrie intelectuală a cugetării antice este o muncă zădarnică, e literă fără înțeles. Fixat odată pentru totdauna, nemaiputându-se schimba, căci aparține unor timpi demult încheiați, spiritul anticității e regulatorul statornic al inteligenței și al caracterului și izvorul simțului istoric.

Dar o dovadă netedă pentru influența educativă a anticității e fără îndoială faptul că tocmai statele acelea cari au cultivat-o mai mult sunt cele mai înaintate, că redeșteptarea culturii în genere se datorește studiului acestuia, că fără el n-ar exista în genere o cultură acătării. Sau într-adevăr s-ar putea suplanta Salust prin Rochefort, scrisorile lui Cicero prin telegramele de condoleanțe ale d-lor Mircea, Vintilă și Horia? Noi credem că, cu toată actualitatea producțiunilor geniale ale acestui sănătos și matur prezent, el încă nu are acea formă pe de-a pururea determinantă precum o are anticitatea.

Nici latineasca, nici greceasca nu sunt în ele înșile de vină la relele ce li se atribuie. Privite ca cunoștințe, ele într-adevăr nu dau decât profesorilor pânea de toate zilele; dar nici nu este aceasta menirea lor. Important este ca spiritul de adevăr ce domnește în cultura fixată prin ele să stăpânească în societate, și de aceea înțelegem ca studiul lor să fie mărginit la clasele acelea ale societății cari determinează spiritul public: la învățații de profesie, la jurisconsulți, la cler; dar în aceste ramure cunoștința trebuie să fie deplină. Celelalte clase se pot într-adevăr dispensa de cunoștința anticității, căci dezvoltarea limbii naționale, stăpânită fiind din sferele superioare de același spirit de adevăr și bine pe care-l are anticitatea, va fi un instrument destul de bun pentru dezvoltarea inteligenței lor. Ceea ce nu ne convine așadar în maniera d-a vedea a organului guvernamental este confundarea acestor sfere deosebite, este amestecul învățământului clasic cu cel real. Sferele trebuiesc despărțite odată pentru totdeauna, precum se desparte facultatea de medicină de cea de drept. Desigur trebuiesc împuținate liceele, desigur trebuiesc școli reale. Dar numai nu confuzie și amestec între sfere cu totul deosebite ale activității inteligenței. Scopul practic al învățământului real e câștigul, e aplicarea cunoștințelor pentru a câștiga. Scopul învățământului clasic nu este acesta. Din contră, se presupune totdeauna că învățământul clasic aduce foloase societății cari nu stau în absolut nici o proporție cu câștigul individului. Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui nicicând. A judeca un proces de milioane e poate o muncă tot atât de ușoară ca și a judeca unul de o sută de lei, dar cestiunea e de a-l judeca drept și pe unul și pe altul.

Precum gimnastica dezvoltă toate puterile musculare și dă corpului o atitudine de putere și tinerețe, tot astfel pururea tânăra și senina anticitate dă o atitudine analogă spiritului și caracterului omenesc. Dar, pentru ca această gimnastică morală să se resimtă în caracterul și în spiritul public, trebuie ca să existe clase întregi de oameni cari s-o exercite imediat, și anume clasele acelea cari nu sunt avizate la muncă materială. Atunci gimnastica aceasta se va resimți, vrând-nevrând, și asupra celorlalte clase pozitive.

Dar avut-am noi oare licee?

Cine nu știe că, pentru a fi profesor de liceu, după incalificabila noastră lege a instrucției, nu se cerea decât absolvarea liceului însuși și depunerea unui concurs ca vai de capul lui. Oare latineasca și greceasca sunt de vină că o generație întreagă de ignoranți— exceptăm profesorii cu studii academice — umplu catedrele liceale și gimnaziale, predându-și neștiința lor drept știință, că niște somnoroși fără vocațiune se pun pe carte până ce pot trece vrun concurs și după aceea leagă cartea de gard, nu mai citesc absolut nimic și dictează numai an cu an același caiet vechi și unsuros unor urechi nouă? Latineasca și greceasca e de vină dacă postulanți de rând, ce nu știu citi și scrie, ocupă funcții în organismul instrucției publice? Latineasca e de vină dacă un reteveist cu patru clase primare, agent electoral de soiul birtașului Purcel, e șef al diviziei instrucției în România?

La acestea nu e de vină senina anticitate, ci dezvoltarea demagogică a societății noastre. Până ce nu va înceta aceasta prevedem că orice școli s-or face — cât de speciale — ele nu vor putea aduce nici o îndreptare într-o societate în care meritul e în poziție de a fi judecat de Fundești, Costinești sau Serurii! Și oare nu vedem această tendență nefericită la aceia chiar cari au urmat cursuri de științe esacte? Medicii români… caută funcții, cei ieșiți din școale de arte, de meserii, de tecnică, toți, toți aleargă după funcțiuni salariate de stat, de comune, de județe!

Dar dacă în adevăr școalele noastre de latinește și grecește ar fi fost bune ce n-am vedea astăzi în România? Am vedea cel puțin științele istorice înflorind, am avea erudiți. Ei, bine, știința, câtă se face la noi, se face de rușine, de ochii lumii oarecum și de către bărbați cari, între noi fie zis, nici n-au studiat vro dată în școalele românești, cel puțin nu în cele din România. D. Cipariu, care știe desigur bine latineasca sa, n-a studiat în școalele noastre, Cihac asemenea nu, c-un cuvânt niciunul din învățații sau literatorii mai însemnați, cari îndealmintrelea se pot număra pe cele zece degete (sigur că ar rămânea câteva de prisos).

Să nu atribuim dar esclusiv împrejurării că se pretextează prin școli a se învăța latinește și grecește relele cari răsar din dezvoltarea demagogică a societății, din ignoranța noastră și din lipsa de voință de a pune capăt unor monstruozități incompatibile cu secolul în care trăim. O țară a cărei instrucție se dirigează de către indivizi cu câte patru clase primare, o țară a cărei jurnalism și legislațiune e reprezentată tot prin asemenea genii nu poate înainta, din cauza spiritului de minciună care plutește asupra tuturor raporturilor, nu însă din cauza că latineasca sau greceasca i-ar fi punând piedici! …

❦

[29 iunie 1880]

„Românul“, în numărul său de astăzi, cuprinde un lung articol polemic, adresat nouă ca răspuns la acel sfat cu totul binevoitor pe care-l dădusem guvernului: de-a nu arăta înclinațiuni pronunțate pentru nici una din puterile mari, ci de-a menaja în mod egal susceptibilitățile lor, pentru că în mod egal avem necesitate de bunăvoința lor.

Polemica e presărată de-o mulțime de insinuațiuni. Ba că e trist că organe ce se pretind românești manifestă bucurie și speranță că ministeriile vor urma a se schimba după caprițiile și cuviințele ingerințelor din afară, ba că d-lor nu vorbeau așa când erau în opoziție, ba că desprețuim țara, ba că am reprodus, spre a sprijini ideile noastre, un articol din „Le Nord“, ba că conservatorii așteaptă toate de la străini, și altele multe.

O spunem drept că nicicând nu ne-am fi așteptat ca „Românul“ să scrie un șir la adresa noastră fără o grămadă de sofisme, de rea-credință. Numiți odată austro-maghiari de cătră aceiași oameni cari au în Ministerul de Externe pe d. V. Boerescu, principalul austro-maghiar din fostul guvern conservator, nu ne-am mira să ne vedem acuzați că am împărtăși simpatiile d-lui Nicolae Crețulescu, un recent coleg al d-lui Brătianu, cunoscut prin broșura sa asupra Basarabiei. „Românul“ cutează chiar a spune că „Timpul“ stă în relațiuni cu „Le Nord“, cu organul cancelariei rusești, deși ziarul guvernamental știe bine că, foarte blând vorbind, această acuzare gratuită e cel puțin o infamie.

Față cu cititorul nostru n-avem într-adevăr nevoie de nici un fel de esplicare de ce reproducem sau nu articole din „Le Nord“, precum n-avem nevoie a-i esplica de ce datăm foaia noastră după calendarul iulian. Calendarul iulian, îndreptat fiind de Iuliu Cesar, e — rezervă făcând de greșala de calcul aglomerată pân-acum într-o întârziere de 12 zile — în esența lui exact, deși întreg sistemul științific pe care se bazează e fals. Sistemul astronomic al anticității admitea ca centru al lumei pământul, împrejurul căruia se învârtește universul întreg. Bazat cu toate acestea pe observațiuni făcute asupra așa-numitei mișcări aparente a astrelor, calculele lui cronologice erau exacte. Tot astfel, neavând a face nici în clin nici în mânecă cu „Le Nord“, n-am văzut și nu vedem nici un inconvenient de a reproduce articole privitoare la țara noastră dintr-un jurnal cu care încolo nu avem nici un fel de comunitate de idei. Mediul străin prin care trec acele relatări privitoare la țara noastră, ne e cu totul indiferent, precum, cu tot calendarul iulian, ne e indiferent astăzi, după Galilei și Copernic, sistemul geocentrist al lui Ptolomeu. Articolul respectiv din „Le Nord“ nu este decât prea adevărat. D. Brătianu nu e în stare a-și completa cabinetul și caută miniștrii cu lumânarea. E asemenea adevărat că politica sa esterioară, pronunțată în înclinațiuni manifeste când într-o parte când într-alta, l-a stricat cu unele puteri, fără a-l aranja prea bine cu altele, căci, precum am spus-o, de dragul ochilor frumoși ai d-lui C.A. Rosetti nici una din puteri nu va comite copilăria de a-și încorda relațiile sale — dovadă soluțiunea cestiunii Arab Tabiei, care, cu tot prieteșugul stabilit, este o soluțiune nimic mai puțin decât mulțumitoare.

Îi trebuiesc „Românului“ dovezi pentru purtarea aceasta a d-lui Brătianu? Am dovedit, într-alt rând, că, fără consultarea țării, d. Brătianu a încheiat, fără știrea și după spatele ministrului de esterne, convenția ruso-română; am dovedit asemenea că-n originalul convenției, stabilit punct cu punct de cătră d-sa și reprezentantul Rusiei, nu exista deloc „garantarea integrității actuale“; am dovedit că aceste cuvinte au fost adăogate între 3-4 aprilie de către d. Cogălniceanu; am dovedit că cererea de retrocesiune s-a repetat la Ploiești de cătră prințul Gorceacov; am dovedit că „Românul“, fiind în stare a ști acea cerere, ne persifla că cerem zapis și chezășie; am dovedit, în fine, că știind cererea Rusiei, d. Brătianu a pus armata română la dispoziția comandantului imperial fără a cere din nou garantarea anume a posesiunii Basarabiei. Oare asta nu însemnează a merge în plin în apele politicei balcanice a unei singure puteri?

Dar ce să mai dovedim?

La Congresul din Berlin d. Brătianu n-a avut nici curajul de-a se opune, nici pe acela de a-și sacrifica popularitatea, de-a trage toate foloasele cel puțin dintr-o nenorocire ce nu se putea înlătura. A jucat pe sentimentalul, după ce comisese atâtea greșeli. A sacrifica zeci de mii de vieți ai copiilor României pentru interese străine i s-a părut ușor; a-și sacrifica însă a sa popularitate pentru interesele țării, asta i s-a părut foarte greu. Nu! Pentru a-și păstra nimbul popularității, d-lui nu s-a sfiit de-a o lua pe mânecă cu cestiunea izraelită, „Românul“ nu s-a sfiit a propune categoriile, nu s-a sfiit a numi răscumpărarea cestiunea cea mai populară, în același timp în care d. Brătianu spunea în Senat că e o cestiune impusă din afară.

Și tot acești oameni cari au făcut serviciile cele mai ieftine Rusiei, tot compania Warszawsky-Mihălescu nu se sfiește a ne imputa reproducerea unui articol adevărat din „Le Nord“!

Dacă dar am dedus că d. Brătianu va cădea prin politica sa esterioară, nu prin ingerințe, ci prin imposibilitatea de-a se mișca în afară, și dacă am zis că „cât despre țară, ar putea sta mult și bine la putere“ noi n-am făcut nimic alt decât a spune un adevăr.

„Ce dispreț, ce dezgust e-n aceste cuvinte!“ zice „Românul“.

Nici una, nici alta. E adevărul și nimic mai mult. E un adevăr trist, dureros pentru noi și pentru orice român cugetător, dar așa este. Aceeași țară care-a produs pe un Mircea Basarab sau pe-un Ștefan, aceeași țară în care a căzut capul lui Grigorie Ghica pentru a apăra un petec de pământ a produs în secolul nostru pe-un d. Brătianu, care ținea mai mult la opinia ce-ar avea-o despre el un Serurie sau un Pătărlăgeanu decât la interesele țării sale. Dacă constatăm mizerabilitatea acestei plebe de ignoranți pretențioși, de oameni al căror patriotism consistă în a trăi din bugetul patriei, atunci desprețuim țara, se înțelege.

Știe oare „Românul“ ce l-ar fi așteptat pe guvernul roșu, după unul singur din actele pe cari le-a comis, într-o țară populată c-o rasă mai puțin dezgustată de mizeria vieții sale publice decât a noastră?

L-ar fi așteptat transportul gratis din lumea popularității pe cealaltă lume. Cestiunea Basarabiei, astfel cum s-a petrecut, scabroasa afacere cocoloșită de Senat, categoriile, cestiunea cea mai populară impusă de străinătate, goliciunea și mizeria armatei noastre degerate în câmpiile Bulgariei, toate aceste ș-ar fi găsit soluțiunea de către țară în noduri țepene de fuior de cânepă dacă în locul îngăduitoarei și scepticei rase române am fi avut anglosaxoni sau franceji pe pământul nostru.

Dar așa?

Poporul nostru agricol nu ia nici o parte la viața politică; alegătorii ceilalți — am putea-o dovedi aceasta comparând listele electorale cu listele funcționarilor de tot soiul — sunt în majoritate slujbași ai statului sau atârnă de stat cu vrun interes oarecare; d. Brătianu exploatează această împrejurare prin renumita sa influență morală și — o, minunea minunilor și meșteșug al scamatoriei! — guvernul are majoritatea în Parlament!

E trist că o țară al cărei trecut e atât de bogat în caractere, care a produs atâția eroi, atâția oameni vrednici, a ajuns prin demagogie la așa hal; dar, astfel stând împrejurările, „Românul“ ne va da voie să facem și să mănținem deosebirea între țara lui Ștefan și a lui Mircea, din a cărei sâmbure născător a răsărit un codru de lauri, și între țara ofiliților și parfumaților caraghioși cari se felicită prin Paris cu comunarzii și-și petrec zilele dormind și nopțile prin Bal-Mabille. Nu e deosebire de țară și țară, ci de generație și generație; și, dacă n-am avea speranță că poporul românesc își va veni în fire și va începe a distinge minciuna și golul demagogiei de adevăr și de ideea serioasă a unui stat bine organizat, am arunca condeiul pustiei, lăsând ca opinia publică să se formeze prin benemerentele Nichipercea.

Noi sfătuim pe confrații de la „Românul“, în chiar interesul lor, de-a se abține de la un singur lucru față de noi, de la lecțiile de patriotism. Orice altă lecție o primim râzând din partea d-lor, dar lecții de patriotism de la așa obraze sunt o insultă pentru noi.

Aceiași oameni sau pretinși conservatori cari, după „Românul“, „se sprijinesc pe impunerile de din afară și speră numai într-însele“ sunt aceia cărora Țările Române datoresc existența de la 1300 și până azi. Ni se pare că acest talent, de-a conserva e totuși întrucâtva superior celui dovedit de d. Brătianu prin rectificările de graniță în minus!…