Din periodice/Din Timpul, iunie 1881

 

❦

[3 iunie 1881]

A intrat vulpea 'n sac. „Românul“ se zbate ca-n gura șarpelui spre a scăpa din încurcătura în care l-au pus evenimentele parlamentare a celor din urmă zile.

Regalitatea putea fi proclamată de țară, e foarte adevărat, căci liberă e orice țară neatârnată de a-și pune titlul pe care-l găsește mai potrivit cu poziția ei; dar libere rămân pe de altă parte toate țările neatârnate de-a recunoaște sau nu acest titlu. Cele mai multe din puterile Apusului, având interese de-o importanță secundară pe malurile Dunării și văzând în erigerea României în regat o garanție de pace mai mult prin înlăturarea secularei rivalități dintre două mari puteri, s-ar fi grăbit cu bucurie a recunoaște micului popor de rasă latină poziția ce o cereau oamenii lui de stat ca ceva necesar pentru dezvoltarea lui. Alte puteri însă cari aveau interese economice și politice la Dunăre de-o ordine superioară, văzând prețul mare ce d-nii Brătianu-Boerescu puneau pe regalitate, au crezut a putea cere o compensație pentru recunoașterea ei: preponderanța pe Dunăre.

Am reprodus după ziarele din Viena formula ce se dădea acestei exigențe „Recunoașterea regalității plătește cât un anteproiect austriac“.

S-a constatat cu de prisos în Parlament că înaintea încoronării d. Vasile Boerescu recunoscuse ca îndreptățită instituirea unei Comisii Mixte, neprevăzută în Tractatul de la Berlin, sub președința Austriei. Lucrul mergea atât de departe încât în Comisia Europeană din Galați delegatul Austriei a dat o dezmințire formală delegatului României și celui al Bulgariei, spunându-le verde să nu se prefacă că se opun creării unei asemenea comisii, căci delegatul Austriei știe că guvernele acestor doi d-ni au luat deja angajamente în privirea aceasta. Iată în ce poziție falsă era pus colonelul Pencovici în Comisia Europeană.

Apropiindu-se încoronarea, d. Ion Brătianu simte că s-apropie timpul de a-și ține cuvântul dat Austriei.

Atunci declară în Parlament și în conventiculele de la Herdan că nu mai poate merge c-un partid care fură, spre a nu mai întrebuința eufemisme. Fratele său, venit din Constantinopole spre a-l înlocui, face declarații analoge în Cameră: „Hoții la pușcărie, speculanții intereselor publice la carantină; nu mai sunt oameni cinstiți în țara aceasta, dar îi vom corige noi prin articolele respective ale Codului Penal!“ Asta în plin Parlament, în cel dendâi discurs al primului cabinet regal, menit a fi reprodus până și în telegramele ziarelor europene.

Vine în sfârșit cestiunea Dunării la ordinea zilei. Din documente diplomatice se constată că guvernul trecut a compromis cestiunea prin concesii pripite; că, pledând numai cu jumătate gură în privirea aceasta, ca unul ce făcuse deja promisiuni, a inspirat dezgust puterilor apusene, cari la început erau plecate a face din libertatea absolută de navigațiune o cauză a lor; că puterile apusene, văzând duplicitatea guvernului român, au înclinat a da dreptate exigențelor Austriei, părăsind pe statul mic ce se încerca a le amăgi și a le compromite vaza.

Și aceste lucruri nu au fost descoperite numai de membrii opoziției. Nu. D. Chițu, unul din șefii majorității, o face, d. Fleva, un alt șef al majorității, se asociază cu el; c-un cuvânt d. Ion Brătianu i-a numit hoți, d-lor îl numesc, c-un cusur subțire, trădător; indirect, cu oarecare rezervă ca pe-un șef al întregei ortale, dar trădător.

„Neue freie Presse“, un organ foarte amic al d-lui Ion Brătianu, scrie în privirea aceasta următoarele:

D. Dim. Brătianu ar aranja bucuros cestiunea dunăreană într-un mod amical cu Austro-Ungaria și cu celelalte puteri europene; dar, cu ocazia acestui periculos experiment, n-ar voi să piarză nimic din popularitatea sa și de-aceea a crezut de cuviință și prudent de-a declara că pertratările sub cabinetul trecut ajunseseră atât de departe încât el s-a găsit în fața unui fait accompli.

Prin aceasta credea a putea urni într-un chip comod odiul eventual al concesiunilor făcute puterilor pe umerii fratelui său Ion Brătianu și ai d-lui Boerescu; dar nu socoti ca Ion Brătianu și Boerescu n-au murit încă, că, din contra, nu numai că sunt între cei vii, dar sunt și senatori și pot deveni iar miniștri. Era dar natural ca ei să nu voiască a lua pe umerele lor acel fait accompli pe care-l iscodise Dumitru Brătianu și să protesteze în contra încărcării lor c-o asemenea sarcină. D. Dumitru Brătianu va trebui așadar, dacă nu preferă să-și reia comodul post de ministru la Constantinopol, să rezolve singur cestiunea Dunării… Cabinetul trecut au conces deja instituirea unei Comisii a statelor riverane și prezidența Austriei în ea (deși nu ca privilegiu, însă în mod convențional). Dacă asemenea promisii ale unor miniștri români pot fi privite ca obligatorii, d. Dumitru Brătianu poate în adevăr să se refere la ele ca la un fait accompli.

Iată priveliștea în fața căreia se află Coroana. D. Ion Brătianu, ca și d. Dumitru Brătianu, au aruncat Parlamentului acuzări de cea mai mare gravitate. Acest din urmă, a amenințat pe membrii majorității cu pușcăria și cu punerea la carantină. Desigur că Parlamentul din parte 'și, oricât ar avea pe umerii lui afacerile Mihălescu, contractele de lemne ale d-lui Fleva, jocul de bursă cu ocazia răscumpărării și milionarizarea Costineștilor, răspunde prin neîncredere în politica guvernului trecut, prin rezervă în fața cabinetului actual.

Fără îndoială neînțelegerile între d. Ion Brătianu și amicii săi politici nu vor dura mult. Acuzările ce și le-au aruncat reciproc sunt de natură a-i încărca cu atâta discredit pe toți împreună încât, coûte que coûte, componenții de căpetenie ai partidului roșu se vor reapropia. D-lui Brătianu îi trebuiesc roșii, roșilor le trebuiește el.

Nouă însă ni s-a dat pentru întâia oară ocazia de-a măsura într-un moment de tensiune reciprocă abisul de corupție al partidului dominant, pe care fostul ministru prezident îl acoperea cu perdeua numelui său; am auzit pronunțându-se de chiar ai lor sentența de maturitate pentru marea Academie de la Văcărești. Pe de altă parte șefii majorității au confirmat ceea ce Iancu Negură zicea despre guvernele roșii în genere: „La putere fiind, conspiră cu străinii contra țării!“.

Stroussberg, Livadia, Basarabia, art. 7, răscumpărarea și în fine Dunărea, iată un lanț întreg de interese din cele mai vitale ale țării cari se sacrificau numai pentru ca roșii să vie sau să rămână la putere. Ei nu se pot despărți unii de alții, căci nu sunt numai amici politici, ci complici, și complicitatea lor la crime ordinare ca și la crime de stat îi cimentează împreună pentru de-a pururea.

Care parlament din lume ar fi îngăduit în adevăr ca prezidentul Consiliului să-i spuie: „Hoții la pușcărie, precupeții intereselor publice la carantină! Nu mai sunt oameni onești în țara aceasta“? Ei bine, Parlamentul acesta au îngăduit-o pentru că fapte de notorietate publică le închidea gura, pentru că mulți, foarte mulți din membrii majorității ziceau în fundul inimei în acel moment: „Pater, peccavi!“

„Românul“ întreabă de ce nu se dă în judecată cabinetul trecut.

Noi am zice că ar trebui să se afle cineva în cer ori pe pământ care să poată da în judecată Senatul ce-au trecut la ordinea zilei peste scabroasele afaceri, descoperite de însuși mucenicul, și Camera în care s-au instituit celebrele biurouri de împământire pe sub mână.

Cine ar putea să judece și partidul și guvernele roșii e țara. Dar la ea nu face nimeni apel, mai ales când sunt interese străine la mijloc.

❦

[4 iunie 1881]

Ruptura între d. Brătianu și partidul său nu putea să dureze mult. „Găsit-au Filip pre Naftanail“ zice Scriptura; regăsitu-s-au în sfârșit cancelarul de la Măgura cu iubiții săi Pătărlăgeni. Cine se va bolnăvi din pricina împăcăciunii e cestiunea dunăreană.

Pentru a reîmprospăta în memoria cititorilor deosebirea între vederile cabinetului Brătianu-Boerescu și acelea ale șefilor majorității reproducem mai la vale pasajele acelea din discursul d-lui Chițu prin care d. Boerescu e acuzat, în mod eufemistic în adevăr, dar nu mai puțin grav, de-a fi compromis cestiunea Dunării. Compare-se aceste pasaje cu aserțiunile „Românului“ că nimic nu s-a compromis, că cestiunea este intactă și facă-și fiecine concluzia asupra prețului cu care se plătesc tovărășiile politice ce țara are nenorocirea de a le suporta.

❦

[4 iunie 1881]

Un amic al foii noastre ne observă că două din întrebările ce se fac d-lui Cernătescu printr-o comunicare ce ni s-a trimis din public cu ocazia examenelor de bacalaureat sunt șicane.

Iată-le:

Este adevărat că d. Cernătescu n-a știut cine a încheiat pacea de la Nicea?

Este adevărat că d. Cernătescu a susținut că nici os din oasele lui Huniade n-a existat când Soliman a mers să ia Belgradul?

Șicana ar consista, după amicul nostru, în imposibilitatea întrebărilor, de vreme ce nici Soliman n-a fost contimporan cu Huniady, nici s-a încheiat vro pace la Nicea.

Înainte de toate, care Soliman și care Nicee?

Observația aceasta ar avea cuvânt dacă întrebările i s-ar fi pus unui elev de liceu.

Un atare sau un om privat nu e obligat a ști nici păcile câte s-au încheiat în deosebitele Nicee, nici care Soliman împărat a fost contimporan cu Huniady. Dar întrebările de mai sus, în forma lor vagă, fără a se determina nici de ce Soliman e vorba, nici de ce Nicee, se pot pune unui profesor de facultate, care ar fi ținut nu numai a da un răspuns la ele, ci și a descoperi lapsurile strecurate în ele, pentru a le da un înțeles îndoit. Pentru noi întrebările, deși greșite, au un răspuns istoricește exact, ceea ce nu ne împiedecă de-a descoperi erorile. Din parte-ne însă nu ne-am crezut deloc în drept de-a corige erori puse poate cu intenția de a-l face pe examinatorul la bacalaureat să-și formuleze altădată întrebările și răspunsurile cu mai multă preciziune.

În locul întâi se zice în adevăr „pacea de la Nicea“ în loc de „pacea lui Nicia“ (cea de 50 de ani în războiul peloponeziac); în locul al doilea se zice „Soliman“ în loc de „Mohamed II“.

Dar amândouă întrebările luate cu intenția cu care ne par puse ne-au convenit nouă, pentru că au o dezlegare, poate cam greu de aflat pentru profesorul în cestiune, dar desigur din cele mai neașteptate.

Pacea de la Nicea s-a încheiat în adevăr între Poriu împărat și Alexandru Macedon; iar Soliman contimporanul lui Huniady e fiul lui Baiazid I, împărat în părțile europene ale Turciei, care a murit ucis la 1410.

Spre liniștirea amicului nostru cată s-o repetăm că aceste întrebări ne par a fi puse nu pentru a pune în perplexitate pe un elev de liceu, care știe și când a trăit Huniady, și timpul lui Soliman Legiuitorul, ci pentru a demonstra unui profesor de facultate că întrebările ce le pune cată să fie precise ca denominațiune și ca epocă. Ce e Soliman fără nici un atribut? Ce e Nicea? Există patru Nicee deosebite, patru Nicia cunoscuți, cinci Belgrade și în fine trei Solimani — acești din urmă încai toți în raporturi directe cu istoria noastră națională. Dacă profesorul nu întreabă de Soliman cel Mare sau Legiuitorul elevul îl poate confunda cu Soliman Bețivul, contimporanul lui Huniady.

❦ FRANZ SCHIPEK

[4 iunie 1881]

Eminentul violonist și compozitor, după o îndelungă suferință, a încetat din viață ieri noapte; astăzi rămășițele lui vor fi depuse în locuința eternă.

Moartea prematură a acestui om de adevărat talent, de o inteligență artistică înaltă, este o mare pierdere pentru artă la noi, unde un artist de valoare ca dânsul nu poate rămâne decât silit de împrejurări sau doborât de slăbiciuni nebiruite.

F. Schipek a murit în vârstă de 38 de ani. El lasă un număr însemnat de compozițiuni, remarcabile atât ca inspirație cât și ca lucrare, și dintre cari, dacă dezvoltarea artei la noi are vreun viitor, multe vor rămâne.

❦

[5 iunie 1881]

Înclinam uneori a ne face iluzii asupra cancelarului de la Măgura, închipuindu-ne că în adevăr urmărește vreo idee politică sau națională. E prea adevărat că scopul nu justifică mijloacele și, oricare ar fi fost ideea pe care ar fi urmărit-o d. Ion Brătianu servindu-se cu speculanți ai intereselor publice pe cari frate-său îi amenință cu carantina sau ca maturi candidați pentru examene înaintea curții cu jurați, țintele sale politice trebuiau să sufere de aceasta. Scopul nu justifică asemenea mijloace, dar le-ar putea esplica măcar.

Dacă n-am fi renunțat de mult la această iluzie evenimentele celor din urmă zile ar fi izbutit a ne convinge că d. Ioan Brătianu nu urmărește nici un scop și că tot miezul politicei sale e de-a mănținea la putere corupția pentru ea însăși, ignoranța, specula intereselor publice pentru ele însele, în afară de orice ordine superioară de idei sau de interese.

Esplicația optimistă pe care o dădeau unii pentru retragerea d-lui Brătianu era: Acest om urmărea în adevăr regalitatea și neatârnarea deplină coûte que coûte: se servea deci în urmărirea scopurilor sale de tot ce e mai corupt, mai lesne de avut ca votator, mai mlădios. Spiritele independente, prea multă critică ar fi fost piedeci la ceea ce recunoscuse el că e bun ori salutar. Dar, odată poziția în afară a țării asigurată, el nu mai are nevoie de aceste elemente netrebnice de postulanți, cumularzi, speculanți ai intereselor țării. Va căuta a da o organizare internă țării, atrăgând în sfera ideilor sale elemente oneste și sănătoase sau sprijinindu-le pe acestea în tendențele lor, fără a se mai amesteca direct în afaceri.

O esplicare tot optimistă a retragerii era că voia să scape de d. Boerescu, care se prea angajase în cestiunea Dunării, și să dezlege mâinile eventualilor săi urmași.

Toate explicările acestea au fost greșite.

D. Ion Brătianu s-a supărat amar pe critica făcută de d. Chițu politicei sale în cestiunea Dunării; d-sa e solidar cu d. V. Boerescu și cu teoria emisă de acesta, pe care de mult am cunoscut-o, că „Dunărea nu e a nimănui și a tuturor“.

Cu toată blândeța cu care d. Chițu critica această teză a d-lui Boerescu, noi credem că ea e prea circumscrisă și se poate generaliza asupra țării întregi. Nu numai Dunărea, țara asta întreagă e a nimănui și a tuturor. Țara întreagă nu mai e decât un hotel ce aparține musafirilor eventuali cari se scurg din câteșipatru unghiurile lumii pe acest pământ; Parlamentul e un hotel pentru oameni fără tradiții și fără patrie hotărâtă, pentru Gianii și Cariagdii de toate categoriile; demnitățile statului sunt un hotel pentru absolvenții a patru clase primare și a unui curs de violoncel; ministeriile sunt hotele pentru cele patruzeci de terenuri de voiajori deosebiți care le-au populat în curs de șase ani și populațiile provizorii a acestei țări dau întregei activități publice un caracter provizoriu.

Noua Americă dunăreană seamănă mult cu prăvăliile improvizate ale târgurilor anuale, cu firmele, cu inscripțiile, cu mișcarea de-o zi; pe când vechea Românie istorică, cu tradițiile ei, semăna unei cetăți cu firme seculare, în care activitatea se urma de sute de ani pe aceleași cărări.

Am fi crezut un moment că și d. Brătianu urmărește reconstruirea acelei cetăți; dar am pierdut această credință. D-sa este și voiește să rămână căpetenia acelora cari cred că țara aceasta nu este a nimănui, este a primului ocupant. Ceea ce s-ar fi putut crede că e un mijloc pentru realizarea unei ținte politice este scopul însuși a d-lui Brătianu, este înstrăinarea. Și fiindcă nimic nu-i mai favorabil înstrăinării decât corupția, mijlocul pentru a înstrăina deplin țara, a o face nepăsătoare chiar de soarta ei, e coruperea sistematică a spiritelor prin erigerea în principiu de guvernământ a teoriei: că banul câștigat fără muncă și parvenirea cu orice preț e unica țintă a existenței omenești. Pe această cale d. Brătianu va ajunge în adevăr ca poporul istoric al țării, acest obiect al sistematicei esploatări, să prefere chiar dominațiunea străină dominațiunii patrioților de meserie.

❦

[6 iunie 1881]

Când onor. d. Ioan Brătianu s-a retras la Măgura pentru motive de sănătate, după ce la Herdan espusese o altă serie de motive, era de crezut că atmosfera încărcată de afacerile Mihălescu-Carada-Costinescu, de sinecurele ce și le-au creat patrioții de industrie, de pensiile reversibile, de cumul, de întreprinderi etc. îl înădușea pe cancelarul nostru și voia să deschiză un ventil în Cameră pentru a o răcori.

Și în adevăr această credință deveni mai plauzibilă când onor. d. Dimitrie Brătianu, într-un moment de sinceritate, trimise pe hoți la pușcărie, pe precupeții intereselor publice la carantină. Niciodată ministru n-a pronunțat vorbe mai grave la adresa partizanilor săi ca acesta. Bătrânul Cromwell s-ar fi putut mândri cu rostirea lor; de aceea au și fost reproduse, spre veselia Europei, de ziarele cele mai răspândite. Un prim ministru care zice că nu mai sunt oameni onești în țara aceasta și care amenință că-i va face onești prin paragrafii respectivi ai Codului penal și prin răcoritoarea umbră a zidurilor de la Văcărești e un ministru fenomen la Sybaris, care-ar merita un monument.

Credem că acest motiv ar fi fost de ajuns pentru ca Maiestatea Sa să ceară esplicări ministrului său prezident asupra înțelesului și întinderii vorbelor ce le întrebuințase.

Avea și are de gând d. Dim. Brătianu să guverneze înainte sprijinit de o majoritate căreia i-a adresat și care a fost capabilă a suporta asemenea epitete? Nu știe prezidentul Consiliului că, pe cât timp acești oameni formează majoritatea Camerei, ei sunt neresponsabili, că nici un judecător de instrucție nu i-ar putea scoate din menajeria sacrosanctă? Nu știe ministrul prezident că cel dendâi mijloc de a-i trage la răspundere este disoluțiunea și alegerile nouă?

După cât se vede însă hoții buni de pușcărie și precupeții intereselor publice buni de carantină vor continua a face legi și a guverna.

E ciudat aceasta, dar așa e scris în cartea sorții ca în țara noastră să nu se facă mai bine. Ca la noi la nimenea. Și într-adevăr, cum și la ce s-ar face mai bine? Unul face revoluție pe față și e numit adiutant domnesc; altul înjură Domn și Doamnă prin pasquiluri pretinse satirice și e decorat cu medalia Bene-Merenti; altul ia pensie reversibilă de la monarhia ereditară, iar fiu său ce trăiește din această pensie bea la Paris în sănătatea Republicei Române; contra altuia se face cercetare criminală pentru cărăturile Warszawsky și el continuă a fi director de ministeriu în timpul întregei cercetări, împreună cu tovărășia de Chirițopoli cu cari populase prefecturile în predmetul lucrativelor afaceri! Țara vede, se zbate; însă colegiile electorale sunt falsificate deja prin introducerea în liste de alegători frauduloși: țara legală e în minoritate față cu țara cavalerilor de industrie.

Cum să se facă mai bine și la ce s-ar face? Milionul de oaspeți în hanul Americei dunărene își caută de afaceri și-i au în buzunar pe patrioții de industrie. A lor e țara cu d. Brătianu cu tot și lor le convine guvernul. La ce s-ar schimba? Pentru Terinte din Vaslui or Bucur din Breaza nu se schimbă un lucru atât de subțire precum e guvernul din Sybaris.

Din acest punct de vedere „Românul“ nu are decât dreptate dacă prin șirurile următoare se opune disoluțiunii Adunărilor și venirii unui alt guvern.

Care rege însă putut-a chema la guvern niște simpli indivizi? Și toți știu că fosta partită, ce se zicea conservatoare, nu mai esistă.

Mulți dintre bărbații cei eminenți din acea partită au părăsit-o. Fapt clar, pozitiv și de cea mai mare gravitate.

Puținii cari au mai rămas sunt divizați în ideile lor politice. Țara toată știe diviziunea ce s-a produs prin „Timpul“ chiar între dd. Lascar Catargi și Maiorescu.

D. Carp a spus în Cameră c-acea partită n-are o programă serioară, conservatoare și națională, ș-a expus națiunii programa dumisale.

Domnul Carp a rămas singur și partita în care era este fără programă și foarte strențuită.

Astfel dar pretinșii conservatori nu pot veni la guvern, pentru că nu mai sunt o partită.

Nu mai sunt o partită căci nu au o programă clară și cunoscută națiunii și Europei și sunt părăsiți de către mulți din bărbații cei emininți pe cari națiunea îi cunoaște.

Nu mai sunt conservatori, căci faptele au dovedit c-adevărații conservatori au fost și sunt membrii partitei liberale naționale.

Toate bune și frumoase. Să admitem că programul nostru e necunoscut, deși l-am spus și l-am rezumat de atâtea ori în două cuvinte.

Care e însă programul d-voastră, clar și cunoscut națiunii și Europei? Dacă al nostru e neclar și necunoscut, nu s-ar putea să vedem odată ceea ce numiți programul d-voastră? De atâția amar de ani tot vorbiți de existența unui program roșu, pe care nimeni în lume nu-l cunoaște, încât ar fi o adevărată binefacere pentru partidul d-voastră, pentru cititorii „Românului“, pentru națiune și — haiti, fie — pentru Europa dacă l-ați reproduce odată acel misterios program îngropat în negurile unui trecut de patruzeci de ani, îngropat în poeziile neogrecești ale lui Serurie și în traducerile din neogreacă ale d-lui C.A. Rosetti. Dați 'l pe față odată să vedem cari-i simbolul de credință a nouăi Bizanțe, dogmele patriotismului de industrie?

Nouă ne e necunoscut și credem că și țării întregi.

Dacă ar întreba însă cineva care e adevăratul program al partidului roșu am arăta că, afară de tendența generală de cumul, nepotism, păsuieli, diurne ș.a., momentan el cuprinde două puncte, a căror realizare, după cât se spune, se va încerca de către patrioți.

Întâiul punct al programei recente este răscumpărarea drumului de fier Cernavodă-Chiustenge. Se zice deocamdată că, afară de cumnatul d-lui C.A. Rosetti, celebrul d. Grant, atât prezidentul Camerei cât și cel al Senatului ar fi având o dragoste deosebită pentru acest proiect de răscumpărare. Compania Cernavodă-Chiustenge cerea 9 milioane pentru acest drum. În urma dragostei trinității bucureștene prețul s-a urcat la 17 milioane.

Al doilea punct al programei e milionul lui Aristid … Aristid al d-lui Grădișteanu. Cestiunea aceasta devine foarte spinoasă când cugetăm că d. Brătianu este la putere împreună cu ai săi, că o mulțime de oameni sunt în daraveri cu statul și că, la putere fiind dumnealor, oamenii, vrând-nevrând, cată să bage mâna 'n buzunar spre a împlini milionul subscripției naționale. Dacă roșii n-ar fi la putere, altceva. Dar așa subscripția seamănă mult a spoliație cu mâna armată.

Iată programul real până ce „Românul“ va binevoi a ne da pe cel ideal, după care pretinde că se mișcă coreligionarii lui politicii.

❦ SITUAȚIA ÎN RUSIA

[6 iunie 1881]

Guvernul rusesc face cunoscut că la 2 iunie încep dezbaterile asupra reducțiunei sumei de despăgubire ce au să mai plătească țăranii pentru pământurile lor. Cei doisprezece experți numiți spre acest scop sunt luați dintre țărani, din consiliele urbane, din nobilime și proprietari. Mulți susțin că aceasta nu e decât un mijloc paliativ față cu mizeria țăranilor ruși, dar în fine e un fel de început. În privința mișcărilor mai recente ale nihiliștilor, „Koelnische Zeitung“ primește din Petersburg interesante știri, care spun că

nihilismul este astăzi mai în floare decât oricând. Persecuțiunile în contra ovreilor s-au întâmplat într-un sezon foarte favorabil pentru anarhiști, deoarece primăvara agitatorul merge la țară, unde, ca țăran, fierar sau muncitor, face propagandă. Sărăcia amarnică a poporului este un ciment pentru propagandă și de aceea a reușit să împingă pe popor, pentru prima dată, într-o luptă fățișă. Numita foaie mai spune că nihiliștii au publicat nu una, ci două proclamațiuni. Lucrătorii, între cari propaganda află mai mulți aderenți, s-au împărțit în două uniuni, dintre cari cea de nord recunoaște autoritatea comitetului executiv, iar uniunea lucrătorilor de sud lucrează de capul ei. Se zice că Uniunea de sud a luat parte foarte activă la persecuțiile contra jidanilor. În Petersburg s-au fabricat cu intențiune proclamații falșe în numele țarului, cari au fost împrăștiate în sudul țării spre a ațâța mulțimea. În aceste hârtii se zicea ca țăranii să ocupe îndată locurile promise lor, căci țarul deocamdată nu poate face nimic, fiind ținut prins de nobili la Gacina.

❦

[7 iunie 1881]

Ieri s-a citit în Adunări mesajul regal prin care sesiunea Corpurilor legiuitoare se prelungește până la 15 iunie inclusiv. În ședința de ieri a Camerii, care a ținut numai o oră — delegații diferitelor comitete trebuind să lucreze în secțiuni — d. N. Gane a adresat o interpelare guvernului relativă la cele 10 milioane acordate de Constituantă capitalei Iași. D. Gane știe că mai multe tratări s-au urmat între reprezentanții consiliului comunal ieșean și guvern pentru a pune capăt diferendului; asemenea știe că un proiect de lege s-a subscris de cătră întreg Consiliul de Miniștri, prin care proiect se curma diferendul într-un mod definitiv; onor. interpelator știe apoi că M. Sa Regele a subscris mesajul de înaintare a acelui proiect, dându 'l în deliberarea Camerii. Astfel, d. Gane interpelează pe guvern și în special pe dd. miniștri de finanțe și interne cu scop să afle cari sunt cauzele cari întârziază înaintarea acelui proiect. Dezvoltarea acestei interpelări trebuie să se facă astăzi.

Informația noastră despre demisia d-lui ministru de război Slăniceanu se confirmă. Am arătat ieri deja atât punctele interpelării d-lui Grădișteanu cât și moțiunea de blam care trebuia neapărat să determine retragerea d-lui Slăniceanu. Incidentul a fost însă prea interesant pentru a nu reveni asupră-i și credem a nu putea face aceasta mai bine decât reproducând pasajele de fond din dezvoltarea interpelării d-lui Grădișteanu.

În privința școalei de aplicațiune interpelatorul constată că d. ministru a numit de pe acuma un director al acelei școale, înainte de termenul prevăzut de lege pentru deschiderea școalii și fără măcar să fi prevăzut în buget numirea directorului înainte de vreme. Al doilea punct al interpelării este privitor la un anunț publicat prin ziare în care se spune că fiind depus în Cameră un proiect de lege pentru cutare întreprindere, apoi (voteze-se sau nu proiectul) se și publică licitația pentru darea întreprinderii.

Punctul al treilea și cel scandalos este privitor la neregularitățile și abuzurile ce s-au făcut la Ministerul de Război cu contractele de furnituri ale oștirii. După cercetarea tuturor dosarelor interpelatorul s-a convins că procedarea generală urmată în Ministerul de Război mai cu toate contractele de întreprindere este aceasta:

Se face licitațiune, se adjudecă cutare întreprindere asupra cutării persoane în cutari condițiuni; licitațiunea se supune Consiliului de Miniștri, care o aprobă. Dar, imediat când este vorba de recepțiunea furniturei contractate, se ivește cazul următor: conform contractului și conform regulamentului Ministerului de Război, furniturile, oricari ar fi, trebuie să fie supuse unei comisiuni de examinare și, după art. 18 din regulament, dacă comisiunea zice că acele obiecte nu întrunesc condițiunile, regulamentul ordonă că trebuiesc timbrate ca respinse, pentru ca nu pe urmă să se poată prezenta la o altă concurență, la o altă furnitură. Ce se urmează însă? Se urmează într-un mod general faptul următor: Comisiunea constată că marfa, furniturile, nu este în condițiunile contractului, că ele trebuiesc respinse. În loc să se aplice timbrul conform regulamentului, petițiuni peste, petițiuni din partea diferiților antreprenori vin la minister și atunci începe o serie de aprețieri venind unele după altele din partea ministrului, care zice la unele: Având în vedere și considerând, să facem un scăzământ de … La altele: Având în vedere și considerând, să facem un scăzământ de…

Interpelatorul ilustrează apoi cu exemple, întemeiate pe acte din dosare, această procedură a ministerului. Este un contract de furnituri cari sunt respinse mai întâi; contracciul propune un aranjament cu scăzământ de 7 și jum. la sută; comisia opinează că furniturile trebuiesc respinse, totuși, adaogă comisia, ministrul, dacă voiește, le poate primi, însă numai cu un scăzământ de 40 la sută. D. ministru Slăniceanu, considerând urgența (acesta era calul de bătaie al ex-ministrului, în toate afacerile de acest fel, urgența), admite a se primi furniturile cu 20 la sută scăzământ. Contracciul, d. Rosenthal, se plânge, protestează, dar sfârșește prin a se mulțumi și așa. La predarea furniturilor însă contracciul începe iar să protesteze, să se plângă și să stăruie; în urma stăruințelor contracciului, d. ministru consimte, după trecere de timp, a mai scădea scăzământul de la 20 la sută, la care se învoise și contracciul, la 12 la sută. „Și cum s-au făcut, întreabă interpelatorul, aceste contractări, pertractări și subtractări? Cu consimțământul Consiliului de Miniștri? Supusu-s-a cazul în Consiliul de Miniștri?“ Nu. Toate acestea s-au făcut din propria și singura autoritate a d-lui ministru de război.

Iată acuma cum stă și afacerea furajului cailor din Dobrogea. D. ministru Slăniceanu, spre a vedea în ce condițiuni s-ar putea face acest furaj, se adresează mai întâi la administrația Domenielor Statului și totodată întreabă și pe șefii de corpuri din Dobrogea cam în ce condițiuni se poate face furajul acolo? Șefii de corpuri telegrafiază către ministru, încunoștiințându-l că se însărcinează ei să facă acest furaj cu preț de 90 bani de cal. Deși în aceste telegrame și raporturi ale șefilor de corpuri se arată prețul de 90 bani de cal, care preț da mai multe avantaje chiar corpurilor, fiindcă puteau face economii, căci acesta era prețul maxim, totuși d. ministru Slăniceanu decide ca să se pună în licitație furnitura furajului și, lucru curios, că, în referatul care-l face la Consiliul de Miniștri asupra aprobării licitațiunii, d. ministru Slăniceanu, nu zice nici un cuvânt de existența acestor raporturi! Se aprobă dar licitațiunea pe 1 leu și 12 bani de cal; dar se aprobă nu pe 5 trimestre, ci numai pe 3 trimestre și contractul se încheie în urma acestei licitațiuni pe 3 trimestre, conform hotărârii Consiliului de Miniștri. Expiră termenul. Raporturi din nou ale șefilor de corpuri, cari spun că se însărcinează dânșii cu furajul, fiindcă este o deosebire mare. Iată ce se găsește chiar în dosarele Ministerului de Război. La 1879 furajul n-a costat decât 89 de bani de cal și, de la 89 de bani cât a costat în 1879, acum se urcă la 1 leu și 12 bani de cal. Cer corpurile să facă ele aprovizionarea furajului și cu toate acestea, d. ministru Slăniceanu, fără avizul prealabil al Consiliului de Miniștri, din propria d-sale autoritate, fără o nouă licitațiune, prelungește contractul pe care-l avea încheiat cu d. Saniel Marcus, ginerele d-lui Rosenthal, același d. Rosenthal de care se vorbește mai sus.

Toate acestea sunt fapte pozitive, pe cari d. ministru Slăniceanu nu le putea contesta și nici n-a încercat să le contesteze, dosarele fiind de față. Senatul, credem, a fost prea indulgent cu d-sa votând moțiunea Grădișteanu: incorectitudinea vădită a d-lui ministru Slăniceanu, ca să întrebuințăm un eufemism, ar fi trebuit să-i atragă ceva mai mult decât un vot de blam.

❦

[9-10 iunie 1881]

Votul dureros al Senatului a lovit pe un ministru onest care desigur este vinovat numai fiindc-a comis marea greșală d' a urma corintele relei tradițiuni… Furniturile ce se primesc sunt totdeauna rele; ministrul onest este bănuit; moralitatea publică este greu lovită. („Românul“ de la 6 iunie 1881).

Nu vom face desigur considerații de filozofie morală cu redactorii „Românului“. Pentru d. C.A. Rosetti, ca și pentru breasla patrioților de industrie în genere, a capitaliza în zeci de mii de galbeni un vot al unei Adunări care n-a fost nici când lege, în pensie reversibilă, e ceva onest; a trăi de pomană din pensia monarhiei ereditare și a bea în sănătatea Republicei Române, e onest; a escrie, fiind la putere și având perceptorul la dispoziție, o subvenție națională de 1.000.000 franci, la care de voie, de nevoie oricine are deraveri cu fiscul, se vede silit să subscrie e lucru onest; a trece la ordinea zilei peste scabroase afaceri e onest; în fine — în special pentru onor. d. Slăniceanu — a face un scăzământ și mai mare decât cel propus de comisie e onest.

Judecând lucrurile atât de elastic cum obicinuiește ziarul guvernamental și numind oneste procederile cele mai incorecte și cari dau loc la bănuieli întemeiate, am ajunge a acoperi orice fapte cu fraza că oameni onești le-au comis împinși de un corinte nenorocit și că orice dezaprobare a lor e un vot dureros.

Serdaru, întemnițat la Odessa, ne scrie că el era un om onest. Tot ce făcuse era că împrumutase bani fără dobândă, pe care avea de gând să-i dea îndărăt mergându-i afacerile bine. Sunt sigur, zice acest om onest, că s-ar fi găsit și advocați și gazete liberale în România cari să-mi ia apărarea și să arate că ideile mi-a fost cele mai bune. La această îndreptare m-a împiedicat un locotenent de dorobanți, care m-a descoperit în Odessa.

Drumul de fier Cernavodă-Constanța costa 9 milioane. De când d-nii Grant, C.A. Rosetti și tovărășia au îndrăgit răscumpărarea acestui drum el costă 17 milioane, adică cu 8 milioane mai mult. E cam scumpă onestitatea d-lui C.A. Rosetti, dar când e vorba de opt milioane își arată arama.

D. C.A. Rosetti e desigur un om onest.

Dar onestitatea onor. d. Slăniceanu în special se mai dovedește și dintr-altceva.

Furajul în București costă pentru un cal 94 bani, în București unde, precum se știe, nu sunt fânețe în mijlocul orașului. În Dobrogea, țară foarte bogată în pășune, unde pasc sutele de mii de oi ale mocanilor, furajul costă 1 franc 12 bani de cal, conform contractului pe care onestul ministru l-a încheiat cu onor. Saniel Marcus, ginerele onor. Rosental, cel cu furniturile cari au atras votul de blam.

Dar mai iată un act, necunoscut Senatului, la care au participat toate onorabilitățile fostului cabinet.

Fabrica din Witten fusese amendată cu suma de 201.555 lei pentru nepredarea la timp a armelor contractate.

Consiliul de Miniștri, prezidat de d. Ioan Brătianu, face următoarea încheiere:

În ședința sa de astăzi, luni 12 ianuarie 1881, luând în deliberare referatul d-lui ministru de război no. 57 decide:

Art. 1. Se autoriză d. ministru de război a restitui fabricei de arme din Witten suma de lei 201.555 cu care se amendase pentru nepredarea la timp a armelor contractate cu Ministerul de Război.

Art. 2. În cursul exercițiului anului 1880-1881 se va restitui acelei fabrici suma de lei 90.000 de cari dispune administrația războiului; iar restul de 111.555 lei se va restitui după punerea în aplicare a bugetului pe anul 1881-1882.

Semnați: I. Brătianu, Dabija, D. Giani, Slăniceanu, B. Conta, B. Boerescu.

Cum și de ce s-a restituit această amendă, luată în mod regular pentru întârziere, nu știm. După a noastră părere însă votul dureros al Senatului ar fi putut lovi și pe alți miniștri onești, fiindc-au comis marea greșeală de-a urmări corintele relei tradițiuni. În afacerile Rosental și Saniel Marcus d. general Slăniceanu a uitat, se vede, că cineva nu face în România asemenea lucruri singur. Dacă d-sa s-ar fi informat de mai nainte cu ce anume elemente are a calcula în majoritatea Parlamentului și pe cine are a atrage și interesa în afaceri de soiul acesta, îl asigurăm că onor. Senat ar fi trecut peste interpelarea din urmă ca peste-o cestiune de regulament, la ordinea zilei pur și simplu, precum a mai trecut în alt timp peste scabroasele afaceri de pe cari mucenicul ridicase cu neprihănita sa mână un colțuleț al vălului. După trista experiență pe care a făcut-o i-am recomanda ca, în retragerea sa involuntară, să cultiveze mai intime legături de prieteșug cu d-nii C.A. Rosetti, Carada, Costinescu, oțeliți în luptele pentru patrie și pentru țâțele bugetare. De la acești trei crai de la răsărit, de la acești magi filozofi atât de abili în arta pietrei filozofale, în arta de-a preface patru clase primare, poezii neogrecești și un curs de violoncel în sute de mii de franci, naivul ex-ministru va deprinde cunoștința lumii și cum trebuie să se poarte cineva pentru ca, cu afaceri și mai gogonate în spinare, să scape de neplăcerea voturilor de blam.

❦

[9-10 iunie 1881]

În numărul trecut am publicat un articol intitulat Răscumpărarea liniei Cernavodă-Chiustinge. Observăm că acest articol e traducerea unei mici broșure ce a apărut în limba franceză și care se datorește penei unui bărbat special și cu totul competent în materie, din care cauză atragem atenția senatorilor și deputaților asupră-i. Ar fi bine de ex. dacă, abstracție făcând de orice alte considerații, s-ar repeta votul dureros și în fața răscumpărării unei linii ce mai alaltăieri costa 9 milioane și acum costă ca din senin 17 milioane.

❦

[10 iunie 1881]

Fără a avea darul unei mari prevederi, am spus că ministerul Dumitru Brătianu va fi de scurtă și neînsemnată dăinuire. Neînsemnat prin compunere, nedistingându-se prin vederi politice nouă sau fertile, înjghebat din aceleași elemente aproape pe cari viziriatul lui Aristid al d-lui Grădișteanu le uzase în treizeci și opt de compuneri și recompuneri, cabinetul nu avea nici amici, nici adversari. El plutea ca frunza pe apă pe valurile apetiturilor ascunse a oamenilor de afaceri ale partidului, fără ocrotire la furtunele ambițiilor acelei aristocrații novissime de vânători de minister a căror necunoștință de afacerile țării și nepăsare de binele public nu află pereche decât în setea neînfrânată de a-și lustrui o zi neînsemnata lor personalitate în razele marilor demnități ale statului.

D. Dumitru Brătianu au avut nepilduita sinceritate de-a spune că în țara aceasta nu mai există oameni onești, de-a amenința pe cei răi cu temnița, pe cei rău nărăviți cu carantina. D-sa, care părea a-și fi făcut o misiune din esterminarea relelor, cade acum. Cine rămâne în locu-i? Neapărat cei ce după a sa opinie merită temnița și carantina. Nu noi o zicem aceasta; d. Dumitru Brătianu, acel care după expresia „Românului“ nu s-a îndoit niciodată că în ideile liberale e mântuirea României, acel om care a rămas pururea fidel drapelului său, acela, nu altul, a confirmat despre partidul demagogic ceea ce noi zicem și repetăm de un șir de ani încoace.

Și oare nu e natural aceasta? Poate un partid demagogic să fie altceva decât esploatatorul intereselor publice?

Mulțimea asta de oameni fără învățătură de carte și fără avere, care nu se poate ocupa cu nici o meserie productivă și care și-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoțul ei de fraze altfel decât oricare precupeț? Precupețul cată să ia din bunurile reale ce le debitează câștigul cel mai mare posibil; negustorii de principii și de vorbe privesc interesele publice ca obiecte ale câștigului lor zilnic și vor căuta să scoață din debitarea lor oricât de mult. Ce minune dar că demagogia română vede, ca oricare altă demagogie, un mijloc de îmbogățire și de bun trai în politică, ce minune iar dacă, neînfrânată de nici un control de sus, de nici unul de jos, își râde de neputincioasele amenințări cu umbra ori cu carantina ale unui Dumitru Brătianu și, la ocazie, îi arată ușa?

Și cu ce amară ironie i-o arată? Aceluiași ministru care a intrat în prosceniul politic cu protestațiuni de moralitate îi aruncă în față furniturile Goldental și furajul Saniel Marcus cine? Același orator care-a propus trecerea pur și simplu la ordinea zilei peste un scandal și mai mare decât acesta, peste scabroasele afaceri de pe cari mâinile neprihănite ale mucenicului ridicaseră un colțuleț al vălului.

Și-n ce chip s-a dat prezidentului Consiliului concediul involuntar? D. Grădișteanu i-a dat ieri în Senat a înțelege că serviciile aduse țării pe malurile Bosforului, în molaticul și ademenitorul Bizanț, sunt mult mai apreciabile decât cele problematice, aduse de pe ingratul fotoliu de ministru.

Și să nu se crează că suficiența membrilor majorității se mărginește la atâta. Nu.

Deodată cu dezaprobarea cabinetului acestuia, d. Petre Grădișteanu și-a permis a pretinde de la Coroană ca pe d. Ioan Brătianu să-l cheme la prezidenția Consiliului. Noi știm, și cu noi oricine, că singurul chip în care Coroana, această putere a statului, se poate consulta cu Corpurile legiuitoare, o altă putere, este adresându-se la prezidenții acestor Corpuri și cerându-le opinia. Ca un singur deputat sau un singur senator să se improvizeze de la sine în reprezentant al majorității, ceea ce prezidentul Camerei se consideră a fi, și să se improvizeze în așa calitate în fața Coroanei, în public, este o procedere a cărei cuviință socială, nevorbind de ilegitimitatea ei, trece dincolo de marginile unei aprecieri serioase și reci. Naturile fericite ar râde, cele mai puțin vesele se indignează.

Dar atunci de ce nu se propune acest unic reprezentant al majorității totodată ca ministru prezident la esterne în locul d-lui Dumitru Brătianu? Fără îndoială lumea diplomatică, domni și doamne, s-ar grăbi a-i vizita prânzurile și seratele. Aceasta se cuvenea s-o facă, iar nu să propuie pe altcineva Coroanei.

Ce 'nsemnează această manieră de-a ignora orice margini puse de cuviință și de legi? Dacă sub Carol îngăduitorul se pot multe, nu trebuie să uităm că îngăduința este o calitate pasivă și că ea nu ne poate da măsura suficienței cu care cineva poate abuza de ea.

O altă necuviință parlamentară e purtarea d-lui Dumitru Ghica ca prezident al Senatului.

D-sa poate foarte bine să se intereseze în cestiunea răscumpărării liniei Cernavodă-Chiustenge; aceasta e obiceiul pământului. Dar asta nu-l oprește ca, de ochii lumii, să păzească cel puțin formele esterioare ale unei discuții parlamentare posibile.

E regula generală că un Corp legiuitor nu poate discuta nimic pe cât timp pe banca ministerială nu este măcar un singur reprezentant al cabinetului. Cu drept cuvânt. Puterea legiuitoare nu poate dispune fără ca cea executivă să se 'nvoiască cu dispozițiile ei, de vreme ce aceasta a răsărit din cea dendâi. Cu cât mai puțin se poate întâmpla aceasta când ministrul declară că s-a retras cabinetul și că nu ia răspundere nici pentru proiectele pe cari le-ar vota Senatul, nici pentru moțiunile lui. Și care ministru o declară aceasta? Cel mai interesant, al lucrărilor publice, care are și el o vorbă de zis în proiectul Cernavodă-Chiustenge ce interesează apetiturile d-lor Dim. Ghica, C.A. Rosetti, Grădișteanu ș.a.

Așadar cameleonul politic care, de astă dată ca partizan al d-lui C.A. Rosetti, prezidează Senatul ar face bine să nu mai acorde cuvântul pentru ca amicul său, d. Grădișteanu, să primejduiască cu propunerile d-sale, făcute în afară de toate uzurile parlamentare, puțină vază pe care pro forma măcar mai trebuie s-o păstreze un Corp legiuitor. Se poate ca prezidentul universal al tuturor societăților din lumea sub- și suprasolară să ne răspunză și nouă că un om atât de versat întru ale prezidențiilor nu are nevoie de lecții în materia aceasta. În adevăr, în nici o materie din lume nu se cade ca cineva să-și pună mintea cu oamenii în cari nimic nu mai e de dres.

Dar o facem pentru a aproba opoziția, care a părăsit Senatul îndată ce prezidentul a mai dat cuvântul d-lui Grădișteanu în contra tuturor uzurilor parlamentare, prefăcând acest Corp într-un convent care discută, în afară de guvern, până și prerogativele Coroanei.

Nu doar că am spera cumcă prin păzirea formelor parlamentare linia mai sus numită nu se va răscumpăra. Din contra. Ministerul viitor merită de pe acum numele de cabinetul Cernavodă-Chiustenge și-l va justifica.

Dar graba cu care oamenii de afaceri din Parlament urmăresc diferența de opt milioane cu apetituri străine de răscumpărarea propriu zisă, graba aceasta e un semn de lipsă de pudoare care ne dovedește că, corupția din țară au ajuns la gradul cinismului, la gradul de-a se considera pe ea însăși ca un merit.

❦

[11 iunie 1881]

Cabinetul Cernavodă-Chiustenge s-a format deja. Prezidenția Consiliului, conferită d-lui Ion Brătianu, asigură succesul acestei afaceri. Lucrul fiind de astă dată foarte gingaș și bătându-se prea mulți patrioți pe împărțeala diferenței de opt milioane, d. C.A. Rosetti, reversibilul, onestul, sincerul, patriotul, se vede dator a intra asemenea în cabinet pentru a stâmpăra turma nemulțumiților.

Dacă ministeriul Dumitru Brătianu nu întâmpina nici simpatii nici antipatii, noul cabinet Ion Brătianu e de natură a trezi cea mai adâncă neplăcere a țării. Venit la putere numai în vederea unui gheșeft, neavând nici o țintă serioasă în afară ori înlăuntru, compus, c-o neînsemnată escepție, din persoane cari au avut ocazie de a-și dovedi universala lor incapacitate pe terenul vieții publice, acest cabinet e un ragout, putrificat de mult în părțile lui și încălzit pentru a se putea fierbe în el și stârvul unor alte scabroase afaceri.

Aristid al d-lui Grădișteanu, după turc și pistolul, după un Cato de așa mutră și Aristidul corespunzător, primește din nou să acopere cu mantaua sa degetele lungi ale partizanilor și apucăturile lor.

Despre fostul președinte al Camerei, actualul ministru de interne, țara are o opinie formată de mult. Stigmatizat cu epitetul de „hidoasă pocitură“ de către cel mai mare scriitor al României, numit „geniul rău“ de către chiar ai săi, acest vlăstar vițios și … onest al rădăcinilor fanariotice din țară e o garanție îndestul că signatura noului cabinet și a activității lui politice va fi vițiul și cinica malonestitate.

Introducătorii lui Stroussberg, patronii afacerilor Warszawski-Mihălescu, rectificatorii în minus ai hotarelor noastre, precupeții oștirii, împământenitorii străinilor, galopinii răscumpărărilor ce ne pot promite pe viitor decât ceea ce au făcut în trecut? Noi Stroussbergi vor răsări din pământ, cine știe ce precupeție de hotare ne mai așteaptă, cine știe ce răscumpărări, ce întreprinderi patriotice, ce risipă și ce mizerie?

Obicinuiți a vedea curgând din acest izvor toate relele câte s-au grămădit pe poporul acesta de douăzeci de ani încoace, așteptăm scoaterea la mezat a tuturor intereselor publice a României și adjudecarea lor asupra a tot ce țara are mai corupt și mai ignorant. Am spus că România a devenit, în urma domniei roșilor, o mlaștină în care se scurge tot ce e material și moral putred în câteșipatru unghiurile lumii. Cabinetul C.A. Rosetti este eflorescența acestei mlaștini, „hidoasa pocitură“ e bobocul ce stă să înflorească din mijlocul foilor unei plante ce nu poate răsări decât din putrefacțiune. Țara legală era deja pe cale de-a fi asfixiată prin guvernarea roșie; asfixia se va consuma de-acuma înainte și mai repede și țara va deveni o moștenire definitivă și inalienabilă a cavalerilor de industrie și a naturelor catilinare.

Cât despre cestiunea Dunării, compromisă deja sub cabinetul Brătianu-Boerescu, ea se va îmbolnăvi și mai rău sub Brătianu-Rosetti. Spre a-i da o soluțiune conformă cu promisiunile făcute vin la minister în ajunul vacanțelor Parlamentului pentru ca, în timpul sezonului mort, s-o decidă pe cale diplomatică fără a consulta Parlamentul. Acesta, adunat la toamnă, se va trezi în fața unui fait accompli și se va mulcomi prin izvoare bugetare. Aceasta e calea pe care s-a introdus Stroussberg; tot pe aceasta va veni precupețirea Dunării.

❦

[12 iunie 1881]

Noul minister a citit ieri în Corpurile legiuitoare programa sa, de I.C. Brătianu în Senat și d. C.A. Rosetti în Cameră. Iată acea programă:

Guvernul care se prezentă astăzi dv. vă este dinainte cunoscut. Vederile noastre ale tuturor sunt acelea cari, în anii din urmă, au inspirat lucrările majorității reprezentațiunii naționale. Nu credem dar necesar să vă aducem un program.

Vom continua opera începută împreună cu dv., a întăririi statului român și a dezvoltării economice a țării. Mai cu osebire ne vom sili să introducem în toate ramurele servicielor publice îmbunătățirile reclamate, ca astfel autoritatea publică, printr-o strictă aplicare a legilor, să ocrotească deopotrivă și cu nepărtinire interesele legitime ale tuturor.

Deplina armonie de idei a membrilor guvernului vă este o garanție că vom mănține în lucrările noastre o absolută unitate de acțiune. Dându-vă această asigurare, vă cerem, d-lor, concursul dv. spre a putea utiliza cele din urmă zile ale prezentei sesiuni.

Mai multe incidente s-au petrecut ieri în Cameră după citirea programei ministeriale. Cel mai însemnat dintre acestea este alegerea noului prezident al Adunării. D. P. Buescu, considerând că fotoliul prezidenției Adunării nu poate rămâne vacant, mai cu seamă în ajunul închiderii sesiunii, propune să se proceadă imediat la alegerea prezidentului. După o consultare de câteva minute se procede la alegere și rezultatul votului este acesta: 70 votanți, 8 bile albe, 61 voturi pentru d. D. Brătianu, 1 vot pentru d. Chițu (d. Chițu votase). D. Dum. Brătianu, ocupând fotoliul prezidențial, ține următoarea cuvântare, pe cât de duioasă atât de naivă, care arată, adânca și legitima d-sale mâhnire pentru maltratările ce a trebuit să sufere zilele acestea:

D-lor deputați, balotat, împins, respins de valurile unei mări agitate, iată-mă aruncat pe fotoliul prezidenției. Facă cerul ca nouă furtuni să nu se mai ridice ca să mă azvârle, fără a fi putut face nici bine, nici rău, și de pe această stâncă cu strigătul: Nu mai merge! Mai mult nu pot să vă zic; mi-e teamă să nu-mi scape vreun cuvânt care, slabi cum suntem, să mai adaoge la slăbiciunea noastră.

Pentru aceleași motive n-am anunțat eu însumi Corpurilor legiuitoare demisiunea ministeriului ce am prezidat; căci mi se spusese că eram amenințat să mi se dea un vot de blam și mi-a fost teamă că, în aprinderea de care aș fi putut fi cuprins, fără voie-mi, să apuc înainte și să deviu eu acuzatorul.

D-lor deputați, vă mulțumesc din inimă și vă felicit de alegerea ce ați făcut în persoana mea. Vă mulțumesc pentru că mi-ați făcut onoarea să mă credeți capabil de a garanta imparțialitatea în dezbaterile și lucrările noastre. (Aplauze).

Vă felicit pentru că ați manifestat această voință și cutez a zice că nu v-ați înșelat dându-mi sufrajele dv. Puteți fi siguri că nu voi căuta nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, nici în jos. Voi căuta totdeauna drept înainte, căci astfel sunt făcut; și nimeni, nimic nu mă va putea face să mă schimb, pentru că eu însumi n-aș putea reuși a-mi schimba natura. (Aplauze).

D-lor deputați, să nu ne facem iluziuni; situațiunea este foarte gravă, pericolul este mare și este cu atât mai mare că el vine de la noi înșine, de la reprezentațiunea națională. Un om însemnat, și care nu este amestecat în luptele noastre, îmi zicea, sunt două zile: „Ce faceți? Nu vă gândiți că prin neînțelegerile voastre nejustificabile pierdeți frumosul capital, tot creditul de care ne bucurăm astăzi: faceți pe Europa să crează că marile fapte ce am săvârșit nu sunt decât un joc al norocului și că, îndată ce am devenit stăpâni pe destinele noastre am arătat că nu suntem decât un putrigai care se macină și se preface el singur în țărână?“ Nu o ascund; cele petrecute în zilele acestea m-au făcut să sufăr mult; sufăr și voi suferi toată viața mea. Nu credeți că pentru aceasta voi lua lumea în cap și-mi voi părăsi țara; din contra, singura mângâiere la durerea mea este că zvârcoliturile din zilele trecute m-au făcut să simț mai mult trebuința și datoria ce am de a rămâne în mijlocul dv. Voi căuta să uit sau cel puțin să năbușesc în mine resimțimintele mele și voi da tot concursul meu celor ce vor lucra pentru binele și întărirea țării noastre. Voi ști să-mi fac datoria chiar cu prețul vieții mele, căci ea aparține țării care mi-a dat-o. (Aplauze).

Încă o dată, să nu pierdem un minut; să ne aplicăm cu tot dinadinsul a ne da bine seamă de gravitatea situațiunii și de ceea ce avem să facem și să ne punem cu toții, cu seriozitate, cu bărbăție, pe lucru, românește; căci de vom continua a ne învârti în loc, a ne mina și a ne sfâșia unii pe alții, desigur vom cădea, vom cădea mai curând decât ne-am rădicat și căderea noastră va fi ireparabilă, va fi o cădere rușinoasă. (Aplauze).

Acestea sunt cuvintele, în adevăr dureroase, pe cari bătrânul liberal, d. Dum. Brătianu, a crezut de cuviință, spre a-și scoate puțin focul, să le pronunțe ocupând fotoliul ce i-l confereau aceia ce în zilele din urmă îl maltrataseră într-un chip atât de neomenos. D. Dum. Brătianu nu a putut avea tăria de caracter să refuze acest fotoliu, această fisă de consolație; este o consecință a caracterului d-sale, prea sincer, prea slab și prea naiv, care trebuia să-i facă aceea ce se numește (să ni se permită cuvântul puțin cam trivial) o „giurgină“ în mijlocul atâtor tacâmuri de „patrioți“ înfierbântați de perspectiva unei strălucite afaceri cum este răscumpărarea Cernavodă-Chiustengea, la a cărei realizare d. Dum. Brătianu ar fi voit să se opună ca prezident de consiliu. Pe „stânca prezidențială unde este azvârlit“, d. Dum. Brătianu nu va avea cel puțin să sufere decât luări peste picior, așa, din când în când, cărora le-a făcut ruptura chiar ieri d. C.A. Rosetti. Răspunzând, ca ministru de interne, la o interpelare a d-lui Maniu în privința unui scandal administrativ de la Dorohoi, d. C.A. Rosetti „aduce laude guvernului ilustrului domn Dumitru Brătianu“. Mâine poimâine un secretar spiritual și iubitor de farse, de ex. d. Poroineanu, îl va gâdila pe ilustrul domn cu un pai pe la ureche, ca să-l facă a se apăra de muște, pentru petrecerea confraților liberali.

•

Senatul s-a ocupat ieri cu proiecte de lege de o importanță secundară. Camera a dat un vot nul, din cauza nesuficienții numărului deputaților, asupra proiectului de lege privitor la înființarea de docuri și magazii de întrepozit, readus de la Senat cu mici modificări.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[12 iunie 1881]

Moțiunea votată la 4 iunie în Senat căreia i-a căzut jertfă d. Slăniceanu ar fi trebuit să se întinză și asupra altor miniștri de război, precum și asupra altor cabinete prezidate de d. Ioan Brătianu în cele patruzeci de combinațiuni de până acum.

Votul dureros prin care s-a lovit, după opinia „Românului“, un ministru onest ar fi trebuit să lovească și pe alți miniștri tot onești, cari de la 1877 încoace au fost în fruntea administrației războiului.

Iată dar un șir întreg de furnituri cari cad sub categoria celei lovite dureros de Senat și pe cari le recomandăm Adunărilor și sub cabinetul Cernavodă-Chiustenge.

1. În anul 1877, aprilie 16, s-a contractat cu antreprenorul Stockfisch 10.000 perechi cizme. S-au primit numărul de 4093 cu scăzământ de 2 lei sau 8186 lei din valoarea contractului de 140.000 lei.

2. Tot în anul 1877 s-a încheiat contractul cu Littmann pentru capele, cari s-au primit cu un scăzământ de 76 bani una sau în total un scăzământ de 3020 lei și 25 bani din valoarea contractului de 10.067 lei, 50 bani.

3. În august 1877 s-a contractat cu Em. Rosenthal 15.000 saci de pânză cari s-au primit cu un scăzământ de 5 bani de fiecare sau 750 lei din valoarea contractului de 10.200 lei.

4. În septemvrie 1877 s-au contractat cu, Mendel și Gottlieb 20.000 perechi cizme din cari s-au primit 6000 cu scăzământ de doi lei perechea și 8000 scăzute cu 3 lei perechea sau în total scăzământ de 36.000 lei din valoarea contractului de 278.000 lei.

5. În septemvrie 1877 s-a comandat (fără contract) lui M. Littmann 100 corturi ofițerești și s-au primit cu un scăzământ de 330 lei din valoarea de 11.000 lei.

6. În decemvrie 1877 s-a contractat cu Löw 10.000 ițari, 10.000 mantale de dorobanți, 6000 metri postav castaniu, 8000 metri postav ser și 5000 pături de cai. Toate acestea s-au primit în aprilie 1878 cu un scăzământ de 13.300 lei din valoarea contractului de 581.820 lei.

7. La 22 decemvrie 1877 s-a contractat cu Em. Rosental 1662 metri postav roșu, 344.786 nasturi cari s-au primit cu un scăzământ de 50 bani la metru de postav roșu sau 831 lei din valoarea contractului de 33.028 lei 30 bani.

8. În mai 1877 s-au contractat cu d. Alcaz efecte în valoarea de 499.940 lei și i s-a făcut un scăzământ de 6720 lei 10 bani.

9. În august 1879 s-a contractat cu Rosenthal pânză cenușie și civită în valoare de 55.302 lei 78 bani și i s-a făcut un zăcământ de 2105 lei.

10. Tot în august 1879 s-au contractat cu Löw postavuri colorate în valoare de 38.146 lei 98 bani și i s-a redus cu 992 lei 72 bani.

11. În ianuarie 1880 s-a contractat cu Tausig 12.200 bluze în valoare totală de 73.950 lei și s-a redus cu 8169 lei 20 bani.

12. În noiemvrie 1879 s-au contractat cu d. Alcaz postavuri, efecte etc. în valoare de 757.187 lei 75 bani. La predare, unele obiecte neîndeplinind condițiile contractului li s-au respins de comisie primirea lor. Cu toate acestea efectele au fost primite fără reducere.

❦

[13 iunie 1881]

E comedie? E adevăr? Iată întrebarea ce și-o pune toată lumea în fața evenimentelor parlamentare. D. Dumitru Brătianu este el sincer în alocuțiunile lui, crede în adevăr că e cu putință de-a corige pe roșii prin discursuri energice aruncate din când în când în public sau e o păpușă cu un resort foarte simplu pe care roșii și-l pun în cap pentru a-l lua peste picior și a-și bate joc de un om bătrân?

Discursul scurt și caracteristic cu care d. Dumitru Brătianu și-a inaugurat suirea pe scaunul prezidențial al Adunării deputaților merită a fi relevat din acest îndoit punct de vedere.

Facă cerul ca nouă furtuni să nu se mai ridice, ca să mă asvârle făr' a fi putut face nici bine, nici rău și de pe această stâncă, cu strigătul: Nu mai merge.

Mai mult nu pot să vă zic: mi-e teamă să nu-mi scape vreun cuvânt care, slabi cum suntem, să mai adaoge la slăbiciunea noastră.

Evident că aci e vorba de slăbiciunea partidului roșu, a cărui rămânere la putere sau cădere atârnă de un cuvânt pe care cei cunoscători de taine ar putea să-l scape, căci d. Dumitru Brătianu urmează astfel:

Pentru aceleași motive (pentru a nu adăoga slăbiciunea) n-am anunțat eu însumi Corpurilor legiuitoare demisiunea ministeriului ce am prezidat; căci mi se spusese că eram amenințat de un vot de blam și mi-a fost teamă că, în aprinderea de care aș fi putut fi cuprins, să apuc înainte și să deviu eu acuzatorul.

Va să zică d. Dumitru Brătianu, departe de a fi meritat vreun vot de blam (părere ce-o împărtășim și noi de vreme ce nu știm nici pentru ce a venit, nici pentru ce s-a dus), dacă apuca înainte, ar fi devenit acuzatorul majorității. Se știe că acuzarea sa în esență este că nu mai există oameni onești în țară și în Parlament, că hoții merită pușcăria, precupeții intereselor publice carantina.

Să nu ne facem iluziuni, continuă bătrânul politician, situațiunea este foarte gravă, pericolul este mare și este cu atât mai mare că el vine de la noi înșine, de la reprezentațiunea națională.

Așadar această Adunare a pus țara într-o situație foarte gravă, într-un mare pericol. Fără a cunoaște acest pericol, lăsăm tot pe vorbitor să-l caracterizeze:

… faceți pe Europa să crează că marile fapte ce am săvârșit nu sunt decât un joc al norocului și că, îndată ce-am devenit stăpâni pe destinele noastre, am arătat că nu suntem decât un putrigai care se macină și se preface el însuși în țărână.

… Căderea noastră va fi ireparabilă, va fi o cădere rușinoasă.

Am vorbit atât de mult de partidul roșu și de individualitățile cari-l compun încât mărturisim că uneori simțim că ne-a sleit dicționarul și nu mai aflăm expresii cari să 'nsemneze într-un chip nou corpuțiunea adâncă care s-a 'nrădăcinat în acest partid. Ostenește în adevăr cineva descriind tot aceleași naturi californiane cari consideră avutul public și interesele țării ca pe o mină bună de exploatat.

Cu totul alta e considerația ce ni se impune acum. Neamaimirându-ne de-a vedea reîmprospătându-se regimul Mihălescu-Warszawsky cu toate atrocitățile lui, cum nu ne-am mira dacă am vedea pușcăria devenind Parlament și Parlamentul pușcărie, așteptăm o îndreptare nu de la admonițiunile și plângerile d-lui D. Brătianu, ci de la natura lucrurilor. Nu e în natura lucrurilor ca un sistem în care specula intereselor publice e principiu de guvernământ să se poată perpetua. Putregaiul de care vorbește prezidentul Camerei se macină în adevăr și se preface singur în țărână. E o iluzie a crede că ceea ce e putred, pe deplin putred, se mai poate sanifica. De-aceea, auzind că mucenicul afacerilor Warszawsky a redevenit director la Interne sub reversibilul domn C.A. Rosetti, am avut cuvânt a zice că acest guvern, pretins nou, e putrificat de mult în toate părțile lui și nu ne-am mirat văzând pe fratele ministrului-prezident confirmând zisele noastre de la înălțimea fotoliului de prezident al Adunării.

Altăceva ne preocupă. D. Dumitru Brătianu vorbește de o situație grea creată țării, de un mare pericol în care ea plutește, cu atât mai mare cu cât el vine de la … reprezentațiunea națională.

Care este acest pericol? Poate crede cineva că putregaiele, că hoții maturi pentru pușcărie și speculanții buni de carantină pot schimba situația gravă și pot abate pericolul cel mare ce ne amenință? Desigur nu.

Dacă d. Dumitru Brătianu este în adevăr ceea ce se pretinde, dacă „caută drept înainte și este astfel făcut că nimeni, nimic nu-l poate schimba“ atunci e de datoria sa să vorbească, să spună în ce consistă acea situație grea, acel pericol.

Altmintrelea nu suntem deloc dispuși de a-l lua la serios. E adevărat că partidul său propriu și-a bătut joc de el, chemându-l din Constantinopol spre a-l pune în frunte și amenințându-l apoi, fără nici o cauză parlamentară, cu un vot de blam pe care d-sa l-a evitat; e prea adevărat că d-sa i-a amenințat cu pușcăria și carantina, dar toate acestea n-ar ridica evenimentelor caracterul lor comic. Permită-ne a rămânea în terminologia sa proprie și a-i spune că protestațiunile sale de moralitate, cari nu sunt destul de puternice pentru a-l face să vorbească, seamănă mult cu purtarea bisericoasă și actele de caritate ale unei „gazde de hoți“ carele, cu tot disprețul ce-l afectează pentru protejații săi, nu se rușinează de-a se pune în fruntea lor și de-a-i acoperi cu vaza sa politică.

De astă dată să nu ni se zică că exagerăm. Epitetele cu cari se gratifică roșii în familie, titlurile de hoți, speculanți ai intereselor publice, putrigai cu cari se onorează între ei dau desigur drept unei foi opoziționale de a le întrebuința asemenea și justifică întrebuințarea lor în trecut.

Vorba e că, dacă aceste adevăruri se zic odată, ele să nu fie zise fără nici un folos și fără un rezultat binefăcător.

❦

[13 iunie 1881]

Am dat seamă la timpul cuvenit despre mișcarea alegătorilor români din Transilvania și Țara Ungurească în fața alegerilor încurânde pentru Dieta (Camera) din Pesta. Se știe că, în privirea atitudinii românilor, conferența din Sibiu a hotărât ca cei din Transilvania să se abțină de la alegeri, de vreme ce țara stă sub regimul unei legi electorale escepționale, iar românii din Țara Ungurească și din Banat să ia parte la ele, de vreme ce dincolo de Munții Apuseni ai Ardealului legea electorală în vigoare e cea comună ungurească. În urmarea acestei hotărâri, mișcarea electorală în banatul Temișorii și în fosta graniță militară e vie. Alegătorii din Lugoș au propus candidatura d-lui Alexandru Mocioni de Foen.

Acest bărbat politic, cunoscut pentru înalta sa onorabilitate, a declinat însă deocamdată această onoare, întemeiat pe convingerea că o tranzacțiune cu ungurii e pentru moment imposibilă. Punctul său de vedere, dovedind o cugetare vastă și adâncă asupra întregei dezvoltări a Ungariei, merită a fi comunicat cititorilor noștri. Mocioni e convins că exigențele unui stat modern, economicește neatârnat, onest administrat, c-o justiție incoruptibilă este cu totul incompatibil cu idealul unui stat național, esclusiv unguresc, precum îl urmăresc politicianii maghiari. Sau urmăriți, zice el, realizarea unui stat național, dar n-o puteți face decât în socoteala bunei administrații și a justiției, ba în socoteala neatârnării patrii chiar, sau voiți un stat economicește neatârnat, bine administrat, moral, și atunci cată să-l voiți poliglot, precum e prin natura lui. Fiind însă că e peste putință de a face pe unguri accesibili la convingerea prin argumente logice, Mocioni e de părere că logica irezistibilă a faptelor îi va sili pe maghiari să se convingă de solidaritatea naturală ce esistă între interesele române și cele maghiare. Pentru momentul acestei constrângeri prin logica faptelor Mocioni își rezervă onoarea de a fi ales și de-a lua parte la tranzacțiuni serioase, cari atunci vor fi cu putință.

Lăsând să urmeze textul alocațiunii d-lui Mocioni, putem felicita pe românii bănățeni că au între ei un bărbat c-o atât de înaltă cultură și așa de largi vederi, chiar dacă facem abstracție de la atitudinea sa politică.

❦

[14 iunie 1881]

Dacă între furnizorii Ministerului de Război precumpănesc elementele semitice Mendel, Gottleib, Goldental, Saniel Marcus, Litman, Low, la administrația căilor ferate întâmpinăm, pe lângă Mărgăritești, alte elemente etnice interesante. Publicăm mai la vale denunțarea unei nouă afaceri, puse la cale de d. Fălcoianu, dacă nu pentru altceva măcar pentru a dovedi că guvernul roșu, cu toate disidențele lui, e omogen în privirea manipulării banului public și că există o mare trăsătură de unitate în tot partidul, începând de la pensia reversibilă conferită d-lui C.A. Rosetti pentru panglicărie politică și terminând cu furnituri de unelte de drum de fier conferite doftorilor de dinți. Vivant sequentia!

❦

[15-16 iunie 1881]

Cabinetul no. 40, venind la putere, a declarat prin gura șefilor lui că nu are nevoie de nici un program, căci acesta e cunoscut demult, de la Anadan babadan cum ar zice povestea vorbei. Pricepem foarte bine ca șefii partidului roșu să se sfiască a veni c-un program, căci unul asemenea, dacă nu consistă din fraze banale și din generalități deșerte, obligă pe cei ce-l pun înainte la un sistem politic și un sistem e totdeuna contrariu politicei de expediente și de gheșefturi proprie partidului apetiturilor. Punctul comun care-i unește pe roșii, nervul comun de viață nu sunt principiile, pe cari nici le au, nici le-au expus vreodată, ci apetiturile. Din momentul în care se găsește un obiect comun acestor apetituri, un folos bănesc oarecare ce se poate împărți, roșii sunt indisolubili; îndată ce obiectele ce aprind apetituri se împuținează sau dispar începe iar dihonia între patrioți.

După atâtea zvârcoliri, cari datează de la deschiderea Parlamentului, vedem deodată că la finele sesiunii se votează mari și importante proiecte cu iuțeala drumului de fier. Ambițioșii de ieri au redevenit simpli votatori; „sus băieți, jos băieți“! iată parola zilei. De ce asta? Pentru că e grasă coada sesiunii, pentru că Cernavodă-Chiustenge cu diferența de opt milioane e la mijloc, iar cointeresatul la aceste afaceri, onor. C.A. Rosetti, e ministru de interne, ceea ce ne-ar fi făcut a aștepta ca cumnatu-său să fie la Lucrări Publice. Dar nu se poate, pentru că nu e român. Nici d. C.A. Rosetti nu e român, dar e din nefericire cetățean român, calitate ce în mâinile unui străin fin și panglicar din natură devine un izvor de câștiguri reversibile și nereversibile. Calitatea de cetățean e suficientă în țara noastră pentru ca mucenicul să aibă dreptul a mâna pe țărani dincolo de Balcani sub sulița căzăcească, e suficientă pentru a face din Pișca, Giani și Carada oameni de stat.

În momentul în care un interes material îi înregimentează pe patrioți sub drapelul „hidoasei pocituri“ și când toată politica și tot parlamentarismul consistă în mașinală ridicare de mâni, „Românul“ ne spune că d-lor au puterea de la națiune și de la încrederea suveranului și că nu trebuie s-o părăsească decât atunci când națiunea și suveranul le vor refuza încrederea.

Fără îndoială. Încrederea formală a suveranului a avut-o d-l Brătianu și atunci când a introdus pe Strussberg și, din acest punct de vedere, cată să admirăm chiar acea superfluență de încredere care se revarsă până și asupra prezidentului republicei de la Ploiești, asupra onor. Nichipercea și desigur că, tot în virtutea acestei încrederi, onor. mucenic Simeon Mihălescu e director al Ministerului de Interne.

Cât despre națiune, dacă sub ea înțelegem milionul de Caradale și de alți străini de ieri de alaltăieri cari s-au superpus poporului românesc, fără îndoială că d. C.A. Rosetti se bucură de încrederea lor, de vreme ce le face treburile. Adevăratul popor românesc a devenit însă o turmă exploatată și dată în prada morții fizice de multele și variile fericiri cari au năpustit asupra-i.

Tocmai avem înainte-ne raportul general pe anul 1880, prezentat de dr. Flaișlen în numele cons. de igienă a orașului Iași, din care constatăm următoarele:

În cursul anului 1880

s-au născut creștini 1165; izraeliți 1488

au murit creștini 1676; izraeliți 1059

-511 creștini; +429 izraeliți

avem dar la creștini un minus de 511, la izraeliți un plus de 429 indivizi.

Progresul repede al mortalității între români e un semn de bunătatea sistemului liberal, o dovadă de escelența regimului economic și politic sub care trăiește poporul românesc în zilele lui Carol îngăduitorul.

Aci în adevăr nu sunt nici frazele retorice ale d-lui Grădișteanu, nici finele interpretațiuni constituționale despre încrederea suveranului și a națiunii ce ni se dau zilnic de către cele patru clase primare care inspiră articolele de fond ale „Românului“: e un popor care moare de fericirea de-a fi guvernat de demagogie

Fără îndoială că regatul bizantino-iudaic C.A. Rosetti-Herșcu Goldner poate să aibă un mare viitor la gurile Dunării, dar acel viitor nu este al poporului românesc. Politica de concesii, înstrăinare, răscumpărări și datorii își arată roadele ei în țifre statistice ce nu au pereche în nici o țară din lume a cărei „prosperitate economică este vădită“ cum zice oficiosul nostru.

E o vorbă că „sistemele trec, popoarele rămân“. Iată contrariul, căci, ca la noi la nimenea. La noi poporul trece și sistemul patriotismului de industrie rămâne.

❦

[17 iunie 1881]

Ca de regulă se grămădesc și acuma la coada cea grasă a sesiunii o sumă de proiecte de legi importante pe cari votatorii patrioți le regulează prin ridicare de mâni, fără a le pricepe, fără a fi în stare de-a le pricepe chiar. Cu graba drumului de fier se votează plata datoriilor Societății Acționarilor căilor ferate române, contractate după ce Stronssberg-Ambron et Comp. sustrăsese garanția din lada cu două chei și lăsase societatea cu drumurile neisprăvite; tot cu această grabă se procede la votarea instituțiunii Creditului Agricol și, în fine, la răscumpărarea liniei Cernavodă-Chiustenge.

Lumea curioasă se întreabă: Este necesară răscumpărarea acestei linii? Are ea vreo importanță pentru rețeaua de căi ferate române? E portul Constanța destul de însemnat, destul de accesibil de dezvoltare pentru ca să merite o joncțiune cu căile ferate, un pod peste Dunăre, o răscumpărare? La toate întrebările acestea nimeni n-a răspuns; ba nici s-a ocupat nimeni cu ele. Cu toate acestea ne trezim într-o bună dimineață c-un proiect ce ne propune o cumpărătură de 17 milioane pentru un lucru pe care compania engleză nu cerea mai alaltăieri decât 9 milioane.

Noi am relevat această enormă deosebire, această îndoire a prețului original intervenită sub guvernul roșu mai cu seamă de când s-a accentuat din nou înrudirea între d. C.A. Rosetti și cumnatu-său. Nu ni s-a răspuns nimic. Foaia guvernamentală s-a făcut „ne-aude, ne-a vede“ și vorbește de alte alea: de Constituție, de încrederea națiunii în Aristid al d-lui Grădișteanu și de alte lucruri de industrie subțire, din magazia de fraze a partidului roșu. Dar la întrebarea de ce un drum ce costa 9 milioane costă azi 17 nu ni s-a dat nici un răspuns.

E adevărat că comisia delegaților Camerei a redus prețul de la 17 la 12 milioane, adecă cu 30 la sută. Ce serios trebuie să fi fost proiectul cu devizul anexat dacă așa, cu nepusă 'n masă, a putut fi scăzut cu 30 la sută?

Dar onor. comisie se înșală. E adevărat că drumul în cestiune nu face între prieteni nici 9 milioane, de vreme ce garele sunt acoperite cu stuf și cu rogojină veche. Dar între prieteni face și 20 de milioane. Rugăm pe comisie ca, de hatârul d-lui C.A. Rosetti și a copilașilor, pe cari e păcat ca să-i lase săraci, să binevoiască a primi prețul de 17 milioane. Mai ieften nu se poate.

Sunt o mulțime de patrioți cari au să se împărtășească din această trebșoară și ar fi păcat ca acum, la spartul târgului, să nu se facă atâta bunătate măcar pentru onor. C.A. Rosetti. A fost, nu e vorba, nițică ceartă ieri în Cameră apropos de această răscumpărare, dar dragostea-i certăreță de felul ei și e destul un vot pentru ca lucrurile să se împace. O ridicare din mâni și nimic mai mult. Așadar mânile-n sus și noroc să dea Dumnezeu, ca să poată bea actualul ministru de interne aldămașul acestei răscumpărări. Se știe că nu-i displace acest soi de ocupație, mai ales când e în folosul „națiunii“.

❦

[17 iunie 1881]

D. C.A. Rosetti, ministru de interne, a adresat partidului Herșcu Goldner-Gheorghian din Iași următoarea depeșă:

Am fericire de a putea saluta în d-voastră pe cei de la 1848 care mai trăiesc și a binecuvânta cu respect și iubire memoria celor cari nu mai sunt cu corpul între noi. Voi lupta pentru a merita încrederea cu care mă onorați. Luminați pe cetățeni prin dese întruniri, faceți-mi cunoscut relele ce vedeți și puteți constata fără pasiune și fără ură, și cu iubire, să ne silim a îndrepta tot ce vom putea.

Al vostru cu iubire,

C.A. Rosetti

N.B.: Cei de la 1848 în Moldova sunt Alecsandri, Cogălniceanu, Epureanu, Al. I. Cuza ș.a. Nici unul nu e solidar cu roșii. Se vede că precum d. C.A. Rosetti se suplantează lui Eliad, tot așa ar vrea să suplanteze în Moldova pe Herșcu Goldner lui Alecsandri sau Cogălniceanu.

Afacere de prestidigitație!

❦

[18 iunie 1881]

Frații Nădejde au fost condamnați de-un juriu compus din profesori de universitate, unul la destituire, celalt la suspendare din funcție pentru propagarea de idei socialiste în tinerimea de la Iași. Ei publică o broșură de apărare prin care se-ncearcă a justifica ideile socialiste în genere și a dovedi că vina ce li se impută nu cade sub dispozițiile penale ale nici unei legi în vigoare.

Socialismul, având de temă mizeria claselor de jos și esploatarea lor din partea capitalului, se 'nțelege că trebuie să cerce a dărâma baza societății actuale, proprietatea moștenită.

Broșura pleacă din puntul de vedere că, producțiunea însutindu-se prin invențiile pe terenul mecanicei ale secolului nostru, starea materială a lucrătorului ar trebui să fie însutit mai bună, pe când din contra e cu mult mai rea decât în secolii trecuți, că e mai rea în secolul libertății și egalității decât în timp de reacțiune. De aci se deduce că neapărat lucrătorul este esploatat de cineva și că esploatarea cată a se atribui organizării actuale, bazate pe capital și pe proprietate.

Se 'nțelege că această justificare se întemeiază pe o sofismă ușor de descoperit. Existența capitalului și a proprietății n-a micșorat nicicând numărul firelor de grâu produse, a obiectelor a căror menire este consumațiunea, încât disproporția ce exista între exigențe și obiectele de consumațiune e mult mai de grabă disproporția descoperită de Malthus decât o altă, iscodită de socialiști. Capitalul din parte 'și e din natura lui menit de-a fi împărțit în lefi pentru muncă și, dacă munca e ieftenă și capitalul scump, ar fi o dovadă numai că brațele ce se oferă sunt prea multe în raport cu capitalul existent, cu posibilitatea de-a le retribui.

Nouă ni se pare că adevărata cauză a mizeriei e cu totul altundeva; că ea e în caracterul întregei dezvoltări liberale începute în secolul trecut, că-și are temeiul în organizarea raționalistă în locul vechei organizări mai naturale. La noi îndeosebi răul e prea patent pentru a nu se vedea de oricine. Sunt aci mii și mii de oameni cari nu compensează prin nimic munca societății ce-i susține, cari în schimbul a patru clase primare sau a Codului Boerescu învățat pe dinafară iau de la nație, în puterea organizării lor în societate de esploatare, zeci de mii de franci ca retribuțiuni anuale. Trebuințele aristocratice ale plebei ignorante, ale plebei liberale, intelectual sterpe și moralicește decăzute, iată ceea ce apasă asupra poporului. Această presiune nu ar exercita-o nici capitalul moștenit, nici cel câștigat prin muncă proprie. Acesta e, din contra, totdauna la dispoziția muncitorului, căci, dacă n-ar fi, ar rămânea improductiv.

Dacă socialiștii români ar face bine să cerceteze sub câte sute de forme bugetare, fie ale comunei, ale județului, ale statului, se escamotează și cel din urmă ban câștigat de omul din popor prin muncă, pentru a hrăni cu el clasa de postulanți și de ambițioși de rând cari trăiesc din fondul mizeriei comune, fără nici o compensație pentru aproapele lor, atunci s-ar convinge că răul la noi este cu totul de altă natură.

În mod natural nici n-ar putea exista socialism la noi. Populația e chiar mică pentru teritoriul nostru fertil și cestiunea socială începe prin a fi o cestiune agrară, o cestiune de disproporție între numărul chilometrilor pătrați ai țării și numărul locuitorilor. Prisosul acestor din urmă fiind avizat la munca industrială, aceasta avizată la schimb pe productele agricole ale altor țări, se 'nțelege că munca industrială va fi supusă legilor unei concurențe universale, că, nefiind destul de ieftenă sau neaflând vânzare, acel prisos de populație va căuta să sufere sau să emigreze.

La noi mizeria e produsă în mod artificial, prin introducerea unei organizații și a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a țării, organizație care costă prea scump și nu produce nimic. Socialismul nu se justifică dar la noi prin nimic și ca evoluțiune de idei nu-i decât aceeași jucărie cu abstracții străine pe cari și-au permis-o predecesorii d-nilor Nădejde: C.A. Rosetti, Serurie, Pătărlăgeanu ș.a.

Frații Nădejde nu l-au înțeles pe confratele lor, d. Conta. Au luat-o la serios cu socialismul și au pățit-o. Trebuiau să-l propage modest și mai mult de catedră, pentru a fi aleși deputați; apoi ar fi ajuns miniștri, apoi membri la Curtea de Casație și … cestiunea socială înceta de-a exista și pentru d-lor și pentru țară. Ieie-și de model pe părintele liberalismului român, pe d. C.A. Rosetti. Pe la 1850 scotea gazetă, intitulată „Republica Rumenă“, o publicațiune nu … rumenă, ci roșcovană rău. Azi e reversibil omul, e monarhist și regalist, un adevărat tip de convertire. Un altul proclamă republica la Ploiești și azi e adiutant al regelui. Altul amerința în aceeași republică că va tăia capete de zahăr nemțesc cu sabia și azi e mai mare peste cei ce taie nu zahăr, ci sare, e cămăraș la saline.

Nu așa se face treabă. Iată, le recomandăm părintește ce să facă: La Iași e în formațiune partidul Herșcu Goldner Gheorghian. Înscrie-se între corifeii liberalismului, publice articole în „Liberalul“ (izraelit), adreseze în fiece săptămână depeși către d. C.A. Rosetti, pună-și candidatura de deputat și … parte vor avea din cumpărătura liniei Cernavodă-Chiustenge. Acesta e lucru de căpetenie.

E drept că în apărarea lor frații Nădejde dovedesc că fostul ministru Conta a ținut prelecțiuni socialiste și ateiste la facultate, că din profesorii cari i-au condamnat chiar sunt unii cari au propovăduit ei înșii principiile pentru cari condamnă pe alții. Ei și?

Cred d-lor că în plebea de postulanți și ambițioși cari furnică în România e unul măcar pentru care ideile să fie mai mult decât un pretext, pentru care ținta adevărată să nu fie banul câștigat fără muncă? Dacă cred sunt în eroare, și e mai mult eroarea aceasta pe care-o spășesc prin condamnarea lor decât erorile în contra fundamentelor existenței societății ce formează religia lor politică.

❦

[19 iunie 1881]

E cumplită starea de lucruri în Moldova, atât de rea încât colorile cele mai negre nu sunt în stare să redea întunericul tabloului economic pe care-l prezintă jumătatea cea mai generoasă a României. În Țara Românească roșii sunt străini deznaționalizați, deci de bine de rău această jumătate a țării, chiar votând sub influențele unui guvern roșu susținut de străini, totuși află, de nu o reprezentațiune adevărată, dar un surogat de reprezentațiune, răzătura de coaje de stejar în loc de făină. În Moldova, care are un caracter național mult mai puțin asimilant și mai rezistent decât partea de dincoace de Milcov, populația e lăsată la discreția unei administrațuni fără nume care e în buzunarele jidanilor, asemenea Ministeriului de Război. Acea jumătate a țării se zbate sub hegemonia uliței Bucureștilor aliată cu jidanii, prezentând aproape ultimele convulsiuni ale unui corp care moare. Puținele colțuri de self-government care a putut a se alege în mod liber strigă prin țifre și din gură că starea lucrurilor e nesuferită.

Astfel în studiul statistic asupra mișcării populațiunii din orașul și județul Iași pe deceniul 1870-1879, de N.A. Alexandrini, secretarul consiliului județean, citim următoarele:

În acești zece ani orașul Iași prezintă datele de mai la vale:

s-au născut români 10.329; izraeliți 17.446

au murit români 15.952; izraeliți 12.294

— 5.623 români; +5.152 izraeliți.

În Târgul Frumos:

s-au născut români 798; izraeliți 698

au murit români 1219; izraeliți 662

— 421 + 36

În județ:

s-au născut români 31.669; izraeliți 2359

au murit români 30.868; izraeliți 1220

+ 801 + 1 139

Aceste puține date sunt strigătoare la ceruri.

Vedem că în orașul Iași au murit în zece ani 5700 de români mai mult de câți s-au născut și s-au născut 5200 de străini mai mulți decum au murit. În locul oricărui român care se stinge se naște un străin. În județ, căci prin sate sunt mai puțini străini, românii au crescut la o mortalitate de 31.000 abia cu 800 inși; străinii la o mortalitate de douăzeci și șase de ori mai mică, la 1 200 abia, s-au sporit cu 1 139.

Ce abis de lipsă și de mizerie trebuie să fi ascunzând aceste cifre își poate imagina numai acela care cunoaște valoarea cifrelor statistice, care știe că o asemenea decreștere a unui popor pe un teritoriu fertil și mare cată a se atribui degenerării fizice a rasei și unei mizerii artificiale, produse prin supraîncărcarea poporului cu greutăți pe care nu e 'n stare a le duce.

Se știe că cea mai esențială deosebire între liberalii din Moldova și roșii de aici e mai cu seamă aceasta, că cei dendâi caută să scape Moldova de sub grozava asuprire a străinilor, pe când roșii de aici fraternizează cu străinii și le cedează punct cu punct, începând cu drepturile cetățenești și sfârșind cu toate întreprinderile. De aci liberalii din Moldova ar renunța bucuros la orice vederi politice formale, numai existența națională a țării să fie asigurată, și și-ar da mâna cu oricine ar avea în vedere un guvern național, esclusiv poate, dar în sfârșit odată măcar național. Tot din cauza aceasta liberalismul cosmopolit al roșiilor nu poate prinde rădăcină dincolo de Milcov.

Dacă relele economice de azi vor merge crescând Moldova e în pericolul de a deveni prada celei dendâi puteri străine care i-ar garanta populației măcar viața fizică în contra lipitorilor care o sug și o degradează.

Ce face guvernul, ce d. C.A. Rosetti? În loc de-a da tot concursul posibil elementelor cari se opun înstrăinării țării, d-sa instigă formarea unui partid roșu în Moldova, compus din jidanii cari, prin modificarea art. 7, devin alegători în colegiul I și al II-lea.

Uneltele pentru această definitivă vânzare de țară și naționalitate sunt acei cari, pentru funcții, sapă consiliul general al județului Iași și consiliul comunal de acolo, căci din Iași e vorba ca să pornească și iudaizarea cea politică a țării, după iudaizarea ei economică. Pentru aceasta se întreține o vie corespondență între d-nul C.A. Rosetti și ciracii lui Herșcu Goldner, d. Gheorghian și alți ejusdem farinae, având de scop a discredita cele două consilii, care-și permit a atrage atenția țării asupra mizeriei guvernului central, asupra lipsei de sprijin ce-o întâmpină Moldova la toate trebuințele ei legitime.

Pe când aci, în Dealul Mitropoliei, se votează proiecte și răsproiecte de răscumpărări și de construiri de drum de fier cari vor urca în curând capitalul datoriei publice la un miliard, populația românească piere văzând cu ochii și e suplantată prin odium generis humani, prin tot ce e mai imund din scursăturile străinătății la noi. Se deșertează Rusia și se curăță, se deșertează Austria și se curăță de elementele ei bolnave, pentru a da pe viitorii cetățeni roșii ai Moldovei, pe patrioții de meserie ai d-lui C.A. Rosetti.

Cele douăzeci de steaguri jidovești din cortejul istoric al încoronării seamănă mult cu steagurile unei armate de invazie intrate înlăuntrul unei cetăți ale cărei chei istorice au fost vândute de un trădător. E consecuent și în natura lucrurilor ca, spre răsplată, acesta să fie și reversibil și ministru de interne.

❦

[20 iunie 1881]

Ieri s-au închis în sfârșit Corpurile legiuitoare. Mesajul de închidere pe care-l dăm mai la vale, și asupra căruia vom reveni, a fost citit în Senat de d. Stătescu, ministru de externe, și în Cameră de d. C.A. Rosetti, ministrul de interne. Intenția pe care o avea guvernul de a mai prelungi sesiunea încă cu două zile pentru a obține mai întâi în Senat modificarea proiectului Cernavodă-Chiustengea votat de Cameră — modificare în sensul proiectului primitiv — a fost părăsită. Pe de o parte în Senat stăruințele guvernului pentru a obține această modificare au întâmpinat rezistențe neașteptate, pe de altă parte guvernul se temea de un scandal ce s-ar fi produs în Cameră prin aducerea proiectului modificat de Senat. Astfel d. I.C. Brătianu a preferit să ceară în Senat amânarea dezbaterii. Pe lângă aceasta d-sa a cerut maturului Corp să numească o comisie de senatori care, împreună cu guvernul și cu toți agenții guvernului ce se vor pune la dispoziția comisiei, să studieze cestiunea până la toamnă, pentru ca atunci toată lumea să se afle în cunoștință de cauză.

După această cerere a primului ministru se face un schimb de protestații de sentimente reciproce între dd. prezident al Consiliului și prezident al Senatului, prințul Dim. Ghica. Acesta declară că nu stă în intenția Senatului să numească o comisie, pentru că această numire ar fi echivalentă cu a pune la îndoială bună credința guvernului. Guvernul prin urmare, zice beizadea Mitică, să facă tot, să aranjeze tot, Senatul are deplină încredere în guvern. Din parte-i d. I.C. Brătianu mulțumește lui beizadea Mitică de dragostea maturului Corp. Senatul a dat apoi un vot prin care a înlăturat propunerea de a se numi comisia cerută de d. prim ministru.

❦

[21 iunie 1881]

În prima săptămână a lunii viitoare sunt convocați alegătorii din București pentru a numi noul consiliu comunal. Nu credem de prisos a atrage atenția lor de pe acuma asupra acestor alegeri, de la cari atârnă interese atât de mari ale contribuabililor, încărcați acum în urmă de un spor considerabil de sarcine pentru a acoperi plata împrumutului de 15 milioane. Precum am mai spus și cu altă ocazie, la comună și județ nu este sau n-ar trebui să fie vorba de alegeri de caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri, unde nu-i cestiunea decât de o bună administrație și gospodărie, rezultă că atâtea conștiințe problematice, atâtea persoane ușurele și incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face și a întrebuința împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinele deja destul de grele, și a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinelor, decât neglijență, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru și, din când în când, și oarecari vexațiuni.

Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în țară, unde avem atâta lipsă de spirit pozitiv, de însușiri utile, de inteligență și onestitate administrativă? Între un primar inteligent, harnic și onest și un găgăuță ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuiesc să determine preferința alegătorilor contribuabili? Noi știm că școala ai cărei adepți sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru acești onorabili nu este nimica mai important decât căpătuirea înregimentaților partidului. La județ și la comună sunt bani, gheșefturi și putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mâna patrioților, cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului și două-trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare geșeft, ca răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înțelese, trebuiesc să importe pe aceia cari nu din prisosul, ci din strictul lor necesar contribuiesc la casa comunală. Recomandăm prin urmare cu tot dinadinsul tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale și, cumpănindu-și bine votul, să aleagă dintre candidați nu pe aceia ce nu li se prezentă cu alte titluri decât acela că stau la umbra bairacului liberal național din Strada Doamnii, ci pe aceia cari le prezentă garanții de capacitate și onestitate administrativă.

Mașina electorală a guvernului va fi pusă desigur în mișcare și cu această ocazie; departamentele ministeriale, administrația domenelor, poliția, sub costumul de comedie al așa renumitului comitet electoral, vor contribui cu toatele să facă a triumfa lista cârdășiei. Credem însă că, în urma înființării nouălor taxe comunale cu care i-a supraîncărcat zilele acestea onor. primărie liberal națională, alegătorii vor părăsi nepăsarea de până acuma și vor ști să reziste influenței morale și să-și dea votul așa cum cer adevăratele interese ale comunei.

❦

[21 iunie 1881]

Statua lui Eliad zace, dată uitării, în umbra zidurilor universității. Cu toate acestea e statua unui bărbat care, de la 1825 începând, a inaugurat atât reforma limbei literare de azi, pe care i-o datorim în mare parte lui, precum și reforma socială. Ca literat și politic, dacă n-a creat opere nemuritoare, desigur a fost promotorul cel mai arzător al tuturor mișcărilor generoase și a avut, ca nealtul, o influență determinantă asupra caracterului culturei române. Ei bine, zace uitată statua lui, căci alte griji au patrioții. Onor. republică a Ploieștilor invită la inaugurarea (cu profir) a statuei Libertății, ridicată pentru a atesta virtutea ploieștenilor în susținerea drepturilor cetățenești, cu ocazia proclamării republicei de la 1869-70.

Actul curios al invitării, care aduce aminte de căpăținele de zahăr nemțesc pe care patrioții promiteau să le taie pe atunci, îl lăsăm să urmeze întocmai.

Monarhia ereditară cată să se fi bucurând de serbarea acelei zile nemuritoare în care soarele libertății, apărând în zona Ploieștilor, după mici divergențe de opinii cu casa telegrafului și poștelor și cu banii cutiilor bisericilor, au apus la Fetelei pe dată ce reacțiunea s-a ivit sub forma unei companii de dorobanți.

Le urăm virtuoșilor cetățeni chef mult, voie bună ș-o nouă ediție a republicei. Fie sigură tinerimea ploieșteană că, cu o nouă proclamare a acestei forme de guvernământ, vor ajunge directori de bănci, cămărași de saline, adiutanți regali, deputați etc.

❦

[22-23 iunie 1881]

O convorbire pe care prințul Bulgariei a avut-o cu corespondentul ziarului englez „Standard“ dovedește că domnitorul țării vecine are un viu sentiment de căderile unui suveran, mai ales când generația asupra căreia guvernă e, din deosebite cauze, ignorantă și coruptă.

În adevăr ceea ce se 'ntâmplă dincolo de Dunăre ne aduce aminte de ceea ce se întâmpla la noi sub Vodă Cuza și azi sub Carol îngăduitorul. Prințul Bulgariei se plânge că în trei ani de zile a schimbat șapte ministerii, trei Camere și a trebuit să refuze sancțiunea la o sumă de legi cu totul necuviincioase: desigur pensii reversibile și alte lucruri asemenea. C-un adevărat dezgust vorbește prințul de oamenii politici cari-l înconjură și, sincer mărturisind, îl înțelegem. Avem în partidul roșu o sumă de bulgari deasupra cărora răsare bunăoară mucenicul Simeon Mihălescu, deci oricine își poate închipui ce turpitudini cată să se petreacă într-o țară în care toată generația dominantă consistă din Mihălești. „De sus începând până la jandarmerie toți sunt corupți; nu pot să destitui patru mii de oameni; cată să-i intimidez“ zice principele.

Cu toate deosebirile cari pot să existe între România, țară c-un trecut istoric aproape neîntrerupt, și Bulgaria, care răsare acum după cinci sute de ani din adâncă servitute, există totuși o sumă de asemănări cari 'și au cauzele lor firești și lesne de înțeles. Populațiunea din orașele Țării Românești are trei origini deosebite: e sau de peste Olt, sau de dincolo de Carpați sau, în mare parte, de dincolo de Dunăre. Elementele de dincolo de Dunăre, atrase de prin timpul în care, în România, creștinii întregului Orient european găseau un adăpost pentru exercițiul liber al credinței și pentru munca lor, au curs și curg încă încoace, ba în secolul de față constituie, alăturea cu elementele autohtone, clasa de mijloc a țării.

Aceasta n-ar fi fost încă nimic. Ideea statului și a unei solide organizări fiind vițiată de domnia vechilor și noilor fanarioți, s-a putut în adevăr ca, într-o bună dimineață, o Carada ori două să compună până și textul unei Constituții, a unei legi organice fundamentale pentru uzul unei țări cari nici era a lui Carada sau a lui C.A. Rosetti decât din pură întâmplare. Ar fi fi fost în orice caz mai bine dacă amândoi aceștia se nășteau tot acolo unde se născuseră și părinții dumnealor. Imigrațiunea de peste Dunăre a avut ca rău moștenit defectele contractate sub o lungă robie: lingușirea sclavului și obrăznicia parvenitului, cinismul și malonestitatea. Toate astea se pot constata oarecum caz cu caz în țara noastră. Ce obraznic era „Românul“ în opoziție față cu pionul Prusiei și cu agentul d-lui de Bismarck, ce basețe și câinească lingușire când redactorul „Republicei Române“, ce apărea în Bruxela, apologistul lui Blanqui, declară că proclamarea regalității e încoronarea vieții sale de parvenit și de șarlatan!

E greu de-a guverna cu asemenea oameni cari seamănă mult mamelucilor din Tunis. În adevăr ce autoritate poate să aibă un stat ai cărui demnitari înalți sunt niște parveniți, niște oameni fără patrie hotărâtă, cari, întrebându-i, nu știu la ce popor să se numere?

Închipuiască-și cineva acum pe prințul Bulgariei, care n-are absolut alte elemente cu cari să guverne de ceea ce avem noi în Mihălești, în Caradale, în C.A. Rosetti, și spună dacă un adânc despreț nu trebuie să fi pătruns inima tânărului Domn de câte ori vedea ideile sale cele mai generoase întâmpinând numai meschine interese personale, numai minciună, numai trădare?

Îndealtmintrelea ne îndoim dacă principele Bulgariei va avea un succes acătării cu politica sa de indignare morală. Altfel consiliază Machiavelli pe Principele său să lucreze. Când oamenii din generația ta, zice autorul italian, sunt corupți, trebuie să te servești ca dânșii, să urli cu lupii. De aceea, în loc de-a-i depărta de la sine, prințul ar trebui să 'nființeze o decorație, de ex. „Leul Bulgariei“, a cărui posesiune să fie împreunată c-o pensie reversibilă bunăoară. Această decorație s-o împarță la toți patrioții de meserie de dincolo de Dunăre și să le dea pe mână țara.

Nu e vorba aci ca Bulgaria ori poporul să stea bine.

E vorba ca, chiar în contra intereselor poporului bulgar, principele să se mănție. Când mortalitatea poporului bulgar, stors de dări, va fi atât de mare ca a poporului românesc de ex., el va putea ușor să fie substituit prin alte elemente, prin evrei, prin germani ș.a.m.d. Astfel casa de Battenberg va rămânea domnitoare peste același teritoriu, indiferent fiind de cine e populat acesta. Această manieră de-a vedea o împărtășește un vestit politic oriental, d. C.A. Rosetti: „Românul“ său nu trebuie să fie neapărat român. La dovezile noastre că populația română scade în favorul înmulțirii repezi a străinilor în România ni se răspunde că, ca să fim drepți, am trebui să constatăm că populația în genere, fără deosebire de religie și naționalitate, se urcă. Ca să fim drepți, cată să admitem că e indiferent cine se înmulțește și cine moare. Tot maniera aceasta de-a vedea cată s-o admită și principele Bulgariei, să se împace cu partidul radical de acolo și să gospodărească cum se gospodărește la noi; rețeta e infailibilă. E adevărat că, sub un regim economic și politic ca al nostru, bulgarii se vor duce pe apa Sâmbetei; dar cine va sta, va fi dinastia domnitoare asupra aceluiași număr de chilometri pătrați, un fertil teren de colonizare pentru prisosul populațiilor din Apus.

❦

[24 iunie 1881]

Cu sau fără cuvânt s-a vorbit atât de mult în ziarele noastre contra fostei administrații a căilor ferate române, deși, în decurs de atâția ani de zile și în timpi în cari acea administrație avea de transportat câteva sute de mii de oștire rusească și atâta material de război, nu s-a întâmplat decât un singur incident de o gravitate oarecare. De când însă funcțiile de la drumul de fier au devenit sinecure bine plătite pentru patrioți ca d-alde Fălcoianu, Stătescu și alții, ziarele române ca și cele americane promit a avea o rubrică constantă de dezastre. Lucrul merge atât de departe încât, chiar atunci când directorul însuși, d. Flăcoianu, călătorește spre a face cercetări asupra dezastrelor, trenul ucide oameni și derailează.

Astfel trebuie să meargă lucrurile în toate țările în cari activitatea publică a statului, toate serviciile ce acesta are a le aduce populațiunii se subordonează intereselor unei societăți anonime și lacome de esploatație, în loc de a se încredința la oameni competenți, cunoscători de exigențele tecnice ale lucrării cu care se însărcinează.

Roșii îndeplinesc prin aceasta două scopuri egal de meschine. Pe de o parte se 'nbogățesc ei; fiecare din acești patrioți cari ieri sau n-aveau ce mânca sau duceau o existență lihnită e azi milionar, pe de altă parte scopul lor principal este de a dovedi că, fiind ei incapabili de a administra căile ferate, românii în genere ar fi incapabili de lucrul acesta.

Deși avem ingineri cu studii tecnice escelente, deși oameni tineri, cu pretenții foarte modeste și departe de a visa să joace rolul de oligarhi și aristocrați politici, s-ar afla cu de prisos pentru a administra, corecți și treji înainte de toate, căile ferate române, se pun în aceste posturi — cine? Săbiuțe politice, cârciocari de paragrafi de lege, universaliști și gheșeftari, agenți electorali, cioclovine de casa lui C.A. Rosetti și Carada, slugi de ale partidului roșu, fără capacitate, fără cunoștințe speciale, fără conștiință de datorie.

Aceasta e cauza pentru care zicem că poporul românesc va ajunge într-o zi la starea de-a prefera pe străini acestei pături de plebe ignorantă și lacomă, lingușitoare cu cei de sus, obraznică cu cei de jos, care, pretinzându-se a fi a țării, se servă de acest unic pretext pentru a o spolia și a-i insufla sceptica îndoială dacă mai este capabilă de-a se administra singură.

❦

[24 iunie 1881]

D. C.A. Rosetti, escelență și actual ministru de interne, comunică prefecților un proiect de lege pentru admisibilitatea și înaintarea în funcțiunile administrative prezentat Senatului și nevotat, pe care-l dă de normă pentru numirea de subprefecți în zilele dualității bulgaro-bizantine C.A. Rosetti-Warszawsky.

După acest proiect de lege nu vor fi admiși în funcții administrative cei vinovați de falsificare, de sustragere de bani publici, de sustragere, ascundere și desființare de acte publice, de spargere de sigiliu, furtișag, înșelăciune, abuz de încredere, mărturisire mincinoasă, atentat la bunele moravuri, mituire.

Circulara trebuie înțeleasă în mod invers și e un învățământ clasic, de care tocmai cată să țină seamă Chirițopolii și Simuleștii în înțelesul lui ironic. Numai de asemenea oameni să se servească, de vreme ce mucenicul e director al ministerului și rabinul ministru.

Ceea ce e ciudat în acest proiect e că se admite ca cei recomandați să aibă titluri academice, bacalaureat sau … și patru clase primare chiar. Dar în caz de-a avea, ca celebrul Costinescu, numai patru clase primare, le trebuie stagiu pentru a înainta. Știm noi unde ar trebui să-și facă stagiul și d. C.A. Rosetti și onor. Simeon. Acolo unde l-a făcut tot o escelență roșie, fost coleg al d-lui Brătianu în timpul ministeriului lor întâi. Dar n-a sosit se vede încă timpul regulării situației pe calea aceasta.

❦

[26 iunie 1881]

„Liberalul“ din Iași, cu care îndealtmintrelea nu mai polemizăm, revine cu calomnia absurdă că vreo câțiva boieri s-ar fi învoit odinioară cu bancherii de acolo ca, pentru suma de 30.000 franci, „Timpul“ să susție cu foc și cu pară pe izraeliți și că din această sumă foaia noastră ar fi primit 10.000 franci.

Această calomnie ziarul evreiesc „ștafeta“ ne-o adusese câteva zile înaintea alegerii răposatului Epureanu ca președinte al clubului conservator. Amenințasem cu darea în judecată, e prea adevărat; dar răposatul ne-a făcut a dezista de la aceasta, arătându-ne cu toată evidența bătaia de joc la care ne-am expune. Patronul „ștafetei“ era pe-atunci d. Herșcu Goldner, om ce fusese închis la Golia pentru sminteală, lucru de care ni s-a dat negru pe alb mai multe dovezi pe cari nu le cunoscuserăm. Am văzut pe d. Herșcu fotografiat cu pușca în mână ochind în văzduh asupra d-rului Tausig, medicul primar de la Golia; epistole scrise cu cerneală roșie tot de patronul „Liberalului“ actual, prin cari declară că voiește să bea sângele lui Tausig și altele asemenea.

Închipuiască-și cineva dacă noi, luând la serios calomniile „ștafetei“ și dând firma Goldner în judecată, nu ne-am fi espus la ridicol! Fotografii, scrisori, necontestabila deținere la casa de nebuni a autorului acelei calomnii ne-a dispensat de la orice urmare a cărei necuviință ar fi purtat-o nu nebunul, ci cel ce s-ar fi pus cu nebunul. A intenta însă procese balamucului nu avem nici gust, nici vreme.

„Liberalul“ reîmprospătează calomnia. Nu putem spune altceva decât că „Liberalul“ minte pur și simplu. Nicicând redacția ziarului nostru n-a autorizat pe cineva de-a promite în numele ei vreo concesie în cestiunea izraelită și nici izraeliții înșiși n-au crezut vreodată că, din parte-ne, ar fi cu putință o asemenea atitudine. Se susține, lucru pe care nici îl știm, nici avem a ținea seamă de el, că acum patru cinci ani, când cestiunea izraelită nici nu era la ordinea zilei, se aflau, alături cu membrii partidului conservator din Iași, ce se cotizau pentru susținerea „Timpului“, și vro două-trei nume de bancheri, subscrise nu din considerații politice, ci din cauza legămintelor personale ori de afaceri cu unii proprietari mari din Moldova. Dar chiar această împrejurare, necunoscută nouă și anterioară cestiunii izraelite, nu ni s-au impus nicicând și din nici o parte ca o împrejurare de care am avea a ținea seamă în atitudinea politică a foii noastre în genere sau în deosebi în cea observată față cu modificarea art. 7. Niciunul din bancherii anonimi ai „ștafetei“ nu va cuteza să afirme un asemenea neadevăr.

Din parte-ne suntem tot atât de puțin în drept de-a scruta cauzele pentru cari cineva contribuie la susținerea unei întreprinderi ziaristice pe cât de puțin am putea ști, în orice caz individual, pentru ce cineva se abonează la „Timpul“ sau la orice alt ziar.

❦

[27 iunie 1881]

În vederea alegerilor a doi deputați pentru Iași în locul celor intrați în funcții se mișcă vro câțiva indivizi puțin cunoscuți pentru a forma un partid roșu în capitala Moldovei.

Se știe că acest partid roșu e creațiunea subvenției administrată d-lui Guță Panu prin fostul ministru socialist al instrucției, d. V. Conta. De atunci d. V. Conta a devenit membru la Casație, d. Guță Panu a fost pomăzuit, prin virtuoasele mâni ale d-lor C.A. Rosetti-Warszawsky, secretar general al Ministeriului de Interne.

E adevărat că publicul mare nu e 'n poziție a cunoaște personajele politice improvizate în partid roșu în Iași. D. V. Ghiorghian, unul din ele, fiul unui preot din Botoșani, și-a început cariera politică prin a fi fracționist. Numit, pentru nefericirea sa, agent diplomatic al României la Roma, i-a intrat de-atunci gărgăunii mărimii și a repedei îmbogățiri în cap și a devenit direct ciracul lui Herșcu Goldner și apărător privilegiat al izraeliților, iar indirect cirac al d-lui C.A. Rosetti, afiliatul Alianței izraelite și al tuturor Internaționalelor din lume.

D. Guță Panu are în trecutul său lucruri și mai caracteristice. A primit, sub ministrul Maiorescu, un stipendiu de stat pentru a se ocupa în străinătate cu studii istorice și filologice; d-sa însă, în loc de-a învăța lucrurile pentru cari fusese trimis, crede de cuviință a învăța dreptul în Belgia, ca și când statul ar fi având nevoie de un advocat mai mult sau de înaintarea personală a d-lui Guță Panu. Prin această frustrare a statului c-un stipendiu destul de însemnat d. Guță Panu e în poziția de-a face politică lucrativă și … devine roșu. De-atunci înainte viața sa, ca și a d-lui Conta, e un șir de acte vrednice de bănuială față cu prietenii săi politici de mai nainte. Ca prim procuror la tribunal d. Panu executa rolul de poliție secretă a guvernului asupra conștiinței și convingerilor magistraților, cari se 'nțelege priveau cu ochi foarte răi această speție de magistrat între ei. E evident deci că alături cu Warszawsky, mare cordon al ordinului Sfintei Cânepe, d. Guță Panu nu poate avea decât un viitor strălucit.

Modul de-a face politică a acestor d-ni e în adevăr ciudat și merită atenție.

Se face de ex. o petiție către guvern ținută în termeni echivoci și capabili de-a li se da o dublă esplicare. Această suplică se colportează printre cetățeni, spunându-li-se că e în contra guvernului. Cetățenii liniștiți iscălesc, încrezându-se în vorbele colportorilor, și a doua zi se pomenesc că suplica se publică în organul roșu cu semnăturile cetățenilor, dar c-o introducere cu totul în alt senz decât acela pe care i-l dădeau ei. Și astfel oameni buni nevinovați sunt pecetluiți ca aderenți ai guvernului. Oamenii protestează, aleargă la toate ziarele spre a-și retrage iscălitura, declarând c-au fost amăgiți, dar nu le ajută nimic. Suplica s-a espedat deja marelui rabin C.A. Rosetti, care le și mulțumește ca unor „oameni rămași de la 1848“ și veterani în lupta pentru buget. Degeaba lumea se zvârcolește, arătând că la 1848 nici nu era născută, că, de când e, n-a avut a face nici în clin nici în mânecă cu roșii și se știe nevinovată de conivență or complicitate cu birourile de împământenire, că-i e silă de onoarea problematică de a fi priviți de concetățenii lor ca spioni ai guvernului central sau ca agenți electorali ai lui Warszawsky!

Toate sunt în zadar. Suplica măsluită se publică în „Românul“ și vorbe oncțioase de gratitudine curg asupra nefericiților subscriitori, cari se zbat ca creștinii cărora ai vrea să le aplici circumciziunea cu de-a sila.

Și cu astfel de panglicării cred d-lor a forma partid roșu în Moldova.

Ne mai rămâne a descrie pe un colportor al acelei jalbe din Iași, pe d. Verusi. Acel domn se pretindea odinioară pictor și primăria din Iași, naivă și de bună credință, îl însărcinează a zugrăvi biserica de la cimitirul Eternitatea. „Văruiți biserica ca s-o zugrăvesc“, zise lucrătorilor. „Zugrăvește d-ta ș-om vărui-o noi mai pe urmă“, răspunseră lucrătorii râzând.

Zugrăvelile acelei biserici erau un adevărat scandal. Greșite ca desemn, imposibile ca colorit, reprezentând în chipurile sfinte o breaslă ușoară de femei din Iași, mitropolitul a refuzat mult timp s-o sfințească. Dar ceea ce are haz e cronografia tablourilor sale.

A zugrăvit într-un rând „o fată lângă izvor“ și n-a putut-o vinde. Vine serbarea lui Grigorie Ghica, cel decapitat pentru opunerea la cesiunea Bucovinei. Repede donița de apă se preface în stâncă c-o pajură austriacă, se pun lanțuri la mânile chipului și tabloul reprezintă „Bucovina răpită de austriaci“. Dar tot nu se vinde. Vine cesiunea Basarabiei. Repede codrul din fund se preface în Marea Neagră, pajura austriacă în rusească, izvorul în stâncă în mijlocul mării și tabloul reprezintă „cedarea Basarabei“.

În această din urmă metamorfoză s-a propus Camerei c-a s-o cumpere, dar n-a cumpărat-o. Așteptăm învierea morților și vânzarea de veci sub altă formă; c-un fes în cap și cu fustanelă ar putea reprezenta Epirul.

Și-o găsi ea un stăpân vrodată.

Convins în sfârșit că n-are talent, onor. d. Verussi s-a lăsat de pictură și s-a pus pe o meserie mult mai lucrativă, politica. Azi e agent electoral al guvernului în Iași și ocupă câteva funcții bine salariate. E de prisos a adăoga că nici d. Verussi, nici d. Ghiorghian nu sunt ieșeni și că e foarte ciudat a vedea improvizându-se acolo un partid compus din oameni pripășiți în capitala Moldovei pentru a-și face treburile.

Astfel în județe în cari firma Brătianu Warszawsky nu are deloc aderenți aceștia se inventează, se improvizează din oameni pripășiți, se scot din pământ, din iarbă verde. Nu știm dacă cetățenii ieșeni, fie liberali, fie conservatori, ar fi în stare a-și hărăzi încrederea lor unor parveniți cari se servă de amăgire pentru ca, pe sub mână, să dea comuna și județul pe mânile adevăratului partid roșu ce se va forma în Moldova din noii cetățeni circumciși.

Dar ceea ce știm e că aceste colonii de câte 2-3 roșii, comandați de guvernul central prin Moldova ca să se puiască ca viermii în carne putredă, ne aduc aminte de o stare de lucruri analogă din anticitate.

Un învățat german, dr. Reinisch, în cercetările sale asupra Egipetului spune că

acum 3700 ani, cultura acestei țări a avut o tranziție spre corupție, demoralizare și desfrânare. Cea dintâi cauză a corupției erau numeroșii negustori semiți: fenicieni, arabi, evrei, cari se așezaseră în Egipet și au zguduit conștiința de drept și stricta ordine a poporului prin uzanțele lor de afaceri și prin vânătoarea de câștig. Întâi s-au demoralizat servii și sclavii, apoi veni un regim al metreselor, căci cei mari cumpărau sclave siriene și etiopiene, le încărcau cu bogății și-și neglijau soțiile proprii. Pofta desfrânată de câștigare de averi, o nemărginită goană de plăceri a adus o deplină răsturnare a raporturilor sociale. Familii celebre se ruinară și sărăciră, iar în locul lor se iviră parveniți fără rușine. Oameni ce nu avuseră nimic ajunseră să posedeze bogății, palate, grădini, sclavi și comori, se îmbulziră în toate sferele și câștigară până și intrarea la Curte. Cine simțea în sine instictul irezistibil de-a fura, dar vrea să practice acest instinct în mod cuviincios, n-avea decât să meargă la percepție, să-și ia patent de hoț și să se înscrie în breasla pungașilor. Aceștia aveau un staroste, la care se depuneau toate lucrurile furate în Egipetul întreg și cine voia să reintre în posesiunea lucrurilor sale mergea la staroste, care-i restituia lucrurile după ce plătea o provizie pentru hoț. Ba regele Rampsinit însuși dete mâna fiicei lui iubite celui mai mare hoț din țară care ducea de nas și poliția publică și cea secretă și, deși în Egipet nu erau jurați, scăpase de condamnare și era recunoscut ca omul cel mai cu minte din țară. Atât de jos căzu Egipetul, acest străvechi leagăn al culturii, care prin hărnicie și muncă ajunsese la cea mai mare înflorire.

Câștigul fără muncă intelectuală sau fizică, fără administrarea unui capital moștenit, e un furt făcut în condiții cuviincioase. Breasla a cărei meserie e a îmbla după asemenea câștiguri e breasla roșie. Semiții contraccii asemenea nu lipsesc, iar starostele breslei e ministru de interne și reversibil. D-rul Reinisch ar putea să facă cercetări egiptiologice și în România sub Rampsinit Îngăduitorul.

❦

[28 iunie 1881]

De un timp încoace accident după accident se repetează pe liniile căilor noastre ferate.

Ciocnirile de trenuri între Hanu Conachi și Ivești, între Șerbești și Preval, între Turnu-Severin și Palota, scăparea vagoanelor de la Prunișor și izbirea lor cu un alt tren sunt tot accidente însemnate, cari au avut consecințe regretabile, cu oameni morți și răniți. Lăsând dar la o parte celelalte accidente multe, de cari lumea de din afară de direcție nici nu mai poate afla ceva, chiar numai accidentele enumerate ar trebui să deștepte opinia publică și să se întrebe care este cauza lor.

N-am voi, mai cu deosebire, ca aceste accidente să fie exploatate de străini și să arate cu degetul asupra-le zicând: „iată cum administrează românii căile ferate; îți pun viața în pericol“, și vorbind astfel să poată avea și cuvinte în parte-le pentru a discredita liniile ferate române.

Aceste motive și sincera dorință de a se îndrepta lucrurile și de a se pune pe-o cale bună ne îndeamnă a arăta cari sunt după noi cauzele și relele ce bântuiesc administrația căilor ferate și a indica întrucâtva și mijloacele de îndreptarea lor.

Vom espune dar aceste cauze fără de nici o considerație, fără intenția de-a atinge pe cineva și cu singurul scop de a se dezveli răul și a face posibilă remediarea lui.

Prima cauză a accidentelor și cea mai principală, din care izvorăsc toate relele, este că s-a introdus și în administrația căilor ferate acel nenorocit sistem ce bântuie întreaga administrație a țării, sistemul favorurilor, fie aceste pentru considerație de partid politic, fie de rudenii sau nepotism, fie de amiciție sau hatâr sau alte considerații de orișice natură ar fi.

Acest sistem cu vederi strâmte și neprevăzătoare a făcut ca, chiar la numirea direcțiunei princiare, sau regale, după cum se numește ea azi, să domineze numai spiritul de partid, ca la numirile de amploiați ce face această direcțiune să se aibă în vedere mai mult alte considerații decât folosul și meritul pentru serviciu ce un impiegat poate să aibă.

Consecințele acestui sistem se văd și, dacă nu se vor lua serioase măsuri de îndreptare, ele se vor arăta și mai mult, se vor încurca lucrurile încât nu se va mai ști ce trebuie a se face și, după ce se vor întâmpla chiar catastrofe, cari dacă nu s-au întâmplat pân' acum se poate mulțumi numai norocului, se va ajunge la disperare și cine știe la ce intervenții și măsuri cu totul contrarii interesului țării, contrarii interesului neamului românesc.

Credem dar a ne face o datorie de conștiință constatând că e necesar de a preveni o catastrofă la căile noastre ferate și de-a scuti țara de a asista la vreo pompă funebră a voiajorilor vreunui întreg tren.

Iată dar mijloacele de remediu ce le credem necesarii:

Cel dendâi remediu e negativ, dar de-o estremă importanță. Trebuie revocată direcția actuală, compusă din politiciani, din săbiuțe vânătoare de diurne și din advocați.

Motivul revocării e incapacitatea dovedită în toate.

Direcțiunea căilor ferate, dacă e posibil a tuturor căilor ferate ale statului, ar trebui constituită după următoarele principii:

E practic, pentru ca să existe unitate de voință și acțiune, ca în capul administrației căilor ferate să fie o singură persoană, care se poate alege dintre bărbații ce au dovedit o capacitate deosebită de administrare. Mersul unui serviciu atârnă mult de autoritatea ce-o inspiră un bărbat cu judecată rece și incisivă, cu vederi clare, cu caracter just și onest, care nu se lasă nici ademenit de zâmbetele protectoare ale oamenilor zilei, nici înfricoșat de un cuvânt al lor de intimidare. Ales fără nici o privire la convingerile sale politice, el cată să întrunească în sine încrederea țării întregi. El poate fi și un om tecnic, dar exigențele de pură administrație fiind pentru acest post mult mai numeroase decât cele ale amănunțimilor tecnice, un bun și rigid administrator e de preferat.

Capul administrației căilor ferate cată să fie cu totul independent de ministeriu și de curenturile politicei militante. Fie acum ales pe viață de Corpurile legiuitoare, după propunerea Consiliului de Miniștri și cu aprobarea regelui, fie alte garanții de autoritate, destul că trebuie să fie inamovibil și să nu se poată revoca decât în condițiunile în cari se revoacă personalul inamovibil. Neatârnat cu totul și de ministeriu și de Corpurile legiuitoare în privința administrației, i se poate atenua răspunderea prin delegarea unui consiliu de supravegheare, compus din membri ai corpurilor legiuitoare, din prezidentul Curții de Compturi, din prezidentul Curții de Casație; consiliu care, putând cere seamă de gestiunea direcțiunii și putând fi consultat la fixarea bugetului, ar fi o garanție mai mult în fața țării despre buna întrebuințare a banului public. Față cu ministeriul însă poziția directorului trebuie să fie analogă cu aceea a oricărui director particular de drum de fier.

Dator a ținea seamă de interesele generale ale statului sau ale publicului în ceea ce privește tarifele, mersurile trenurilor de persoane și alte interese generale, dacă un om înțelept va fi numit cap al administrației nici nu e cu putință ca să se nască vreodată un conflict între stat și direcție.

Rămâne o singură chestiune de rezolvat: supraveghearea siguranței publice pe drumurile de fier.

Iată cum ar fi mai bine să se rezolve această cestiune:

Îngrijirea de siguranța publică și supravegherea ei pe drumurile de fier să se lase în seama directorului sau administrațiunii căilor ferate, fiind ținute toate celelalte organe ale statului să-i dea ajutor în caz de necesitate.

Administrațiunea să fie și responsabilă înaintea legei, iar pentru a se putea constata cu siguranță pe cine incumbă responsabilitatea la vreun caz de accident, să se instituiască un consiliu de trei bărbați experți în ale administrației drumului de fier, cari cunosc mersul serviciului și detaliurile lui, cari să asiste pe organele justiției în cercetările lor, în cazuri de accidente, și să le dea explicațiuni. Acești experți să fie organe ale statului, independente de direcție, să fie bărbați cari cunosc și au servit în exploatarea căilor ferate. Să funcționeze numai ca consultatori ai membrilor justiției spre a le explica cum se petrec lucrurile, spre a le face posibilă descoperirea adevărului.

Măsura cea dendâi ce ar trebui să ia directorul ce s-ar pune în capul administrației ar fi să organizeze serviciul, căci ni se pare că, prin organizația ce s-a făcut de direcția princiară, serviciile au fost dezorganizate cu desăvârșire. Probă sunt accidentele.

Pentru a putea organiza și pentru a înlesni organizarea, să se consulteze vreun bărbat din Europa ce e distins în administrația de căi ferate, cum e baronul M.M. Weber, cum e Nordling sau altul, care au avut asemenea misiuni în state mai înaintate, cum a fost în Prusia și în Austria.

Să-l consulteze, să-l aibă alăturea ca un sfătuitor, iar nu ca un funcționar.

Directorul să-și întocmească în administrație un consiliu din tot ce este mai bun din funcționarii și bărbații tecnici de drum de fier din tară; să caute mai cu seamă să cunoască pe fiecare în parte după meritul lucrului și al valoarei ce produce în serviciu, iar nu după alte considerații; să pună pe fiecare la locul său și singura considerație care să-l conducă să fie interesul serviciului.

A se face astfel este supremul timp, deoarece la căile ferate nu se pune în joc numai averea ci și viața publicului.