Din periodice/Din Timpul, octombrie 1879

 

❦

[2 octombrie 1879]

După cum se poate prevedea din discuțiunile ce urmează în Cameră, proiectul de soluțiune al guvernului privitor la pozițiunea izraeliților nu va fi în stare de a întruni cele două treimi necesare și va cădea.

Mulți oratori sunt încă înscriși, multe discursuri fericite prin concepție și formă vom mai auzi, și se va face în cestiune aceasta măcar acea lumină care ar fi trebuit să domine la discutarea „tuturor“ legilor organice a acestei țări. Dacă din capul locului legile organice se discutau cu atâta frică de Dumnezeu, cu atâta îngrijire de interesele nației românești ca acest de astăzi, desigur că nici datorii publice, nici provincii pierdute, nici cestiune izraelită, nici în fine mizeria claselor de jos n-am fi avut-o; iar dacă pe de altă parte, conform teoriei compensațiunii din natură, oricare rău trebuie să corespundă cu un bine oarecare, precum de ex., orbirea fizică are de rezultat ascuțirea simțului auzului ș.a.m.d., vom trebui să mărturisim că răul acut al cestiunii izraelite a avut meritul de a ne deschide ochii și de a vedea garanția existenței noastre în munca reală, în apărarea muncii reale, nu în fraze și principii generale, a căror bunătate sau răutate practică atârnă de la aplicare deci de la progresul real pe care un popor l-a făcut pe calea muncii fizice și intelectuale.

Dacă însă Parlamentul, prin discursurile membrilor opoziției, prezintă un nivel atât de înălțat precum arareori l-a mai avut, nu putem zice acelaș lucru nici despre proiectul guvernului, nici despre discursurile membrilor partidei pur guvernamentale, adecă roșie, nici despre studiile statistice pe baza cărora guvernul și-a înjghebat listele.

Căci în acele liste vedem de ex. trecuți cetățeni români de lege răsăriteană, vedem supuși străini care nicicând n-au manifestat dorința de a fi cetățeni români, vedem apoi o serie de oameni cari nu merită prin nimic favorul de a li se acorda cetățenia română. Cel mai mare defect al listelor însă este fără îndoială acela că stau în contrazicere cu programul solemn al cabinetului de a înlătura orice categorii, de vreme ce aceste liste nu sunt decât categorii ascunse.

Căzând proiectul guvernului, ce se va întâmpla? Sau guvernul se va retrage, ceea ce nu e verisimil, sau va dizolva Adunarea, ceea ce e și mai puțin de crezut, sau în fine va lăsa să cază proiectul său și se va uni cu fostul proiect al majorității, poruncind roșilor să-l voteze asemenea. Deși admiterea proiectului majorității ar fi cea mai crudă dezmințire a existenței pericolelor cu care „Românul“ și partidul său amenință țara, totuși este cu putință ca guvernul să se dezmintă pe sine însuși, pe partidul roșu și presa guvernamentală și să admită un proiect despre care zicea că ridică asupra României furtuna intervențiunilor străine.

Departe de a fi vorba de intervențiune, observăm din contră începutul unei reacțiuni în Europa întreagă, vedem că presa odinioară ostilă nouă pe zi ce merge scade tonul, pe zi ce merge recunoaște îndreptățirea noastră de a regula în deplină libertate și cumpănind, cu scumpătate toate interesele noastre naționale, cestiunea aceasta, încât amenințările ziaristicei guvernamentale, departe de a mai găsi un răsunet în străinătate, încep a ne inspira mirare prin strania lor izolare în cercul restrâns al redacțiunilor roșii.

În ajunul soluțiunii cestiunei izraelite, ținem însă de datoria noastră de a reaminti cititorilor că această reformă cată să fie începutul unei reforme serioase a legiuirilor noastre organice. A apăra munca noastră națională în contra exploatării uzurare de tot soiul trebuie să fie ținta de căpetenie a măsurilor de luat.

Ținem a reaminti deci că năvălirea elementului speculator al izraeliților în țările noastre e mai mult simptomul unor rele existente în chiar mijlocul nostru, un simptom dureros într-adevăr, dar remediile în contra lui sunt departe de a înlătura boala organică de care suferim.

La noi liberalismul pretextat al naturelor catilinare, în loc de a democratiza clasa de sus, a avut din contra rezultatul de a aristocratiza o clasă nenumărată de indivizi cari, nevoind a munci, având chiar rușine de muncă, aspiră de-a ajunge la vază și de-a face avere pe calea demnităților statului, începând de la miile de funcțiuni mici și sfârșind cu însuși fotoliile ministeriale. Înmulțirea dar a claselor consumatoare și scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii. Îndealmintrelea toate măsurile de restricțiune contra simptomelor acestui rău vor avea un rezultat problematic.

În muncă e mântuire: trebuie numai ca îngrijirea deșteptată a oamenilor de bine să creeze, prin legi practice, condițiile unei munci cu spor și putere de înflorire.

❦

[3 octombrie 1879]

Ședința de ieri a Camerei n-a fost consacrată decât ascultării unui lung discurs al d-lui Boerescu, cu care ședința s-a-nceput și s-a sfârșit. Acest discurs, care a ținut patru ceasuri și mai bine, a arătat duplicitatea în genere a proiectului guvernului care, după aserțiunea d-lui ministru de esterne, împacă exigențele internaționale cu trebuințele dinlăuntru ale țării. În urma unei lungi espuneri generale a acestei teze, în care d. ministru a spus că puterile nu sunt mulțumite cu înscrierea principiului, ci vor neapărat aplicarea lui, că, deși părerile asupra marginelor aplicării sunt deosebite, totuși aplicarea o cer toate cabinetele, că însuși guvernul Rusiei, cel mai imparțial dintre toate, ne-au sfătuit de-a ne înțelege cu puterile și de-a ne conforma Tratatului de la Berlin, d-sa a apărat pe rând toți paragrafii proiectului în contra atacurilor ce i-au venit din partea opozițiunii din Cameră.

Deși argumentațiunea d-lui ministru de esterne nu era lipsită de oarecare fineță, cată să mărturisim că acea argumentațiune era atât de difuză și incoerentă, atât de puțin concentrată și atât de puțin energică, încât în locul d-sale un orator bun ar fi espus-o într-o jumătate de oră cu mai multă izbândă. Din lungimea estraordinară, din prisosul de cuvinte, din apropourile rău alese răsărea pentru auditorii cei mai binevoitori chiar siguranța că proiectul e susținut mai mult din datoria formală de a-l susținea decât prin opiniile intime ale oratorului.

Importantă ni s-a părut pentru lămurirea discuțiunii declararea d-lui ministru că tratând asupra întinderii aplicării a admis întotdeauna punctul de vedere al naturalizării, nu pe acela al emancipării. Căci emanciparea, introdusă ca principiu, ar fi o cauză înscrisă în legi a cărei urmare ar fi încetățenirea de drept a tuturor celor cuprinși sub acea dispoziție, precum de ex. egalitatea drepturilor confesiilor creștine a fost eo ipso și fără alte dispoziții cauza emancipării armenilor.

Teza aceasta, apărată de d-nul ministru de esterne, face parte din programul opoziției și cititorii 'și vor aduce bine aminte că partidul roșu e singurul care a susținut cu mare foc emanciparea pe categorii.

Dar, odată admis că „naturalizarea individuală“ e principiul pe care-l introducem la noi în urma silei internaționale a art. 44, d. ministru de esterne a trebuit însuși să mărturisească că listele sunt partea slabă a proiectului, de vreme ce naturalizarea nu se poate face, în sine vorbind, decât după cererea respectivă a celui ce voiește a fi naturalizat.

Această mărturisire, făcută de chiar apărătorul natural al proiectului de lege, ne scutește pe noi de combaterea acestui defect intern. Metehnele celelalte ale lui sunt în genere cunoscute.

Efectul produs de discursul d-lui Boerescu asupra Adunării a fost rău, atât de rău încât membrii partidului guvernamental, convocându-se în ședință de partid, nu s-au adunat decât în număr de vro șasezeci; pe când, din contra, adunarea opoziției, făcută tot în scopul de a discuta discursul, a ajuns maximul ei pân-acuma, adică numărul de 58 deputați.

În realitate singurul motiv coercitiv al apărătorilor guvernului este acela al amenințării cu intervenirea puterilor. Se știe că dacă cestiunea izraelită ar fi putut fi invocată ca pretext al vreunei intervențiuni (cauză n-ar fi fost nicicând) starea generală a relațiunilor actuale dintre state face pretextul acesta cu neputință, căci această stare a neutralizat cauza probabilă a unei asemenea intervențiuni, adecă dorința de sporire a forței politice prin întinderea asupra teritoriului nostru. Poporul românesc, înzestrat cu atâta bun-simț, nu se va mai lăsa indus în eroare prin spaime deșerte, când nu există nici o cauză care să le justifice. Intervențiunea în favorul aplicării articolului 44 e o armă guvernamentală ajunsă la atâta discredit încât chiar pensionarii bătrâni ai statului o întrebuințează cu oarecare sfială, nu atât pentru meritul în sine al argumentului, cât pentru a da oarecare picanterie conversațiunilor de cafenea. A mai vedea apărând acest argument în discursuri parlamentare e cel puțin hazardat și această apucătură ar trebui lăsată cu totul în seama jurnalisticei roșie, unde puținătatea gândirii are neapărat nevoie de fraze devenite atât de mult de domeniul ironiei publice încât merită a constitui zestrea intelectuală a unui scriitor roșu.

Dacă dar țara e asigurată în contra unei soluțiuni prin surprindere a chestiunii izraelite, aceasta are a o mulțumi opoziției în genere, opoziției conservatoare îndeosebi. Dacă-și aduce cineva aminte cum „Românul“, ca organ al guvernului, susține egalitatea de drepturi civile, deci și facultatea pentru orice străin de a-și cumpăra moșii mari și pământuri răzășești, că susține emanciparea pe categorii etc., atunci va rămânea convins că proiectul guvernului chiar, deși lax și cu două înțelesuri, e un produs al presiunii opoziției, care-a silit pe guvern, a silit pe majoritatea roșie de-a merge, în aparență cel puțin, alături cu țara.

Cu atât mai mult ne miră atitudinea „Presei“, al organului personal al d-lui ministru de esterne, când acuză opoziția ba de calomnie, ba de dorință de-a veni la putere, ba de trădare chiar, când scriitorii acelui organ știu mai bine decât oricine că dacă țara a putut și poate câștiga o poziție sigură în cestiunea izraelită numai opoziției are a mulțumi, opoziției care din cestia evreilor n-a făcut nici armă de partid, nici cestiune ministerială, pe când, din contra, există o seamă de ilustre personaje, neesceptând pe d. ministru de esterne, cari s-au folosit de această cestie pentru a urca scările măririi omenești. În orice caz „Presei“ nu-i șed deloc bine lecțiile de patriotism când chiar naționalitatea a o seamă din scriitorii ei e atât de problematică încât au avut nevoie de-a fi trecuți în listele guvernului.

❦

[4 octombrie 1879]

În ședința de ieri a Camerei au vorbit d-nii Lascar Costin, Al. Sihleanu și Nicolae Blaremberg.

D. Lascar Costin, orator de bun-simț și cu multă energie în glas și atitudine, s-a pronunțat contra proiectului guvernului, mai cu seamă pe baza pericolelor economice cari ar amenința țara în urma primirii proiectului.

D. Alex. Sihleanu, unul din tipurile comice ale Adunării, a pledat și acum din punctul de vedere al „balonului captiv“ și a vorbit înaintea unei sale deșerte de deputați, în care nu rămăsese prin scaune decât acei gurmanzi pentru cari orice discurs al d-lui Sihleanu e o reprezentație de teatru.

D. Sihleanu a vorbit de „învechimea veche“ și de anticitatea antică, de cei săraci cu duhul al cărora este împărăția Cerului, de doine și de Ileana Cosânzeana, în „cosițe floarea-i cântă“, nelăsând pe auditoriu în îndoială asupra păsărelelor cari cântă mereu în colivia strâmtă a propriului craniu.

Dar d. Sihleanu nu joacă o canțonetă monodramatică numai, ci dă totdauna ocazie la dezvoltarea unei conversațiuni care are farmecele ei, cam de soiul acesta.

Oratorul. De când am auzit pe d. Conta vorbind istorie îmi vine să-mi cer banii îndărăt de la profesorul meu de istorie.

O voce. Numai de la cel de istorie?

Oratorul. Acum voi combate pe d. Vernescu.

O voce. D. Vernescu n-a vorbit încă.

Oratorul. Nu face nimic; are să vorbească. D-nii din opoziție spun despre noi că toți suntem niște animale, niște brute…

O voce. Nu toți, numai unii.

Oratorul. D-lor invoacă asupra noastră Spiritul Sfânt, care să se coboare în formă de porumb sau de …

O voce. Clondir.

Oratorul. D. Mârzescu l-a comparat pe d. ministru c-un idiot.

O voce. Protestez, nu-i adevărat.

Oratorul. L-ați comparat cu Cincinatus. Eu din discuțiile oratorilor n-am putut găsi cărarea …

O voce. Ai rătăcit-o.

Oratorul. Dar voi eu singur, cu mintea mea, s-o găsesc …

O voce. Aoleu!

Oratorul. Eu sunt membru la biurou.

O voce. La care biurou?

Oratorul. La ăsta! Nu știi că sunt vicepreședinte? D. Sihleanu e într-adevăr vicepreședinte al Adunării.

*

D. N. Blaramberg a început discursul său, care va continua și astăzi, prin rugămintea făcută majorității ca votul în cestiunea aceasta să se facă pe față și prin apel nominal, pentru ca fiecare din deputați să nu aibă în fața țării decât responsabilitatea votului său propriu. Pentru cazul însă când Adunarea ar refuza această cerere foarte legitimă, d-sa depune la biurou o declarațiune iscălită de 56 de deputați, prin care aceștia prevestesc că vor vota contra luării în considerare a proiectului guvernului.

D-sa a continuat apoi combătând pe doi din apărătorii proiectului, pe d. Carp și pe d. mi-nistru de esterne, cari amândoi acuzaseră opoziția de lipsă de argumente.

D-sa a dovedit că a fost un moment, acela al demisionărei cabinetului roșu, în care majoritatea Adunării, precum și noul cabinet Brătianu, erau pentru proiectul revizioniștilor condiționali, deci a majorității delegaților. D-sa a rezumat din nou toate argumentele opozițiunii, a arătat că în proiect, fiind vorba de exercitarea de drepturi, acest cuvânt „exercițiu“ cuprinde în sine ideea emancipării, ideea unor drepturi preexistente reformei de față, de la al căror exercițiu evreii ar fi fost opriți.

Invazie ascunsă și ca după un ordin secret al evreilor la noi, solidaritatea dintre aceștia și evreii din lumea întreagă, a cărei dovadă este Alianța, apelul la străini făcut de evreii pretinși pământeni, pericolele economice analoge cu cele produse prin invaziunea chinezilor în California, toate aceste argumente să nu fie în stare a invalida singurul argument căzăcios al guvernului, presiunea esterioară? În orice caz însă rămâne dilema intactă, că cei cari au apelat la străini pentru drepturi sunt sau pământeni, cum se pretind, sau străini. Dacă sunt pământeni sunt trădători ce trebuie tratați ca niște oameni cari conspiră contra statului român, dacă sunt străini, mai avem oare să stăm la sfat dacă trebuie să-i admitem, sau să-i respingem?

În orice caz însă singura sancțiune care ne așteaptă este cel mult nerecunoașterea independenței noastre de fapt, o nerecunoaștere care ar fi mai mult în paguba altora decât a noastră, mai cu seamă pentru că atât independența cât și autonomia internă a țării nu au avut nevoie de a fi proclamate de cătră puteri, ci numai constatate prin stipulațiuni declarative.

•

Urmarea discuțiunilor din Cameră și a depunerii declarațiunii celor 56 de deputați este că guvernul, presimțind căderea proiectului său, voiește a intra pe calea tratării și a concesiunilor.

Deputații opozițiunii au fost invitați de a-și alege o delegațiune a lor care, în unire cu delegații Camerei, să se concerteze asupra modificărilor necesare proiectului actual. După cât știm opoziția a acceptat această propunere și au ales o delegațiune de 9 membri, cari vor avea a trata în cestiune sau mai bine a da proiectului o redacțiune care să fie pe deplin conformă cu vederile opoziției.

Pe de altă parte auzim și comunicăm sub rezervă că și din partea izraeliților avem a ne aștepta la o manifestare.

Acum câteva zile ni s-a pus în vedere o suplică, adresată Camerei, prin care mai mulți izraeliți din Dorohoi se rostesc în următorul mod:

Cu inima sfîșiată de durere venim subsemnații izraeliți, născuți și crescuți în Romînia, de-a aduce la cunoștință reprezentanților națiunii, ca să vadă ce piesă joacă confrații noștri străini și prin ce fel de uneltiri vroiesc să dobîndească drepturile politice și civile.

Comitetul izraelit din București, pentru ca cu o mai mare înlesnire să introducă în sînul romînilor un număr oarecare de străini, au chemat cîte un delegat izraelit din fiecare oraș, precum și din Dorohoi pe d. Lupu Zarafu, carele s-a și reîntors și îndată au făcut o adunare de toți izraeliții de protecțiune străină, ținîndu-le acest limbaj:“ S-a regulat în București cu oamenii de la putere că toți aceia cari vor da 150 de franci fără ca să întîrzie vor fi acuma emancipați, acuma cînd se vor primi și listele nominale“.

Noi cari avem sentimente romînești, noi cari privim de mult timp aceste meschinării, nu am putut ști tot pîn-acuma.

S-a și format grabnic 200 de petițiuni în privința aceasta, pentru a cere drepturi, și cu aceste petițiuni, împreună cu sumele adunate, pleacă d. Lupu Zarafu astăzi la București, căci se șoptește că acuma e momentul cuvenit, căci, dacă va veni alt guvern, lucrul e pierdut.

Că sîntem pămînteni putem proba prin romîni chiar și de aceea ne doare cînd vedem că străinii voiesc să înșele pe romîni.

Îngădui-va țara aceasta? Trece-se-va cu vederea de către aceia în mîna cărora se află soarta Romîniei? Lăsa-se va nepedepsit un asemenea abuz?

Oricât informațiunile petiționarilor ar fi supuse erorii, aflăm totuși că adunarea izraeliților despre care suplica vorbește a avut loc într-o casă alături cu hala vechiturilor. În acea adunare, compusă și din delegați izraeliți de prin districte, s-ar fi hotărât de-a se adresa o petițiune Adunărilor legiuitoare prin care să se declare că izraeliții voiesc sau tot sau nimic.

Acesta este punctul de vedere apărat de „Fraternitatea“, asupra căruia noi ne-am esprimat opinia, încât nu mai avem nevoie a reveni.

❦

[5 octombrie 1879]

Numărul de azi și cel de ieri al „Românului“ au meritul de a trezi veselia publică prin declarațiile cuprinse în ele, precum și prin prăpăstiile visate de onorabilii confrați, cari văd pericole pentru țară acolo unde nimeni nu vede decât cel mult căderea roșiilor de la putere.

Am spus-o adeseori în acest ziar că dreapta conservatoare e partidul acela în Parlament și în țară ai cărui membri nu au absolut nici o nevoie de-a veni la putere. Cu listele electorale și cu rolurile de contribuție în mână am putea dovedi că clasa aceea de oameni din care partidul conservator își recrutează membrii poartă ⅔ din toate sarcinele statului, pe când celelalte clase poartă numai ⅓ parte. Din această proporție se va vedea că, dacă partidul conservator are vreun interes, e desigur acela al stabilității, al unui guvern regulat, conștiincios și iubitor de țară, nicidecum însă pe acela de a veni numaidecât la putere. Ce sunt însă dd. roșii când n-au puterea în mâni? Nimic decât palavragii de cafenele, ajunși în trista stare de-a purta iarna pălării de paie și hăinuțe de dril.

Am înțelege încă dacă s-ar vorbi pur și simplu de ambiția de a veni la putere, o ambiție de care pot fi succeptibile piepturile omenești. Dar această ambiție, oricât de mare ar fi, nu este defel întrețesută cu interese de ordine curat individuală, deci e prea sus-pusă pentru a putea fi atinsă de prepusurile meschine ale roșiilor, prea sus pentru a putea fi confundată cu setea de putere pe care-o au dumnealor. Pentru conservatori lupta politică nu e o „luptă pentru existență“ ca la roșii.

Noi le-am propune d-nilor roșii o reformă care i-ar face să se lepede de bunăvoie de a veni cândva la putere și anume: ca toate funcțiile administrative precum și deputățiile, având deplină și garantată responsabilitate, să fie servicii benevole și gratuite. Ar primi dumnealor aceasta?

Ne temem că de a doua zi statul român ar rămânea fără funcționari și fără deputați roșii.

Acuzarea setei de putere făcută conservatorilor e cel puțin absurdă, mai întotdauna însă de rea-credință.

Dar într-adevăr „Românul“ nu mai știe ce vorbește. Începând revistele sale prin acuzarea că ținta luptei politice a conservatorilor nu e decât puterea, că opoziția e învierșunată după putere, cuprinde cu câteva șiruri mai jos următoarea declarație.

Cine voiește să mănțină indefinit guvernul actual la putere nu are decât să nu dea cestiunii în dezbatere o soluțiune acceptabilă pentru puterile europene. Președintele Consiliului de Miniștri a declarat precis și categoric, în întrunirea de ieri seară, că, pe cât timp va fi susținut de majoritatea Camerelor, nu va primi nici a se da un vot negativ care ar provoca o rezoluțiune din partea puterilor; nu va primi nici o soluțiune neacceptabilă pentru Europa; și, nevoind nici a dizolva Camera decât la ultima estremitate, va rămânea neclintit la putere până când două treimi ale Camerei se vor înțelege asupra unei soluțiuni. Această declarațiune a fost făcută de d. Ioan Brătianu în termeni atât de preciși și cu tonul unei hotărâri atât de nestrămutate încât ne este și nouă permis astăzi să afirmăm cu tărie că cine voiește să mențină indefinit pe guvernul actual la putere nu are decât să refuze acestui guvern o soluțiune acceptabilă pentru puterile europene.

Apoi mai la vale pe același ton:

În tot cazul, ceea ce este mai presus de orice îndoială e că ministrul actual nu poate să se clintească de la postul său până ce cestiunea pendentă nu va fi rezolvată. El este impus, prin puterea lucrurilor în capul afacerilor; căci, în dată ce o criză ministerială s-ar produce și, ca consecință neapărată, Camerele s-ar dizolva fără ca cestiunea să fie rezolvată, puterile vor da ele soluțiunea ce nu s-ar fi putut da de țară și i-o vor impune. Este dar o datorie patriotică de primul ordin pentru guvernul actual de a ținea cu energie puterea până ce cestiunea pendentă va fi rezolvată. De aceea și d. Ioan Brătianu a declarat ieri seară că, chiar dacă ar trebui să-și piarză viața în împlinirea datoriei ce îi este impusă de puterea lucrurilor, va rămânea neclintit la putere până când cestiunea evreilor va fi rezolvată și țara admisă în concertul puterilor europene.

Deși Camera e liberă de-a refuza chiar revizuirea Constituției cu o minoritate suficientă, totuși ministeriul declară că nu se va retrage până ce soluțiunea lui nu va fi primită.

Într-adevăr, frumoase și mai cu seamă constituționale declarații face d. I. Brătianu, declarații cari nu-i vor ajuta nimic, din cauză că în toate cestiunile mari de până acuma d-sa au amăgit prin neadevăruri țara. D. I. Brătianu, dacă are vreo calitate eminentă, este aceea de-a spune foarte dezghețat neadevărul. Ni se pare că a venit vremea ca nimeni să nu-l mai creadă.

Și aceste declarații ale d-lui ministru nu însemnează o înverșunată sete de putere?

Dar aceasta e la urma urmelor afacerea d-sale. Dacă această sete înverșunată ar avea drept corelat calități distinse de om de stat nici n-am avea de obiectat ceva în contra ei. Din nefericire însă această sete e în așa disproporție cu calitățile d-sale încât aproape toate nenorocirile și toată sărăcia care de douăzeci de ani bântuie aceste nefericite țări avem a le mulțumi incapacității fenomenale cu care d-sa a condus partidul roșu.

Puțin am avea de zis asemenea asupra publicării acestor solemne declaratiuni în „Românul“.

Dar alături cu ele vedem acuzațiuni atât de nedemne făcute membrilor opozițiunii încât le reproducem numai, fără a le mai întâmpina. Cu balamucul nu se discută. Iată dar prăpăstiile pe cari confrații noștri, în superfluența lor de iubire de adevăr și de lealitate, le atribuie opozițiunii conservatoare:

În noua și dureroasa dramă ce se va desfășura pe această cale actele vor fi împărțite precum urmează:

Actul I. Camerele lasă cestiunea nerezolvată sau dau o soluțiune neacceptabilă pentru Europa.

Actul II. Puterile se întrunesc în conferințe, rezolv cestiunea și chibzuiesc asupra mijloacelor de a o impune României.

Actul III. Ministerul Manolaki Kostaki, Maiorescu și consorții cer aplicarea principiului că puterile au autoritatea de a decide despre România și aceasta datoria de a se supune; această aplicare o cere de urgență spre a salva țara de ezecuțiunea puterilor.

Actul IV. Deciziunea puterilor este aplicată și strigătul țării amuțit cu puterea tunului și a baionetei, în numele salvării țării.

Actul V. Una sută mii de evrei, cel puțin, sunt impuși ca cetățeni români, și garantarea proprietății rurale dispare în loc de una mie de evrei cât propune astăzi guvernul și de garantarea cea mai puternică a proprietăței rurale.

Și toate acestea le atribuie opoziției cine? „Românul“, acelaș jurnal care propunea egalitatea drepturilor civile pentru toți străinii, care le dădea tuturor dreptul de a cumpăra moșii; jurnalul în fine care susținea emanciparea pe categorii, deci introducerea pe rând a zeci de mii de evrei în cetățenia română, fără un vot special al Camerei.

Se-nțelege că și această capodoperă de decadență a inimei omenești se mântuie prin declararea că:

În deșert vor face orice alte încercări spre a răsturna ministerul, căci el va rămânea neclintit la postul său, până când cestiunea va fi rezolvată.

Să vă fie de bine!

Față cu aceste turpitudini, cari răsar ca bureții înveninați în foile roșii, ne cuprinde un sentiment trist care ne silește a zice: Nu cestiunea izraelită e răul principal, suferim de un rău adânc și înrădăcinat care, nelecuindu-se, ne va duce la o sigură pieire. Când oameni cari sunt capabili de-a scrie dezghețat asemenea minciuni și calomnii la adresa adversarilor lor continuă a esercita influență asupra opiniei publice, continuă a fi miniștri, deputați, mai știm noi ce, e o dovadă că acei oameni nu mai pot trăi prin o muncă cinstită, că sunt avizați de a trăi din amăgirea poporului, că-și pângăresc sufletul de zece ori pe ceas cu cele mai negre calomnii pentru a se mănținea la puterea de care au nevoie, că sufletul țării se-nveninează pentru a nu mai putea vedea adevărul.

O asemenea țară e pierdută!

❦

[6 octombrie 1879]

Am spus-o în numărul de alaltăieri că guvernul a invitat opozițiunea de-a alege o delegațiune care, în unire cu delegațiunea majorității Camerei, să discute modificările de introdus în proiectul de revizuire al Constituției.

Se vede că delegațiunile nu au putut să stabilească un acord, de vreme ce guvernul a simțit trebuința de-a amâna prin o apucătură parlamentară discuția asupra proiectului, cerând ieri de urgență ca Adunarea să treacă în secțiuni pentru a studia proiectul de lege prin care douăsprezece consilii județene se autorizează a face împrumuturi de la Casa de Depuneri și Consemnațiuni spre a veni în ajutorul țăranilor a căror recoltă a fost compromisă prin secetă.

În zadar d. Alex. Lahovari a espus Camerei modul de-a face votarea acestei legi cât mai repede, de vreme ce din propria inițiativă a Adunării există deja o delegațiune însărcinată cu studiul cestiunii, încât proiectul de lege trimis în acea delegațiune ar putea veni înaintea Adunării a doua zi chiar; în van membrii opoziției s-au oferit de-a aclama proiectul de autorizare de împrumut fără nici o discuție. Într-o dezordine completă, în care chiar darea unui vot a fost peste putință, Adunarea a trecut în secțiuni, întrerupându-se astfel discuția asupra cestiunii izraelite, deși oratorul cel întâi înscris pentru ziua de ieri era d. Titu Maiorescu.

Am ruga de pe acuma pe onor. confrați de toată mâna de-a nu da trecerii în secțiuni o altă esplicare decât aceea pe care i-a dat-o d. I. Brătianu. Pe când d. Mihail Cogălniceanu spunea că într-adevăr gravitatea cestiunii împrumutului în sine face pe guvern să intercaleze în discuția cestiunii evreilor discuția proiectului de împrumut, pe când oratorii guvernamentali băteau aceeași coardă, deși refuzau să aclame proiectul, d. ministru prezident, într-unul din rarele sale momente de sinceritate, a spus-o, răspunzând d-lui Lahovari, că guvernul are nevoie de amânarea cestiunii principale din cauza înțelegerilor dintre delegațiunea majorității și aceea a opoziției.

E justă deci obiecțiunea făcută de d. Mârzescu că guvernul, având nevoie de amânare, s-o ceară în mod net și cinstit. La ce vecinica fineță bizantină, la ce apucături diplomatice străvezii pentru oricine, la ce tertipuri în locul procedării deschise și oneste? Pentru a nu mărturisi că partidului guvernamental i-e frică de un orator ca d. Maiorescu? Dar ni se pare că tocmai tertipurile acestea sunt o dovadă și mai mare despre frica ce le-o inspiră o voce atât de autorizată a opoziției conservatoare.

*

D. Boerescu a încetat de a fi un orator bun pentru cei de la „Timpul“? întreabă „Presa“. Deie-ni-se voie a o declara că pentru cei de la „Timpul“ d. Boerescu n-a fost nicicând un orator bun în toată puterea cuvântului. Fără îndoială că actualul d. ministru de esterne are multă stofă pentru un orator, are o rară fineță de argumentațiune, are, în momentele sale fericite, talentul chiar de a-și espune argumentele în mod concis și-ntr-o ordine nu numai logică dar și retorică, dar pe de altă parte nimeni nu va contesta că acele momente fericite nu sunt tocmai dese și că meritul logic al argumentațiunei pierde adeseori prin difuziunea și incoerența formei. A vorbi patru ore lucruri ce s-ar putea espune într-o jumătate de ceas nu va să zică a fi un orator bun. Confrații noștri nu trebuie să uite că oratoria este o artă și că la toate artele partea tecnică trebuie să fi trecut în sângele celui ce o profesează pentru ca el s-o exercite bine, căci, oricât de mult talent ar avea, el se risipește și se aplatizează fără disciplinarea riguroasă a acelui talent, fără economia puterii intelectuale puse în joc. Dar a se obosi pe sine și Adunarea întreagă vorbind, vorbind și mereu vorbind, nu va să zică a fi bun orator. Nu tăgăduim că-n acest fluviu de vorbe răsărea strălucind din când în când talentul oratoric al d-lui ministru de esterne, dar discursul ca întreg, ca „unitate“ de concepție și vederi, a fost slab, atât de slab încât nu ne îndoim că chiar redactorii „Presei“ au aceeași părere, deși n-o mărturisesc.

Gurele rele au mers atât de departe încât au zis că d. Boerescu ar fi vorbit într-adins rău, ceea ce noi nu credem. Ziceau c-ar fi vorbit într-adins rău, pentru că d. Brătianu îl alesese pe d. ministru de esterne ca jertfă de sacrificat împreună cu proiectul guvernului pe altarul opoziției și că-n această situație psicologică, vrednică de părerile noastre de rău, d. ministru și-ar fi pierdut motivul cel mai puternic pentru a susținea proiectul.

Repetăm că aceasta este o răutate pe care noi n-o credem, încât, în alternativa de a alege între argumente, ne-a venit, în chiar interesul d-lui ministru, mai lesne să credem în suspensiunea timporală a talentului său oratoric.

La rugămintea „Presei“ de-a spune cine este acel redactor al ei care are nevoie de-a fi trecut în lista nominală de împământenire mărturisim că binefăcătorul întunerec care plutește asupra Centrului ne face să ignorăm dacă d. Grunberg continuă sau nu a contribui la primejdiile cari însoțesc totdauna citirea organului Centrului, dar știm că acele primejdii, odinioară cel puțin, erau agravate în mod esențial prin traduceri din nemțește, a căror perfidă dibăcie consista tocmai în trebuința ce au de-a fi ele înșile traduse în românește.

E o neagră ingratitudine din partea „Presei“ de a-și renega astfel pe unui din cei mai productivi scriitori ai ei.

„Ș-apoi cine face această imputare?“ întreabă „Presa“. „Un ziar, adică «Timpul», care este dat în antrepriză unui domn Weiss“.

Firma Thiel & Weiss din tipografia cărei apare „Timpul“ a câștigat prin lucrările sale de arte de mult dreptul de-a nu mai fi citată cu cuvintele „un domn oarecare despre care habar n-avem cine-i“.

Oare le-ar conveni redactorilor „Presei“ dac-am începe un articol astfel:

Un domn oarecare, habar n-avem cine-i, dar care răspunde la numele Boerescu etc.?

Desigur că nu.

Destule reputații uzurpate esistă în țară, lăsați intacte cel puțin pe cele întemeiate.

Firma Thiel & Weiss, ca firmă tipografică, e în orice caz mai cunoscută în țară decât numele scriitorilor articolelor din „Presa“. Și cu drept cuvânt.

❦

[7 octombrie 1879]

Suntem în ajunul unei soluțiuni definitive a cestiunii izraelite. Guvernul și-a plecat armele, majoritatea roșie a primit programul întreg și intact al opoziției, viitorul art. 7 al Constituției române va fi o stavilă și mai puternică în contra înstrăinării decum a fost articolul actual.

E un moment atât de frumos acesta, în care ideile apărate de noi sunt purtătoare de biruință, încât lăsăm orice incriminări la o parte. Și, dacă ne aducem aminte de scurtul trecut în care țara a fost agitată de această grea și periculoasă cestiune, o facem numai în interesul adevărului istoric, fără ură și patimă contra cuiva.

Acum un an art. 44 al Tractatului de Berlin atârna ca sabia lui Damocles asupra țării, iar presa guvernamentală augmenta spaima, năzărindu-i-se în perspectivă nouri grei și încărcați cu grindină pe care-i vedea adunându-se dinspre străinătate asupra noastră.

Când s-au escris alegerile pentru Camerele de revizuire agitația era la culme. Dar pe când ziaristica, cu puține escepții, se întrecea în cuvinte cari, oricât de frumoase ar fi fost, n-aveau puterea nici de-a convinge, nici de-a îndupleca, organul nostru au adus studii serioase asupra cestiunii, studii bazate pe date statistice, pe comparațiunea textelor de lege din diferite țări, câștigând opinia publică pentru singurul punct de vedere admisibil și rațional, că reforma constituțională nu se poate face decât în marginele în care se poate concilia cu interesele economice și naționale ale țării.

Ținem a reaminti solemna declarație făcută în acest organ că partidul conservator nu va face, precum nici au făcut, cestiune ministerială din cestiunea izraelită.

De unde presa europeană toată era în momentul întâi contra noastră, vedem astăzi cestiunea atât de lămurită încât o reacție analoagă cu cea de la noi se prepară în Germania și Austria, că „Journal des Débats“, publicând scrisoarea d-lui Crémieux, se pronunță pentru noi, că generalul Garibaldi și vestitul Kossuth găsesc de cuviință a se lupta cavalerește pentru noi în publicitatea europeană.

Cu toate acestea, pe când presa străină nu era ostilă și după a ei atitudine aveam grijă de chiar atitudinea sferelor influente ale diplomației, în mijlocul unei fierberi generale și a unei generale incertitudini și lipse de hotărâri, grupul conservator din Iași, unit cu un grup de bărbați independenți, liberali prin tendințe, dar moderați și circumspecți în procedere, au stabilit lineamentele esențiale ale unei soluțiuni care astăzi poate se va vota ca definitivă și sfântă voință a țării.

Reamintim dar că, dacă biruință este, ea este a acestor două grupe, cărora, cu gratitudine adâncă o constatăm, nu le-au lipsit nici concursul fracțiunii, nici acel tot atât de prețios și vrednic de laudă a liberalilor moderați din Țara Românească. Oricât de multicoloră ar fi fost dar opoziția, un singur merit are, că strâns unită și-a pus pieptul pentru țară, că mica ei oștire a fost o oștire de eroi.

Ne aducem aminte de o duioasă legendă păstrată în memoria popoarelor din Peninsula Balcanică. Când Mohamed II s-a întâmpinat la Rovine cu mica oștire a lui Mircea cel Bătrân, în partea turcilor era ca aliat vestitul Marcu Crăișorul, eroul legendelor slave. Când acesta a văzut mulțimea săgeților române întunecând văzduhul ca nourii cerului, a căzut în genunchi, rugându-se: „Fă-mă, Doamne, să cad în luptă, dar să învingă creștinii“.

Craiul Marcu a căzut în bătălie, dar Mircea a ieșit biruitor.

Tot astfel guvernul, patriotic fiind, au trebuit să se roage lui Dumnezeu: „Fă-mă, Doamne, să cad în luptă, dar să învingă țara!“

Dar n-avem numai bucuria de a vedea schimbată opinia Europei, de a vedea liniștindu-se țara din îngrijirea ei, o și mai mare satisfacțiune ne este păstrată.

Izraeliții înșii, recunoscând că nu cu Alianța, ci cu noi împreună or să trăiască, nu cer nimic alta decât ceea ce țara poate da. Oameni însemnați și de talent părăsesc punctul de vedere al interpretării largi a art. 44 și vor cere împământenirea individuală.

În această oră de apropiere generală, când România dă într-adevăr din toată inima posibilitatea ca izraeliții să devină cetățeni ai ei, ne simțim datori a vorbi în spiritul păcii și a reaminti că nu ura contra rasei izraelite, nu patima, nu prevențiuni religioase ne-au silit a menține un atât de strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura ocupațiunilor economice ale evreilor, precum și persistarea lor întru a vorbi în familie și piață un dialect polono-german care-i face neasimilabili cu poporul nostru.

Dacă, în locul muncii actuale, care nu consistă în mult mai mult decât în precupețirea de muncă străină, evreii se vor deda ei înșii cu ocupațiuni productive, dacă școalele noastre, în cari oricând au fost primiți și tratați pe picior de perfectă egalitate cu românii, vor avea de rezultat a-i face să vorbească și să scrie românește, atunci viitorul art. 7 nu va mai fi o piedică pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de cetățean român.

Fie zis într-un ceas bun și împlinească-se binele cu prisosință!

❦

[10 octombrie 1879]

Chiar în cele mai solemne momente, atunci când revizuirea art. 7 se făcea pe baza unei înțelegeri comune între toate partidele, roșii nu puteau să încheie falimentul lor politic decât c-o faptă odioasă și de rând.

Astfel în ziua de 6 octomvrie, în loc ca d. Griani, raportorul comitetului delegaților, să constate prin darea sa de seamă atât acordul stabilit cât și deosebirile esențiale ce există între proiectul primitiv și acel supus votului Camerei, a început prin neadevărul că dumnealor au crezut de cuviință a procede la oarecari modificațiuni în sensul diferitelor idei cari s-au emis și că au constatat tot dumnealor că nu în fond, ci mai mult în formă au existat oarecari divergințe între opiniuni și că au procedat la modificațiuni, cari nu alteră întru nimic esența sau spiritul proiectului prezintat.

Acest grosolan neadevăr, această escrocherie parlamentară, acest act de rea-credință nu putea să treacă nerelevat și nepedepsit.

E nedemn ca în viața statului minciuna să joace rolul cel mai însemnat, e nedemn ca ciracii Alianței izraelite — ceea ce au fost roșii în tot cursul dezbaterilor — să-și asume asupra lor meritul, pe care nu-l au, de-a fi pus țara la adăpostul invaziei economice.

D. Maiorescu a trebuit să releveze înainte de toate adevărul. Dacă organul nostru a avut contra vreunui rău o ură învierșunată a avut-o contra neadevărului, încât lupta noastră adesea penibilă și crudă e mai cu seamă o luptă pentru adevăr. În cazuri estreme și sub imperiul necesității omul poate tăcea, a minți nu-i e permis nicicând și mai puțin se poate admite minciuna erijată sistematic în principiu de guvernare. Dacă dar d. Giani se mărginea a propune cu două cuvinte, așa zicând prin o semnificativă tăcere, proiectul cel nou, nimeni nu avea de întâmpinat o vorbă și proiectul trecea cu aproape unanimitatea voturilor, precum a și trecut, fără observații din partea opoziției.

În zadar mai caută dar „Românul“ a drapa escrocheria parlamentară prin considerațiuni de înaltă politică esterioară și a-și da aerul că din pur patriotism d. Giani a căutat să asume asupra roșiilor victoria politică. Noi, cari într-adevăr știm mai multe decât spunem, suntem convinși că însuși dispozițiile puterilor s-au schimbat în privință-ne și că noul proiect, votat de Adunare, are perspectiva de a fi admis în străinătate. Nu mai vie d-ni guvernamentali cu acel fitil uzat al intervențiunii străine, al dezaprobării străinătății, căci nu-i mai crede nimeni în țară, nimeni în străinătate chiar. Timpul amenințărilor a trecut ș-ar trebui să fi trecut și timpul acelora cari s-au servit de ele contra propriei lor patrii, pentru a o intimida și a o face să se arunce în prăpastie.

❦

[12 octombrie 1879]

În Senat a început ieri discuțiunea proiectului de revizuire adoptat cu aproape unanimitate de Adunarea deputaților. Victoria politică a țării și în deosebi a opoziției conservatoare ne e atât de scumpă încât, cu toate provocațiunile mascate ale presei guvernamentale, ne pare rău că purtarea roșiilor în memorabila ședință de la 6 octomvrie ne-a silit să polemizăm chiar în momentul în care bucuria pentru biruința națională ar fi trebuit să înlăture orice ceartă dintre noi. Într-adevăr, dacă măcar aceasta una dată ni s-ar fi conces ocazia de a ne bucura în liniște de succesul dobândit, o singură recriminare n-ar fi ieșit din pana noastră.

Cunoscând țara și știind că tăria ei consistă în poziția geografică ca despărțire între mari puteri rivale, știind că ea asemenea unei limbe de cumpănă va fi tocmai atunci mai sigură când interesele și curenturile se vor contrabalansa, din capul locului ne-a venit greu a crede că cestiunea izraelită ar putea fi cândva cauza reală a vreunui amestec de din afară în afacerile noastre interne. Avem din contra convingerea că această cestiune n-ar putea fi decât cel mult pretextul care să mascheze cauze și interese politice reale. Din momentul însă ce acele cauze, urmând dintr-o parte și dintr-alta o direcție opusă, se neutralizau și-și țineau cumpăna, țara putea fi sigură în contra oricărui amestec de dinafară, care, oricât de dorit ar fi fost de unii, ar fi întâmpinat împrotivirea viguroasă a altora. Din acest punct de vedere cauza izraelită, astfel precum o reprezenta Alianța, era pentru noi din capul locului o cauză pierdută atât înaintea tribunalului Europei, cât și înaintea opiniei țării.

Pe de altă parte neîndeplinirea art. 44 putea să formeze pretextul unei interveniri eventuale: era deci prudent de-a înlătura chiar și acest pretext. E asemenea adevărat că fostul art. 7 al Constituției noastre era într-o privire nedrept. Religia unui om nu atârnă de la libera sa alegere. Născându-se fără voința lui proprie, omul e înrolat din leagăn încă sub steagul unei credințe religioase cu mult înainte de-a putea avea vro opinie asupra binelui sau a răului cuprins în legea pe care-o moștenește. Deși dar art. 7 avea numai în aparență caracterul unei escluziuni pe motive religioase, deși, în sine privit, el se îndrepta contra unei rase străine, nu contra ritului religios al acesteia, totuși se putea întâmpla ca un om, prin sentimente și cuget cu totul român, să afle în el o piedică nestrăbătută pentru a lua parte la viața statului. Ar fi putut să se boteze — vor obiecta unii. Dar din parte-ne tocmai de încetățenirea acelora n-am fi fost bucuroși cari, cu ușurință și fără scrupule, s-ar fi botezat fără ca o adâncă schimbare în convingerile religioase să se fi operat înlăuntrul lor. Nu e îndoială că, sub regimul toleranței cunoscute și recunoscute a poporului nostru, asemenea oameni, pe care întâmplarea nașterei i-ar fi esclus de la drepturi pe deplin meritate, s-ar fi bucurat de stima societății și ar fi fost considerați ca egali între egali. Dar legea e lege și un articol pozitiv înscris în dreptul nostru i-ar fi esclus totuși în mod neînlăturabil de la exercițiul unor drepturi ce li s-ar fi cuvenit, și înlăuntrul conștiinței lor s-ar fi simțit nedreptățiți și umiliți fără cauză. A fi esclus de la viață pentru că stăruiești a fi de altă limbă și de altă rasă decât acele a generalității locuitorilor nu este o umilire. Un chinez, un arab, un persian cari ar stărui a rămânea ceea ce sunt, ar recunoaște desigur dreptul unui stat străin de a-i esclude de la afaceri la cari sentimentul de omogenitate cu totalitatea locuitorilor trebuie să fie pus afară de orice îndoială. Dar a fi esclus atunci când te simți omogen cu poporul și când bucuros îndeplinești orice condiții ce ți s-ar cere pentru a dovedi asimilarea este umilitor.

Deci trebuia dată posibilitatea ca aceia dintre izraeliți cari vor să fie cetățeni români să și poată deveni ceea ce vor și această posibilitate este, mulțumită Cerului, dată cu de prisos.

În Senat proiectul votat de Adunare nu va întâmpina multă opoziție. E drept că însuși marele Alecsandri a ținut ieri un discurs nerevizionist, pe care îl aprobăm, fără a-l putea urma, mai cu seamă dintr-un punct de vedere. Niciodată o reformă a legislațiunii noastre interne n-ar fi trebuit să se opereze sub presiune străină, oricât de mică sau de binevoitoare ar fi fost ea. Dar alături cu acest principiu absolut, în privirea căruia suntem mai intransigenți decât oricine, necesitățile conservării statului și greutățile momentului silesc națiunea la concesii pe care cu bucurie am fi voit să le vedem evitate. Dacă revizuirea se făcea din chiar inițiativa țării în senzul în care s-a făcut n-am fi avut uimic de zis, căci ar fi fost un act și de prudență, și de justiție. Astăzi însă, pe lângă prudența și justiția cari-i sunt inerente proiectului, el mai poartă și caracterul odios al siluirii, de care am fi dorit din adâncul inimei să-l știm dezbrăcat. Dar dacă n-a fost să fie după placul inimei noastre, să ne mulțumim cel puțin că, cu ajutorul lui Dumnezeu, sila esterioară și necesitățile noastre s-au putut concilia în modul cel mai bun posibil.

❦

[14 octombrie 1879]

Promulgat și sancționat prin semnătura M. Sale Domnului, noul articol 7 al Constituției române a trecut deci prin toată filiera legislativă și a devenit lege. Astăzi, în ziua publicării prin „Monitor“ a noului articol constituțional, s-a mântuit deci cestiunea izraelită din România. Dar dacă ea s-a mântuit în mod formal, întru cât adecă un pericol poate fi înlăturat prin dispozițiuni legislative, caracterul ei economic a rămas încă neatins și o serie de măsuri organice trebuie să complecteze însemnata reformă. Suntem departe de-a ne îndoi că toți românii — de orice partid ar fi ei, orice creștere ar fi avut și orice aptitudini le-ar fi dăruit natura — doresc din inimă de-a vedea țara înflorind, de-a vedea progresul ei material și intelectual asigurat pentru tot viitorul. Dar între intenție și putință e o adevărată prăpastie, de aceea Dante a avut cuvânt când a zis că locașul celor răi, iadul, e pardosit cu bune intenții. Tocmai într-asta consistă puterea tragică a răului, că cel care-l comite găsește mii de motive pentru a-l scuza, într-asta consistă logica patimelor omenești, că fiecare individ din punctul său de vedere, din neputința de-a voi altfel decum e osândit a voi, are cuvânt. Dar nu punctul său de vedere e cel care folosește altora, nu acesta poate aduce pacea și înflorirea între toți.

De-aceea nu ne îndoim că acum, după ce cestiunea, întru cât era formală, e înlăturată, guvernul și organele lui vor propune fel de fel de reforme, unele din bună-credință, altele cu priviri personale și pentru a îmbrobodi, cu pretextul interesului public, interese private, dar, oricum fie, asemenea proiecte vor ploua, vor fi poate chiar conforme cu cuvintele noastre, dar lipsite de înțelegerea noastră. Non idem est si duo dicunt idem zice un proverb latin, adică, „nu acelaș lucru este dacă doi zic același lucru“, căci de la zisa în treacăt, de la repetarea imitativă a acelorași cuvinte până la reproducerea în alt creier a aceleiași gândiri e o mare deosebire.

Am zis în mai multe rânduri că oricine dorește vindecarea relelor cari bântuie țara noastră va deveni mai mult ori mai puțin conservator, și orice reformă s-ar introduce în legile noastre, pentru a fi bună, va trebui să fie conservatoare.

Aceasta este atât de adevărat încât chiar puținele legi de o valoare oarecare ale Camerelor actuale și ale celor trecute sunt conservatoare în toată puterea cuvântului și n-au a face defel cu contractul social al lui Jean Jacques Rousseau. Astfel legea pentru neînstrăinarea pământurilor țărănești ia celei mai numeroase și mai folositoare clase de români dreptul de-a dispune de proprietățile ei. Din punct de vedere liberal această lege e o adevărată erezie, din punct de vedere conservator însă această lege e pe deplin conformă cu natura statului, căci acesta are nevoie de clase puternice, are nevoie mai cu seamă ca existența claselor ei productive să fie pe deplin și afară de orice îndoială asigurată. Legea contra uzurei e tot conservatoare. Din punctul de vedere al liberului-arbitru, dogma supremă a liberalismului și rațiunea lui de-a fi, o lege care oprește pe cineva de-a se împrumuta sub orice condiții voiește e o adevărată erezie. Din punct de vedere conservator însă această lege e bună, căci un capital împrumutat e o unealtă de muncă împrumutată și nu se cade ca împrumutătorul să distrugă toată puterea de producție a împrumutatului numai pentru că pe un timp oarecare i-au procurat unelta de muncă.

Modificarea art. 7 din Constituție s-a făcut asemenea în senz conservator. Din punctul de vedere al liberalismului e injust ca un individ să nu ia parte la viața statului fiind de altă rasă. Cel mai mare exemplu citat de inteligențele liberale sunt Statele Unite ale Americei, unde într-adevăr diversitatea originei locuitorilor nu-i oprește pe aceștia de a fi buni patrioți americani. Dar nu suntem engleji, vom răspunde. Pentru a rămânea ceea ce sântem, adecă români, pentru a ne împlini misiunea istorică pe care Dumnezeu ne-au încredințat-o din ziua în care Traian împăratul a pus piciorul pe malul stâng al Dunării, trebuie să ținem ca toți membrii statului nostru să fie de nu români de origine, cel puțin pe deplin românizați. Această teorie e cu totul conservatoare și diametral opusă teoriei de „om și om“ profesată de liberali.

Tot în acest senz vor trebui a se face toate reformele necesare pentru a fi folositoare, încât nu e departe ziua în care toate sferele din țară vor deveni conservatoare. Nu trebuie să uităm că liberalismul cosmopolit, de care au suferit ca de o boală cronică pături întregi ale societății noastre, ne-a adus cele mai mari rele, din care cel mai mare e că nenumărate nulități, sub pretextul liberalismului și al democrației, se servesc de stat și de demnitățile lui pentru a câștiga o pâne pe care pe calea muncii oneste n-ar putea-o câștiga; să nu uităm asemenea că acest câștig, la care oricine poate ajunge fără muncă, deprinde pe oameni de-a spera totul de la schimbările politice, demoralizându-i sistematic, făcându-i lingușitori și servili către mărimile zilei, prefăcându-i adesea în denunțători și calomniatori, încât liberalismul în România, în loc de-a avea de rezultat oțelirea caracterelor, a avut din contra pe acela de-a bizantiniza și a veșteji oamenii ce erau încă neatinși de acel rău.

De aceea direcția în care se vor face reformele trebuie să fie de-a scăpa statul și organizația lui de luptă pentru existență și de ambițiile individuale, de-a-l pune la adăpostul asalturilor desperate a oamenilor cari nici au învățat ceva în viață, nici sunt în stare a câștiga ceva prin munca lor proprie.

❦

[18 octombrie 1879]

După atâtea declarațiuni formale ar fi poate de prisos a mai răspunde „Românului“, care nici acum nu încetează de a confunda partidul conservator precum el este astăzi cu partidul boierilor bătrâni din timpul Unirii Principatelor. De prisos ar fi însă a răspunde și pentru considerația că, orice cuvânt am rosti, îl vedem pro primo rău înțeles, apoi răstălmăcit cu intenții și vederi cari nu sunt deloc cuprinse în cuvintele noastre.

„Românul“ face istoricul luptelor partidului roșu cu conservatorii de la 1848, cu cei de la 1858, cu cei din timpul domniei lui Cuza Vodă, și apoi își asumă meritele Unirii, a împroprietăririi țăranilor etc. asupra partidului pe care-l reprezintă.

Acestea sunt cu totul neexacte.

Întâi, în partidul conservator de astăzi e în număr mare reprezentat partidul unionist din timpul domniei lui Grigorie Ghica VVd. Actele Divanului Ad-hoc din Moldova sunt deopotrivă iscălite de d-nii Lascar Catargiu și Petru Movrogheni de ex., ca și de Anastasie Panu și de d. M. Cogălniceanu. E natural ca boierii din Țara Românească să se fi temut de roșii, de aceste elemente necunoscute cari încercau a pune mâna pe stat; în Moldova însă această luptă între liberali și conservatori n-a existat în privirea cestiunilor mari, încât în timpul Divanului Ad-hoc lupta era între unioniști și antiunioniști, abstracție făcând de la principiile lor de administrație internă.

Caracteristic este deci pentru partidul conservator că, din momentul Unirii, el s-a contopit în amândouă țările, formând un singur partid, pe când, din contra, liberalii din Moldova au păstrat caracterul lor deosebit de al roșiilor, căci în Moldova, din fericire pentru țară, nu există încă roșii.

Așadar, dacă roșii, cu titlul lor nou de partid naționale-liberale sau liberale-naționale, adoptat ca imitație a partidului judaico-oportunist din Germania, au avut vreo luptă de susținut, aceasta n-a fost îndreptată contra partidului conservator cu cultura lui modernă și cu vederile lui exacte, ci contra a o seamă de boieri din Țara Românească cari țineau grapă la tradițiile țării lor și nu voiau să sacrifice nimic sigur pe lucruri necunoscute. Boierii, din punctul lor de vedere, aveau dreptate. Țara Românească exista ca stat autonom de la 1260-70, va să zică bob numărat de șase secole, își avea deci viața ei așezată, tradițiile ei deosebite, și era natural că Unirea, deși se făcea cu o țară tot românească, având deplină asemănare în datine și obiceiuri, avea s-aducă mari schimbări, mai ales prin unificarea instituțiilor.

Altfel era cazul Moldovei. C-o sută de ani mai tânără decât Țara Românească, ea a avut totdauna o poziție mult mai espusă decât sora ei de peste Milcov. Doi vecini au avut aceasta, din cari cu unul s-a împăcat prin tractate, neutralizând pe celalalt, care nu era periculos prin împrejurarea că Ardealul era mai autonom față cu Ungaria decât Țara Românească față cu turcii chiar. Moldova însă avea Polonia la nord, dar mai cu seamă la răsărit avea pe neastâmpărații tătari, pe neînfrânații cazaci, și pe deasupra acestora avea în contra ei împărăția turcească și regatul Ungariei. Pe când însă un vecin al Țării Românești slăbea, adecă turcul, vecinul imediat al Moldovei, rusul, se împuternicea din zi în zi, căci se substituise turbulentei Polonii puternica Rusie pe de o parte, puternica Casă de Austria pe de alta. Rezultatul împuternicirii vecinilor a fost că Moldova a pierdut două provincii. Era evident deci că esperiențele dureroase trebuiau să facă instinctul de conservare națională mult mai susceptibil în Moldova decât în Țara Românească, care n-avusese a deplânge acele dureroase pierderi.

Iată dar de ce partidul conservator de astăzi nu mai poate fi identic cu acela pe care d-nii roșii l-au combătut la 1848. D-nii roșii au fost și au rămas liberalii unei provincii, conservatorii sunt un partid unul și același în întreaga Românie. Nu există roșii în Moldova, sunt însă conservatori cu aceleași vederi în ținutul Sucevei ca și-n Banatul Severinului.

Rolurile sunt așadar cu totul schimbate.

E asemenea inexactă aserțiunea „Românului“ că partidul conservator ar fi fost contra împroprietăririi. Contra modului propus da, contra ideei, nu. În sine vorbind, atât meritul cât și demeritul e al lui Vodă Cuza și a lovirii sale de stat. Cumcă modul de împroprietărire a fost vicios se vede însă din rezultate. Niciodată țăranul român n-a stat mai rău decât după împroprietărire, astfel cum ea a fost făcută.

D-nii roșii însă, cari combat lovirea de stat, au cu toate acestea pe autorul lovirii ca ministru de interne, au în cabinet pe omul pe care acum câteva luni îl numeau prin „Românul“ meșter în sustracțiune și trădător al țării în cestiunea izraelită.

Acum venim la legile conservatoare, votate de roșii în plină contrazicere cu principiile lor fundamentale.

Punctul nostru de vedere e cu totul clar: roșii, ca partid politic consecuent și onest, n-ar fi trebuit să le voteze.

Lupta noastră de căpetenie e o luptă pentru adevăr. Dacă sunteți liberali, fiți ceea ce vă numiți, conform proverbului „ori vorbește cum ți-i portul, ori te poartă cum ți-i vorba“. Ceea ce combatem dar în roșii e lipsa de caracter, pișicherlicul erijat în teorie de guvernare.

Azi d. Cogălniceanu e numit sustractor și trădător, mâni e ministru al roșilor.

Azi veniți cu presiunea străină, cu categoriile și cu listele, mâni adoptați proiectul opoziției.

Gravitatea lucrului consistă însă în împrejurarea că un partid fără caracter, pe lângă aceea că demoralizează poporul făcându-l a nu mai ști cu ce oameni are a calcula, mai e și compus din oameni fără caracter.

Astfel un individ de la Pitești în ajunul alegerilor promitea cetățenilor că nu numai nu va da nimic evreilor, dar va propune gonirea lor din țară. Acelaș individ, ales deputat, făcea parte din susțiitorii categoriilor. Există o suplică a alegătorilor din Pitești care denunță duplicitatea deputaților din acel județ.

Alături apoi cu neonestitatea pe teren teoretic, vine cea pe terenul practic, unde exemplele sunt înspăimântătoare.

De aceea nu lauda „Românului“ că roșii sunt adevărații conservatori, ci objecțiunea noastră principală are cuvânt.

În fundul inimei Voastre nici credeți în ceva, nici voiți ceva. Nu sunteți un partid politic, ci o societate de exploatare, nu cu principiile voastre avem a ne lupta, ci cu apetiturile voastre. Pentru a arunca praf în ochii lumei sunteți în stare, cu aceeaș lipsă de caracter, să votați azi o lege ultraliberală, mâni una ultraconservatoare, fără a pricepe nici pe una, nici pe alta.

Din cauza asta nu sunteți democrați, ci demagogi.

❦

[20 octombrie 1879]

În ajunul acordului privitor la revizuirea art. 7 din Constituție se născuse în mai mulți membri ai opoziției teama că guvernul, dispunând de majoritatea simplă în Adunare, va fi în stare să treacă oricâte împământeniri ar dori și că opoziția n-ar câștiga cestiunea decât pro forma, adecă întru cât privește textul legii, în realitate însă guvernul își va trece chiar categoriile cu conștiincioasa majoritate de care dispune. Pentru a preveni deci abuzul pe care majoritatea roșie l-ar putea face în privirea împământenirilor, opoziția propunea ca la votarea unei împământeniri să fie exigibile ⅔ ale voturilor Adunării și că această exigență să se înscrie în Constituție.

La prima vedere s-ar părea într-adevăr că majoritatea roșie poate să-și facă mendrele în privirea aceasta. Garanția de espeditivitate a dd-lor roșii se vede și de acolo că deja membri importanți ai partidului guvernamental, ca d. Fleva, umblă să înființeze biurouri de împământenire, pentru ca afacerea să devină cât se poate de lucrativă. Astfel, pe motivul arielor din Briganzii lui Offenbach, biuroul de împământenire ar fi devenit o ramură de industrie național-liberală cu perspectiva celui mai frumos viitor pe înfloritele maluri ale Dunării.

Un preludiu al acestei maniere de a vedea era lista de 888 de izraeliți, despre cari se pretindea din partea eroului nocturn de la 11 fevruarie că toți luaseră parte la războiul în contra turcilor, și pe cuvintele eroului nocturn se poate întemeia orice suflet național-liberal, căci e tot atât de solid ca și jurământul prestat lui Vodă Cuza.

Partizani ai celor ⅔ erau toți membrii opoziției, cu deosebire numai că unii ar fi fost dispuși să nu admită în genere revizuirea decât numai cu această condiție, iar alții nu puneau pentru ea în cestiume revizuirea, adecă nu țineau morțiș la cele două treimi.

Cei din urmă aveau însă cuvânt de a nu face din cele ⅔ cestiune de respingere a revizuirii și iată de ce:

Condițiile pentru împământenire sunt înscrise în Constituție. Adunarea deci, votând împământenirea unui individ, care n-ar fi în condițiile prescrise de Constituție, dă un vot nul, adecă neconstituțional, iar noul cetățean trecut prin biuroul de împământenire ar fi cu toate acestea despodobit de drepturile sale de către orice sentință de tribunal. Dacă însă cineva e cu totul în condițiile prescrise de Constituție și are pe lângă aceasta și voturile Adunărilor, atunci se-nțelege că e fără contestare cetățean român.

Așadar legile de împământenire sunt legi simple, cari sunt nule dacă nu sunt în deplin acord cu Constituția. O împământenire votată în neconformitate cu condițiile de împământenire înscrise în Constituție e nulă și neavenită.

Prin urmare „biuroul de împământenire“ n-are viitor lucrativ spre marea părere de rău a inimelor liberale-naționale și esclusiv patriotice.

Acest punct de vedere a fost apărat c-o argumentațiune strâns logică și științific exactă de către d. Conta în ședința de ieri a Adunării. D-sa s-a pronunțat deci pentru votarea listei celor 888 pe următoarele motive:

Cifra exagerată și chiar neașteptată a evreilor puși pe această listă a dat loc la multe îndoieli; aceste liste au fost făcute cu grăbire și apoi guvernul în această lucrare a fost ajutat de șefii de corpuri, aceștia de amploiații din cancelariele corpurilor și ale Ministerului de Rezbel.

Acei scriitori de prin diferite cancelarii ale Ministerului de Rezbel au putut face erori, ba au putut chiar să introducă intenționat nume care nu trebuie să figureze în această listă. Deși ar fi fost de dorit ca asemenea erori să nu se introducă în această listă, deși ar trebui să se scoată acum, după ce s-au introdus, totuși este cu neputință a se corige într-un timp destul de scurt; căci pentru a face o cercetare riguroasă, a restabili adevărul, ar trece un timp foarte lung, și aceasta ar fi în momentele de față nepolitic. Dar chiar dacă s-ar face o asemenea cercetare, ea ar fi inutilă, și iată pentru ce este inutilă: Dacă în adevăr în acea listă se află oameni introduși prin eroare sau chiar prin fraudă, rezultă oare că acei indivizi devin români numai prin faptul că sunt cuprinși în această listă pe care o votăm? Nicidecum. În proiectul de lege ce discutăm se zice lămurit: Se acordă naturalizarea acelor indivizi cari au servit sub drapel în timpul resbelului pentru independență. Prin urmare, înainte de toate se cere: să esiste faptul servirei sub drapel în timpul rezbelului pentru independență. Așadar, când acel fapt nu ar esista pentru unul din cei scriși în listă, votul ce dăm noi astăzi nu ar avea nici o valoare în privința lui; pentru că orice lege care regulează fapte anume determinate mai dinainte și care este făcută numai în vederea acelor fapte nu are efect dacă acele fapte nu esistă.

Așadar, oricând se va dovedi că, oarecare din aceste persoane prin eroare sau prin fraude au fost introduse în listă, acea persoană va putea fi esclusă din esercițiul drepturilor de cetățean român ce nu i se cuvin. Dar mai este și un alt argument: Individul care n-ar fi servit în timpul războiului pentru independință sub drapel, acela nu poate fi cetățean în puterea listei votate, pentru că votul ar fi în privința lui neconstituțional.

Art. 7 din Constituțiune nu permite Camerei legiuitoare de a naturaliza colectiv prin o lege decât numai pe acei izraeliți cari au servit sub drapel în timpul războiului pentru independență.

Prin urmare, naturalizarea dată prin această listă nu poate privi decât pe acei cari au servit sub drapel, iar nu și pe acei cari din eroare sau prin fraudă sunt trecuți în listă.

Așadar, când acești pretinși cetățeni vor fi înscriși de esemplu în listele electorale, oricine va avea dreptul să conteste pe acei cari n-au servit sub drapel în timpul războiului; și tribunalele vor fi în drept să-i escludă: întâi, pentru că nu sunt în condițiunile esențiale prescrise de legea de față; și al doilea, pentru că legea aceasta în privința lor ar fi neconstituțională.

Prin urmare, nu este nici o primejdie dacă s-ar vota lista de față chiar așa cum este; căci prin aceasta nu acoperim nici fraudele, nici erorile ce s-ar fi comis.

Mai este încă o cestiune care s-ar părea că poate da loc la îndoieli.

Se poate ca în acea listă să fie soldați cari au murit înaintea facerei legei de față; ei bine, ce efect va avea naturalizarea acordată acelora?

Va avea oare efect în privința familiei militarului mort? Nicidecum; pentru că, după principiele stabilite de Codul nostru civil, naturalisarea tatălui nu trece decât asupra copiilor născuți în urma naturalizărei. Naturalizarea acestor izrailiți militari nu poate trece la copiii lor născuți înainte de împământenire.

Dar dacă s-ar interpreta legea de față în sensul că calitatea de român trece și la copiii soldatului izrailit născuți înaintea votărei acestei legi, atunci am călca principiul stabilit de noi la revizuirea Constituțiunei noastre; ar fi adică a admite că acei soldați aveau înainte de a fi naturalizați calitatea de român, pe care ei au putut-o transmite la copiii lor, fiindcă ei însuși o aveau la nașterea acestor copii; atunci ar fi a admite că noi astăzi nu facem decât să recunoaștem un drept preexistent, să recunoaștem soldatului calitatea de cetățean pe care el o avea mai dinainte.

Însă aceasta nu ar mai fi naturalizațiunea, ci ar fi emancipațiunea, ar fi un ce contra Constituțiunei; am respins cu toții aceasta când am revizuit Constituțiunea.

Așadar copiii acelor oameni morți nu pot căpăta nici un drept, cu toate că noi am vota naturalizațiunea părintelui lor mort.

Din aceste puncte de vedere nu este nici o primejdie dacă se va vota această listă, fie ea chiar cu un număr dublu.

❦

[24 octombrie 1879]

Prin încetarea din viață a d-lui Ioan Strat partidul conservator a suferit o pierdere dureroasă. De origină din Moldova, el și-a făcut studiile sale juridice și de științe de stat la Universitatea din Berlin, și înaltul institut de cultură căruia-i datorea cunoștințele sale imprimase și purtării și inteligenței sale un caracter cu totul deosebit. Pe când cultura franceză, mai ales întru cât s-atinge de științele de stat, face pe adepții ei să admită toate ideile în mod absolut, ca și când n-ar exista alt adevăr decât cel spus de pe catedră, cultura germană are bunul de-a considera științele de stat ca pe niște științe istorice, al căror adevăr consistă în consecuțiunea și în dezvoltarea organică a diferitelor sisteme. Acest semn distinctiv al culturei răposatului îl făcea nepărtinitor și-i dădea o privire clară în actuala stare de lucruri din țară.

Cariera sa în țară a început-o prin a fi profesor de economie politică la Universitatea din Iași. Din acea epocă datează începuturile escelentei sale scrieri de economie politică care, deși concepută din punctul de vedere al liberului schimb, e totuși lucrată fără de unilateralitate și în cunoștință adâncă și deplină a obiectului.

Ca membru în Consiliul de Stat, instituit de Vodă Cuza, serviciile aduse de el legislațiunii au fost și mai mari. Strat a fost un adevărat consilier de stat, la care niciodată vederile personale sau de partid nu erau în stare a altera judecata sa, răsărită numai și numai din natura lucrurilor.

Ca agent diplomatic al țării la Constantinopol și la Paris, ca ministru, ca reprezentant în Adunări, el s-a distins prin fineța spiritului său de observațiune și prin dreaptă judecată.

Ca orator, el nu era din aceia al căror glas puternic și pasiune elementară sunt în stare a mișca masele, el era un orator de cabinet, fin, spiritual, stăpân pe mișcările și gesturile sale, dominând cu rară siguranță întreaga putere a spiritului său. Clasificându-se talentele deosebite din Adunări, Strat ar fi trebuit să se numere în aceeași categorie de oratori cu d. Manolache Costache Epureanu. Foarte indulgent, atât din natură cât și prin vederile sale superioare, spiritual și caustic fără a jigni, el era iubit de toate partidele. Tot aceste calități îl făceau plăcut ca om privat în societate.

Stins în floarea vieței sale, pierderea acestei naturi calme și moderatoare ne inspiră o îndoită părere de rău. Țara e adânc mișcată de pasiuni politice, și mai ales extrema demagogie a înveninat atât de mult toate raporturile încât regretăm pierderea unui om al cărui talent oratoric consista în a spune, cu fizionomia cea mai inofensivă din lume și cu tonul de „bon homme“, cele mai crude adevăruri. Pe de altă parte cunoștințele sale pozitive îl îndreptățeau a juca un rol însemnat în viața practică a statului și a înlătura relele răsărite din semicultura, ca să nu zicem semibarbaria, guvernanților demagogiei.

❦

[25 octombrie 1879]

Nu de principiu, ci de încredere e cestiunea răscumpărării drumurilor de fier pentru noi. În principiu am avea de obiectat ceva numai atunci când am fi în altă țară, unde încărcarea statului c-o nouă ramură de administrație ar fi cu totul de prisos, pe când la noi posesiunea drumurilor de fier are pe lângă importanța economică o importanță pentru chiar direcția culturii naționale.

Plângerea noastră constantă, de până acum este că românii, în loc de a se deda la studii practice și pozitive, cari să-i poată susținea prin ele înșile fără razimul statului, s-aruncă din contra asupra ramurilor de știință speculativă, din cari dreptul ocupă linia primă. Urmarea acestei direcțiuni nesănătoase a culturei române este înmulțirea cu asupra de măsură a clasei advocaților și postulanților de toate tepele și colorile, clasă a cărei existență e în cea mai mare parte cauza penibilei sfâșieri dintre partizi. Doi-trei advocați adunați sub o căciulă sunt de ajuns pentru a forma un nou partid politic sau o nouă nuanță de partid politic. Pe când în fond lupta e pentru funcțiile și beneficiile de cari dispune statul, lucrul ia în formă aspectul unei lupte pentru interesele publice, cari sunt pretextul, nu cauza turnierelor necavalerești din Parlament și presă.

Așadar, oricari ar fi foloasele materiale ale răscumpărării, numai folosul moral că ar abate o sumă de minți de la sterpele ocupațiuni de speculațiune politică la lucrări de altă natură, exacte, practice, pozitive, ar fi de ajuns spre a ne îndemna să fim pentru răscumpărare în principiu. Statul fiind odată proprietar al drumurilor de fier, ar fi silit să încurajeze studiile tehnice, să înființeze el însuși institute de cultură pentru aceste studii, și generația viitoare s-ar abate, în parte măcar, pe calea unei munci intelectuale, cu care omul poate câștiga bani și vază orișiunde, căci fiecare punct al țării are nevoie azi de oameni speciali, cari să dea razim intelectual muncii materiale.

Dar de la admiterea principiului până la răscumpărarea în realitate e o mare cale.

Răscumpărarea poate deveni un dezastru financiar, precum concesiunea Stroussberg a fost un dezastru.

Pentru a o proba aceasta n-avem nevoie de-a căuta motive nouă, căci cele de căpetenie sunt espuse în chiar opinia în scris a d-lui Dim. Sturza asupra răscumpărării, opinie atât de prețioasă în momentele actuale încât ziarul „Binele public“ o pune în fruntea sa.

Iată dar acea opinie:

Când obligațiunile societății vor fi convertite în titluri ale statului, acesta va datora singur detentorilor cuponul, și neplata lui la zi va atinge directamente creditul statului. Fiindcă susținerea creditului său este o cestiune vitală pentru orice stat, cuponul datorit directamente de stat prezintă o mai mare siguranță pentru creditori decât cel datorit de o societate anume. Pe de altă parte, orișicine va înțelege că el apasă mai greu asupra finanțelor țării decât o simplă anuitate.

Când răscumpărarea va fi efectuată, statul va datori un cupon anual de peste 25 milioane. Fiecare își aduce aminte cât de greu a fost uneori a plăti regulat cuponul de 9 milioane. Greutăți egale pot să se prezinte și în viitor. Atunci plata regulată a unui cupon de peste 25 milioane va crea pentru stat o situațiune incomparabil mai dificilă decât cele anterioare.

Pentru a face și mai clară noua situațiune, nu cred inutil a adăoga că diferința între stat plătind o anuitate și statul plătind un cupon este aceea care esistă între o datorie fără titlu, înscrisă în cărțile unui bancher, și între o datorie bazată pe o poliță neguțătorească. Amândouă trebuie plătite, însă întâia datorie e îngăduitoare, pe când neplata celei de a doua trage după sine consecințe fatale.

Dacă din puncturi de privire economice, și voi adăoga și politice, e de dorit ca să răscumpărăm cât mai în grabă căile ferate, trebuie pe de altă parte ca dezavantagele financiare evidente ce se vor produce pentru creditul statului din transformarea proiectată a titlurilor să capete dezdaunare în crearea unei situațiuni juridice clare, netede, precise, fără încurcături pentru viitor și, în administrarea de către stat a liniilor ferate, fără vreun amestec străin oarecare.

Din momentul în care statul dă detentorilor actuali de acțiuni ale societății titluri ale statului, care în sine prezintă o mare garanție, fiind ele bazate pe creditul statului însuși, nu e cu putință ca să mai dăm încă o garanție specială și mai ales o ipotecă pe venitul monopolului tutunului. Reamintesc împrumutul de 65 milioane pe care statul va fi nevoit să-l facă. Și nu trebuie să pierdem din vedere că mai pot veni asupra țării timpuri grele, pentru care trebuie să ne preparăm rezerve de tot felul, iar mai ales creditul țării. Nu putem dar da, ca siguranță, cel mai sigur și mai important venit al statului, care ne-a scăpat în ultimii ani din situațiunile cele mai grele și mai periculoase.

Răscumpărarea căilor ferate nu trebuie să devie pentru finanțele țării sugrumarea, din dosul răscumpărării nu trebuie să vedem un dezastru financiar, căci atunci răscumpărarea ar înceta de a mai fi în folosul nostru.

Cum de azi până mâni răscumpărarea din lucru rău poate deveni lucru bun e o enigmă financiară, care așteaptă a fi dezlegată prin statornicia de vederi și atitudine a d-lui ministru de finanțe.

Pe de altă parte cestiunea a luat în chiar Consiliul de Miniștri caracterul unei lupte pentru gheșeft. În Cameră e un grup, ai cărui capi sunt d-nii Costinescu, Pană Buescu, Stolojan, Stătescu, Câmpineanu ș.a. cari vor să facă din răscumpărare o afacere patriotico-năciunală foarte lucrativă cu vro trei milioane de franci în favorul cinstitelor obraze democratice. D. Brătianu ține cu copiii sufletului său și de-acolo criza ministerială, care are de scop de a curăți firma companiei de esploatație de numele neradicale a vro patru miniștri, pentru ca d. Brătianu, reînsărcinat cu formarea cabinetului, să ne puie iar în față zavistnica și neputincioasa figură a d-lui Stătescu, universal incapabila mască a d-lui Câmpineanu, și poate încă pe vrun academician cu patru clase primare, care și-a completat studiile la facultate de pișcherlic a redacției „Românului“.

Toate acestea nu sunt în stare a ne inspira încrederea pe care am avea-o dacă soarta răscumpărării ar atârna, nu de gheșeftari, ci de oameni cinstiți, asupra cărora să nu fie umbră de bănuială.

Deocamdată știm că M.S. Domnul a primit c-o semnificativă răceală demisia d-lui Brătianu. M. S. Domnul are într-adevăr multe cauze de nemulțumire, deși firește de altă natură.

Pentru cestiuni din lăuntru M. Sa se poate într-adevăr referi pur și simplu la părerea consiliarilor săi, de orice partid ar fi ei, dar eșecurile suferite de politica roșilor, în afacerile esterne ale statului, aruncă o umbră asupra neatinsei și curatei autorități a coroanei, o umbră pentru care reprezentantul suprem al onorii României e cu drept cuvânt susceptibil. Pentru coroană eșecul în cestiunea Arab-Tabiei e mai dureros decât jocul de intrigi bizantine în cestiunea răscumpărării.

❦

[28 octombrie 1879]

De duminica trecută și până azi agenții secreți și cei publici ai roșiilor colportează o curioasă știre, că adică între d-nul I. Brătianu și M. S. Domnitorul ar fi avut loc niște esplicațiuni de natura cea mai gravă.

D. Brătianu a găsit de cuviință a adresa M. Sale Domnului o scrisoare, după cum zic unii, un discurs, după cum afirmă alții, prin care impută că M. Sa i-ar fi cerut până acuma: 1) cooperarea cu Rusia, 2) cesiunea Basarabiei, 3) emanciparea evreilor și, în fine, 4) răscumpărarea drumurilor de fier, și că în schimbul acestor concesiuni roșii n-au ajuns de a fi susținuți de puteri și îndeosebi nu de Germania, al cărei cancelar, principele de Bismarck, continuă a persecuta pe d. Brătianu.

Dacă roșii și organul lor de căpetenie, d. Brătianu, au ajuns să formuleze acuzări în contra coroanei, ba au ajuns să le colporteze în public prin mulțimea de agenți plătiți și gratuiți de cari dispun, e evident că esplicația a devenit o amenințare, amenințarea o provocațiune la revoltă.

Cu toate acestea ar fi o naivitate de a crede că numai pericolul căderii roșiilor de la putere a fost în stare de a-i mâna la asemenea desperate mijloace de acțiune, încât esplicarea cată să fie mult mai ascunsă decum se prezintă primei vederi.

Să vedem dar dacă, atrăgând în discuție unele elemente ce ni s-au dat pe neașteptate, nu vom fi în stare a esplica noua atitudine a partidului roșu în genere, a d-lui Brătianu îndeosebi.

•

Nu numai în romanele și în dramele moderne, ci și în cronica judecătorească și politică ne întâmpină câte un personaj asupra originei și tendințelor căruia e răspândit un semnificativ întunerec. Îl vedem pe acel personaj conducând cu isteție țesături fine de intrigi, îl vedem contrazicându-se cu el însuși prin vorbe și fapte. Îl vedem pretextând una, făcând alta, și ne vedem în imposibilitatea de a înțelege unitatea acțiunilor lui, până ce nu dăm de cheia acestora. Din acel moment ni se lămurește înțelesul acțiunilor, secretul tăriei și a slăbiciunei: interesantul personaj e o enigmă dezlegată.

Multe chei s-au încercat până acuma pentru a înțelege pe d. Brătianu.

Unii încercau a-l descoase prin mijlocul ideii daco-romane a unității naționale, deși cei mai pătrunzători puteau vedea din capul locului că și această idee nu era decât un pretext, nu era decât o frază esploatată în folosul unor interese străine ideei. Afară de astea d. Brătianu urăște în realitate și Ardealul și pe ardeleni. Când hârtiile lui Vodă Cuza vor vedea lumina, se va vedea ce sentimente dușmănești avea d. Brătianu în contra ardelenilor, cum era în înțelegere cu revoluționarii unguri de la 1848 pentru uniunea Transilvaniei cu Ungaria și trădarea elementului român pe mâni maghiare, precum și pentru înlăturarea Casei de Austria de la coroana Ungară. Pe atunci ardelenii erau numiți de d-sa frați falși, frați neadevărați. Îndată după căderea lui Vodă Cuza însă d. Brătianu devine un aprig panromanist în teorie, încât ura practică și iubirea sa teoretică pentru Daco-România trebuie să aibă una și aceeași cheie.

Ciudat asemenea rămâne că, în momentul în care cucerirea Ardealului era la ordinea zilei, se formau în țară bande nu ardelene, ci bulgare, pentru a pune în curs cestiunea orientală.

Și la această împrejurare trebuie să ne serve aceeași cheie.

•

Proaspătă în mintea tuturora e procedarea d-lui Brătianu în timpul cabinetului Catargiu. Se făceau mari adunări la Mazar Pașa, în cari liberalii se gerau în supușii credincioși ai Înaltei Porți, erau mai turcofili decât M. Sa Sultanul. Lascar Catargiu cade. Cabinetul e dat în judecată și o sumă de oameni însemnați sunt escluși prin împrejurarea aceasta de la controlul vieții publice și atacați personal într-un mod atât de meschin, de tâlhăresc și de cinic încât îi apucă dezgustul de afacerile publice. Aceste momente le folosește d. Brătianu pentru ca, neprevegheat de nimeni, să plece la Livadia și să puie acolo la cale planurile sale politice. Convenția cu Rusia se încheie la spatele ministrului oficial de esterne, a d-lui Nic. Ionescu, care fusese numai un paravan de ochii Europei pentru d. Brătianu. Presa opoziției dă alarma că roșii vor să ne ia Basarabia, d. Brătianu ia foc în gură că nu-i adevărat (deși se știe că cunoștea bine intenția Rusiei); rușii sunt bătuți și în mare pericol, d. Brătianu trece Dunărea cu armata română fără tractat, fără zapis și amanet, fără nimic.

În fine Rusia dă pe față dorința ei în privirea Basarabiei. Tonul guvernului și al presei guvernamentale devine atât de impertinent încât îi dă Rusiei pretextul de a pretinde că nu poate ceda în cestiune, fiind onoarea ei angajată. Cu toate aceste opoziția guvernului era, după cum a zis marchizul Salisbury, neserioasă, adică o comedie de ochii lumii. Tot astfel se întâmplă cu Arab-Tabia.

Având încă Rusia, după Tractatul de la Berlin, un drept de apel contra hotărârii comisiei de delimitare, trupele române intră în Arab-Tabia și Rusia are din nou pretextul de a pretinde să nu poate ceda în cestiune de vreme ce onoarea ei militară e angajată.

Din toate aceste însă se vede un lucru; din orice act al d-lui Brătianu Rusia câștigă; om fi nevoiți deci de a aplica și aci aceeași cheie.

•

În timpul din urmă o răceală foarte accentuată a prins loc între Germania și Rusia. Pentru aceasta din urmă prezența unui principe din Casa de Prusia pe tronul României trebuie să fie o mare jenă.

În acest moment d. Brătianu găsește de cuviință a descărca toate vinele sale politice și diplomatice asupra coroanei, răspândi acest zgomot, a discredita persoana Suveranului său.

Aceeași cheie trebuie să ne serve să dezlegăm acest dedal de contraziceri aparente în purtarea d-lui I. Brătianu.

Acea cheie e simplă și lesne de mânuit.

Avem a face cu un erou demn de scrierile romanțiarului rus Danilewski, cu cel mai fin, cel mai abil, cel mai prețios agent al panslavismului și al Rusiei în Orient, și acesta e d. Brătianu.

Oricât de uimitoare ar fi această descoperire, ea e adevărată și proba ei se va vedea din toate cazurile.

Urăște pe ardeleni și vrea Ardealul. Cum se esplică asta? E-n interesul slavilor ca singurele elemente străine din mijlocul lor, românii și ungurii să se urască de moarte.

Iată cheia.

Se trece Dunărea fără încheiare de tractat. Un tractat ar fi jenat pe Rusia, iată cheia.

Cheia procedării ultime față cu M. Sa este deci răceala între Rusia și Germania.

Dacă ruptura între Rusia și Germania e serioasă, atunci una din două se va-ntâmpla: sau va cădea d. Brătianu, căci puterile nu vor mai da crezare la un agent rusesc ca președinte de Consiliu în România, sau roșii vor încerca să răstoarne pe domnitor. Pentru acest caz par a-și fi menajat în ministeriul de război persoana colonelului Lecca.

Puterile Apusului Europei însă au privirile ațintite asupra României.

Ele ne vor face să pierdem Arab-Tabia.

Ele nu vor recunoaște independența țării până când d. Brătianu nu se va retrage.

Europa vrea ca țara să simță că are în fruntea Consiliului ei de Miniștri pe un agent al Rusiei.

❦

[31 octombrie 1879]

Abia apucarăm să zicem că în principiu conservatorii nu sunt contra răscumpărării și îndată atât „Românul“ cât și organul personal al marelui om de stat s-a cățară de acest pai pentru a deduce monstruozitatea că aprobăm proiectul de răscumpărare. Milă de silă și dor de zor, adecă, vrem nu vrem, ne apucă d-lor pe dinainte și ne spun că voim chiar proiectul cum este el.

Să ne permită însă atât organul agenților rusești cât și acela al marelui om de stat să le spunem că una e una și două fac mai multe. Pentru răscumpărare în principiu a fost cabinetul Lascar Catargiu, ba dacă marele om de stat d. Vasile Boerescu va binevoi a-și aduce aminte cauza pentru care cinstit d-sa a ieșit din cabinet, atunci organul marelui om de stat va vedea lesne c-a zburat pentru că d-sa voia să facă din răscumpărare un gheșeft, ceea ce bătrânul Lascar Catargiu nu voia cu nici un chip.

În fine, ce mai la deal la vale, lucrul stă astfel. Sub cabinetul Catargiu încă acționarii, amăgiți și ei de d. dr. Stroussberg și de Pătărlăgenii și Costineștii noștri, precum era amăgit și poporul românesc, și încărcați de multele datorii ce au trebuit să le contracteze pentru a mântui drumurile de fier, propun guvernului conversiunea acțiilor în titluri de ale statului și trecerea drumului de fier în proprietatea statului. Conversiunea făcută în mod echitabil, adică purtând acționarii pierderile rezultate din călcarea contractului, putea să fie bună pentru țară, nu din cauza foloaselor materiale, cari, fiind tranzacțiunea dreaptă și echitabilă, nu puteau fi însemnate, ci din cauza folosului moral că statul, devenind proprietar al drumului de fier, ar fi deschis calea la o mulțime de lume de a noastră să-nvețe lucruri practice, și cu temei, să se ocupe de șine și mașine cu vapor în loc de pișecherlâc politic și blagomanii nesărate de gazetărie.

Adică lucru cinstit era din capul locului și nici putea să fie altfel de vreme ce un om de țară, care nici nu-i advocat măcar, avea s-o puie la cale.

Nu asta însă era părerea marelui om de stat.

Repede fondează Banca de București cu scopul anume de a cumpăra d-sa acții și de a le vinde statului apoi cu 300 la sută câștig, fiind marele om de stat ministru de esterne.

Atunci i s-a dat să înțeleagă, c-un cusur subțire nu-i vorbă, căci marele om de stat e dintre obrazele subțiri cari se țin cu cheltuială — că nu poate fi și Bancă de București și ministru totdeodată, de aceea să aleagă între două.

D-sa a preferat apoi Banca de București și a trecut în opoziție. Din momentul în care ca ministru și gheșeftar totodată nu mai putea face răscumpărarea, erau compromise libertatea, naționalitatea și toate celelalte substantive abstracte.

De acolo — du reste — datează formarea centrului ca grup deosebit politic, a cărui existență nu se justifică prin nimic. Logic vorbind înțelegem pe roșii: oameni cari n-au nimic, sau săraci sau scăpătați, cari vor să facă avere prin mijlocul statului. Așa de es. d. Fleva e geambaș de cai, arendaș neplătitor a mai multor moșii ale statului, deschide biurou de împământenire și vrea să se facă și ministru. Rezon! De ce să nu fie? Nu e de ai noștri? Nu e din popor? E un punct de vedere pe care-l dezaprobăm, dar îl înțelegem logic vorbind.

Dar Centru? Ce-nsemna Centru?

Dacă erau oameni cinstiți n-aveau decât să se facă conservatori, dacă erau oameni de treburi n-aveau decât să se facă roșii și lucrul era limpede.

Ne pare rău că o frază fără cuprins putea să exerciteze o atracțiune oarecare asupra unor tineri pe cari se vede că organizația actuală a societății europene i-a influințat. E un principiu conservator pe care voim să-l amintim tinerilor români: fără muncă și merit adevărat nu există înaintare adevărată. Nu luați de model pe acei pehlivani cari, fără umbră de merit adevărat, își fac din instituțiuni o scară pentru a aduna avere și a ajunge la ranguri. Acei pehlivani fără de suflet vor aduce societatea la desperare, vor face-o sau estrem reacționară, ceea ce nu e bine, sau anarhică, ceea ce asemenea nu e bine. Amândouă stările acestea sunt barbare, esclud orice cultură, orice civilizație. Nu este știința psicologiei atât de înaintată încât să vă garanteze victoria pehlivanilor. Oamenii sunt împărțiți prin predispozițiile lor morale în două: în optimiști și pesimiști. Optimiștii vor căuta să imiteze pe pehlivani, pesimiștii se vor revolta în contra tiraniei minciunii și pișicherlâcului. Și acești din urmă, deja foarte numeroși în societatea noastră, sunt aceia de cari orice pehlivan cată să se teamă.

Din norocire Centrul n-a ținut decât de joi până mai apoi, încât azi nici nu i se mai aude de nume. Afară de d. Boerescu și împărțitorul „Presei“ nu mai există alți membri ai Centrului.

Așadar, ca să nu ne uităm vorba, Banca de București a fost mofluză ca nepusă în masă. De-acolo „centru“, de-acolo unirea cu roșii, cu cari totul e cu putință, de-acolo „naționalitate, libertate, dreptate“ în „Românul“ care, în loc de „Luminează-te și vei fi“, ar fi trebuit să înscrie maxima d-lui Buescu: „Mai aproape dinții decât părinții“.

De aceea noi, în principiu pentru răscumpărare, facem din răscumpărare o cestiune de încredere.

Am avut deja Banca de București în Consiliul de Miniștri, nu mai voim s-o vedem și astăzi. Conservatorii au avut întâi „răscumpărarea“ în programa lor, încât noi suntem nașii și „nașul botează, nașul cutează“.

O spunem deci din esperiență că e gheșeft la mijloc, gheșeft infect, gheșeft à la Banca de București.

Cel mai mare rău din toate e că statul nu devine proprietar al drumurilor de fier, ci împarte acest titlu cu mii de acționari cari vor pretinde ca să li se plătească anuitățile nouăzeci de ani de-a rândul, încât de mai nainte va fi pricină de gâlceavă între statul român și acei acționari cari nu vor voi să-și preschimbe acțiile pe titluri de ale statului. Acești acționari vor veni totdauna înarmați cu teșcherele nemțești de protecție extraordinară, fiecare din ei va fi statul german personificat și nu ne vom putea mocarisi de ei pentru că îndărătul lor vor fi un milion de baionete și principele de Bismark pe deasupra.

În discuțiunea aceasta „Presa“ ne adresează următoarele cuvinte bine simțite:

Combaterea lor nu are de țintă proiectul supus Corpurilor legiuitoare și guvernul propuitor. În această privință ne place a recunoaște francheța ziarului „Timpul“, care declară că este în principiu pentru răscumpărare, adăogând câteva rânduri mai jos că nu are însă încredere în cei însărcinați cu această operațiune. Declarațiunea este, o repetăm, plină de o sinceritate de care suntem fericiți a lua act; se va ști astfel de ce acest ziar combate proiectul răscumpărărei în coloanele sale, precum se va ști totdodată de ce oratorii cari aparțin partidului reprezentat prin acest organ combat proiectul în Corpurile legiuitoare; va rămânea numai ca națiunea să aprecieze un partid care își face o armă pentru combaterea guvernului dintr-o cestiune eminamente națională, de care depinde dezvoltarea economică a țării și ușurarea finanțelor sale.

După șirurile noastre de față organul marelui om de stat știe de ce am pus cestiunea de încredere înainte de toate. Precedentul frumos al Băncii de București ne face într-adevăr să nu dăm crezare argumentațiunii încifrate a guvernului, pe care voim s-o descifrăm ca să nu iasă din ea negustoria lui Nastratin. Pe lângă statul proprietar rămân ca proprietari toți aceia cari vor prefera a-și ținea acțiile și a-și lua dividentele în curs de nouăzeci de ani. Acești oameni vor putea fi membri în adunarea generală, membri în reprezentațiunile acestor adunări, c-un cuvânt vor avea parte la toate: și din coș grăunțe și din făină parte și din traistă merinde, adecă cuiul lui Pepelea în casa românului.

Dar numai acestea sunt inconvenientele? Nu mai departe decât acum un an, „Românul“, acuma aprig susțiitor al răscumpărării, scria pe atuncea următoarele:

Printr-o construcțiune deplorabilă și printr-o administrațiune prea adesea nenorocită, societatea acționarilor a reușit a-și atrage procese care se urcă până astăzi la o sumă fabuloasă. Pretensiunile formulate până astăzi numai în contra Societăței se urcă, ni se spune, la peste 25 milioane și în fiecare zi nasc noi procese, noi pretensiuni de milioane.

Aceste procese sunt de trei categorii.

Întâi, procesele de espropriare, care se urcă la câteva milioane și se pierd toate de Societate. La finele anului trecut Societatea a pierdut un asemenea proces de peste 500.000 lei ce-l avea cu orașul Severin.

Vin apoi procesele cu subintreprenorii din timpul construcțiunii, procese care iarăși se urcă la o sumă foarte însemnată.

În categoria cea mai grea intră în fine procesele de inundări. Câteva cuvinte de lămurire sunt neapărate în privirea acestei ultime categorii de procese. În timpul construcțiunii se cercau pe mai multe puncte ale liniei rembleuri însemnate, spre a da căiei panta trebuincioasă. Aceste rembleuri treceau în unele locuri prin câmpii supuse revărsărilor de ape. Guvernul, care trebuia să aprobe planurile liniei, n-a voit să autorize rădicarea acelor rembleuri decât cu condițiunea de a se face podețe la distanțe scurte, spre a permite răpedea scurgere a apelor, deoarece altfel, la fiecare inundare, rembleurile ar fi fost ca niște zăgazuri ce ar fi oprit apele și ar fi adus mari pagube proprietăților învecinate. Direcțiunea societății n-a voit însă a ținea seamă de ordinile guvernului și a rădicat rembleurile fără a face toate podețele de scurgere cerute. Atunci guvernul, prin adresă formală, a declinat orice responsabilitate, declarând că toate daunele ce ar rezulta din refuzul societății de a se conforma cererilor lui vor privi pe Societate, adică fondul de construcțiune, iar nicidecum venitul esploatării. Ceea ce prevăzuse guvernul nu a întârziat a se întâmpla. Mii și mii de pogoane fură inundate din cauza rembleurilor liniei ferate și proprietarii, păgubiți șiruri întregi de ani, începură a intenta Societății procese, cerând despăgubiri nenumărate, cum se face în asemeni ocaziuni. Aceste procese sunt cele mai grele pentru fondul construcțiunii și, ceea ce este și mai grav, Societatea le pierde regulat pe toate, cum pierde și pe cele din celelalte două categorii.

Pretensiunile rădicate în contra Societății sub această formă se urcă până astăzi la multe milioane și nu se știe unde se vor opri. Sentințele date de tribunale asupra acestor pretensiuni stipulează anume că despăgubirile se vor plăti din fondul de construcțiuni, adică din averea proprie a Societății.

Situațiunea Societăței căilor ferate s-a agravat dar foarte mult din punctul de vedere material de anul trecut, de când s-au început negocierile de răscumpărare până astăzi.

Iată dar că „Românul“ de acum un an arată ce fel de cestiune este cea eminamente națională de care depinde dezvoltarea economică a țării și ușurarea finanțelor sale, după cum se rostește „Presa“.

De aceea — considerând elementele din cari sunt compuși roșii și împrejurarea agravantă a fostei Bance de București — repetăm că facem din încredere cestiunea principală. Răscumpărarea, ieri rea și azi bună, nu prea încape în mintea omului. Apoi mai știm că nici diavolul biserici face, nici roșii au adus vrun bine în țara aceasta, încât îndărătul răscumpărării s-ascunde, după chiar opinia d-lui Dim. Sturza, propuitorul, un dezastru financiar.