Din periodice/Din Timpul, septembrie-octombrie 1878

 

❦

[2 septembrie 1878]

Nu ne pare bine că suntem atrași pe terenul teoriilor elementare ale vieții statului, căci discuțiuni asupra unor asemenea materii dovedesc totdauna nematuritatea politică a celor ce le pun pe tapet. Politicește nematur e oricine susține adevărul absolut al unor teorii aplicabile la viața statului, căci acele teorii, departe de a fi absolut adevărate, nu sunt decât rezultatul, cristalizațiunea, formula matematică oarecum a unei stări certe a societății, care stare iarăși e condiționată prin o mulțime de factori economici, climatici, etnologici ș.a.m.d.

Precum haina se îndreptează după climă și e în țările calde un obiect de lux, supus unor schimbări foarte fantastice, pe când la nord devine un apărător foarte neschimbat contra frigului, adaptându-se agenților naturii, tot astfel legile și instituțiile nu sunt decât espresia acelui instinct de conservațiune al popoarelor, instinct în toate popoarele același și totuși manifestat în sute de forme deosebite, căci un popor, ca societate organizată prin natură contra agenților destructori ai naturii, are a se lupta ici cu arșița, dincolo cu apa mării, colo cu nefertilitatea pământului, colo iar cu invaziuni repetate, și având toate același scop, adică conservarea existenței proprie, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace.

Greutatea cu care viața organică se desface din moartea statornică a naturii anorganice, mulțimea de condițiuni pe care o are cea dântâi și lupta pentru câștigarea lor, confirmă teoria neuitatului fiziolog Bichat despre caracterul negativ al vieții fiind o luptă contra morții ca ceva pozitiv și statornic. Tot ce vedem viu pe pământ, începând de la cele dentâi formațiuni organice cu condițiuni puține, până la organismul cel mai nalt, cu o mulțime de condițiuni de existență, omul, ne reprezintă miile de forme ale acestei negațiuni. Ceea ce o ființă nu vrea e lesne de știut, ceea ce vrea pozitiv e foarte greu de hotărât. Tot astfel e, se înțelege, și cu popoarele, căci natura e una și aceeași pretutindenea și de-a pururea, cu toate formele ei atât de deosibite.

De aceea însă e clar că nici un popor nu e destul de sălbatic sau destul de civilizat pentru a nu mai ști ce nu vrea. Deosebirile mari se nasc abia acolo unde e vorba ca în fața negațiunii făcute să se stabilească o voință pozitivă bine formulată. Aci quot capita tot sensus…

E în orice caz ciudat ca un organ de publicitate care se numește liberal și democrat ca „România liberă“ să denege dobrogenilor până și această formă infimă a instinctului lor de viață, a voinței lor libere.

Trebuie oare să-i aducem exemple pentru a dovedi că suveranitatea unei populațiuni e pe calea negațiunii totdeauna sigură și hotărâtă, și nehotărâtă numai pe calea afirmațiunii?

Germania nu vrea slăbiciunea, nu vrea împărțirea în state mici, nu vrea influența franceză în politica ei dinlăuntru. Această voință negativă, existând în popor de mai bine de o sută de ani, s-a manifestat într-un mod strălucit prin războiul de la 1870. Știu însă germanii, cu aceeași siguranță ce vor? Nici un parlament nu e atât de împărțit în bucăți și nuanțe de bucăți ale voinței pozitive ca cel german.

Exemple mai apropiate de cercul nostru găsim în proximă vecinătate. Românii din Austro-Ungaria nu vor să fie absorbiți de elemente străine. Știu ei însă cu atâta siguranță ce vor? Pe terenul voinței pozitive întâlnim activiști, pasiviști, deakiști etc.

Noi n-am voit a trece de rasă slavă. C-o ușurință foarte mare, negațiunea s-a introdus în scriere prin alungarea cirilelor, în limbă prin alungarea elementelor lexicale slavone. Știm însă ce voim? Din contra, câți oameni, atâtea ortografii — sau mai drept vorbind cacografii.

Ni se pare deci că „România liberă“ reneagă cu desăvârșire principiile ei liberale și democratice când binevoiește a-mpărți neamul românesc în rase ce au privilegiul de a-și putea exprima voința și rase sălbatece, cari n-au acest privilegiu. Fiecine știe mai bine unde-l doare, și tătarul din Dobrogea știe mai bine decât confrații noștri dacă vrea sau nu vrea unirea cu România.

Cât de puternică și sigură e voința negativă se dovedește în mod foarte pipăit în Bosnia și Erzegovina. Poporul musulman nu vrea unirea cu Austria și îndată vedem cum cei mai vechi și aristocratici begi, mână în mână cu Hagi Loio, conducătorul fanatic al maselor, ș.a.m.d. Exemplele se pot înmulți în infinit pentru a dovedi că orice popor, sălbatec sau civilizat, e foarte sigur despre suveranitatea lui și se crede în drept, cu deplin cuvânt, a o manifesta pe cale negativă.

Toate cele zise dovedesc însă că, admițând chiar cumcă populațiunea e sălbatecă — ceea ce noi, protestând, nu admitem — totuși ea este consultabilă și cu siguranță consultabilă.

Acum vom cerceta mai de aproape afirmarea sălbăticiunii populației.

Populația Dobrogei consistă din români, bulgari, ruși, tătari nogai, turci (parte osmani, parte pomaci), cerchezi, germani din Basarabia și ținutul Odesei, greci, țigani, armeni și evrei (numai în orașe).

Aceste populațiuni foarte amestecate trăiau sub regimul așa-numitului pateni de colonizațiune al Înaltei Porți, una din legile cele mai liberale și mai democratice nu numai a Împărăției otomane, ci a Europei în genere.

Pământurile se dau locuitorilor gratis. În cei dentâi șase ani ai posesiunii locuitorii erau liberi de orice dare fonciară, ba chiar de darea numită a răscumpărării serviciului militar. După douăzeci de ani coloniștii devin proprietari definitivi ai pământurilor ocupate. Trăind sub regimul unei absolute libertăți a conștiinței, puindu-li-se la dispoziție pământuri roditoare fără de nici o plată, neavând a plăti decât o dată pe an darea pentru turme, dobrogenii, după a lor proprie mărturisire, au avut sub guvernul Porții traiul cel mai fericit cu putință. Dacă aceasta n-ar fi fost astfel, n-ar fi emigrat moldoveni, ruși, germani, tătari cu miile în acele ținuturi. Iată dar sălbăticia afirmată de „R.L.“, redusă la o organizațiune foarte liberală și la o stare de lucruri fericită.

Românii (moldoveni 33.000 plus câteva mii de ardeleni) cuprind și orașe și sate. În Tulcea sânt 5000 și asemenea în număr mare sânt în Măcin (1000), Mahmudia, Isaccea (Vadul lui Isac). În frumosul sat Grecii sânt 400-500, apoi aproape neamestecați sânt în marile sate Niculițel, Topală și Rasova. Aproape neamestecați mai sânt în satele: Saranus, Caraibel, Sarighiol (Lacul galben), Agighiol (Lacul amar), Calica, Sabangi, Cătăluiu, Nălbant, Câșla, Samova, Părchiș, Răchel, Lungavița; la munte în Țufirca și Iaița; în fața Galaților în Văcăreni, Garbina și Jijila; spre sud de Măcin în Turcoaia, Satu-Nou și Peceneaga. Amestecați cu mocanii sânt moldovenii în marele sat Doienii, la Fântâna Berbecelui (Koiunbunar), la Igrumat, Cemșiler, Araklar ș.a.m.d. Împrejurul Rasovei sânt curat românești Cocârlenii și Satul-Român (Ohlakioi). Apoi se întind departe în țară amestecați mai mult sau mai puțin cu tătarii și bulgarii.

În fine ardelenii (mocani), întru cât sânt așezați și nu umblă cu turmele, ocupă satele Văruș, Gârlice și Groapa-Ciobanului. Pe lângă multe biserici și o seamă de școli române au două mănăstiri: Cucoșul și Niculițelul.

Tătarii formează majoritatea relativă a populațiunii din țară. Parte sunt așezați de mult, partea mai mare însă (60.000) au fost izgoniți din Rusia la 1856 și au ocupat în Dobrogea un teritoriu de vro patruzeci de mile pătrate. Ei se ocupă cu plugăria, creșterea de cai și cămile și sunt chirigii pentru mărfuri dinlăuntrul țării spre țărmul Mării Negre.

Osmanii sunt în pașalâcul Tulcei abia vro 2500.

Cerchejii fuseseră aduși în număr de 20.000; germanii locuiesc în patru sate: la Malcociu vro 30 de familii catolice din Germania de sud, la Cataloiu 20 familii, la Ciucarova 30 familii amestecate cu români, ruși și tătari, la Falkenhain (Atmage) 50 de familii cu biserică nouă și preot din Prusia.

Grecii nu sunt plugarii decât într-un singur sat, Alibeikioi, cam 30-40 de familii. Ceilalți sunt negustori, cârciumari, cafegii în orașe și prin sate.

Rușii de toate cultele și bulgarii vor fi asemenea în număr de 22-23.000; bulgarii se ocupă cu negoțul și plugăria, rușii în mare parte cu păscuitul morunilor și prepararea icrelor.

Și o țară în care atâtea elemente trăiesc pacinic lângăolaltă, sub regimul unor legi mult mai liberale decât cele din restul împărăției, o țară unde n-au fost conflicte sângeroase, nici revoluții, unde populațiunea e în parte foarte bogată, „R.L.“ o numește o țară sălbatecă. Dobrogea e o țară pustie și nesănătoasă, însă e departe de a fi sălbatecă. Pustie din cauza mlăștinelor, mocirlelor, din cauza frigurilor, cu un cuvânt o țară unde omul e mai mult decât în alte locuri expus agenților destructori ai naturii. Dar acest om care locuiește acolo nu e deloc sălbatec.

„România liberă“ știe regula: affirmanti obstat probatio. Să probeze sălbătăcimea locuitorilor Dobrogei; noi o negăm și susținem din nou că populațiunea este consultabilă și că trebuie consultată.

De nu va voi să se unească cu noi nu e de loc probabil că va voi să se unească cu Rusia sau Bulgaria. Nu e îndoială cumcă formularea unor voințe pozitive e cu mult mai grea și mai șovăitoare decât aceea a voinței negative, însă nu credem că nagaica ce domnește în Bulgaria, împreunată cu fanatismul unei populațiuni reînviate la existență proprie, să exercite o atragere tocmai mare asupra dobrogenilor.

Părăsind terenul general al cestiunii, suntem siliți a ne întoarce la discuțiile pro domo.

Punctul de vedere pe care ne-am pus în articolele noastre, neavând a face numai cu interesele partidului conservator, ci cu acelea ale tuturor românilor, era natural ca să nu păcătuim prin reticențe, pentru a ne cruța pe noi, ci să spunem adevărul întreg. Dar când l-am spus și cu ocazia în care l-am spus am fi avut dreptul de a aștepta, ca și adversarii noștri, care ne reproduc șirurile: 1. să ni le reproducă întregi și nu numai părți cari le convin; 2. să nu facă deduceri pripite și forțate, cari, nici sunt cuprinse în șirurile noastre, nici ne-au trecut prin gând. Nu aceasta însă pare a fi linia de purtare a confraților noștri de la „România liberă“, cari cu o fericită grabă, folosindu-se de pasage din articolul nostru, stabilesc îndată că „«Timpul» nu neagă ororile electorale comise de conservatori“, drept care „România liberă“ se miră din nou cum noi, cari am nesocotit voința cetățenilor din România, profesăm față cu Dobrogea principiul consimțământului poporațiunilor, apoi ziarul liberal mai afirmă monstruozitatea că noi ne-am fi manifestat preferința pentru retevei și bâtă.

Mai întâi ce am avea de negat în privirea așa-numitelor orori electorale? Cumcă cutare ori cutare cetățean liberal n-ar fi mâncat bătaie de la cutare sau cutare cetățean conservator? Nici prin gând nu ne-a trecut una ca aceasta. Oameni din popor și unii și alții, deosebirea e numai că sub d. Brătianu conservatorii erau tratați cu reteveiul, pe când în urmă liberalii au fost tratați cu bâta. Am spus însă că tocmai existența unor asemenea mijloace electorale ne dovedește că nu individualitatea și voința cetățenilor e ceea ce n-am respectat noi. Dacă „România liberă“ ar fi binevoit a reproduce întreg articolul oricine ar fi văzut că importațiunea cu deridicata de legiuiri organice străine în mijlocul poporului românesc a introdus o corupțiune care nu poate fi atribuită întru nimic partidului conservator și anume nu i se poate atribui ca faptă positivă. Vina partidului nu este alta decât că nu s-a opus cu toate puterile la introducerea înnoiturelor ci, cedând fără împrotivire, au contribuit fără de voie prin păcat de omisiune, la starea deplorabilă de astăzi. Cât despre preferința ce am dat-o reteveiului, aceasta e o aserțiune cu totul gratuită. Comitetele de salut public sunt culmea imoralității, pe lângă cari bâta și reteveiul sunt mijloace naive. Atâta am susținut nimic mai mult. Amândouă mijloacele însă sunt condamnabile. A deduce din zisele noastre preferența pentru vreunul din aceste mijloace este a imputa unui jurist că preferă furtul în locul tâlhăriei dac-a stabilit că cel dentâi e o crimă mai mică decât cea de-a doua.

❦

[6 septembrie 1878]

Acu câteva zile, anunțând convocarea Corpurilor legiuitoare, „Românul“ zise că afară de cestiile privitoare la executarea Tratatului de la Berlin, reprezentanții țării vor avea a se ocupa și cu bugetul.

N-am voit să-l întrebăm atuncea în ce legătură stă bugetul cu sesiunea extraordinară și cum se face că guvernul, care se îngrijește atât de mult de interesele personale ale domnilor deputați și senatori, mai cu seamă în momentul de față, când fiecare dintre acești domni are gândurile sale acasă la munca câmpului, să vie tocmai acuma, cu două luni înaintea deschiderii sesiunii ordinare, impunând oamenilor să renunțe la munca câmpului și la gândurile lor și să se mai ocupe în treacăt și ex tempore și de buget.

N-am vrut să-l întrebăm despre aceasta, fiindcă am gândit că este mai bine să deschiză el însuși vorba pentru a nu putea zice în urmă că este iar o calomnie a opoziției. Văzând că nimeni nu vorbește despre aceasta, „Românul“ de azi atinge iar cestiunea.

După obiceiul lui învăluiește hapul amar într-o bucată mare de hârtie acoperită cu literi negre, adică într-o revistă lungă.

Vorbind despre anexarea Dobrogei, despre care, după părerea lui, Corpurile legiuitoare se vor pronunța în curând, și enumerând lucrările cari vor fi necesare în noua provincie, precum sunt construirea unui port pe mare la Chiustenge, o rețea de drumuri de fier, un pod peste Dunăre la Cernavodă etc., zice: „Acestea sunt primele lucrări publice de întreprins în Dobrogea. Pentru acoperirea lor, va trebui să se consacre nu numai tot escedentul de venituri al acelei provincii, escedent care mulți ani nu va trebui să fie întrebuințat în întregul său decât numai pentru îmbunătățiri locale, dar și o sumă oarecare din veniturile proprii ale României, căci întreaga țară va avea să retragă multe foloase din acele lucrări.“

Adică aci e buba: bani, trebușoare, un nou câmp de exploatat.

Dar de ce atâta grabă? Nu va fi destul timp pentru aceasta în sesiunea ordinară? Sau nu este asta oare o momeală vădită pentru nevrâstnicii cu duhul, ca să voteze iute cedarea Basarabiei și primirea Dobrogei, pentru a găsi acolo un isvor de afaceri mai atrăgătoare decât munca câmpului, care cea mai mare parte dintre deputații actuali îl are în lună, încât este foarte ostenitor de a-l munci?

Trebuie să se voteze doar imediat o sumă oarecare din veniturile proprii ale României, pentru executarea unei mulțimi de proiecte în Dobrogea, înainte de a ști măcar cum vom merge cu ocuparea ei?

Noi însă nu credem că suntem deja atât de departe. Noi nu credem că M.S. Vodă Carol I se va lăsa a fi condus de consilierii lui actuali până a nu-și ținea seamă de jurământul lui de a păzi Constituțiunea și integritatea teritoriului românesc.

Țara întreagă are jurământul lui, și numai țara întreagă, iar nu o mână de oameni, îl poate deslega.

❦

[7 septembrie 1878]

„Românul“ în numărul de vineri 1 septemvrie începe prin a contesta buna-credință a organelor conservatoare, combate maniera noastră de a vedea în privirea modului de sancțiune al stipulațiunilor Tratatului de la Berlin și în urmă vine în favorul teoriei sale, că o simplă Cameră poate ceda Basarabia și primi Dobrogea — cu citate din Bluntschli.

Noi am fost aciia cari am susținut că citate de socotințe, păreri, opinii (jugements Urtheile) din autori străini dovedesc lipsa de cugetare proprie și abuzarea de buna-credință a publicului, căruia nu i se dă spiritul întregei cărți, prin urmare nici spiritul locurilor citate, ci numai petece de fraze ce se potrivesc cu ceea ce voim a dovedi.

Lăsând doparte acuzările de rea-credință, vorba ceea: „el dă, el țipă“, prin care „Românul“ voiește să inducă de mai înainte pe public în eroare, prevenim numai pe confrații de la „Românul“ de a nu ne sili să ne întoarcem la argumentum ad baculum cu cari am fost adesea nevoiți a ne servi față de acești iubitori de adevăr confrați. În fapt însă dacă renunțăm de a întrebuința o manieră mai viguroasă de a discuta n-o facem doar pentru că „Românul“ ar fi încetat de a merita un tratament părintesc, ci pentru că ne-am săturat noi înșine de a mai îndrepta un lucru strâmb prin chiar firea lui.

Deci, lăsând la o parte buna sau reaua-credință cu care discută „Românul“, venim la citatele din Bluntschli:

Iată-le:

Fiindcă am invocat pe Bluntschli și fiindcă „Presa“ a admis autoritatea acestui eminent jurisconsult, să ne referim din nou la dânsul:

În Dreptul internațional codificat Bluntschli zice:

„Art. 706. Când o parte de teritoriu este cedată printr-un tratat de pace, această cesiune este valabilă în dreptul internațional chiar dacă constituțiunea statului care cedează ar interzice acest act“.

Dar se va zice că aceasta privește dreptul internațional și nu răspunde direct la dorința opozițiunii.

Să dăm dar „Presei“ răspunsul otărâtor ce cere.

Bluntschli, în Teoria generală a statului zice:

…Astăzi teritoriul e zis inalienabil și indivizibil: nu poate fi alienat decât printr-un mod escepțional și în formele dreptului public, în virtutea unei legi.“

Și, ca comentariu, Bluntschli adaugă:

„Constituțiunea prusiană de la 1850, care stabilește inalienabilitatea teritoriului, otărăște la art. 2 că limitele teritoriului nu pot fi schimbate decât printr-o anume lege“.

Iacă un autor, și un autor de o autoritate universală, care susține întocmai teza noastră. Așteptăm acum de la „Presa“ să-și ție cuvântul măcar o dată în esistența ei.

Ca să ajungă la această eroică deciziune, o rugăm să puie alături art. 2 al Constituțiunii prusiane cu art. 2 al Constituțiunii române și să-și aducă apoi aminte că acest articol n-a oprit de loc pe Prusia de a-și modifica de mai multe ori fruntariele fără să convoce pentru aceasta o Constituantă.

În privirea dreptului internațional codificat renunțăm de-a urma citatul: 1. pentru că „Românul“ însuși prin fraza „dar se va zice etc.“ recunoaște că citatul nu e ad rem; 2. pentru că nu există nici un drept internațional, dar și mai puțin încă unul codificat (cartea lui Bluntschli nefiind decât o încercare individuală); 3. pentru că acel art. 706 spune cu drept cuvânt că, dacă noi am fi încheiat un tratat de pace, am fi legați prin el chiar dacă Constituția noastră ar interzice actul cesiunii. Noi neîncheind nici un tratat de pace cu nimenea, art. 706 din codificarea lui Bluntschli nu poate fi invocat în contra noastră.

Acum venim la opul pe care „Românul“ îl numește Teoria generală a statului și al cărui titlu adevărat e Allgemeines Staatsrecht.

Vom reproduce întreg pasagiul din capitolul XXIV (pag. 223), ca să se vază înc-o dată în ce fel „Românul“ escamotează toate părțile câte nu-i convin, citând numai bucățele cari, izolate, nu reprezintă spiritul textului.

Iată-l:

În fine înstrăinarea teritoriului statului sau a unor părți a lui în formele și după noțiunile dreptului privat, precum au obicinuit a o face în evul mediu toți regenții cari vindeau, amanetau, sau împărțeau¹ teritoriul lor ca niște moșii nu mai e astăzi compatibilă cu caracterul public al suveranității teritoriale. Dreptul public modern mănține din contra ca regulă² principiul nealienabilității și indivizibilității teritoriului statului. Numai prin escepție se poate admite o înstrăinare în forma dreptului public, în temeiul unei legi sau în urma unor tratate internaționale, la cari se numără și încheierile de pace.³

Hugo Grotius mai cere după dreptul natural, dacă o parte a teritoriului statului are să fie înstrăinat, să nu fie de ajuns numai consimțământul întregului corp al statului, ci și consentimentul locuitorilor acelei părți de teritoriu: o cerere foarte dreaptă, de vreme ce e vorba de întreaga existentă de stat a acelor locuitori și de vreme ce e peste putință ca ei să fie reprezentați într-un mod suficient în legislațiunea statului întreg, în momentul în care aceasta e dispusă pentru disoluțiunea comunității. Dar sila împrejurărilor va fi în cele mai multe cazuri de acest fel mai tare decât acel principiu al dreptului natural.

Nota 2. Rectificări de graniță nu cad sub noțiunea înstrăinării teritoriului statului. Prin ele nu se înstrăinează o parte a teritoriului statului, ci se determină numai mai de aproape cuprinsul adevăratului teritoriu al statului. Dar dacă, pentru scopul arondării unui stat, se dezlipesc și se dau în schimb întregi întinderi de teritoriu, locuite mai cu seamă, cari fără de nici o îndoială au aparținut pân-acum statului, atunci aceasta nu mai este o rectificare de graniță.

Iată dar cum citează „Românul“ cu bună-credință pe Bluntschli și cum îl cităm noi cu rea-credință. Mai ales alinea ultimă triumfătoare a „Românului“, în care ne provoacă să comparăm art. 2 al Constituției prusiane cu cea română, e un model de bună-credință.

În faptă Bluntschli cere ca înstrăinarea teritoriului statului să nu se facă decât în formele dreptului public, prin o lege.

Neapărat că prin o lege, căci și Constituanta face legi. Dar forma dreptului nostru public nu e o Cameră ordinară.

Constituția noastră nu dă competență Camerei decât în privirea rectificărilor de granițe. În nota 2 Bluntschli arată foarte clar ceea ce e rectificare de graniță, pe când „Românul“ asuda s-arate din textul tratatelor că cedarea Basarabiei e o rectificare de graniță.

Noi am definit demult că nu e o rectificare sau schimbare de graniță, ci o înstrăinare a teritoriului statului, și că pentru o asemenea înstrăinare dreptul nostru public nu admite competența Camerei ordinare.

Cât despre art. 2 a Constituției prusiene, el poate fi oricât de identic cu art. 2 a Constituției noastre, argumentul „Românului“ va fi tot absurd de vreme ce Prusia nici nu are altă cale de a hotărî decât aceea prin Camerile ordinare. Prusia n-a avut nici Constituante, nici Adunări de revizuire — puterea legiuitoare nu emană de la popor, ci de la rege. Camera Prusiei n-are dreptul de inițiativă, voturile ei de blam nu influențează puterea executivă a statului, a treia parte din membrii Senatului sunt numiți de rege, cu un cuvânt ori de câte ori se naște vreun conflict între coroană și Adunări coroana face ce vrea și Adunările merg acasă, deși membrii acelor Adunări sunt oameni cari ar putea cu mai mult cuvânt să pretinză că sunt nația decât adunătura de stâlpi de cafenele și de cartofori din Dealul Mitropoliei.

1. Așa se-întâmpla și în anticitate, dar numai la statele a căror principi aveau putere absolută asupra țării și oamenilor. Cf. exemplele aduse de Hugo Grotius I, 3, 13.

2. Constituția franceză de la 1791, II, § 11 „Le royaume est un et indivisible“. Pentru statele germane vezi Zachariae Deutsches Staats-und-Bundesrechl, I, §83.

3. Constituția prusiană de la 1850, art. 2. „Frontierele acestui teritoriu de stat nu se pot schimba decât printr-o lege.“

❦ CA LA NOI LA NIMENEA

[12 septembrie 1878]

Proverbul acesta, moștenit din moși strămoși, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranță de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca și când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorții noastre cu foarte multe scene comice.

Realitatea tragică a vieții noastre de stat e nespusa mizerie a populațiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e ușurința și lipsa de caracter în viața publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioți care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor și lefilor nemeritate, fie prin arendarea moșiilor statului, fie pe alte mii de căi. Comedia consistă însă în minciuna vecinică a constituționalismului, în pretextarea diferitelor libertăți publice, a civilizației și a altor mofturi pentru a acoperi unica tendință a acelei negre mulțimi de liberali care nu caută, nu visează decât puterea statului, pentru ca prin mijlocul ei să prade.

O mulțime de oameni mari se mișcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putință afară de un singur lucru: onestitatea.

Autori cari nu știu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat cari nu pot justifica nici săvârșirea școalei primare, advocați fără știrea lui Dumnezeu, pictori orbi și sculptori fără de mâni, generali cari nu știu citi o hartă, subprefecți ieșiți din pușcărie, legiuitori recrutați dintre stâlpi de cafenele, jucători de cărți și oameni cu darul beției, caraghioși cari înaintea erei liberale vindeau bilete la café chantant, iată banda ocultă care guvernează azi România, bandă care, până mai ieri republicană până la comunism, astăzi crează decorații, împărțindu-le între ei cu profuziune; ieri voind să răstoarne pe Domn, azi îl titluiesc rege; ieri proclamând republică la Ploiești, azi joacă cu aceeași măiestrie pe lingușitorii Curții.

Din focarul Bucureștilor putrejunea morală și socială se mănține metodic asupra întregei țări; din păinjinișul hidoasei pocituri se-ntind firele în filialele societății de exploatație ce au forma de comitete de salut public. Pe când nici o îndreptare nu se face nici școlii, nici bisericii, nici ramurilor de producțiune materială, tot pe atunci presa vecinicei minciuni, presa radicală, discută subtilități despre cea mai bună organizare a statului. Militari cari au pus pistolul în pieptul lui Vodă Cuza azi au reintrat în rangurile lor militare și sunt decorați; omul care a proclamat la Ploiești republica și l-a detronat pe Vodă e-naintat, primește decorații și reprezintă azi pe monarhul pe care l-a trădat ieri înaintea altor principi. A-și călca jurământul a devenit în România un titlu de înaintare. Plebea de sus, slugarnică cătră cei mari, de neomenoasă cruzime și trufie cu clasele de jos, esploatează poziția ei oficială în interesul ei privat. Un meschin egoism, o lăcomie de câștig cu orice mijloace, lipsa de buna-credință în afacerile publice și în cele private, fățărnicia și amăgirea ca busolă a presei, iată cumplitele efecte ale unui guvern liberal de câțiva ani. Încă alți câțiva ani și societatea va începe a plesni din toate încheieturile.

Elemente străine vor inunda România ca valurile potopului, după ce vor fi subminat terenul pe care hidoasa pocitură conduce ca regisor comedia meschină jucată de bufonii partidului său.

Mai mult încă. Noi credem că mâni-poimâne, desființându-se și justiția, va începe deplina anarhie.

„Românul?“ crede de pe acum că trebuie să-și pregătească terenul pentru a lovi în judecători și a aduce din nou pe delapidatorii de bani publici înaintea juraților.

Cumcă radicalii se pregătesc a nimici orice garanție în contra urmăririi hoțiilor ce le comit ei în prezent se dovedește din articolul de mai jos al“Românului“. Cu fățărnicia cu care e scris s-ar crede că pe foaia bizantină o doare inima de interesele țării. În faptă însă judecătorii nu-i plac și vrea să vază iar reintroducându-se tratarea proceselor pentru delapidare de bani publici în mâna juraților, unde totul se va face mușama. Condamnarea de către tribunalele ordinare a vestitului Arion îi stă „Românului“ și azi pe inimă, el știe ce soartă ar avea corelegionarii lui politici înaintea tribunalelor ordinare.

Să ne așteptăm dar curând la desființarea justiției, la darea frâului slobod tuturor hoțiilor, la corupțiunea deplină, sub pretext că tribunalele sunt părtinitoare. Oricât de părtinitoare ar fi însă, ele sunt mai bune decât curțile cu jurați, căci în orice caz e mai preferabilă o justiție nedeprinsă încă bine cu cercetări criminale, deci îngăduitoare, decât nici o justiție. Jurații însă nu sunt nici o justiție.

Articolul tendențios al „Românului“, vro inspirațiune a d-lui Stătescu, cel care permută și destituie judecătorii pentru opiniile lor, cel care a propus grațiarea de vinovați fățiși, dar exercită presiune asupra judecătorilor ca să condamne oameni nevinovați, merită a fi reprodus ca un model de fățărnicie, amăgire și lipsă de pudoare.

Iată-l dar:

Administrațiunea unei țări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeași sistemă și sunt neapărate una alteia tocmai după cum o bucată a unei machine este neapărată celeilalte și mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte sufere.

Această observațiune, de mii de ori repețită și devenită un loc comun din cele mai mult întrebuințate, dar totdauna adevărat, ne-am făcut-o văzând ce fel de concurs dă justiția, pentru înfrânarea delapidărilor, hoțiilor, bătăilor de tot felul.

Ne-am plâns de escesele și de abuzurile comise în armată, ne-am plâns de cele comise în administrațiune; ar fi trebuit poate să începem prin a ne plânge de modul în care justiția, și mai cu osebire juzii instructori înțeleg a-și face datoria față cu delapidatorii, cu hoții, cu cei ce comit felurite abuzuri, și pe care celelalte ramure de administrațiune îi trămit înaintea tribunalelor.

Ar fi trebuit, zicem, să începem prin a ne plânge de justiție, fiindcă un delapidator, un hoț dovedit, trimis înaintea justiției și achitat sau liberat prin ordonanță de neurmărire, este o mare încurajare, un puternic îndemn pentru alți hoți, pentru alți delapidatori.

Ne plângem că unii subprefecți fură și bat, că unii vameși fură, că unii perceptori și casieri fură. Așa este, din nenorocire. Dar, pe de altă parte, meargă oricine la ministerul de finanțe, și vază câți funcționari culpabili au fost dovediți și dați de aceste administrațiuni în judecată, și câți au fost condamnați.

Faptul e deplorabil; el arată o tristă stare morală, chiar la aceia a căror instrucțiune ne dădea dreptul să-i privim ca pe agenții cei mai activi și mai luminați ai rădicării nivelului moral în țară.

Sunt câțiva ani, guvernul trecut luă pe delapidatori de la juriu și-i dete tribunalelor. Care fu resultatul? Astăzi, delapidatori condamnați mai că nu se mai văd; nu numai că tribunalele îi achită și-i absolv cu cea mai mare ușurință, dar mai înainte de-a ajunge la tribunale, juzii instructori sunt aci spre a găsi mijlocul de-a declara că nu e caz de urmărire.

Vom face în alt număr o enumerare mai lungă de funcționarii culpabili dați judecății de diferite administrațiuni și achitați, absolviți, sau făcuți scăpați sub toate formele de către justiție. Pentru astăzi, ne vom mărgini a cita numai câteva cazuri.

Nu vom face decât să amintim că chiar o bandă de hoți, cu căpetenia lor, s-a prins în toamna trecută în județul Putna și a fost liberată prin ordonanță de neurmărire.

Nu de mult se descoperă la Vama Predeal hoții enorme. Vameșul, dovedit culpabil, este dat judecății; faptele sunt constatate, judele instructor nu poate da ordonanță de neurmărire, dar tribunalul colorează hoția astfel încât absolvă pe culpabil, sub cuvânt că „nu e articol de lege“ în temeiul căruia să se poată rosti condamnarea.

În județul Prahova, administrațiunea descoperă că un subprefect a comis o faptă odioasă de a alcătui liste de subscripțiune de la sine și de a aduna bani de prin plasa sa, sub cuvânt de subscripțiune pentru răniți sau pentru cumpărarea de arme. Faptul se dovedește pe deplin de administrațiune; ea silește pe subprefect să înapoieze o parte din sumele adunate, îl destituie și îl trămite naintea justiției.

Judele instructor declară că nu e un caz de urmărire.

În fine, chiar zilele trecute, după cum este știut, se dovedește la Ploiești, de către procuror și de către președintele juraților, că directorele penitenciarului bate crunt cu biciul pe arestați. Ministrul de interne suspendă pe director, rămânând ca justiția să-și facă datoria. Însă, după cât ni se asigură, și de astă dată judele instructor ar fi declarat că nu e caz de urmărire.

Această procedere ar fi atât de cutezătoare din partea judelui instructor, în urma svonului ce s-a făcut asupra bătăielor, încât stăm la îndoială a-i da crezământ și așteptăm o nouă confirmare.

Atragem luarea aminte a d-lui ministru de justiție asupra acestei deplorabile și penibile stări de lucruri. Suntem încredințați că d-sa se va gândi serios la mijloacele de vindecare, căci, atunci când justiția nu-și face datoria, nu esistă justiție în țară, prin urmare nu esistă nici moralitate, nici progres real.

❦ CU OCAZIA PREMIULUI ACADEMIC…

[12 septembrie 1878]

Societatea Academică e-n ajunul de-a conferi premiul Năsturel de 4000 franci pentru cea mai bună carte tipărită în cursul anului acestuia.

Auzim — ceea ce se și putea presupune — cumcă concurenții vor fi numai membrii de-ai Academiei. O putem presupune, pentru că ne cunoaștem țara. În oricare altă țară din lume conferirea de premii între colegi ar fi o monstruozitate, la noi ne așteptăm ca toți membrii Academiei pe rând să fie împodobiți cu premiul Năsturel și la sfârșitul șirului să se-nceapă da capo.

Astfel numai se poate păstra acea unitate în instituțiile noastre publice, cari, cu prea puține escepțiuni, sunt societăți economice-comerciale de esploatare. Just ar fi fost ca asemenea premii să se confere unor autori cari nu fac parte din Academie, iar în caz când asemenea autori n-ar exista, să nu se dea defel, ci să se treacă la economii. Dar o asemenea măsură justă nu se potrivește cu instinctele renumitului Pseudo-Ureche, de ex., care anume cu scopul de-a câștiga cei 4000 de franci a și început în anul acesta publicarea operelor sale spurii.

Pentru a reîmprospăta în memoria cititorilor noștri judecata despre valoarea prezumptivilor premianți retipărim parte din studiul de patologie literară intitulat Beția de cuvinte¹.

1. Beția de cuvinte, în „Revista contimporană“. Studii de patologie literară de Titu Maiorescu. Iași, 1873.

❦

[16 septembrie 1878]

Astăzi se deschide Adunarea din Dealul Mitropoliei. Guvernul, precum a zis-o organul fanariot, deși pregeta a-și aduna deputații săi ocupați cu interesele lor private, se vede totuși silit a apela la patriotismul lor și a-i convoca, deci iată că toți și-au părăsit interesele, unul stosul, altul proslăvirea zeului Bacchus, moșiile pe cari nu le au și tacurile de biliard, pentru a se aduna și a dezbate interese grave. Aci capetele și inimele cultivate la focariul canțonetelor alcazarului Ionescu, frunțile înăsprite la cruzimile de hazard ale jocului cu cărți măsluite, diurnașii și cumularzii, oamenii ce nu știu nimic, nu au nimic, nu cred în nimic, naturile catilinare scoase la maidan de comitetele de salut public, indivizi a căror nume dovedesc în mare parte că nu aparțin nici unei țări certe, nici unei națiuni certe se vor aduna ca să consfințească pierderea unei bucăți a patrii noastre românești, ei, cari n-au patrie, n-au lege, n-au Dumnezeu și cari consideră pământul nostru ca lucru străin, ce-l pot precupeți numai să rămâie la putere.

În zadar am spus că asupra unei întrebări atât de grele țara trebuia consultată din nou, căci aceștia, veniți la putere prin influența Rusiei, primiseră cu buchete de flori pe aceia pe cari pururea i-am numit inamicii naturali ai poporului românesc. Nu. Aleșii comitetelor de salut public se cred în drept a hotărî din nou și în senz contrariu cestiuni pe cari, de ochii lumii și de zgomotul nostru, au fost siliți de-a le rezolva în mod negativ.

Acuma însă, când cred că opinia publică e-ndestul de amețită prin frazele și minciunile lor, acuma când prin Tratatul de la Berlin poporul românesc e legat și de mâni și de picioare, ei cred de cuviință a-i pune și căluș în gură, pentru ca fără protest să se consume o vânzare de țară convenită de mult.

Când s-a luat Bucovina nu s-a găsit un singur român, de la Domn pân-la plugar, de la mitropolit pân-la pupa cu opinci care să consimtă a o da, încât guvernul austriac s-a văzut silit să dispenseze pe români de jurământul de fidelitate către împăratul.

Când la 1812 rușii au luat Basarabia nu s-a găsit un singur român carele să fi căzut sub ispitele Rusiei. Un fanariot a vândut-o, trădând Poarta și Moldova totdodată.

Un fanariot, C.A. Rosetti, o dă și astăzi muscalilor sub o ploaie de decorații rusești; dar n-o dă singur. Azi puii de fanarioți și tot ce ulița au avut mai corupt și mai înrăutățit se unesc spre a consfinți în mod îndoit vânzarea pământului patriei.

Da, în mod îndoit. O dată prin învoire, apoi prin luarea în mod silnic a Dobrogei, fără a ținea seamă de dorințele populației, făcându-se țara noastră nevinovată complicea Rusiei, justificând răpirea prin răpire, dând drept Rusiei de-a ne trata și pe viitor așa cum ne tratează astăzi.

Ce-i pasă fanariotului al cărui tată nu știa o vorbă românească, ce-i pasă lui că se vinde un pământ pe care el, cosmopolitul, cetățeanul universului, antichrist, s-a născut din întâmplare numai?

Nu sunt dezmoșteniți cei cari prin munca mânilor lor contribuie la înflorirea unei societăți naționale, a căreia cultură și vază se răsfrânge și asupra lor; nu sunt dezmoșteniți acei ce se pot lăuda că au o patrie de iubit, un popor de apărat, o cultură de înaintat. Nu-s dezmoșteniți acei cari iubesc trecutul poporului lor, cei cari au în suflet tezaurul de amintiri care îl face pe omul singuratec să se simță și el o parte, un rezultat al istoriei țării sale. Dezmoșteniți sunt acei ce nu mai cred în nimic, dezmoșteniți sunt acei cetățeni ai universului întreg, ce, neavând patrie, își aleg pe cea mai ieftenă din toate: universul; cei cari neavând popor, își aleg pe cel mai lesne de avut: omenirea toată.

Ce le pasă lor că se ia o bucată din Țara Românească Patria lor, universul, rămâne intact. Ce le pasă că se robește o parte a poporului românesc? Poporul lor, omenirea, rămâne intactă. Ce-i pasă fanariotului, ce nu este nici grec, nici român, nici francez, nici neamț, că se rupe patria noastră în bucăți, poporul nostru în fâșii? A găsi destui de o seamă și de o origine cu dânsul cari, pentru diurna de doi galbeni pe zi, vor fi salahorii votanți ai monstruozităților sale.

Dar nu-i numai atâta. Între dușmanii noștri și între ei s-a pus la cale ca România să sângere din nou. Nu destul s-au purtat soldații noștri degerați și flămânzi pe câmpiile Bulgariei, nu destul că și-au vărsat sângele pentru cauze și interese străine; acum România e menită a intra în cuibul de viespi pregătit în Dobrogea, unde tot după zisa fanariotului se vor vărsa milioanele noastre pentru a face șosele pe apă și poduri pe uscat, căci visteria geme de bani, birnicul nostru nu mai știe ce să-și facă capului de mulțimea bogăției și nu mai avem altă treabă decât de a răspândi civilizația, reprezentată prin vestitul Chițu sau prin Pseudo-Ureche, plagiatorul, și prin alte multe celebrități de soiul acesta.

Tot pentru această sesiune estraordinară se mai păstrează și un alt proiect: acela al emisiunii de bani adevărați de hârtie, de astă dată prin crearea unei așa-numite bănci de fițuici. Împrumutul silit cu bilete ipotecare nu ajunge pentru acoperirea colosalelor rezultate politice obținute de radicali. Mai trebuiesc 60—70 de milioane de fițuici fără de nici o garanție, emise de guvern chiar, printr-o bancă înființată de el, cu guvernor și viceguvernor ca la banca Londrei.

Fiindcă nimeni nu va primi fițuicile noastre în străinătate, tot numerariul din țară va fugi pe mărfurile industriale ce ne trebuiesc, încât vom rămânea numai cu gologani de aramă și franci de hârtie; căci modelul după care se formează banca e cel din Austria, unde-ntr-adevăr nu te mai învrednicești să vezi circulând galbeni de aur și fiorini de argint și unde există mii de oameni bătrâni cari nu țin minte să fi văzut vrodată ban de metal.

Invidiând starea înfloritoare a finanțelor austro-ungare, d. C.A. Rosetti & Comp. ne vor ferici și pe noi cu milioane de hârtii făr' de valoare, mai depreciate decât bumaștele rusești, fiorinul emisiunii de stat al Austriei și cam deopotrivă cu caimelele turcești.

Făr-a înțelege câtuși de puțin cumcă hârtia e un reprezentant al banului numai în statele industriale, unde, sporindu-se prin mulțimea brațelor disponibile, munca are nevoie de un mijloc de schimb pentru ea: un mijloc ce se-nmulțește cu-mulțirea muncii și scade cu scăderea ei. Roșii noștri, ignoranți în toate și intervertind șirul cauzei și efectului, uită că noi n-avem brațe destule pentru agricultură, chiar și că vom deprecia de la întâiul moment un mijloc de schimb prea numeros, ieftenind banul și scumpind munca, încât productele noastre vor deveni inexportabile prin scumpetea cu care se vor produce.

Dar nici abecedarul economiei politice roșii nu-l știu. Ei nu-nvață nimic din exemplul trist al Austro-Ungariei, al Rusiei, al Turciei, ci vor să ne fericească numaidecât cu hârtii cari nu valorează nimic pe câtă vreme lipsește munca industrială. Pentru a acoperi falimentul moral și material al țării vor mai încerca și acest ultim mijloc desperat de a se ținea la putere. Iată banii mulți ai visteriei cu cari voiesc să facă poduri peste Dunăre și să civilizeze Dobrogea.

Odinioară la Mazar Pașa rusofagi, au dat faliment și s-a-nvoit cu creditorul ce i-a adus la putere, cu Rusia.

Odată neprimind nimic în schimbul Basarabiei, au dat faliment și vor să ia cu orice preț Dobrogea, ca teren nou de antreprize patriotice, ca pretext pentru a smulge țării cel din urmă ban.

Odată, numindu-ne calomniatori când i-am denunțat că vor emite bani de hârtie, azi le-a căzut până și masca hipotecarelor și vin la ideea falită de-a înființa bancă de caimele.

Mergeți dar înainte pe această cale și cădeți în prăpastia ce vă așteaptă, nulități pe cari poporul românesc, pentru rușinea lui, v-a suferit atât de mult la cârmă. Votați cu amândouă mânile, după obicei, oricând va clipi din ochi bătrânul fanariot care vă hrănește și fără de care ați fi rămas în întunerecul cafenelelor și al tavernelor de jocuri oprite. Adunați-vă în capiștea minciunii, ascultați pe preotul minciunii, nesfințiți cu suflarea voastră necurată acea culme pe care părinții noștri legiuiau înțelepțește și păstrau avutul țării cu șapte noduri.

Prin fuga voastră de muncă ați desființat statul și ați dat țara în prada urelor de partid, pentru ca voi să puteți avea rând la pita lui Vodă, voi cari altfel nu sunteți vrednici să călcați pe pământ. Prin instinctele voastre de neorânduială veți desființa armata! Împinși de cumplita voastră frică de justiția ordinară, veți desființa justiția.

Organul fanariot cuprinde deja articole din care se vede că voiește înlocuirea oștirii prin gardă; prin niște bieți oameni cu griji și familii, luați de la ocupațiile lor pentru a fi conduși la vifleim de toți crăcănații și cocoșații din Țara Românească.

Tot organul fanariot, speriat de condamnarea confratelui Arion, cere ca procesele de delapidare de bani publici să vie iar înaintea juraților, adică a unor oameni privați cari, neavând ochii ageri de judecător, nu vor putea descoperi subțietatea nelegiuirilor ce le comiteți și se vor lăsa amețiti de advocați guralivi.

❦ B. PETRICEICU HASDEU, CUVENTE DEN BETRĂNI — LIMBA ROMÂNĂ VORBITĂ ÎNTRE 1550-1600 Tomul I, București, 1878, 1 vol. 8° mare, 432 pagine

[17 septembrie 1878]

Crestomația sau Analectele canonicului Cipariu (Blaj, 1858) cuprind transcrieri exacte din vechi tipărituri românești. Texturile cărților bisericești din suta a XVI-ea și a XVII-ea i-au servit învățatului filolog la compunerea gramaticei sale istorice, cunoscute sub titlul de Principie de limbă. În faptă însă ideea fundamentală a autorului Principielor, de-a generaliza pronunții mărginite la o samă de ținuturi, de-a reintroduce în scriere rostirea veche, trebuia să fie o încercare nu tocmai norocită. Limba Principielor n-a fost vorbită niciodată de un om, necum de o țară întreagă; ci, adunându-se într-un mozaic bucățele de elemente linguistice risipite în câteșipatru părțile Daciei s-a făcut încercarea de-a reprezenta acest mozaic de piatră ca ceva viu și organic. Tipăriturile vechi mai aveau însă și alt defect. Fiind texte bisericești traduse din grecește ori slavonește, textul român urma din cuvânt în cuvânt și virgulă după virgulă originalul, încât de sintaxă, deci de spiritul limbii române, nu putea fi nici vorbă măcar. Tot astfel se urmează astăzi în școalele evreiești pentru copii mici, în cari aceștia traduc, din cuvânt în cuvânt și-n acelaș șir, originalul ebraic într-o nemțească de două ori stricată — și fonetic și sintactic — din care cauză evreii, chiar cei mai civilizați, se cunosc în vorbă prin guturalizarea semitică a limbei pe care o vorbesc și prin greșeli de sintaxă ce se pot reduce la obiceiul, contractat în copilărie, de-a rândui cuvinte germane după consecuțiunea pe care o au cuvintele în biblia ebraică.

Ideea cumcă vechile tipărituri sunt departe de a avea importanța care li s-a dat de către d. Cipariu și că ele, fiind traduceri ad litteram din slavonește și grecește, cuprind și cuvinte slavonești cu de prisos și o sintaxă cu totul străină a esprimat-o întâi d. Cihac într-o polemică cu d. Hasdeu, când acest din urmă imputase celui dentâi că nu le-ar fi citit. Acum însă d. Hasdeu dezvoltă și mai pre larg în prefață ideea lui Cihac, spuindu-ne că „modeluri de neromânie ne întâmpină la fiecare pas în orice veche tipăritură română“, drept care dumnealui în colecția de față ne dă graiul viu al românului din a doua jumătate a sutei a XVI-ea. Acte oficiale sau particulare scrise în România după trebuințe locale și momentane de niște autori români, oameni din popor, care nu știau multă carte și scriau așa cum vorbeau în zilele lor în orașul sau chiar în satul în care trăiau, vor avea o importanță dialectologică, arătând diferințele ce existau în același timp, dar în locuri deosebite; fonetică, pentru că scriitorii, lipsiți de cultura ortografică, se sileau a reda în scris pronunția lor; sintactică, pentru că espresiunea liberă a cugetării nu era împiedecată prin tirania vreunui text străin.

D. Hasdeu ne dă seamă în introducere despre mijloacele ce le-a întrebuințat pentru a fi cât se poate de credincios în transcrierea texturilor.

Pentru a caracteriza importanța scrierii ne vom servi de o comparație. Ceea ce există într-adevăr nu este limba scrisă și vorbită de clasele culte, ci tocmai dialectele. Deși noi nu avem dialecte în înțelesul strict al cuvântului, totuși plantele reale ale graiului viu sânt tocmai acele moduri de a vorbi din deosebitele părți ale românimii întregi. Aceste dialecte stau în același raport cu limba scrisă ca și mulțimea concretă de ființe organice de acelaș fel, însă totuși deosebite între ele, cu chipul zugrăvit într-un atlante în care caută a se rezuma toate semnele caracteristice ale speciei ca atare, lăsându-se la o parte ceea ce e individual sau accidental. Limba cultă a unui popor e așadar o abstracțiune și o unealtă artificială comparată cu dialectele vii și totdeuna în mișcare a poporului. Îndată ce se scrie limba începe a se pietrifica. Limba scrisă are ceva determinat, nemișcător, mort: dialectele produc cu asupra de măsură formațiuni nouă, cari câteodată trec în scriere, câteodată nu.

A aduna rămășițele graiului viu din documente private este deci o lucrare care dă cel mai sigur material pentru o gramatică istorică a limbii.

Dar lucrarea nu este deplină fără cercetarea paralelă a graiului actual. Dacă profesorii de limba latină și greacă de pe la liceele din țară ar avea umbră de cunoștințe filologice, dacă ar cunoaște metoda exactă de a transcrie diferitele pronunții din părțile deosebite alte țării, lucrarea cea din urmă s-ar putea face cu succes, dar un nivel mai înălțat al personalului didactic din școalele secundare nu se poate aștepta decât de la o nouă lege a instrucției, care să nu permită intrarea în corpul didactic secundar decât la învățați tineri. Apoi atârnă și mai mult încă de la curățirea facultăților de litere și de științe de profesorii paraziți, cari nu știu nimic. Exemple câți peri-n cap. Astfel de ex. faimosul Vizanti de la Iași susține până în ziua de astăzi în prelegerile sale autenticitatea cronicei lui Hurul și un alt lefegiu de la Iași, anume Leonardescu, profesor de filozofie, a publicat o broșură în care-l numește pe Schopenhauer materialist, iar numele lui Kant îl scrie cu u scurt la sfârșit (Kantu). Să mai pomenim pe vestitul Pseudo-Ureche și pe alții? Destul că elevii unor asemenea profesori își pierd vremea în zadar și niciodată nu va ieși din ei un personal ca lumea care, prin analiza deosebitelor nuanțe ale graiului provincial, să dea mâna de ajutor filologului sintetic ce ar încerca a construi în știință teoretică organismul viu al limbii.

Cartea d-lui Hăsdău împlinește un gol simțit între materialele cercetărilor istorice asupra limbei și ca atare merită recunoașterea cuvenită.

Rămâne a mai adăuga că ediția e foarte îngrijită și că, afară de accente, care nu s-au reprodus din cauza lipsei materiale de caractere tipografice, toate celelalte particularități ale textelor sânt reproduse cu multă credință.

Lucrul prin care d. Hăsdău își înstrăinează însă simpatiile cititorilor celor cunoscători e nemărginita închipuire despre sine însuși. Deși scrierea e-n orice caz meritoasă, ea totuși nu întrece lucrarea unui simplu învățat care copiază în bună-credință texte vechi și pune în evidență însemnătatea lor istorică și filologică; o lucrare în fine pe care un bun elev al unei facultăți de litere din străinătate ar putea-o face tot așa de bine ca și d. Hăsdău.

Se înțelege cumcă în special pentru noi românii, la cari asemenea culegători și comentatori conștiințioși lipsesc, meritul e mai mare, dar în orice caz nu e atât de mare încât să-i dea autorului dreptul de a se lăuda prin superlative în prefață.

Iată ce zice de exemplu d. Hăsdău în prefață:

În privința filologică mai în specie, pentru a ne asigura după putință în contra erorii, am supus primele două părți ale publicațiunii la apreciarea amicului nostru Hugo Schuchardt, unul din cei mai celebri linguiști contimporani, pe care ilustrul Ascoli nu se sfiește de a-l pune dimpreună cu Mussafia ca cei doi succesori mai de frunte ai marelui Diez.

Răspunsul lui Schuchardt, scris nemțește, căci tinde a atrage mai cu dinadinsul atențiunea publicului străin asupra filologiei române, are în vedere mai cu deosebire specimentul nostru de dicționar etimologic al limbei române, ca partea cărții cea mai importantă pentru linguiști, făcându-ne totodată onoarea de a adăoga: „Hasdeu's Scharfsinn und Gelehrsamkeit treten hier in glanzendster Weise hervor“.

“Pătrunderea și erudițiunea lui Hăsdău se manifestă în modul cel mai strălucit“.

Nu noi vom fi aciia cari să contestăm autoritatea in philologicis a autorului Vocalismului latinei vulgare dar totuși modesta noastră părere este că nu tocmai părerea amicului său e aceea pe care d. Hăsdău ar trebui s-o citeze.

Pentru ca d. Hasdeu să fie pătrunzător și erudit, Schuchardt trebuie numit celebru linguist, Ascoli ilustru, Diez mare. Argument cu autorități, cel mai rău argument.

Din note în fine respiră o vederată animozitate contra d-lui Cihac, care, cu toate împunsăturile ― permită-ne d. Hasdeu să i-o spunem — a scris totuși cel dintâi dicționar comparativ al limbelor romanice luând de temei limba română.

A doua scădere accidentală este, împrejurarea că d-sa a concurat pentru premiul academic cu cartea sa. Ne-am spus deja opiniunea în privirea aceasta. E un rău și periculos precedent ce se creează acuma, acela a împărțirii de premii între colegi, care ar preface Academia într-un fel de institut de industrie literară, concepțiune ce o are deja d. Pseudo-Ureche.

Cât despre scăderile esențiale ale cărții, ele sunt cele comune tuturor scrierilor d-lui Hasdeu și cauzate prin o mare pripire a judecății. Astfel de ex. sentența (dintre a. 1583-1585) publicată pe pag. 31 ș.c.l. ne inspiră nouă o mare neîncredere și suntem departe de a trage din ele concluziile întinse ale d-lui Hăsdeu. Un caz atât de izolat de scriere nu ne-ndreptățește niciodată la generalizări atât de îndrăznețe ca existența cantității prozodice în județul Muscel, lungimea silabelor fără accent tonic și a.m.d. Un caz izolat rămâne un caz izolat și, fără a se găsi analogii în alte documente, nu se pot trage din el decât deduceri primejduite.

❦

[19 septembrie 1878]

Ciudată e pretențiunea a o samă de ziare liberale ca, după toate câte sufere țara, și anume țara adevărată, cea cu opinci, noi să mai fim și politicoși cu d-nii gentelmani din Cameră, din minister, din demnitățile responsabile ale țării.

După un război biruitor, d-nia lor pierd una din acele provincii ale României a căreia posesiune e strâns legată cu chiar începuturile amândoror Principatelor românești de la Dunăre, provincie care-n mâna noastră însemna o misiune europeană în Orient și valora cât neutralitatea garantată de toate puterile. D-nia lor o pierd după ce au avut ocazie a o asigura și noi să fim politicoși.

Poziția bine definită a Tratatului de Paris dumnealor o schimbă, declarând independența și război Turciei, și ne creează o situație din cele mai nesigure cu putință ― și noi… să fim politicoși, se-nțelege.

Domnia lor nu numai că duc război în Bulgaria pentru interese străine și dușmane două, dar încă chinuiesc zeci de mii de oameni din tot ce țara are mai tânăr și mai cu vârtute, îi chinuie cu frigul și cu foamea, cu lipsurile și neajunsurile cele mai înfiorătoare — și noi … noi să fim politicoși.

C-un cuvânt, d-nia lor joacă va banque cu toată soarta unor țări care, fără prețiosul d-niei lor concurs, au avut puterea de-a exista șapte veacuri de-a rândul — și noi… noi să fim politicoși, pentru că prin acte nesocotite și prin aventuri copilăroase și neprevăzătoare pun în primejdie o formațiune istorică care trăiește de șapte sute și mai bine de ani, și trăiește numai prin încordarea cea mai mare, fie a brațelor, fie a isteției poporului românesc.

Tot d-nia lor sunt aceia cari, printr-un exagerat liberalism și prin legiuiri cosmopolite, au prefăcut țara într-un loc neutru de colonizare pentru toate elementele străine de primprejur; cari, prin favorizarea culpabilelor comitete revoluționare bulgărești, au grăbit soluțiunea unei cestiuni ce trebuia să se rezolve numai de cătră noi și de cătră celelalte elemente constitutive ale fostei împărății turcești. D-lor au contribuit la prefacerea întregei Peninsule Balcanice și a țării noastre într-o rețea de halte și conacuri ale politicei rusești — și noi … noi să fim politicoși și să le mulțumim poate pentru aceasta.

Tot d-nia lor, pretextând la Mazar Pașa cea mai mare rusofobie și mergând cu jalba-n proțap la M. Sa, pentru a-l conjura, în numele lui Dumnezeu, să mănție vechile noastre legături cu Înalta Poartă, acuzau cabinetul Catargiu de complicitate cu rușii, și tot d-nia lor amăgiră prin această purtare pe alegători, pentru ca în urmă să ajungă la convenție, la conlucrare, la complicitate cu Rusia.

Dar relele acestea sunt numai preludiul altora și mai mari. Curând va-ncepe a funcționa banca de fițuici care va împle țara cu caimele, va face să dispară numerariul, va scumpi munca prin înmulțirea unui mijloc de schimb prea numeros și fără valoare intrinsecă, va face productele noastre brute, cari prin natura lor nu sunt accesibile de o esențială sporire de preț, să devie inexportabile, și în fine tot d-nia lor vor ajunge să vânză moșiile statului cu toba la companii de cumpărători străini, încât tocmai societatea noastră superioară va fi compusă din străini, din oameni ce nu vor mai avea nici un fel de durere pentru țară sau pentru păsul plugarilor ei. Aceștia vor fi reduși la proletariat, adică la un instrument brut și inert de muncă, fără nici o însemnătate pentru stat. Și noi — văzând cu ochii apropiindu-se relele — noi să fim politicoși.

Și pe când o extremă mizerie se pregătește acestei țări, o mizerie care a început a se manifesta deja, noi să aplaudăm spusele organului fanariot din Strada Doamnei, că visteria geme de bani, că poporul nu mai știe ce să facă de fericire.

Pentru a ilustra extrema fericire a poporului și metodul dumnealor de a-l administra, vom reproduce raportul către Domn al ministrului de finanțe, în care se expune prin prozaice țifre bunăstarea unuia din cele mai laborioase județe ale țării.

Iată ce zice acel raport:

Cu ocaziunea inspecțiunei făcută casieriei generale a districtului Dolji de d. secretar general al acestui minister, însoțit de d. inspector financiar Danielopolu, la 22 iulie trecut, s-a constatat că arendașii moșiilor statului, în mare parte, nu erau urmăriți pentru sumele datorite de ei.

Din corespondența urmată între casierie cu administrațiunea domenielor relativ la productele secuestrate domnului Coslopolo, fost arendaș al moșiei Segarcea, pentru sumele datorite din arenda acelei moșii pe anul 1876, se constată asemenea că cea mai mare parte a productelor în cestiune se înstrăinaseră înainte de a se fi plătit sumele datorite, a căror răfuire a avut loc tocmai la 12 august 1878.

La intrarea în funcțiune a actualului casier general, d. I. Lupașcu, rămășițele din toate dările către stat se urcau, după listele de rămășițe din 1875, la cifra de lei 3.606.024, în vreme ce astăzi ele ating enorma sumă de lei 6.832.325.

Din cele ce preced, convingându-mă că d. Lupașcu nu este apt pentru funcțiunea ce ocupă, vă rog, cu profund respect, Prea Înălțate Doamne, să binevoiți a aproba depărtarea d-lui Lupașcu și înlocuirea sa, în postul de casier general al districtului Dolji, cu d. Constantinescu, actual cămăraș la salina Târgul-Ocna.

Făr-a cerceta cauzele adevărate ale colosalelor restanțe într-un singur județ, ministrul crede că persoana casierului și un caz izolat de neîncasare e cauza răului.

Nici cunoaștem pe d. Lupașcu, nici ne interesează în cestiune.

Dar iată cum stă lucrul:

Mare parte a județului a fost cumplit de bântuită de grindină, care a nimicit recolta cu desăvârșire. Iar plugarii, luați peste Dunăre cu boi și care, nu numai c-au pierdut boii acolo și și-au lăsat carele în câmp, ci puținele vite pe cari le-au readus au umplut județul de epizootie, încât oamenii, cu toată voința din parte-le, n-au avut cu ce să are și nu vor avea nici la anul. Se-nțelege de sine că nici arendaș, nici plugar nu se pot înjuga ei înșii la plug și c-au ajuns la sapă de lemn cu toții aproape.

Iată cauza sigură a restanțelor.

Pentru a le încasa va trebui să li se vânză oamenilor ceaunele de mămăligă și cenușa din vatră. Ce le pasă d-lor roșii de starea economică a unui județ pricinuită de chiar dumnealor? Regula fanarioților este: să scoți lapte din piatră. Se va găsi deci ienicerul care să aplice administrația d-lor financiară și acestui județ, secătuit până la măduvă de rechizițiuni, de epizootie și de nenorociri elementare.

Nu persoanele d-lor liberali sunt acelea ce nu ne convin, nu. Lipsa de conștiință unită cu lipsa de orice cunoștințe serioase, superficialitatea cu care tratează orice cestiune cât de gravă, sistemul de-a face o mulțime de promisiuni amăgitoare alegătorilor pentru a le fura voturile, promisiuni ce nu le îndeplinesc nicicând, c-un cuvânt minciuna introdusă sistematicește în viața statului, iată ceea ce ne face să-i combatem din răsputeri.

D-nia lor, în mare parte săraci de știință și de bani, găsesc în organismul impersonal al statului singurul mijloc de trai, de aceea luptă fără scrupul; pentru noi însă lupta pentru ideea statului nu este o luptă pentru existența individuală. N-avem nevoie a ne căciuli la nimenea, nici a linguși mulțimea sau tronul, nici a fi politicoși cu oameni cari nu merită a fi tratați mai bine. Spuind adevărul, verde și fără înconjur, ne simțim în drept de a scrie cu litere de foc, și dispensați de politețe, datorită unui adversar de principii abstracte numai.

Mizeria reală a populațiunilor de jos, amenințarea reală cu banca de fițuici, pierderea reală a unei bucăți din pământul strămoșesc nu sunt o materie pentru discuțiuni academice, pe cari, dacă le-am face, d-nia lor, în fundul inimii, ne-ar taxa de simpli.

Într-un car de oale nu se dă cu argumente metafizice.

❦ ELEMENTE DE ARITMETICĂ PENTRU UZUL ȘCOALELOR SECUNDARE De Dimitrie Petrescu, profesor la Universitatea din București. Op aprobat de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, București, 1878, 1 vol. 8°, pag. 262

[19 septembrie 1878]

În urma recenziunii făcute manuscrisului d-lui Petrescu, ministerul, văzând claritatea și preciziunea cu care este lucrat și îngrijirea ce a pus-o domnul profesor de universitate de a-l face să răspunză programului oficial, a aprobat cartea pentru școalele secundare din țară.

Nu suntem dispuși a urma și noi drumul d-lui Gr. Ștefănescu sau al consiliului permanent, pentru că deocamdată nu ne interesează practicitatea cărții, ci onestitatea literară. Adevărat că o carte de școală nu poate fi originală. Ea va fi totdeuna mai mult ori mai puțin un mozaic de definițiunile cele mai bune, date în forma cea scurtă, mai hotărâtă, mai lesne de înțeles. Dar în acest caz autorul va trebui să citeze neapărat literatura întreagă de care s-a servit, fie în prefață, fie într-un adaos bibliografic, fie în text chiar. Nu e permis de a copia autori străini fără a-i cita, fără a pomeni că ne-am servit de definițiunile, de exemplele, de comparațiile lor chiar.

Maniera de a-și apropria cugetări străine în mod conștiut și a le da drept ale sale a devenit la noi calea ieftină de a ajunge la renume și la bani. Vestitul Pseudo-Ureche, reprezentantul-prototip al furtișagului literar și coleg cu d. Petrescu, Pseudo-Ureche, care își ia operile dramatice din Lope de Vega, știința filologică de la un băiat de 15 ani (Ascoli) și care n-are nimic al lui, de la nume începând, escamotat de la un cronicar vechi, până la zecile de volume ce promite a le publica, acest prototip, zicem, n-a putut rămâne fără imitatori mai mult ori mai puțin îndrăzneți.

În prefața Aritmeticei sale d. Petrescu zice că, profitând de experiența făcută de d-sa ca profesor, a lucrat opul său în scop de a veni cu slabele d-sale cunoștinți în ajutorul junimei studioase, fără a avea pretențiunea de a fi făcut ceva perfect.

Pentru a demonstra însă de ce fel de experiențe a profitat d. profesor de universitate și ale cui cunoștințe slabe vin în ajutorul junimei, fără a avea pretențiunea de a fi făcut ceva perfect, vom deschide următoarea carte franceză: Eléments d'arithmétique, par J. A. Serret, membre de l'Institut, 3-ème édition, Paris, 1861 (editor: Mallet-Bachelier, Quai des Augustins, 55).

Din această carte deschidem orice față vom voi și vom găsi îndată cuvânt din cuvânt experiența profitată de d. Petrescu, slabele d-sale cunoștințe și modestia sa de a nu fi făcut ceva perfect.

Iată dar câteva exemple:

_____________

Petrescu

Pag. 7: Întrebuințăm cuvântul unitate pentru a arăta un obiect oarecare făcând abstracțiune de calitățile sale; și numim în general număr sau totalitatea de mai multe unități sau unitatea însăși. Aritmetica este știința numerelor. Ea are drept obiect principal operațiunile ce putem săvârși asupra numerelor și a cărora totalitate constituie calculul. Numerațiunea are drept obiect a numi și a scrie numerele.

Serret

Pag. 1: On emploie le mot unité pour désigner un objet quelconque, faisant ainsi abstraction de ses qualités particulières, et l'on comprend sous le nom general de nombre, soit l'assemblage de plusieurs unités, soit l'unité elle-même. L'arithmétique est la science des nombres. Elle a pour objet principal les opérations que l'on peut exécuter sur les nombres et dont l'ensemble constitue le calcul. La numération a pour but d'énoncer et d'écrire les nombres.

_____________

Petrescu

Pag. 9 alin. 5 — Orice număr este reunirea a mai multor părți compuse, fiecare de unități de un oarecare ordin în număr mai mic decât zece.

Rezultă din acest principiu că pentru a rosti un număr oarecare este destul a spune câte unități de fiecare ordin cuprinde acest număr. De exemplu: un număr ne va fi cu totul cunoscut dacă ni se va spune că el cuprinde cinci sutimi de mii, douăzecimi de mii, patru sutimi, șase zecimi și cinci unități. Considerarea unităților de diferite ordine constituie sistema noastră de numerațiune; numărul zece, care arată câte unități de un oarecare ordin trebuiesc pentru a forma unitatea de ordinul următor se numește baza sistemului, și sistemul se numește sistem zecimal.

Serret

Pag. 3 alin. 1 — Tout nombre est la réunion de plusieurs parties, composées chacune d'unités d'un certain ordre, en nombre inférieure a dix.

D'après ce principe il suffira, pour énoncer un nombre quelconque, d'indiquer combien d'unités de chaque ordre ce nombre contient. Par exemple un nombre nous sera parfaitement connu și l'on nous dit qu'il renferme trois centaines de mille, neuf centaines, quatre dizaines, deux unités. C'est la considération de ces unités des différents ordres qui constitue notre système de numération, le nombre dix, qui exprime combien il faut d'unités d'un certain ordre pour former une unité de l'ordre suivant, se nomme la base du système, et celui-ci est dit système décimal.

_____________

Petrescu

Pag. 13 al. 1 — Adunarea este o operație care are drept obiect a reuni toate unitățile cuprinse în mai multe numere date de acelaș fel în un singur număr numit sumă sau total.

Serret

Pag. 7 al. 1 — L'addition est une opération qui a pour but de réunir en un seul nombre toutes les unités contenues dans plusieurs nombres donnés.

_____________

Petrescu

Pag. 63-72. Numim mărime tot ce poate primi creștere sau micșorare. De exemplu: lungimile, suprafețele, volumele, greutatea corpurilor, repejunea unui corp în mișcare sunt mărimi.

Când o mărime cuprinde esact o a doua mărime la fel de 2, 3 etc. ori, zicem că întâia mărime este un multiplu a celei de a doua. În reciproc, cea de a doua este un submultiplu sau o parte alicotă a celei întâi.

Numim unitate o mărime luată după voie, dar bine cunoscută și care servă a măsura mărimile de acelaș fel cu dânsa.

A măsura o mărime va să zică a căuta câte unități sau părți alicote ale unității cuprinde această mărime. Nu vom considera acum decât următoarele două cazuri simple ale măsurei mărimilor: 1° Mărimea este un multiplu al unității; 2° mărimea este un multiplu al unei părți alicote oarecare a unității.

În toate cazurile, numim număr rezultatul măsurii unei mărimi.

Numim număr întreg sau un întreg numărul care măsoară o mărime care este un multiplu al unității.

Până aci noi am studiat numai numerele întregi, pe care le-am considerat ca arătând colecțiuni de obiecte asemenea, dar distincte.

Numim număr fracționar sau fracțiune numărul care măsoară o mărime, care este un multiplu al unei oarecare părți alicote a unității.

Când prețuim astfel mărimile în numere, le numim cantități. Matematicile, a cărora Aritmetica constituie cea dintâi parte, sunt știința mărimilor.

Serret

Pag. 52 al. 1-77. On nomme grandeur tout ce qui est susceptible d'augmentation. Par exemple, les longueurs, les surfaces, les volumes, le poids d'un des corps, la vittesse d'un corps en mouvement sont des grandeurs.

Si une grandeur contient exactement une seconde grandeur de même espèce 2, 3, etc. fois, on dit que la première grandeur est un multiple de la deuxième. Réciproquement, la seconde grandeur est un sous-multiple ou une partie aliquote de la première.

On nomme unité une grandeur arbitraire, mais bien connue et qui sert à mesurer les grandeurs de même espèce qu'elle.

Mesurer une grandeur c'est chercher combien cette grandeur renferme d'unités et de parties aliquotes de l'unité. Nous ne considérerons pour le moment que les deux cas les plus simples de la mesure des grandeurs, savoir: le cas où la grandeur qu'on veut mesurer est un multiple de l'unité, et celui où elle est un multiple d'une certaine partie aliquote de l'unité.

Dans tous les cas, le résultat de la mesure d'une grandeur est appelé un nombre.

Quand une grandeur est un multiple de l'unité, le nombre qui la mesure est dit un nombre entier ou un entier. Ce sont les nombres entiers que nous avons étudiés jusqu'ici exclusivement, en les considérant comme exprimant des collections d'objets semblables, mais distincts.

Quand une grandeur est multiple d'une certaine partie aliquote de l'unité, le nombre qui la mesure est dit un nombre fractionnaire ou une fraction.

Lorsque les grandeurs sont ainsi évaluées en nombres, elles portent le nom de quantités. Les Mathématiques, dont l'Arithmétique constitue la premiére partie, sont la science des grandeurs.

_____________

Cu modul acesta profesorii noștri de universitate, cu munca lor proprie, cu esperiența lor proprie, vin în ajutorul tinerimei cu scrieri despre cari sunt destul de modești a zice că nu sunt perfecte.

Dar ne putem aștepta la mai mult? Cartea e aprobată de consiliul permanent din care fac parte atât d. Petrescu cât și d. Pseudo-Ureche, un coleg; director al ministerului e d. Ștefănescu, asemenea un coleg, ministru în fine este un om ce nu pricepe nimic, un bulgar pripășit de ieri-alaltăieri prin Țara Românească.

Toată cartea e plină de asemenea concordanțe biblice, și chiar acolo unde textul român se abate de la cel francez, această abatere e numai aparentă, pentru că profesorul nostru mai sare câteva rânduri, mai circumscrie pe ici, pe colo.

Felicităm deci pe ministrul instrucției și pe copiatorul român că nu se abat de la spiritul general al partidului d-lor și că mănțin acel admirabil esprit de corps conform căruia toți liberalii fură, unii diurne nemeritate, alții premii, alții statul, arendând moșii de ale lui, alții numele unor vechi familii boierești cari s-au stins de mult (v. Pseudo-Ureche) și în fine alții esperiența și lucrările literare a unor autori străini (v. tot Pseudo-Ureche și alții).

Aceasta este elita roșie care va civiliza și moraliza Dobrogea, aceste sunt căpeteniile cari vor cultiva în populațiunile necorupte de dincolo de Dunăre instinctul onestității, cu acest capital de respect al proprietății altuia trec roșii Dunărea.

❦

[20 septembrie 1878]

Am susținut și încă susținem categoric că guvernul are de gând a înființa o bancă de fițuici (Zettelbank) și că aceea are să umple țara cu caimele. La aceasta „Românu“ ne dă următorul dementi:

Voind a da deodată mai multe lovituri în creditul statulul, atât de sus rădicat de guvernul actual, opozițiunea inventă zilele din urmă un neadevăr mai cutezător, mai sfruntat decât toate. Guvernul, după zisele opozițiunii, ar fi în ajunul de a emite încă 60 sau 70 de milioane de hârtie monetă, fără nici o garanție, deoarece biletele Ipotecare n-ar ajunge spre a acoperi golul din finanțe.

Câte cuvinte, atâtea criminale neadevăruri în aceste afirmări. Zicem criminale, fiindcă opozițiunea, izbind creditul statulul, nu face rău guvernulul, ci țării întregi. Creditul nu este al guvernului, ci al țării, și cine izbește într-însul este nu numai inamic al guvernului, ci și al țării.

Mai întâi, întrebăm în treacăt pe scamatorii din Strada Doamnei să ne spuie anume cât de sus a ridicat guvernul actual creditul statului? Nu cumva l-o fi ridicat și mai sus decât „situația cea strălucită“ de mai zilele trecute? Ferească-ne numai bunul Dumnezeu de atâta ridicare a creditului nostru, că despre d. C.A. Rosetti și cârdășia puțină nădejde a mai rămas!…

Apoi, la fraza: „Opoziția inventă zilele din urmă un neadevăr mai cutezător decât toate“… ne luăm voia a întreba pe „Românul“ să ne spuie vreunul sau două din acele toate neadevăruri cutezătoare inventate de opoziție, între cari cel mai cutezător ar fi alarma dată de noi în privința băncii de fițuici.

Cu toată dezmințirea „Românului“ repețim încă o dată că guvernul are de gând să înființeze o asemenea bancă și, chiar în această sesiune extraordinară — dacă tăceam-noi— era să vie cu proiectul în Camere.

Noi ne-am obicinuit cu neobrăzatele dezmințiri ale „Românului“, și nu pentru noi sau pentru el, ci numai și numai pentru publicul cititor mai căutăm a-i spulbera pe aceasta din urmă, și poate cea mai neobrăzată.

Ne aducem bine aminte cu ce lipsă de rușine „Românul“ ne arunca cuvântul calomnie când noi dădeam alarma că guvernul ctitorilor de la Alcazarul Ionescu are să aducă în Camere proiectul de hârtie-monedă. Noi nu ne-am pălit atunci dezmințirea „Românului“ și, cu toată calomnia lui, am susținut necontenit că hârtia-monedă vine, și hârtia-monedă a venit. Cine dar a rămas calomniator?

Pățind de bună-credință așa rușine ca cei de la „Românul“ cu calomnia d-lor, niște oameni de treabă desigur s-ar fi spânzurat: dar cine merită spânzurătoarea niciodată nu se spânzură, și mai ales democrații-socialiști, ca cei de la școala d-lui C.A. Rosetti, cărora, fiind foarte modești, nu le place să-și afirme singuri meritele, ci lasă mai bine să capete în zăstâmpuri o solemnă și mai înaltă afirmare de la dreptatea publică.

Acum, cu banca de fițuici, îi făgăduim cu siguranță „Românului“, cutezătorului nostru dezmințitor, aceeași pățeală ca și când cu hârtia-monedă și sperăm pentru viitorul socialismului în Orient, că și de astă dată atât meșterul cât și ucenicii din Strada Doamnei n-au să se spânzure de rușine.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[22 septembrie 1878]

Nu trece sesiune fără ca să se grămădească noi nori grei asupra țării, fără ca incapacitatea cristalizată și neonestitatea politică din dealul Mitropoliei să nu amenințe țara cu nouă și grele loviri.

Ctitorii piosului așezământ de canțonete Alcazarul-Ionescu, după ce s-au constituit odată în judecători de instrucție, după ce-au călcat hoțește casele oamenilor, ca să le fure scrisori și poate și lingurițele de argint, după ce-au dispus asupra țării întregi rechizițiuni, luând averea oamenilor în contra literei și spiritului constituției, după ce-au votat convenția cu Rusia, războiul și alte nevoi, după ce se constituie în suverani, ignorând și justiție și Domn și tot, — mai primesc astăzi asigurarea că tot ce vor binevoi a vota e și voința Coroanei.

Deci d-nii miniștri pun în gura augustului purtător al Coroanei renunțarea la prerogativele sale, supunerea sub votul conventului din dealul Mitropoliei, și într-adevăr acea renunțare era neapărat necesară, pentru că altfel nația n-ar fi pierdut ultimul reazim și ultima garanție contra tentativelor ucizătoare ale acestor oameni.

Într-adevăr, acea renunțare e prea la locul ei, căci fără ea nu s-ar putea vota nici cedarea Basarabiei, nici banca de fițuici și nici noua Convențiune cu Rusia, care nu înseamnă alta decât prefacerea României într-o semi-autonomă gubernie rusească.

Iată dar ce soartă ne-au pregătit adâncile prevederi și luminatul patriotism al celor la cari spirtul ține locul spiritului și punga diurnașă locul inimii.

Nu sunt destule până acuma călcările fățișe și piezișe ale legilor fundamentale ale țării, nu destule sacrificiile de sânge și bani, făcute pentru interese nu numai străine, dar de-a dreptul dușmane existenței poporului românesc, nu-i destul c-am ajuns la discreția Tratatului de Berlin prin înțelepciunea d-lor politică, acuma se mai pregătesc caimelele și prefacerea țării în șosea rusească, și a orașelor noastre în conacuri căzăcești.

Și pe când toate uneltirile acestea contra rămășițelor de autonomie și de avere ale țării se pregătesc, parte în taină, parte pe față, gazetarii guvernului pretind să stăm cu brațele încrucișate, să ne minunăm de fericirile revărsate cu îmbelșugare asupra poporului, să fim politicoși, prevenitori, amabili; să ne închinăm înțelepciunii Pătărlăgenilor și Fundeștilor, s-alegem Vodă pe d. C.A. Rosetti și să-ntemeiem astfel viitorul lui Smintilă, iubitul moștenitor al Coroanei României. O asemenea purtare ar fi se-nțelege patriotică, națională, măreață; ea ne-ar duce cu vremea, nu la împărțirea muncii, ci la munca împărțirii, adică la comunism și la republica universală cu împărat neogrecesc.

Copii, a mai rămas Plevna internă, cetățuia reacției. Dați năvala bărbătește, căci tot se mai află câțiva oameni în țara aceasta cari au moșiile lor străbune, știu carte și răsar deasupra mulțimii. Dați copii și scurtați-i c-un cap ca să fie toți de-o potrivă la minte, la avere, la obiceiuri. Atunci va răsări aurora unei nouă lumi, întâi sub formă de ghilotină, în urmă sub formă de cnut, care va pune capac de-a pururea comediei liberalo-patriotice.

Fie dar. Primim lupta propovăduită de d. C.A. Rosetti, marele rabin al roșilor și al belferilor, și vom sta ca Plevna în fața negrei mulțimi a invaziei rusești pentru a mântui onoarea numelui românesc.

❦

[23 septembrie 1878]

Cronicile noastre vechi vorbesc despre niște domnișori, adecă pretendenți la coroană cari turburau vreun colț al țării, își puneau cizme roșii în picioare și cucă în cap, distribuiau după placul lor în ținutul uzurpat moșiile și veniturile domniei, se ridicau apoi cu oaste de strânsură asupra domniei, până ce, lângă vrun vad, ori vrun cot de moară ori pod, oștile domniei țării puneau capăt cizmelor roșii și crisoavelor scrise în cerneală roșie.

Credeam că cel puțin de 300 de ani a dispărut epoca lui Papură Vodă, a lui Ciubăr Vodă și a multor altora cari amărau viața bietului Petrea cel Șchiop.

Iată însă că un raport cătră Domn al ministrului nostru de interne ne arată că în ținutul Bacăului din Moldova au subzistat în timpul cel mai nou dinastia d-lui inginer Tetoianu, care în comuna Berzunțu a luat pământurile unui arendaș și le-a împărțit la locuitori și că abia acuma, reintrând domnia legitimă în drepturile ei, s-a reintrodus statu quo ante bellum, scoțându-se de cătră d. prefect locuitorii de pe pământurile uzurpate.

Iată raportul în cestiune:

D. prefect al județului Bacău, prin raportul cu no. 21674, îmi face cunoscut că, cu ocazia mergerii d-sale în comuna Berzunțu, spre a pune pe arendașul moșiei statului în posesiunea pământului care i se luase din stăpânire de către d. inginer Tetoianu și se dase locuitorilor din acea comună, observând și lucrările relative aflate în cancelaria acelei comune, a văzut că ajutorul de primar, care gera afacerile comunale în locul primarului demisionat, n-a fost la înălțimea chemării sale de cap al administrației comunale și că unul dintre consilieri este interesat în această cestiune și că a fost chiar conducătorul cetei locuitorilor cari au arătat împotrivire de a abandona posesia acelui pământ.

Asemenea a mai constatat că administrația comunală este rău condusă și că consilierii nu sunt în stare a face o ameliorare.

Pentru aceste motive și pe baza art. 71 din legea comunală, vin respectuos a ruga pe Măria Ta să binevoiești a aproba dizolvarea acelui consiliu și a semna anexatul proiect de decret.

C-o mirare de cronicar întrebăm cine a fost acel d. Tetoianu care a avut puterea de a deposeda pe un arendaș și de a pune în stăpânirea pământurilor pe locuitori?

În faptă însă lucrul stă astfel: d. inginer, ca reprezentant al statului, proprietar al acelor pământuri, nu le-a dat în posesiunea, ci în proprietatea locuitorilor. Dacă d. inginer a comis erori, acestea-l privesc pe d-sa și pe statul păgubaș, nicidecum pe locuitori, cari erau în drept a da cu pușca atât în prefect cât și în arendaș și în d. C.A. Rosetti, care cutează a le răpi pământuri ce sânt cu bună-credință a lor; și în orice caz, chiar dacă locuitorii n-ar fi avut dreptate, pământurile nu li se puteau lua decât în urma unei hotărâri judecătorești și pe calea legiuită, nicidecum însă prin bunul plac al unui prefect sau al unui ministru. Chiar o posesiune uzurpată nu se poate lua așa ca din senin și fără știrea lui Dumnezeu din mâinile unui om ce o posedă cu bună-credință.

❦ ROMÂNII PENINSULEI BALCANICE

[26 septembrie 1878]

Unul din defectele cele mari ale noastre e că, departe de a ne ocupa cu fondul lucrurilor, credem că e deajuns să avem numai forma lor, asemenea copiilor cari, voind a-și face o florărie, smulg plante din câmp și le așează fără rădăcini în straturi, improvizându-și pentru câteva ceasuri o grădină, în aparență frumoasă, însă fără de trăinicie. Nerăbdători cum suntem, nu ne-am deprins a cunoaște cumcă lucrurile luate din temei ar fi și mai trainice și mai folositoare și totodată cu mult mai ieftine decât mulțimea de forme goale care, neavând înțeles și vitalitate, cer mereu muncă de Sisif de a fi reînnoite.

Nestatornicia noastră, iubirea de schimbări, deasa răsturnare a tuturor temeliilor statului și rivalitatea copilărească de a întrece pe toată lumea a făcut, atât în trecut, cât și în prezent, ca să irosim o mulțime de puteri vii, care se puteau utiliza pe un teren folositor, pe lucruri de nimic sau de-a dreptul stricăcioase.

Aceste defecte mari ale caracterului nostru național sunt, pe lângă împrejurările de dinafară, cauza pentru care un element etnic atât de răspândit ca al nostru să nu ajungă la nici o însemnătate în lume, ci, bucățit între zeci de stăpâni, să reziste ici și colo, să fie absorbit însă în multe locuri.

Nu există un stat în Europa orientală, nu există o țară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprinză bucăți din naționalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia și Erțegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unități etnice în munții Albaniei, în Macedonia și Tesalia, în Pind ca și în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa și de Kiev.

Pe când rușii au cea mai mare îngrijire pentru triburile cele mai neînsemnate chiar care se țin de marea familie slavă, pe când germanii stăruiesc prin autoritățile lor consulare pentru cele mai neînsemnate colonii ale lor din Orient și pe când fiecare popor apusean dezvoltă o deosebită îngrijire pentru naționalii săi din aceste locuri, singuri noi ne zbuciumăm în lupte interne pentru cea mai bună formă posibilă a organizării omenești, neavând un ideal de cultură, ci cel mult idealuri politice cari nu stau în proporții cu puterile noastre și cari, în loc de a da naștere la fapte, vor fi cel mult cauza unor aventuri periculoase.

Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viață, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înțeles. Toate celelalte fragmente de populațiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naționalitățile lor. Grecii din Turcia europeană citesc și scriu limba care se vorbește la Atena; sârbii din Turcia înțeleg foarte bine instituțiile și cultura confraților lor liberi; numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în Orient și rămânem neînțeleși chiar pentru cei de un neam cu noi. Cum ne-am putea esplica în alt mod fenomenul întru adevăr ciudat ca fragmente atât de însemnate de străveche populație precum sânt românii din Tesalia și Macedonia să nu dea absolut nici un semn de viață, cu tot trecutul lor cel strălucit, cu toate că până astăzi și-au păstrat și apărat limba și datinele mai bine decât slavii, dintre cari mulți s-au grecit, decât albanejii, dintre cari asemenea mulți s-au făcut turci.

Vlahii Tesaliei, zice Fallmerayer în Fragmentele sale asupra Orientului, se numesc români, ca și conaționalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată și locuiesc în creierii munților Pindului și pe cele două laturi ale lui, în popoarele din care izvorăște Peneios și râurile afluente, pe unde îi pomenește pentru întâia dată istoria bizantină a sutei a unsprezecea.

Fie rămășițe a coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizați, ei se întind și se ramifică de-a lungul șirului de munți prin Macedonia Superioară până sus în Balcani și au stat odată în legătură cu conaționalii lor de pe malul stâng al Dunării. Ei păzesc și domină porțile dintre Tesalia și Albania, iar Mezzovo, oraș zidit din piatră tocmai în creierul munților, acolo unde dintr-o parte și dintr-alta trecătoarea se coboară în direcții opuse, este locul de căpetenie al românilor tesalieni.

Malacași, Lesinița, dar în deosebi Kalarites, Kataki și Klinovo și douăzeci și câteva sate în ponoarele Pindului și pe lângă ele sânt asemenea ale acestui popor, care, din cauza temperaturii aspre a patriei sale, se ocupă puțin cu agricultura, dar cu atât mai mult cu cultura vitelor și cu câșlile, aceasta într-un stil mare și cu succes însemnat, încât, prin bogăția turmelor lor de oi, sânt vestiți în Rumelia toată. În vremea iernii, când omătul acopere înălțimile munților, ei își mână turmele în văile cu o climă mai blândă și le pasc, nomadizând pe șesurile pline de iarbă până chiar înlăuntrul Greciei libere, iar, când se întoarce primăvara, negrile sate de corturi ale pribegilor ciobani români dispar din câmpie, căci ei se întorc la munte.

Sobri, având instinct de căsnicie și industrie, românii sânt în privirea acestor calități cu mult superiori celora ce vorbesc grecește; sunt însă inferiori greco-slavilor în spirit și în șiretlic. Totuși acești ciobani, simpli și de rând, au o eminență aptitudine pentru lucrări în metal. Armele și armăturile lucrate în aur și argint pe cari le admirăm la arnăuți și palicari au ieșit din atelierile vlahilor. Asemenea mantalele cu glugă nepătrunse de ploaie și foarte bine cunoscute în toate orașele de portale Mării Mediterane sub denumirea de cappa, greco și marinero sunt în cea mai mare parte un product al industriei postăvarilor vlahi. Băcani și breslași vlahi se află în toate orașele Turciei europene, ba chiar și în Ungaria și în Austria îi duce iubirea de câștig. Că se pricep și la negustoria în mare o dovedește bogatul Sina din Viena, vlah născut, de nu ne înșelăm, în Klinovo, sau totuși în una din localitățile Pindului numite mai sus.

Din această viață călătoare se esplică familiarizarea generală a vlahilor cu dialectul neogrecesc, dialect pe care-l întrebuințează și în biserică, care formează mijlocul comun de înțelegere și de legătură a diverselor naționalități din laturile amândouă ale Mării Egeice. Femeile în multe sate nu pricep decât românește. Ca toți locuitorii de munte, vlahul nu-și poate uita patria nici în țările cele mai depărtate chiar și se întoarce adesea la bătrânețe în Pind cu ceea ce a agonisit, prin osteneala unei vieți întregi, pentru a fi înmormântat în același pământ în care odihnesc strămoșii săi.

Dar poporul vlahilor, atât de pacinic astăzi și dedat numai la muncă și câștig, n-a fost însuflețit întotdeauna de un spirit atât de liniștit, nici a fost strâmtorat și mărginit la așezările sale prezente prin munții apuseni ai Tesaliei. Vlahii iesalieni, ca și mai târziu vecinii lor albanejii, au avut perioada lor de strălucire și de mărime politică scurtă și trecătoare ca mărimea tebanilor, dar, în epoca bizantinilor, nu fără însemnătate. Lângă comunele Vlaho-Libadi și Vlaho-Iani, cari există încă astăzi în promontoriile de sud ale munților Cambunici, nu departe de Târnova, Ana Comnena (1083) pomenește un târg de vlahi, Exebas, în văile muntelui Pelion, la marginea răsăriteană a Tesaliei; iar Beniamin de Tudela, care în suta a douăsprezecea a călătorit prin Grecia, spune cumcă, la sud, Zitun era orașul de margine și intrare în țara vlahilor. Ca și Peloponezul, pierduse și Tesalia în veacul de mijloc numele ei vechi și s-a numit, mai multe sute de ani dupăolaltă, numai Μεγάλη Βλαχία, adecă Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania și Etolia care, după bizantinul George Phrantzes, se numea Valahia Mică. George Pachymeres, istoricul de curte al întâiului Paleolog Mihail, zice lămurit că tesalienii, comandați odată de Achil și numiți în vechime elini, se numesc în vremea lui vlachiți mari (G. Pachymeres în Mich. Paleolog, I, 30)

Nicetas din Chonae mărginește Megale Vlachia la inelul de munți și la țara de coline care se rădică deasupra șesului, iar șesul central, locuit de fricoșii și nerăzboinicii greco-slavi, îi place să-l numească Tesalia. Dar oare rabinul Beniamin nu spune lămurit cumcă vlahii locuiesc în munți și se coboară în regiunea grecilor pentru a-i prăda? În sprintenie, călătorul acela îi compară cu căprioarele, curajul lor războinic e neînfrânat, și nici un rege n-a fost în stare de a-i domoli.

Omul din Tudela pricepuse bine impresiele veacului său, căci, curând după călătoria rabinului Beniamin (1186), toți românii din lanțul de munți ai Pindului, până sus în văile Balcanilor, se ridicară sub conducătorii lor Petru și Asan contra domniei apăsătoare, neoneste și tâlhărești a Curții bizantine, fondară un regat cu capitala Tâinova pe clina nordică a Emului (Balcan).

Marginea cea mai în spre sud a regatului româno-bulgar erau munții Tesaliet) sub un căpitan neatârnat care se numea Megas Vlachos (adică Marele Român) și strălucește sub acest nume în cronicele contemporane francilor și bizantinilor.

Astfel vorbește Fallmerayer.

Noi mai știm că tot acești români luaseră Tracia, Macedonia și Tesalia, că au biruit de nenumărate ori oștirile grecești și pe acelea ale împărăției latine din Orient, că au prins pe Baldovin I, că au răpus floarea cavalerilor apuseni, că Asanizii au fost recunoscuți de papa ca dinastie regală a Europei, că domni legitimi Blacorum et Bulgarorum, cu un cuvânt că acest fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la congres nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit câștigat prin proprie vitejie față cu niște dușmani cu mult superiori în cultură și în arta războiului.

Și cu toate astea acești oameni, la noi în țară chiar adecă între conaționalii lor, n-au fost cunoscuți decât sub porecla ridicolă de cuțovlahi. Iar pe când averile boierilor noștri și ale monastirilor se închinau fără scrupul la biserici grecești și se esploatau pentru scopuri grecești, nu se găsea în tot largul acelei regiuni o singură biserică măcar în care să se fi auzit graiul românesc.

Astăzi, când acele averi, închinate totuși unei misiuni de cultură, s-au luat de către statul român, pentru ca să stârnească aviditatea acelei clase de hoți semidocți carii stăpânesc România, astăzi speranța unei întrebuințări raționale a acelor bunuri pentru deșteptarea risipitelor părți ale poporului românesc e mai mică decât oricând. Pe când sute de mii de oameni ce fac parte din neamul nostru sunt cuprinse de un adânc întuneric, pe când mintea lor naturală, curajul lor înnăscut și iubirea lor de muncă îi face vrednici pentru un viitor mai mare, tot pe atuncea noi nu mișcăm nici degetul cel mic măcar în favorul lor, ci ne frământăm în turburări interne, amețiți de orgia palavrelor bizantine și putrezind de vii prin corupțiunea unor parveniți din Fanar carii sub pretextul a chiar ideilor naționale irosesc în vânt puterile noastre.

❦

[27 septembrie 1878]

E ciudat că tocmai noi, aceia cari n-am susținut niciodată valoarea absolută a Constituției române, noi, cari am dovedit de atâtea ori că organizația la care ea dă naștere, potrivită numai cu națiuni c-o dezvoltată industrie, e prea costisitoare pentru un popor agricol ca cel românesc, sântem astăzi în poziția de a o apăra față cu acei cari au creat-o, față cu elementele acelea cărora Constituția de astăzi le-a dat viață.

Fără îndoială Constituția noastră liberală a anticipat într-o direcție formarea unei clase de mijloc care nu exista și, admițând existența ei, a stabilit o organizație în care această clasă formează organul cel mai important al vieții statului. Constituția, negăsind însă nici industrie națională, nici negoț național, a trebuit să-și umple golul cu acel noian de profesii liberale, adică de oameni fără de nici o ocupație, advocați, aspiranți la funcțiuni și funcționari în disponibilitate la acel proletariat al condeiului care de jure face parte din colegiul al III-lea din orașe, dar cari de facto nu plătesc nici dările și nu împlinesc nici datoriile colegiului IV, și apelează mereu la acești oameni, dându-le preponderența și dominațiunea în stat.

E lesne de înțeles de ce aceste elemente trebuiau să fie liberale și să ție la Constituție ca la pânea de toate zilele, pentru că, într-adevăr, ce-ar fi ei fără de Constituție? N-ar fi nimic, pentru că nici nu merită de a fi nimic; pentru că nici avere au, nici știință au, nici vro altă calitate care să-i facă apți de a juca vreun rol în statul român.

Cu toate acestea, abia s-au văzut la putere și călcările legii fundamentale au fost atât de dese încât noi, cari suntem departe de-a fi amici ai Constituției, în înțelesul absolut și apostolic al cuvântului, ne-am văzut siliți a o lua în apărare.

Într-adevăr, conservatorii, pentru cari statul și participarea la guvern nu sunt deloc condiții de existență, ci pentru unii implică sacrificii personale, pentru alții împlinirea unor datorii cătră patrie ca o sfântă moștenire de la părinți, conservatorii, zicem, izbutiseră a ține guvernul țării în liniște și cu orânduială cinci ani de zile de-a rândul, lucru neauzit de la introducerea Constituției încoace, de când toate ministeriile avuseră un trai efemer. În cinci ani însă suferințele personale ale tuturor doritorilor de posturi, a tuturor advocaților de provincie se sporiseră într-un mod înspăimântător. Putere cu orice preț era deviza lor.

Într-adevăr, cu grozav și rușinos preț au cumpărat puterea. Nici un partid, nici cea din urmă nuanță de partid conservator n-a fost în stare de-a cumpăra cu așa preț puterea.

Turcofili la Mazar Pașa au încheiat alianță cu rușii; dușmani sângerânzi ai convenției comerciale cu Austro-Ungaria, ei au iscălit-o cu propriile lor mâini; ei, dușmani ai militarismului, au îndoit regimentele de dorobanți, făcând din 16 treizeci și două și, urmând acea vestită lege fizică conform căreia corpurile cad în orice clipă următoare în pătrat, liberalii noștri au confundat justiție, administrație și legislațiune, devenind ei judecători, legiuitori și putere administrativă (cu ocazia renumitului proces contra cabinetului Catargiu de ex.), apoi ei au declarat război turcilor, ei vor înstrăina mâne Basarabia, ei au dispus contra legilor rechiziții, adică atingerea proprietății private din partea statului ș.a.ș.a.

Ce dezmințire mai grozavă i se putea da liberalismului de la noi decât tocmai faptele d-lor de doi ani și mai bine? A ajunge tocmai la contrariul celor ce susținuseră nu este oare dezmințire destulă? Promiteau desființarea dărilor pe băuturi spirtoase, a monopolului tutunurilor, a capitației, a timbrelor? Desființat-au vro dare? Din contra. Capitația au sporit sub altă formă. Protestat-au cu jalba-n proțap la M. Sa Domnul contra convențiunii comerciale? Ce au făcut? Au iscălit-o.

Câștigat-a oare poporul românesc minte destulă pentru a vedea ce făgăduințe deșerte, ce fraze de nimic, ce laude bombastice sunt acelea cu cari liberalii ajung la putere?

Asta e nenorocirea acestor oameni și nenorocirea tuturor demagogilor din lume. Promit ceea ce nimenea nu poate face.

Ei uită că viața unui popor, afară de legile scrise, e supusă la legi fizice pe cari nu le poate clătina nimeni din loc, apoi la legi economice, a căror urmări nu se abat prin fraze, ci numai prin muncă; ei uită în fine că orice fenomen social e foarte complicat și întrețesut c-o mulțime de amănunțimi cari trebuiesc studiate și că înlăturarea răului nu atârnă numai de la bunăvoință, ci în cele mai multe cazuri de la adânca înțelegere a problemei.

Dar dacă tendințele partidului liberal ar fi numai teoretice, de a rezolva adecă cu bună-credință problemele vieții statului, ele n-ar fi atât de periculoase. Răul stă într-altă parte.

Toți acești oameni vor ca ideile liberale să-i și hrănească, să le dea de mâncare și de băut.

În momentul în care cei nevinovați dintre ei se conving că nu sunt în stare de-a face nimic, ei devin tot atât de corupți și de fățarnici ca și șefii lor. Atunci fac concluzia următoare: Nu putem face nimic, dar totuși putem rămâne la putere. Țara păgubește în orice zi, dar noi câștigăm; așadar, țara ca țara, noi să stăm bine.

La acest punct au ajuns acuma partidul liberal.

Mulțimea nesucceselor politice înlăuntru și în afară apasă greu asupra lor, situațiunea a devenit mai puternică decât dânșii, ei sunt zdrobiți de propria lor incapacitate.

Dar pentru moment nu dispoziția mahmuriei morale a liberalilor ne interesează, ci altceva. Învățat-a poporul românesc minte destulă pentru a vedea unde duce încrederea în oameni cari nu știu nimic, nu au nimic și nu trăiesc decât din amăgirea nației?

Aducă-și aminte că noi n-am făgăduit niciodată decât orânduială și statornicie și seriozitate în afacerile statului. Orice am făgădui peste aceasta ar fi o apucătură demagogică. Noi nu putem făgădui decât o mânuire a puterii statului care să asigure o dezvoltare liniștită economică și intelectuală. Nici glorie, nici cucerire, nici reduceri de biruri, nici poduri peste Dunăre, nici drumuri de fier prin Dobrogea, nici canaluri navigabile între Dunăre și Marea Neagră, nici bănci naționale cu milioane de fițuici de hârtie, c-un cuvânt nimic din toate astea nu promitem; ci ordine, legalitate și, vrând Dumnezeu, mai multă cultură temeinică și generală (nu sporadică), astea lipsesc la noi în țară. Acestea ce le spunem nu sunt un program, ci pur și simplu călăuza oricărui om cu vedere limpede, care cunoaște de ce avem nevoie mai mult.

Ceea ce am dori să se stabilească în convingerea poporului românesc e că, departe de a ne putea juca cu puterile noastre vii și departe de a ne fi permis să le risipim, noi n-avem vrun prisos de puteri nici chiar pentru întreținerea vieții normale a statului român și că trebuie să fim zgârciți cu puținul ce-l avem. Convingerea însă că suntem economicește săraci și ca popor relativ slabi ne va face cruțători cu banul și cu sângele nostru; ne va face să cunoaștem că armata noastră nu există pentru a apăra creștinătatea amenințată, ci pentru a ne apăra pe noi înșine; că veniturile statului nu sunt pentru a hrăni clase numeroase de paraziți, ci pentru a ține în regulă viața statului prin organe serioase și cu știință de carte și, în fine, că întreg organismul nostru trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuințe ale unui popor sărac.

❦

[28 septembrie 1878]

Trist este când o nație mică, în loc de a sta cuminte și a căuta să tragă folos dintr-o situație pacinică garantată de toate puterile, își iese din minți și sfâșie ea însăși tractatul ce-i asigură acea situație. Trist este când acea nație, săracă de bani, azvârle nebunește pe apa Dunării milioane pentru aventuri războinice; trist este când acea nație, săracă de brațe muncitoare și bogată, prea bogată, de guri flămânde, de speculanți și gheșeftari, își trimite zece mii de muncitori peste graniță să moară în țară străină, de foc, de ger și de foame, fără vreun folos, fără un anume scop decât, poate, a ajuta interesele unui element etnic dujman elementului ei național. Trist este pentru acea nație când, netrăgând nici un folos din nebuneștile ei jertfe, nu poate barem să-și mănție neatinsă întregimea pământului strămoșesc și, deși biruitoare, este silită a ceda trei ținuturi unui puternic și neîndurat aliat și trebuie umilită să se supuie poruncei dinafară întru reorganizarea ei dinlăuntru. Trist este când o așa nație, după atâtea nefericiri de care în nici un chip nu este răspunzătoare nu știe a cere socoteală sumară guvernului smintit ce a împins-o în așa ticăloșenie. Trist. Însă e și mai trist, e rușinos ca atunci când i se cere a se rosti în privința stării ce i s-a creat, atunci când e chemată a-și spune și ea părerea asupra osândei nedrepte dar nerevocabile ce i s-a dat, să fie reprezentată, să se rostească prin graiul unei haite netrebnice de oameni fără nume sau cu nume furat, fără merite, fără nici o garanție de legătură cu pământul țării, fără nici un pic de demnitate omenească. O adunătură de pe poduri, oameni fără altă meserie decât deputăția, samsarii moșiilor statului, pamfletari fără să știe alfabetul cum se cade, plagiatori nerușinați, oameni cu nume și cu titluri de contrabandă, profesori fără pic de știință, patrioți-calpuzani, toată lepădătura socială, cu atât mai primejdioasă cu cât a știut mai bine para dispozițiile din condica penală, e chemată azi a se rosti asupra competenței sale proprii în materie de revizuire a legii temeinice, asupra cedării a trei ținuturi și asupra dării de drepturi la jidani.

O nație întreagă, care și-a vărsat milioane și a înecat cu sângele ei pământul Bulgariei fără să știe pentru ce și numai pe răspunderea guvernului, stă și așteaptă consternată să vază ce hotărâre vor lua Camerile în privința stării nenorocite ce i s-a creat prin Tractatul de pace, la a cărei dezbatere n-a fost admisă a lua parte.

O nație întreagă așteaptă consternată, și în Cameră un smintit paralitic se ridică și aiurește trei ceasuri, citând pasaje bombaste din producțiile sale proprii. Un caraghioz strigă că el nu vrea să dea Basarabia cu nici un preț, odată cu capul, și că e de părere să ne opunem cu armele oricui va voi să ne-o ia, adică Europei întregi. Iar un șarlatan, un escroc literar (ale cărui escrochieri le vom publica amănunțit în curând), un om care a furat numele venerabil al unei familii istorice românești fără moștenitori, un d. Pseudo-Ureche se scoală și insultă cu tirade șarlatenești situația de solemnă durere în care se găsește țara. El, d. Pseudo-Ureche, pe care guvernul radical și naivitatea câtorva alegători l-au ales a fi deputat tocmai al unui ținut din Basarabia, când se discută asupra competenței Camerilor actuale în privința celor trei ținuturi basarabene, el se scoală și, fără rușine, cum e din firea lui, se proclamă competent a vota pentru acea retrocedare.

Întocmai ca meșterii de discursuri funebre, cari caută a se străluci și folosi ei înșii pe cadavrul de-abia coborât în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail și Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau șarlatanești, să se apoteozeze pe sine plângând Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă la urma urmelor se proclamă competenți.

În adevăr, orice român cu inima dreaptă și cu mintea sănătoasă trebuie să fie cuprins de un adânc sentiment de durere văzând scârboasa comedie ce se joacă în Dealul Mitropoliei.

❦

[29 septembrie 1878]

Comisiunea aleasă de Senat pentru a face încheieri asupra dispozițiunilor din Tratatul de la Berlin care ne privește pe noi și-au mântuit în sfârșit lucrarea prin propunerea unei moțiuni de următorul cuprins: guvernul să fie autorizat a se conforma Tratatului din Berlin. Totodată să fie autorizat a lua în posesiune Dobrogea și s-o administreze prin regulamente de administrație publică până la convocarea Adunării constituante.

Totodată comisia propune Senatului de a angaja pe guvern ca, atât pentru soluțiunea definitivă a cestiunii Dobrogei, cât și pentru celelalte cestiuni ce rezultă din Tratatul de la Berlin să convoace cel mult în cursul sesiunii viitoare ordinare de trei luni o Adunare constituantă de revizuire, conform art. 129 din Constituțiune.

E prea adevărat cumcă moțiunea aceasta cuprinde în sine capitulația liberalilor în privirea dreptului ce îl pretindeau pentru Camerele lor, că pot ceda, lua, face și desface toate celea după plac.

„Românul“ a rămas pe jos cu citațiile sale false din Bluntschli, cu vestitele sale rectificări de graniță prin care se rășluesc trei ținuturi întregi, cu toate sofismele și mofturile ce le toca zilnic de luni întregi încoace.

Adevărul, ca totdauna, a pătruns încet, dar a pătruns. Cestiuni cari ating atât de mult viața de stat a României, care-i modifică Constituțiunea, care-i schimbă condițiile de existență, nu pot fi rezolvate decât consultându-se din nou nația și întrebând-o de primește sau nu primește stipulațiunile Tratatului de la Berlin; de vreme ce toate cestiunile acestea nici nu erau cunoscute nației pe timpul alegerei actualelor Camere, de vreme ce ea nu și-au făcut alegerile în prevederea sau fiind la ordinea zilei asemenea cestiuni, și în fine pentru că, chiar în cunoștință de cauză alese, totuși Camerele ordinare n-au dreptul de-a rezolva asemenea cestiuni.

Dar ca totdauna capitulația liberalilor e nesinceră. Ce nevoie avea guvernul de autorizația acestor Camere de a ocupa Dobrogea și de a ceda Basarabia, când ele n-au dreptul de a se pronunța nici afirmativ nici negativ în cestiune. Voturile Adunărilor sunt niște pleonasme, niște voturi fără de nici o valoare, pentru că autorizarea de a executa provizoriu și din cauze de imediată oportunitate sau de imediat pericol lucruri care se impun, acest drept îl are guvernul cu și fără Camere.

Sau autorizarea Adunărilor este un pleonasm, o formalitate de prisos, sau, ceea ce credem noi, este un tertip pentru a prejudeca votul Adunărilor de revizuire.

Și un tertip este. Guvernul vrea cu orice preț ca viitoarea Adunare de revizuire să aibă numai a aproba post festa fapte îndeplinite, de a cărora răspundere voiește să se spele de pe acuma prin autorizarea ce o cere de la Adunări.

Tot un tertip e termenul de trei luni pentru convocarea unei Constituante. Interesul cel mai mare al statului nostru ar fi să aibă cât se poate de curând o poziție definitivă, întărită printr-un tratat internațional, mai ales când acel tratat internațional poate fi mâni sau poimâni controversat și când atuncea situațiunea noastră provizorie sau suspensivă va fi în detrimentul nostru.

Se știe de ex. cumcă Tratatul de Paris ne acordase gurile Dunării. N-am avut grija de-a le ocupa repede și Turcia s-a folosit de răgazul dat pentru a revizui tratatul în acea privință și a ne lua gurile Dunării.

În sfârșit, de va primi Adunarea de revizuire sau nu va primi stipulațiunile Tratatului de Berlin, ea trebuie convocată imediat pentru a ști definitiv ce avem de făcut.

❦

[4 octombrie 1878]

Nu suntem dispuși a reveni la umilitul apel pentru unire al „Românului“, la mutra blândă și supusă pe care o face hidoasa pocitură când vede cumcă ștreangul politicei șărlătănești pe care o face ș-o dictează de doi ani și mai bine a început să-l gâtuie. Nu ne pasă asemenea de mântuirea ce-o caută, tinzând mânile în dreapta și în stânga, pentru a găsi razim în primejdia sa.

Ceea ce ne preocupă acuma este falimentul de idei și de acțiune al partidului roșu și ultima încercare de a scăpa printr-un tertip, printr-o apucătură; termenul de trei luni cerut pentru convocarea Adunărilor de revizuire.

De ce nu se convoacă imediat aceste Adunări? Ce discuții grave preocupă pe cele actuale?

Într-adevăr, legea prezentată de d. ministru de finanțe pentru înființare de băi publice, în a cării expunere de motive se zice cumcă igiena este arta prin care sănătatea se perfecționează, legea aceasta, care cere ca-n băile publice să se puie două zile pe săptămână la dispoziția guvernului băi gratis din compartimentul destinat poporațiunei sărace, arătându-se, în naivitatea stilului câmpenesc, că guvernul are nevoie de spălătură și Camera de lăutoare; apoi proiectul d-lui Chițu despre Academie, în a căruia espunere de motive vorbește despre generozități particulare; toate aceste încercări de stil sunt de o natură atât de gravă și de importantă, atât de neînlăturabilă, încât e de neapărată nevoie de a ține Camerele acestea convocate și de a nu apela la conștiința țării în cestiunile de înaltă gravitate care o preocupă.

Trebuie să se mântuie odată comedia aceasta jucată de incapacitate și de perfidia morală. Nu e adevărat că acești domni stau adunați în Dealul Mitropoliei pentru că gravitatea intereselor țării îi cheamă; ei stau aci pentru a se mănține la cârma statului, ca singurul lor mijloc de trai. De aceea, deși bătuți de argumentarea opoziției, deși recunosc cumcă nu sunt competenți a lua nicio hotărâre, totuși cutează a se susține competenți, totuși cutează a se autoriza, când înșii au nevoie de autorizație pentru a-și mai deschide gura astăzi.

N-au dreptul de-a autoriza pe nimeni în privirea dispozițiunilor cuprinse în Tratatul de la Berlin. N-au acest drept cât de depărtat măcar, pentru că la alegerea d-lor era vorba de darea în judecată a cabinetului Catargiu, de desființarea convenției cu Austro-Ungaria, de desființarea armatei permanente, de ridicarea monopolului tutunurilor și a băuturilor spirtoase, lucruri pe cari le-au promis pe toate la Mazar Pașa și din cari n-au ținut pe nici unul, pentru că n-au putut să le ție. N-au dreptul, pentru că au mințit în toate cestiunile de pe atunci, precum mint în toate cestiunile actuale, pentru că toată tendința lor este diurna și bugetul, iar mijlocul minciuna. Trebuie odată ca poporul românesc să înțeleagă cumcă totdeuna omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere, fie razimul moral al unei mari inteligențe sau a unei mari culturi, numai acela cumpănește când face legi, judecă cu precauțiune și nu are interes de a sta neapărat la putere, numai și numai pentru a se hrăni din budget.

De aceea trebuie un nou apel la țară, întâi, pentru că Adunările actuale sunt pe deplin incompetente de a se rosti în alte cestiuni decât în punerea la dispozițiunea lor a băilor gratis din compartimentul populației sărace; al doilea, pentru ca Adunările să se curețe de diurnași, cumularzi, cartofori de meserie, vânzători de bilete de la „Caffe chantant“ și advocați fără pricini cum și fără știință de carte.

Puțin ne pasă nouă cine se va alege. Fie negustori cinstiți, țărani, proprietari mari, numai elemente sociale pozitive să fie, nu de acelea cari trăiesc din putrejunea corupțiunii publice, nu de acelea pentru cari diurna de doi galbeni și gheșefturile cu moșiile statului sunt idealele vieții.

Respingem dar tertipul autorizării de prisos din partea Camerelor, o autorizare prin care guvernul voiește să scape de răspunderea ce cade asupră-i și prin care totodată voiește să lege libera părere a Adunărilor de revizuire.

Respingem termenul de trei luni, pentru că nu suntem în stare a vedea importanța băilor gratis pe care le cere guvernul în compartimentul poporațiunii sărace.

Amețiți de gravitatea unei situațiuni pe care au creat-o prin ușurința și incapacitatea lor, simțindu-și apa la gură și aproape a se îneca, mai încearcă din răsputeri a amăgi prin tertipuri opinia publică.

Dar a sosit momentul grav în care unul care vorbește adevărul e mai ascultat decât o sută cari mint.

A sosit momentul mare în care apa se limpezește și gunoaiele pe cari le purta vijelia trecătoare sunt aruncate la mal sau cad în fund; a sosit momentul în care nulitatea, incapacitatea, corupțiunea și venalitatea trebuiesc să reintre în întunericul din care au ieșit, să se coboare în ulița de pe care s-au ridicat.

❦

[4 octombrie 1878]

Din capul locului politica esterioară a guvernului nostru a fost șovăitoare, nehotărâtă, lipsită de energie având numai și numai de scop de-a mănține popularitatea oamenilor ce-l compun, nimic mai mult. Ceea ce s-a făcut în mod hotărâtor s-a făcut întotdeauna prea târziu.

Înainte de toate nu mai e nici o îndoială cumcă guvernul a lucrat întotdeauna fără știrea și consimțământul prealabil al Parlamentului.

Acest guvern anihilat — precum îi zice d. Cogălniceanu — știa în iunie anul trecut că rușii vor cere îndărăt Basarabia, o știa din gura a chiar principelui Gorciacof, precum a mărturisit-o ministrul nostru de externe, și cu toate acestea a trecut Dunărea cu armata, fără a semna cu rușii cel mai mic act internațional, lucru nemaipomenit de când lumea. Tot acest guvern anihilat a dat Basarabia, a primit Dobrogea și s-a declarat că se supune dispozițiilor Tratatului din Berlin, convocând post festa Parlamentul, ca să-i dea un bil de indemnitate.

Camera aceasta, împreună cu guvernul, știind bine că nu sunt, nici pot fi espresia voinței naționale și-au intervertit rolurile. Camera protesta în toate privințele, guvernul făcea după spatele ei tot ce poftea și în urmă-și primea absoluțiunea.

Cel puțin dacă guvernul ar fi fost consecuent de la început până în capăt; dacă, puindu-se odată deasupra opiniei publice și a voturilor esprese ale Camerei, ar fi lucrat cu energie, ar fi considerat votul țării ca prejudițiabil intereselor ei adevărate, dacă ― intrat odată în apele rusești — s-ar fi aranjat cu această putere și ar fi primit tot ce ea voia să dea de la început; adică o sută de milioane despăgubire de război, ținutul și cetatea Vidinului, Dobrogea împreună cu Silistra, dacă ar fi primit fără rezervă sfatul unui mare și energic diplomat, care le-a spus Arrangez-vous avec la Russie! atunci … ei bine atunci ar fi comis greșală, nu o negăm, dar o greșală consecuentă, pentru moment folositoare, c-un cuvânt ar fi riscat ceea ce pierde și astăzi, dar ar fi câștigat cu mult mai mult. Dar a căuta și popularitate și succese, a se teme de incriminările opoziției, pentru că reprezintă alte puncte de vedere; a înota în ape rusești și a se strica cu ea, a repeta apoi greșelele și astăzi cu aceeași duplicitate și lipsă de statornicie este sau incapacitate, sau — ceva mai rău — trădare, sau amândouă deodată.

Care va fi purtarea guvernului cu luarea Dobrogei? Înainte de trei săptămâni încă, sub interimul d-lui Câmpineanu, guvernul a părut dispus de-a se pune pe terenul occidental, de-a primi Dobrogea numai din mânile comisiei europene, ca o zestre europeană.

Ce se va întâmpla în realitate?

Nota din urmă a Rusiei a spus curat că acele comisii însărcinate cu predarea dintr-o parte și luare în primire de alta a Basarabiei vor putea servi și pentru luarea în posesiune a Dobrogei. Guvernul n-a răspuns nimic la aceasta. Quis tacet consentire videtur… vom primi deci Dobrogea din mâini rusești; schimbul, atât de mult combătut prin vorbă de d-l Cogălniceanu, se va consuma în faptă.

Într-adevăr la 12 ale lunei curente, înainte de a fi vorba de o comisiune europeană de delimitare, armata noastră va intra în Dobrogea și va primi-o din mânile unei comisii rusești.

Astfel guvernul nostru înoată în ape rusești fără de-a trage din acest raport nici un folos, iar Camera zeloasă dezice ceea ce a zis, dezvotează ceea ce a votat, își mânjește existența ei cu cea mai mare lipsă de consecuență care e cu putință și toate acestea numai pentru a se ține la putere împreună cu toată ceata flămânzilor.

A presupune că toate acestea se fac din patriotism ar fi absurd. Se fac din interes. Cine n-are nimic, nici avere, nici nume, nici inteligență, nu poate fi patriot; e un om de rând și nimic mai mult.

Primirea în acest chip a Dobrogei, anexarea unei țări și cesiunea unei provincii prin o moțiune e lucru nemaipomenit, nu e decât masca sub care se ascunde carte blanche, mâna liberă de a cheltui cu milioanele, rapacitatea partidului liberal.

Dobrogea — după cât auzim — va fi administrată de Ministerul de Esterne, având mâna liberă în privirea cheltuielelor și fiecine știe cât de liberă e mâna d-lui Cogălniceanu. Prefecții viitoarei provincii se vor recruta asemenea din tot ce țara românească are mai flămând și mai lacom; auzim de ex. de d. Holban, care pentru a fi numit prefect și-a renegat solidaritatea cu fracția din Iași și a votat pentru moțiune, pe când d. Ionescu, privit pân-acum drept șef al fracției, a votat contra ei.

Cu prețul de-a rămâne la putere vor mai face multe d-nii liberali. Astfel după o depeșă din Viena, „Daily Telegraph“ ne spune că guvernul rus solicită deja de la cel român subscrierea unei convenții care să acorde trupelor rusești dreptul de-a trece prin teritoriul României pentru doi ani minimum de la espirarea terminului stipulat prin Tratatul de Berlin pentru deșertarea țării de trupe rusești.

Cunoscând deja cu cine avem a face, prevestim că, de la început, vor refuza înjurând, pentru a lua țării orice drept de compensație, și în urmă guvernul anihilat va semna totuși o asemenea convenție, convocând în urmă Camerele pentru ca să-i dea un bil de indemnitate. Și Camerele îl vor da negreșit.

Astfel din rău în mai rău, până ce vom ajunge în starea Chinei. Nu ne îndoim că până atuncea roșii se vor fi înțolit toți; și, cetățeni ai universului întreg, cosmopoliți precum sunt, se vor așeza cu prețul vânzării la Paris, toți cavaleri ai ordinelor Sf. Anne, Sf. Stanislas etc.

Bătrânul C.A. Rosetti își va fi ajuns ținta vieții întregi: nimicirea României.

❦

[4 octombrie 1878]

Este istoricește inexact cumcă plaga funcționarismului datează de la regimul constituțional, adică suirea pe tron a lui Cuza Vodă. Această plagă e foarte veche. Ea exista și sub Regimul Vechi, unde slujba făcea pe om să intre în ierarhia aristocratică și-l elibera de serviciul militar, de biruri, de pedepsele trupești. Mai cu seamă Regulamentul Organic a făcut să răsară funcționarismul după exemplul Rusiei. Îndealtmintrelea e prea adevărat cumcă înaintea regimului constituțional funcțiunile erau căutate din cauza titlurilor și avantajelor ce dădeau, nu însă pentru leafă. Apoi mai trebuie s-adăogăm că pe atunci un singur om — Vodă — era distribuitorul, pe când azi 159 de deputați și 76 de senatori, adecă 235 suverani, în mare parte hămesiți, fără scrupul și fără responsabilitate sunt distribuitorii. Iată răul.

❦

[5 octombrie 1878]

Am avut adeseori ocazia de-a spune în ziarul nostru că valoarea întregei activități omenești nu atârnă de la ceea ce face omul, ci de la cum o face. Ce, adică substratul acțiunii, poate fi combătut, însă dacă modul de aplicațiune e în toate părțile sale complet, consecuent și puternic atunci el poartă tiparul onestității. Ideea poate fi greșită, dar e respectabilă, și-n orice caz discuția asupră-i rămâne teoretică și rezervată, precum e orice discuție asupra unor principii generale. În acest cum, în modul aplicațiunii unei idei se reflectă totdauna caracterul oamenilor cari o aplică, și când acest caracter e hotărât și mare, fie cineva chiar dușmanul ideei, totuși impresia ce-o face asupra lui aplicarea este binefăcătoare.

Din nefericire tocmai esențialul acțiunii omenești, caracterul statornic și hotărât lipsește multora din oamenii noștri de stat, iar axioma generală pe care un român trebuie să și-o puie când judecă asupra oamenilor țării sale este că vor face tocmai contrariul de ceea ce-au făgăduit să facă. Altfel, luându-se după vorbele lor, va greși în totdauna.

N-am admis nicicând convenția cu Rusia, nici trecerea Dunării, pentru că n-am susținut niciodată că nația românească e moleșită și trebuie să i se lase sânge, precum zicea „Românul“. Dar, neadmițând-o ca idee, ne puteam aștepta că, dacă guvernul va trimite armata, o va îmbrăca, o va hrăni, o va comanda cum se cuvine. În locul acestora ce a făcut guvernul? A trimis-o ca o jertfă pentru care țara n-are dreptul de a cere nici o compensație, căci n-au iscălit nici două linii cu împărăția Rusiei, a trimis-o îmbrăcată în zdrențe pentru că comisese deja crima de a vinde mantalele și căciulele cumpărate de ministrul Florescu; au lăsat-o fără provizii, încât era silită de a se hrăni cu porumbii cruzi de pe câmp, în fine a purtat-o câmpiile, fiind în parte rău comandată, și dacă această armată n-ar fi avut curagiul personal și sângele rece moștenit de la străbunii ei, adecă de la niște rase mult mai nobile decât guvernanții noștri, campania ar fi fost o mare rușine.

Să judecăm în analogie ocuparea Dobrogei. Ministrul nostru de esterne a promis că nu va face mari cheltuieli, că ele se vor acoperi din chiar venitul provinciei.

Permită-mi-se a crede tocmai contrariul.

Anexarea Dobrogei poate să fie pentru mulți o idee admisibilă, a căreia combatere nu va trece dincolo de marginele unei discuții teoretice. Prevedem însă de pe acuma — să dea D-zeu să nu avem dreptate — cumcă aplicația are să fie revoltătoare.

Deja ni se spune despre lefile mari pe cari au de gând să și le croiască patrioții; deja au început a se ivi prin ziare planuri de poduri peste Dunăre, canaluri între Dunăre și Marea Neagră, deja, cu ficțiunea și sub pretextul de a crea un Eldorado, se fac încercări de a îndupleca opinia publică în favorul unor cheltuieli cari vor fi enorme. Vom vedea în curând cum partidul roșu va umplea provincia cu ciracii d-lui C.A. Rosetti, cu netrebnicii cari nu se pot hrăni și îmbogăți altfel decât pe spinarea și în paguba statului român. Apoi vor urma întreprinderi de milioane pentru poduri pe uscat și șosele pe apă și câte comedii toate.

De aceea revenim la ideea noastră emisă de a se consulta populația și de a vedea sub ce condiții voiește să se țină de statul român. Să fie o învoială, nu o cucerire. Departe de a voi să deznaționalizăm deosebitele elemente de acolo, noi suntem din contra, de părere că școala elementară trebuie să fie confesională și că în ea turcii să învețe turcește, tătarii tătărește; căci aceasta e singura cale pe care pot înainta. Să nu repetăm noi, popor mic și necuceritor, nedreptățile ce se fac naționalității noastre chiar în țările învecinate, să nu impunem nimănui limba și instituțiile noastre.

Nu exista o Românie transdanubiană, ci o provincie populată mare parte cu elemente străine cari, alipite de țara noastră, trebuie să se simtă, în patria lor străveche, nesupărați întru ale religiei, limbei, dreptului. A face însă din Dobrogea o colonie de netrebnici, în care să trimitem o pletoră de funcționari fără știință de carte și lipsiți de omenie, precum împlusem la rândul ei Basarabia cu tot ce avea România mai inept și mai corupt, ar fi un dezastru pentru acea provincie și cel mai nimerit mijloc de a o pierde cât se poate de curând.

Sunt relații de drept acolo ce trebuiesc cunoscute bine și mănținute; sunt relații economice care trebuiesc cruțate. Administrația din România e tot ce se poate mai rău pe pământ. Voim s-o dăm și acelei provincii? Voim să sărăcească și să scadă populația de acolo precum sărăcește și scade la număr populația agricolă din România? Ne îngrozim la ideea că s-ar introduce și acolo acele mii de lipitori și de cenușeri cari umplu țara noastră, acei vandali cari nu știu nici abecedarul și aspiră de-a deveni prefecți, acele lăcuste ale visteriei și ale averii țăranului cari ne-au înfundat țara în datorii și au adus pe sătean la sapă de lemn.

Știm că vorbele noastre sânt ca celea ale prorocului din pustii. Contra instinctelor de rapacitate a unei societăți putrede și corupte, contra Bizanțului modern cuvintele nu ajută nimic, ci numai biciul și baioneta; dar ne îndeplinim datoria, deși știm bine că, în loc ca Dobrogea să devie un Eldorado al unei bune și părintești administrații, al dreptății și muncii regulate, va deveni din contra un Eldorado al tuturor cavalerilor de industrie, al diurnașilor și cumularzilor pe cari patrioții nu i-au căpătuit încă.

❦

[5 octombrie 1878]

Acest articol se vede a fi scris de o inteligență care caută sincer mijloacele de a îmbunătăți soarta sătenilor noștri; și cu toate astea, în pasajul care precede, începând de la cuvintele „nu știți că orice lege relativă la veniturile și cheltuielile statului…“, ideea autorului nu ni se pare lămurită. Dacă autorul voiește să zică că Constituțiunea dă, în Adunarea Deputaților, preponderanță burgheziei și sătenilor și că aceste elemente din nenorocire nefiind încă destul de dezvoltate la noi, influența pe care legea le-o atribuie se exercită nu de ele, ci de o categorie de oameni care se prefac, pentru interesul deputăției, că sunt protectori ai burgheziei și ai sătenilor, dar care, în realitate, nu înțeleg interesele și nu simt trebuințele acestora și nu știu prin urmare să îndeplinească rolul ce Constituțiunea atribuie burgheziei și sătenilor în mecanismul nostru constituțional; dacă aceasta este ideea autorului, atunci ideea este esactă și acest fapt constituie un rău pe care suntem datori să-l constatăm. Dacă însă ideea autorului este, după cum s-ar părea din câteva cuvinte întrebuințate în acest pasaj, că nu se cade ca Adunarea Deputaților să voteze ea întâi legile finanțiare, ci Senatul să aibe cea mai mare influență în privirea acestor legi, nu împărtășim această părere. Credem din contră că Adunarea Deputaților trebuie să păstreze o influență predomnitoare în afacerile finanțiare.

❦

[6 octombrie 1878]

„Pe arborul tăcerii crește fructul ei, pacea“ — zice un frumos proverb arab, care se aplică întrucâtva la atitudinea modestă de astăzi a presei române.

Întradevăr, pare că s-ar fi dat un mot d’ordre ziarelor liberale și afiliaților de a păzi un silențiu tăcut sau o tăcere silențioasă, după cum ar zice d. Pantazi Ghica, asupra activității acestei sesiuni estraordinare, în care s-a pus la cale cestiunile cele mai grave pentru viitorul României.

Această tăcere se manifestă prin deosebitul interes etnologic ce-l arată ziaristica pentru regiuni depărtate, unele pentru Bosnia și Erțegovina, altele pentru Afganistan și pentru îndrăznețul Șir-Ali, încât, urmându-se acest metod de-a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, până ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa centrală; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanța lor pierderea unei bucăți din pământul patriei.

Astfel, pe când turcii împresurau Bizanțul, înlăuntru se discutau și se certau asupra unor subtilități teologice, iar azi, când slavismul lovește cu talazurile sale de invaziune corabia statului român, pasagerii acestei corăbii fără busolă și fără ancoră, corupta generație de astăzi începe a avea un semnificativ interes pentru cestiuni de pură etnologie. În zadar s-au ridicat glasuri spre a arăta că într-altă direcție ar fi trebuit să pornească corabia, că vâslașii au apucat pe unde talazurile sunt mai mari și stâncile mai primejdioase; societatea din corabie, superficială și plină de zădărnicii, nu încetează sau de a se certa pentru cea mai bună formă a organizației omenești, pe când nu are nici pe cea mai rea, sau tace atârnându-se de câte o cruciuliță rusească.

Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în surul negrei străinătăți. În zadar moldovanul va mai privi în zile senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul și țărmii Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă și Chilia; ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voevod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-și măsura țara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat. În zadar își va aduce aminte omul cunoscător de cele trecute, cumcă, tari ori slabi, în trecut nu s-a găsit unul dintre noi care să consfințească pierderea pământului sfânt al patriei, astăzi va găsi sute de oameni, aleși în Sfatul țării, cari au căutat zile întregi formula ca să scape de acel pământ, căutând a masca cu fraze patriotice lipsa lor de statornicie și de bărbăție, lipsa lor de adevărat și energic patriotism.

Iar poporul? Poporul tace, petrece cu jucării, cu părăzi, cu intrări triumfale; poporul, care și-a vărsat sângele și aurul pentru a ține pe umere o politică nesocotită și criminală, va găsi în fraze jurnalistice, în laudele lingușitorilor săi, în panglicăriile demagogiei fățișe și a celei mascate o despăgubire meritată pentru pierderi reale și ireparabile.

Aceiași oameni cari vorbesc totdauna de dânsul, se numesc reprezentanții lui par excellence și găsesc neapărată consultarea lui dacă un profesor ignorant a fost dat afară sau un cetățean bețiv a mâncat bătaie la alegeri, aceiași oameni găsesc cu totul de prisos de a-l consulta când e în joc soarta lui întreagă. Pentru România cestiunea că d-nii Vizanti sau Daniileanu își pierd posturile sau că un guvern a avut candidaturi oficiale sunt lucruri de zece ori mai importante decât pierderea a trei ținuturi și anexarea unei țări a cărei cultură va costa minimum două sute de milioane.

Și care e motivul că nu se consultă țara tocmai când e mai mare trebuință de aceasta? Pentru că sunt rușii în țară — răspunde d. Holban, viitorul prefect din Dobrogea cu 1500 de franci pe lună.

Pentru că sunt rușii în țară. Dar oare Senatul n-a fost dizolvat asupra intrării rușilor, iar actualul Senat n-a fost ales pe când talazurile invaziei acoperise Moldova? Oare nu tocmai corpul acela, care ar fi putut rezista, care ar fi putut împiedeca acțiunea fatală a unui guvern vitreg, a fost dizolvat spre a se convoca altul într-un termen mai scurt decum prevede legea și sub imediata impresie a invaziei?

Fost-a cineva care să spuie poporului în ce stare vor ajunge frații lui din Basarabia cedată, pentru a-i trezi instinctul de conservare și bărbăție?

Rusia a intervenit cu generozitate în neliniștele agrării din Bulgaria și Erțegovina, căci substratul material al neorânduielilor din Turcia a fost, ca totdeuna, o cestiune economică. Dar oare știe d. Holban, prefectul de Tulcea, ce e în Rusia?

Nu e acolo poporul supt și istovit de tot felul de dări nedrepte, nu a devenit țăranul rusesc chiar o adevărată raia? Nu e arbitrariul agenților guvernului mai mare decât a celor turcești, nu lipsesc toate garanțiile siguranței și libertății personale?

Relele Turciei moscovite, sub care încape Basarabia, sunt cu mult mai mari decât ale Turciei balcanice. Neliniștele din Bosnia, Erțegovina și Bulgaria sunt pe zece părți întrecute de cele din ținuturile Cirigin din gubernia Vorones, Cernâgov și altele din Rusia. E destul ca țăranul să fie acolo nemulțămit cu soarta lui pentru ca guvernul rusesc să prefacă țara într-un pustiu. În momentul în care rușii au plecat spre a elibera Orientul limba polonă se alunga din oficiile Poloniei, tipărirea de cărți în limba ruteană era oprită; era oprit chiar de-a cita în note la scrieri istorice textul unor documente vechi, scrise în limbă malorosiană; era oprit cu asprime de a cânta concerte arii malorosiane.

Sub forma monarhiei absolute domnește cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliție a conștiinței care închide în temniți mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un șir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la muncă silnică în minele de plumb fete în vârstă aproape copilărească și băietani de pe băncile școlii, pentru nimicuri, pentru credințe cari au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura și pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât aceea a unui popor primitiv.

Și acestea nu le spunem noi, le spune un rus chiar, un profesor de universitate, d. Dragomanov, care a fost destituit din catedra sa de la Chiev pentru că a încercat a scrie asupra limbii malorosiane.

Și dacă o asemenea soartă așteaptă pe slavi chiar în împărăția Moscului, ce soartă va aștepta oare pe bieții români din Basarabia!

Cu toate că o străinătate neagră și nendurătoare, barbară și robită și-a întins ghearele asupra unei părți din țara noastră, Camerele actuale au autorizat, neautorizate ele înșile, cedarea provinciei, fără a crede de cuviință de a consulta poporul. La ce trebuie să știe poporul sub ce soi de stăpâni va ajunge o parte a lui, sub ce stăpâni e amenințat de a cădea întreg?

Câteva numiri schimbate ale ulițelor Bucureștilor, câteva cântece ale muzicei militare, o reprezentație gratis la teatru și căpătuirea patrioților în Dobrogea îi vor lua ochii. Apoi mai e cestiunea Afganistanului și a Africei centrale, care ne interesează pe toți într-un grad cu mult mai mare, alcazarul Ionescu, unde vor veni celebrități care să netezească neplăcutele încrețituri ale frunților sibarite și să readucă râsul pe buzele stâlpilor de cafenele care pun la cale țara și soarta nației.

❦ TEATRUL ROMÂNESC. DESCHIDEREA STAGIUNII 1878-79

[Articol cu paternitate incertă]

[6 octombrie 1878]

Dumineca trecută, 1 octombre, Asociația dramatică și-a deschis stagiunea cu reprezentația Fiica lui Tintoretto, melodramă în 5 acte.

Ca toate melodramele „de boulevard“, după cum se zice în termeni de teatru, și Fiica lui Tintoretto este un spectacol interesant, în care o intrigă încâlcită și presărată cu situații enigmatice ține loc de tot, patimi umflate câte vrei, dar la caractere să nu te aștepți, minuni închipuite destule, dar adevăr lumesc deloc. Eroii se nasc, trăiesc și mor, umblă, se mișcă, intră și ies, totdeauna ex machina, fără altă noimă decât spre a sluji încâlcirii melodramatice. Un intrigant, cel puțin un om mârșav și spurcat (după fapte numai, că aminteri, după vorbele lui naive, se vede a fi băiat bun), încurcă și turbură fericirea și liniștea a o sumă de alte persoane cinstite, ori din ambiție, ori din dragoste, ori din „sfânta foame“ a banilor, ori din cine știe ce altă netrebnică pornire, sau, și mai bine, din toate deodată, ca să fie melodrama și mai grozavă. Ba încă, mulți intriganți de melodramă, dacă i-ai întreba la o adică, nici ei n-ar ști să spuie pentru ce fac atâtea mișelii și supără pe oamenii de treabă, buni-nevinovați; dar îi supără pentru că-i supără; aminteri, ce fel de melodramă ar fi aceea fără un „infam intrigant“? Intrigantul umblă ce umblă, patru acte d-a rândul, dar în sfârșit, în actul al cincilea, i se înfundă și lui; ori că-l ia și-l duc la poliție; ori că victimele lui chiar îl răpun; ori că se ucide el însuși de mustrarea cugetului; ori, dacă nu i se întâmplă una din astea, apoi trebuie neapărat să-i cază apoplexie sau tavanul în cap, pentru satisfacția înaltei nobilimi și onor public.

Acesta e calapodul literar pe care e turnată și Fiica lui Tintoretto și în adevăr, în această melodramă mișelul Arezzo, după ce a făcut atâtea ticăloșii, moare la sfârșit trăsnit de o încurcătură galopantă de intestine, și astfel se descurcă toată comedia.

Astfel dar, pentru deschiderea stagiunii unui mare teatru național, nouă ni se pare că alegerea unei bucăți de soiul cam rococo al melodramelor „de bulevard“ nu este tocmai nimerită.

Traducția melodramei Fiica lui Tintoretto se datorește unei pene strălucite, ce nu pentru întâia oară păcătuiește numai de hatârul muzelor românești. (Vorba ceea: — El iubește muzele românești. — Dar muzele pe el? — Și el pe ele.) Și se poate zice într-adevăr că e o traducție minunată, de vreme ce traducătorul, anume d. Frideric Dame nu știe, nu poate să știe românește.

Onor. comitet teatral are în frunte-i, ca director general, pe d. Ion Ghica, prezidentul Academiei Române, și în sânu-i pe d. G. Sion, membru în aceeași Academie; nu mai pomenim și de multiscusitul d. Pseudo-Ureche, membru și în comitetul teatral, care se zice c-a părăsit jețul academic fiindcă, din nenorocire și dimpotrivă cu speranțele-i legitime, nu s-a dat premiul Năsturel operelor d-sale spurii, tipărite ad hoc. Prin urmare, de la acest onor. comitet teatral, bucățică ruptă din Academie, suntem în drept a cere puțin respect pentru limba românească. Întâiul teatru românesc din țară, cârmuit de membri din Academia românească, pe a cărui scenă se vorbește o limbă ce numai românească nu-i, e cam ciudat lucru, ce-i drept. Și de aceea nici nu putem crede că onor. direcție generală a avut ceva în știre despre traducția minunată a d-lui Fr. Dame, cu care s-a deschis alaltăieri seara stagiunea teatrală.

Deschiderea unei stagiuni nu e tocmai un prilej pentru a se critica fiecare actor în parte, mai ales când toți sunt cunoscuți din trecut publicului. Însă o observație sau două, chiar de pe acum, întru cât privește aceea ce în franțuzește se zice l'ensemble, credem că și-ar găsi loc în această dare de seamă.

Este elementar într-un teatru că toți actorii trebuie să vorbească tot într-un glas, adică să aibă cu toții un diapazon statornic. Duminică seara multe scene s-au jucat așa încât părea că un actor vorbește din pivniță și altul din podul casei; iar când vorbeau mai mulți era și mai ciudat. La o întrebare șoptită, un actor poate răspunde într-un glas cât vrea de tare, însă nu într-un glas mai înalt sau mai adânc decât glasul căruia-i răspunde.

Apoi ar mai fi de dorit ca figuranții, coriștii și rolele de a doua și a treia mână să se arate ca făcând parte vie din comedia ce se înfățișează pe scenă; adică, la moartea vreunui erou, jalnici să fie, iar la nuntă cheflii; și dacă s-ar putea să nu mai stea drepți și la rând, soldățește, că doar disciplina dramatică se deosebește de cea de la cazarmă. Un erou zelos asudă în fața scenei în agonia ceasurilor din urmă; iar tovarășii lui de luptă, chip și seamă, pe cari el îi conjură cu limbă de moarte să-l răzbune și să scape patria de vrăjmași, voinicii lui, stă drepți la linie, fără să-l asculte, și se gândesc: unul că s-apropie Sfântul Dumitru, altul că n-are palton ori că s-au rupt ghetele, altul că n-a plătit abonamentul la birt — fel de fel de nevoi, mă rog, cum are tot omul, măcar corist să fie. Toate aceste nevoi însă fiecare și le știe și nu privesc deloc pe public, care ar dori să vază pe „tovarășii de luptă“ ai eroului ce moare puțin mai mișcați de pierderea căpitanului lor.

Direcția de scenă ar trebui să se cam gândească la îndreptarea acestor cusururi inveterate în teatrul românesc.

Sfârșim, sperând că la locurile competente din teatrul românesc părerile criticei cinstite vor fi citite măcar cu aceeași luare-aminte cu care se citesc măgulirile și laudele banale, gratuite sau nu.

❦ LA VOCE D’ ITALIA

[7 octombrie 1878]

D. Cavaler Enrico Croce și-a propus a scoate un ziar italiano-român pentru a face România cunoscută conaționalilor săi.

Nu discutăm necesitatea ziarului, căci în urma urmelor aceasta va atârna în mare parte de la modul cum va fi redigeat. E adevărat îndealmintrelea că tocmai în Italia am fost calomniați îndestul, că chiar astăzi cercurile oficiale ale noului regat nu ne dau un sprijin îndestul de puternic și că în special Italia ne cunoaște foarte puțin, deși națiunea italiană ne e cea mai înrudită prin limbă dintre toate celelalte națiuni romanice.

Ceea ce am dori însă cu tot dinadinsul e ca noua foaie — căreia îi dorim mult succes și viață îndelungată — să fie pătrunsă de spiritul adevărului.

Destule ziare avem în țară, a căror singură ocupațiune este de-a lăuda națiunea, a-i măguli instinctele sale, a-i demonstra lucruri indiferente ca periculoase, iar pericolele, ca lucruri vrednice de dorit. Destul ni s-a vorbit de glorie, de tărie, de primatul nostru în Orient, pe când ar fi trebuit să ni se dea sfatul serios de-a cumpăni puterile noastre și de-a nu aspira la lucruri himerice, foarte costisitoare și foarte zădarnice pentru stadiul nostru cel mic de cultură.

Desigur că ținem la simpatiile Italiei și am fi foarte bucuroși ca să se reînoiască acele relațiuni amicale și de solidaritate de interese, cari predominau în veacul nostru de aur sub coborâtorii Basarabilor și ai viței Mușatin, pe când Cetatea Albă și Chilia erau pline de negustori genovezi și venețieni, pe când galbenul venetic era o monetă cunoscută, pe când republica Veneției întreținea atât de puternice relațiuni cu Ștefan Vodă pomenească-l!

E drept că un ziar nu e vrun lucru mare, — puțin schimbă din cursul fatal al evenimentelor, ba este adesea un fruct al acelui curs. Dar de bine de rău tot e mai mult decât nimica și poate da direcție unei mișcări oarecare. Astfel planul de colonizațiune a Dobrogei prin italieni ar fi vrednic de-o atenție unui ziar italian român; și dacă ar succede o dată de-a porni curentul unei colonizări latine spre România, nu ne îndoim că chiar latifundiile României proprie ar fi un teren roditor pentru o asemenea lăudabilă operă.

Nu ne facem mari iluzii asupra acestui plan — din contra suntem mai aplecați de-a crede că nu va reuși decât că va reuși. Dar bine cercetându-se terenul și având ținte limpezi înaintea ochilor, lucrul n-ar fi cu neputință și ne-ar fi folositor și nouă și cauzei romanice în genere.

Iată dar un orizon larg, care se deschide noii întreprinderi ziaristice. Istoricește s-ar putea ocupa cu relațiile tradiționale, deși ajunse în desuetudine dintre Italia și țările dunărene române, politicește ar putea milita în favorul întărirei elementului nostru izolat din răsăritul Europei printr-o nouă influență de sânge romanic.

După programă nu ne putem rosti încă, dar sperăm că foaia nu va fi pur și simplu un vestitor de noutăți și de complimente, făcute nouă, cari nu le prea merităm, ci va îndeplini un scop serios și bine hotărât.

„La voce d'Italia“ va apărea joile și duminicile; prețul pe an 20 franci, pe șase luni 12; direcția și administrația e în strada Academiei nr. 24 la Tipografia națională.

❦ MIȘCĂRILE ÎN RUSIA

[8 octombrie 1878]

„Journal des débats“ primește din Petersburg următoarele șiruri:

Dacă revoluționarii se abțin pentru moment de la noi acte sângeroase și nu fac să urmeze uciderii generalului Mezențof alte fărădelegi asemănătoare, ei se despăgubesc dând un avânt mult mai mare literaturii lor; oprite prin legi și înmulțind proclamațiile și broșurile lor, pe cari le iubesc într-un mod atât de particular. E curios că toate silințele celor două poliții, cea oficială și cea secretă, cu care Petersburgul e cu deprisos aprovizionat, nu izbutesc a descoperi ascunzătorile misterioase unde se fabrică și se imprimă productele lor și că continuă a da piept cu autoritatea făcându-le să circuleze liber prin mijlocul poștei mici. Proclamațiile nu se mai numără printre rarități și orice persoană, cât de puțin notabilă, primește mai multe cum ar dori; cum e cu putință deci ca poliția să fie în neputință de-a pune mâna pe autorii lor, cât și pe presele tipografice, de sub cari ele ies la lumină? Tipografiile sunt supuse în Rusia unei inspecții mai riguroase, care pare a face cu neputință orice contravenție; sfințenia domiciliului nu se respectă mai mult decât libertatea cetățenilor; arestările nu atârnă decât de buna chibzuință a agenților și cu toate înlesnirile acestea, perchizițiile nu ajung la nici un rezultat.

Efectul cel mai limpede a acestei literaturi subterane e că-ntreține panica-n societate. Citind profesiile de credință a acestui partid pus la index și care nu pierde nimic din superba sa mândrie, partid ce amestecă amenințările cu blestemele și în cari un tribunal, avându-și scaunul în întuneric și arogându-și cu toate astea drepturile unui judecător suprem, rostește hotărâri neîndurate atât contra unor clase întregi ale societății, cât și contra unor indivizi izolați, citind zic acele profesii de credință e natural că funcționarul public cât și burghezul nu se simt tocmai în apele lor și se-ntreabă ce trebuie să crează. Dacă aceste foi n-ar fi cu asprime proibite, ei s-ar îngriji cu mult mai puțin și nu le-ar da mai multă importanță decât altor rătăciri ale spiritului omenesc; însă faptul că apărarea guvernului e-n neputință de-a opri circularea acestor foi, trezesc ideea că dușmanul se razimă pe puteri însemnate și că neapărat cată să se ție seama de el. Mii de zgomote stranii circulează în privirea aceasta și s-acreditează pe zi ce merge mai mult: se asigură, de pildă, că această organizație revoluționară are afiliați pretutindenea, că-i are în toate ramurile administrației publice, ba până și-n sânul corporațiunilor, destinate anume pentru a urmări pe revoluționari și că prin această conivență secretă se esplică imunitatea relativă, de care s-au bucurat pân-acuma. La aceste descoperiri îngrozitoare se mai adaogă povestiri nu mai puțin îngrozitoare asupra proiectelor grandioase ce li se atribuie contra societății. Se vorbește de esterminarea personalului guvernamental, a bogaților și a burgejilor și oamenii își șoptesc la ureche că întreaga capitală sau măcar unele cartiere vor zbura în aer prin mijlocul dinamitului pe care hornarii îl vor pune pe drumuri. Toate acestea se spun firește într-un ton pe jumătate glumeț: însă bagi în curând de seamă că această veselie prefăcută ascunde o neliniște reală și că viitorul se anunță plin de nouri grei.

În aceste proclamații, dintre cari una din cele din urmă poartă titlul Moarte pentru moarte, se găsește esplicarea și justificarea uciderii șefului jandarmeriei. Dacă o credem, atunci fără cuvânt s-au atribuit acest act unei simple răzbunări pentru esecuțiunea lui Kovalski, răzbunare esercitată asupra unui nevinovat. Generalul Mezențof a fost condamnat la moarte pentru că a meritat-o el în persoană, în zilele prefectului capitalei Trepof el își permisese procedări crude și ilegale către deținuții politici și a primit răsplătirea. Revoluționarii nu sunt atât de răi, precum ar voi cineva să-i facă în aparență, și nu sacrifică vieți omenești fără deosebire. Dacă generalul Mesențof n-ar fi călcat datoriile sale, nimeni nu l-ar fi făcut răspunzător pentru ofense comise de alții și el ca persoană, nu ca șef al jandarmilor a suferit pedeapsa decretată.

❦

[8 octombrie 1878]

Mâne, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în București.

Într-adevăr, dacă este vreun organ al națiunii care-n aceste vremi triste, când totul e amenințat, să prezinte o priveliște mai mândră și mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostașul, care azi, când Camerele s-au dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut și rumpându-le, au ținut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeș cu rușii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii.

Pe când o generație coruptă, fără de mândrie și statornicie, formează publicul privitor, oștirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri și la șes, dovedește încă urmele unor virtuți cari în restul societății s-au pierdut.

E drept că toată organizarea noastră politică, tot aparatul de legi și instituții introduse cu deridicata, toată neîngrijirea de pân-acuma pentru clasa agricolă română tind a o nimici cu desăvârșire.

Nu e număr din „Monitor“ care să nu cuprindă liste lungi de dări directe și indirecte, județene, comunale și de alt soi, cari toate în linia din urmă se percep din punga țăranului, de vreme ce el formează singura clasă productivă în România. Munca lui o precupețesc negustorii și o schimbă pe mărfuri străine, munca lui dă valoare latifundiilor statului și celor particulare, dările plătite direct și indirect de cătră dânsul susțin legiunile de funcționari ai statului, ai comunelor, ai județelor; c-un cuvânt o organizație în care vorbește și pe care-o influențează toți aceia cari nu produc în economia nației nici măcar valoarea unui capăt de ață; pe când țăranul, care singur produce întreg substratul vieții noastre economice, nu are nici un glas care să-l reprezinte pe el, să vorbească în numele lui.

Și când voim a ne făli și a ascunde cu vălul gloriei mizeria acestei generații fără razim moral și intelectual, atunci cu ce ne vom făli decât cu vitejia personală a aceluiași țăran?

El merită într-adevăr să intre în triumf în Sybaris, el care în mijlocul veacului al nouăsprezecelea, ce pentru noi însemnează domnia frazei și a pospăielii străine, reprezintă încă cu aceeași bărbăție frumoasele pagine ale unui trecut când toată țara era ca dânsul. Dar vremile s-au schimbat din veacul al cincisprezecelea și până azi. Astăzi grație liberalismului am izbutit a face din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe când poporul românesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieței în care să și-o ofere, prin mizeria cauzată de mulțimea dărilor, prin sărăcirea cauzată de introducerea unor costisitoare forme goale fără nici un cuprins real. Astăzi ca niciodată putem vorbi de o plebe de sus și de un popor de jos.

Să descoperim oare toate păcatele câte s-au comis până în ziua de astăzi contra elementului celui mai conservator din țară, contra săteanului? Dar nu e lege introdusă care să nu fi distrus sau să fi încercat a distruge sentimentul lui de drept, ce se păstrase de bătrâni ca obicei al pământului, ca datină moștenită; nu e școală înființată care să nu fi fost o unealtă contra limbei lui și a bunului său simț, nu e instituție care să fi răspuns la adevăratele lui trebuințe. În mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, el e singurul ce și-a păstrat frumoasa limbă stăveche, frumoasele datine, cari și ele pier din zi în zi sub suflarea înghețată a unui veac străin de toată ființa noastră.

Știm prea bine că nici Dumnezeu din cer, nici om de pe pământ nu mai e în stare a opri repedea cădere pe povârnișul fatal pe care am apucat. Peste douăzeci și cinci de ani românul în România chiar va fi o curiozitate etnologică precum e astăzi în munții Emului, unde-a stăpânit cu glorie două veacuri. Știm prea bine că am făcut drumuri comode de fier și poduri peste râuri invaziei veacului modern și că stăpânii viitori ai pământului nostru trec în fiece zi granițele cu sutele și cu miile. Noua Americă, America răsăriteană de lângă Dunăre, a deschis de mult porțile ei imigrațiunii care ne-aduce civilizația și stingerea.

Dacă le spunem toate acestea n-o facem pentru că ar fi ceva nou, pentru că am putea spune remedii contra răului, ci pentru a arăta că, dacă e un element care să mai merite recunoștința noastră deplină, pentru că dă oarecare strălucire celor din urmă pagini ale istoriei noastre, este tocmai acel popor din sate, care a rămas inaccesibil tuturor înnoiturilor noaste nenorocite, dar care se stinge prin munca de Sisif ce i s-a impus, pentru ca tocmai el și nu altul să susție uneltele care-l esterminează.

Dar chiar bucuria și recunoștința noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeași zi în care se petrece intrarea triumfală. Într-adevăr, între comisarii ruși și cei români s-a fixat aceeași duminecă, aceeași zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităților române din Basarabia cu cele rusești. Deci în aceeași zi în care Bucureștii vor fi împodobiți cu flamuri tricolore și se vor ilumina, un alt colț al pământului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. Nu există o mai mare ironie decât aceea a sorții.

❦

[11 octombrie 1878]

„Românul“ combate ideile emise de noi în privirea organizării viitoare a Dobrogei. Noi am cerut ca școlile primare din Dobrogea să fie confesionale, să nu impunem populațiunilor limba și instituțiile noastre, în fine ca Dobrogea să fie tratată ca o provincie deosebită, respectându-se legile, datinele, individualitatea lor locală, iar nu ca Românie transdanubiană.

Cuvintele pentru cari am făcut acele propuneri sunt multe și varii; cel mai grav însă e că, cu toate drepturile noastre istorice necontestabile asupra acelei părți de țară, ea este azi de facto o țară străină și nici nu putea fi altfel de vreme ce dominațiunea română a încetat acolo de aproape cinci sute de ani. Al doilea cuvânt e că am voi să nu ne fie rușine într-o zi de starea în care administrația ineptă, imorală și vândută a generației liberale de astăzi a adus România Întreagă.

De aceea unirea personală a provinciei cu România ar fi poate expedientul cel mai bun pentru a o scăpa de lăcustele diurnașillor, cumularzilor și postulanților flămânzi care cotropesc și vestejesc în România totul — instrucție, administrație, advocatura, justiția chiar.

Acuma venim la răspunsurile „Românului“.

„Românul“ numește ideile noastre erezii. Să vedem ce erezii sunt:

Ziarul guvernamental zice că noi nu știm sau uităm că deja Luther a stigmatizat identificarea științei cu biserica, o identificare la stârpirea căreia n-a încetat, nu încetează de-a lucra pedagogia modernă.

Înainte de toate „Românul“ trebuie să știe că școala primară n-are a face nimic cu știința, precum pe de altă parte știința n-are a face nimic cu pedagogia.

Școalele primare nu sunt institute pentru propagarea științei, ci institute de creștere (educațiune). Pe de altă parte biserica este asemenea un institut de creștere, și influența ei asupra școlii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul și socoteala nu sunt științe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru a-și fixa memoria și a ajunge la cunoștințe, cea din urmă pentru a ușura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în școlile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul școalelor din România, că atât cele primare cât și cele secundare îngreuie memoria și judecata copiilor c-o mulțime de cunoștințe nefolositoare — nici o programă de studii nu-i așa de încărcată ca cea din România — lăsând caracterul și sentimentele paragină. Știința începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creștere prin deosebite mijloace, din cari religia e cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburul ei moral rămâne și formează tăria caracterului. Institutele noastre de educație — interconfesionale — produc pehlivanii și papugii cari de la 15-16 ani încep a aspira la funcțiile statului, împlu — priveliște grețoasă — localele obscene de petrecere și ne inspiră de pe acum dezgust și o mare neliniște în privirea viitorului României.

Dar dovada cea mai limpede că tocmai ideea „Românului“ este o erezie sunt școalele confesionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul populațiunilor române de acolo. O altă dovadă sunt școalele catolice din București, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Și de ce? Pentru că școalele interconfesionale corup. C-un cuvânt școalele elementare sunt institute de educație, iar mijloacele sunt cunoștințe fie practice, fie religioase.

Îndealmintrelea „Românul“ greșește rău citând în această privire pe Luther ca autoritate. În realitate obscurantismul introdus în Germania prin reformați a fost mult mai mare și mai cumplit de cum l-au introdus vreodată catolicii. Reformații au ars și spânzurat eretici mai rău decât catolicii, și tocmai contra acestui obscurantism barbar catolicii au introdus școala primară populară, care este o invențiune a lor, dacă se poate întrebuința acest cuvânt. Tocmai ordinul cel mai calomniat — iezuiții — sunt creatorii și răspânditorii învățământului popular gratuit, care înaintea lor nu exista.

Lăsăm la o parte pedagogia d-lor modernă, care se vede că e atât de modernă încât n-o cunoaște încă nimenea. Pedagogia nu are a impune materia cutare ori cutare ce e a se preda, ci numai modul de-a o preda pentru a înrâuri asupra caracterului și a disciplina mintea. E o știință formală sau mai bine o artă pentru a face mai priceput copilului ceea ce voim să-i spunem și a-i imprima mai adânc ideile morale și, câte puțin, a deveni directivele vieții sale. În materie chiar ea nu decide nimic.

De aceea am ruga pe „Românul“ să nu confunde pedagogia adevărată cu ideile secăturilor republicane cari vor să puie mâna pe școala primară și a căror pedagogie consistă întru a nu avea nici o pedagogie. Atât pentru instrucția publică a dobrogenilor.

Ideile „Românului“ sunt greșite ori tendențioase, în tot cazul idei din care nimeni nu va putea să tragă folos.

Iată ce zice însă „Românul“ despre limba administrației din Dobrogea:

Fiecare țară are o limbă a statului, o limbă a cetățeanului, un instrument de înțelegere comună care poate să difere de graiul național al individului cutare sau cutare. Statul n-are dreptul d-a persecuta graiurile locale. Ele pot și trebuie chiar să figureze în școalele respective. Turcii din Dobrogea vor învăța turcește, tătarii tătărește, mai bine încă decât sub dominațiunea otomană. Toți cetățenii români însă, fără distincțiune de origine sau de religiune, sunt datori a cunoaște limba comună a statului, limba prin intermediul căreia ei se pot înțelege unii cu alții ca membri ai unei singure familii politice.

Aceste idei nu sunt greșite, nu sunt tendențioase: ele sunt primejdioase.

Asupra acestor idei nu mai încape nici un fel de discuțiune: este în vecinătatea noastră un stat în care ele sunt aplicate și nu avem decât să căutăm urmările acestei aplicațiuni pentru ca să ne încredințăm despre aceasta. Cuvintele pe cari le extragem din „Românul“ par a fi estrase din foile maghiare; din cuvânt în cuvânt argumentele cu care „Românul“ combate cererile noastre sunt argumentele cu care politicii maghiari combat cererile românilor din Ardeal. Într-un cuvânt, politica pe care „Românul“ ne sfătuiește s-o urmăm față cu dobrogenii este politica pe care maghiarii o urmează față cu românii din Ardeal.

E înțeleaptă această politică?

Întrebați pe ardeleni, ca ei să vă răspundă.

„Românul“ zice: „România transdanubiană există, dar trebuie să știm a o iubi, ca și ea să ne iubească.“ Așa este, trebuie să știm a o iubi, pentru ca și ea să ne iubească. Dacă însă vom procede față cu dobrogenii cum maghiarii proced față cu ardelenii, dobrogenii ne vor iubi cum ardelenii iubesc pe maghiari.

Mai avem nevoie de alte dovezi? Rusia urmează aceeași cale a introducerii silnice a limbii statului, apoi o urmează Prusia în provinția Posen, în Alsas și Lorena, c-un cuvânt toate statele cuceritoare. E o armă periculoasă aceasta în mânile celui slab, căci se-ntoarce mai în genere contra lui la urma-urmelor. Pasajul din „Românul“ e evanghelia tiraniei maghiare, rusești, prusiene. Noi concedem ca limba românească să fie obiect de studiu obligatoriu, însă predarea tuturor obiectelor să se facă în limba maternă a copiilor, căci numai așa vor pricepe ce-nvață și numai așa vor învață a iubi România.

Acum venim la instituțiile noastre liberale, pe cari n-am voi să le vedem introduse în noua provincie. Am voi să se respecte adică statu quo ante bellum relațiunile de proprietate și de posesiune, administrația comunală cum a fost, jurisdicțiunea matrimonială exercitată de cler, sentințele de pace dictate părților prin persoane clerice, c-un cuvânt toată organizația primitivă, însă morală și de bună-credință a unui popor primitiv. Pentru aceasta ar trebui un studiu îndelungat făcut la fața locului asupra obiceielor pământului, asupra acelui drept viu, recunoscut de toți și necontestat de nimenea, care cuprinde puterea sa coercitivă în sine însuși și în conștiința omului. Dacă „Românul“ se teme de veacul de mijloc, să-și aducă aminte că amândouă țările noastre dunărene n-au avut de la fondarea lor și până în suta a optsprezece nici un cod scris (codicele Vasile Lupu și Matei Basarab nu s-au aplicat niciodată) și că abia fanarioții, stricând țara din temelie și corumpând până în măduvă simțul de drept al românului, au fost siliți să-ntroducă norme scrise într-o societate în care totul era putred, iar șiretlicul, sofisma și neadevărul se introdusese în locul sentimentului înnăscut de dreptate și de adevăr.

❦

[12 octombrie 1878]

Era lesne de prevăzut că acel compromis din Senat, ce formează astăzi punctul de purcedere al multor articole politice în ziarul „Presa“ să fie o ocazie binevenită pentru organele radicale de-a se bucura de închipuita dezbinare în partidul conservator și de-a ironiza slăbirea acestuia.

Noi din parte-ne credem că o furtună de hârtie nu e în stare nicicând să risipească convingeri bine formate și unitatea aceea care se naște din comunitate de interese și de vederi. De aceea, oricât de mare ar fi bucuria „Românului“, știm că ea nu e deloc justificată și cel puțin nu ne atinge pe noi, cară de la-nceput și până acuma am rămas consecuenți, descoperind pas cu pas minciuna și duplicitatea politicei radicale și neamăgindu-ne prin nici una din apucăturile partidului radical.

Limpede și în mod neîndoios a dovedit d. Maiorescu în Cameră că ministrul nostru de externe știa despre pretențiile Rusiei asupra Basarabiei și cu toate astea n-a spus Camerei nimic, și cu toate astea a dus armata peste Dunăre, ca să se lupte în interesul celora cari aveau să ne sfâșie țara.

Și când țineam seamă de știrile ce ne veneau din ziare străine, din Rusia chiar, în privința aceasta, eram numiți calomniatori; și când ne rugam lui Dumnezeu să facă a trece păharul acesta de dinaintea noastră și a nu ne împlini ceea ce vedeam apropiindu-se ca fatalitatea, în ale cărei unde pluteau cu mulțumire roșii, atunci eram acuzați că vorbim rău de partidul fanarioților și de nobilul său aliat.

De aceea era evident că oricât de identice ar fi îndealtmintrelea principiile fundamentale ale partidului conservator, numească-se el dreapta, numească-se centru, nu ne-am putut asocia la darea unui bil de indemnitate pentru actele acestui ministeriu care-a făcut atât de bine trebile Rusiei și atât de rău pe-ale României.

Ceea ce e mai hazliu însă e desigur știrea ce-o comunică „Românul“ cititorilor săi cumcă „Timpul“, zi „Timpul“, a devenit socialist. Pentru că arătăm cum țăranul nostru, fie proprietar mare, fie mic, e singurul producător real în această țară și cum din spinarea acestui țăran se nutresc toți paraziții liberali, impuindu-i statului netrebnicia lor intelectuală și morală, de aceea noi am devenit socialiști, ba, mai mult, comuniști și nihiliști.

Dacă arătăm că prin calamități economice țăranul, care e proprietar și producător, dă îndărăt și se stinge prin greutatea birurilor, că fiecare număr din „Monitor“ cuprinde liste lungi de dări comunale, județene etc. cari-n ultima linie se plătesc din punga țăranului pentru a întreține o administrație hoțească, atunci noi … suntem socialiști, se-nțelege. Și dacă vom spune că populațiile noastre orășenești au pierdut — prin importarea mărfurilor străine de tot soiul — pânea zilnică și sunt reduse parte la proletariat, parte la precupețirea băuturilor spirtoase și a obiectelor de consumație zilnică, adecă trăiesc din scumpirea artificială a acestor obiecte, atunci „Românul“ va zice că suntem socialiști.

Tot atât de nepotrivită e citarea în această privire a unui alt articol din „Timpul“.

Despre articolul întitulat Mișcările din Rusia n-avem decât a repeta că este o corespondență din „Journal des debats“, ziar care în orice caz numai socialist nu e. E de sine înțeles că, oricât de criminale ar fi mișcările din Rusia, noi nici le combatem, nici le aprobăm. Împărăția vecină s-a izolat atât de mult de restul lumii încât mișcările dinlăuntrul ei nu înrâuresc întru nimic spiritul public al Europei și sunt afaceri curat rusești. Pentru străinătate ele au valoare numai întru cât împiedecă sau înaintează scopurile guvernului rusesc și poate că acest din urmă, ocupat îndestul înlăuntrul țării sale, va exercita un amestec mai puțin simțitor în afacerile altora în afară. Interesul ce-l au ziarele străine — putem zice toată presa europeană — pentru acele mișcări e cu totul identic cu al nostru și nu privește decât influența pe care ele ar putea-o avea asupra politicei esterne a Rusiei. Asta-i destul de lămurit pentru a arăta deplina noastră neinteresare, fie în afirmativ, fie în negativ, pentru mișcările dintr-o țară care am dori să ne inspire pe de-a pururea tot atât interes pre cât ne inspiră Afganistanul de ex., chiar dac-am trebui să renunțăm la onoarea de-a vedea pe d. Slăniceanu ministru plenipotențiar la Curtea din Cabul.

Nu știm pentru a câtea oară cată să repetăm că reflecțiunile noastre nu le mai facem „Românului“ îndeosebi.

Acest ziar a mințit de atâtea ori pe socoteala noastră, când cu bandele de săcui, când cu dezmințirile în privința banilor de hârtie și în cestiunea Basarabiei, cari toate s-au dovedit din parte-i ca nevrednice apucături, încât noi față cu ziarul fanariot nu mai suntem în poziție de apărare. Sântem prea sus pentru ca să ne poată atinge. Am spus totdeuna adevărul și nu ne-am înjosit a întrebuința apucăturile coțcărești ale foilor fanariote. Deplângem că generația de astăzi ne dă ocazie de a spune atâtea adevăruri dureroase și că mai ales partidul așa-numit liberal ne impune, prin netrebnicia sa intelectuală și morală, datoria sfântă de a-l contesta zi cu zi. Dar dacă poziția noastră prin apărarea fără înconjur a adevărului devine grea din cauza alianței naturale a celor mărginiți și a celor răi contra noastră, de pe altă parte calomnia și minciuna nu ne pot atinge. Săgețile neputincioase ale progeniturei importate a Fanarului se frâng fără putere de pavăza noastră. Statornici și consecuenți de la început, nimeni nu ne poate arăta o singură deviere din calea ce ne-am prescris-o.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[14 octombrie 1878]

Aflăm din Tulcea că autoritățile rusești de acolo au oprit în mod absolut pe locuitori de-a face vreo manifestație de bună primire la intrarea trupelor române. Acest fapt a fost raportat deja în străinătate (însă nu din partea guvernului nostru), unde se va cunoaște cu mult înainte cauza adâncii tăceri ce vor observa-o populațiunile la luarea în posesiune a Dobrogei.

Cu această ocazie rugăm pe confrații noștri de la „Presa“ de-a fi atât de buni să nu ne mai dea lecții de patriotism prin notițele cronicei. Cu intenție comunicăm toate știrile date, nu de „Le Nord“ ci de „Curierul guvernului“, jurnalul oficial al Împărăției rusești, asupra pretinsei bune primiri a rușilor în Basarabia noastră. Tot cu această intenție publicăm și următoarea depeșă a guvernorului Basarabiei, generalul Șebeco, către Împăratul, cu data Ismail, luni 21 octombre:

Astăzi am proclamat în mod solemn unirea Basarabiei române cu teritoriul nostru. Granița vamală s-a înaintat până la Prut și la Dunăre, teritoriul ne-a fost predat în mod oficial de cătră delegații români. Bucuria populației e nemărginită.

Episcopul de Chișănău a celebrat serviciul divin, invocând binecuvântarea cerului asupra Maiestăței Voastre. Toate clasele populațiunii au dat expresie celor mai loiale sentimente pentru Maiestatea Voastră.

Predarea s-a făcut deci duminică, în aceeași zi în care trupele noastre au intrat în triumf în capitală. Sapienti sat.

❦

[19 octombrie 1878]

„Românul“ se grăbește a reproduce din ziarul francez „La Presse“ un articol intitulat România în care se aduc laude senatorilor guvernamentali, deputaților și guvernului pentru buna lor purtare în cestiunile cele trei impuse de Tratatul de la Berlin.

Aceasta n-ar fi nimic. Un articol de jurnal, mai cu seamă într-o depărtată străinătate care nu se interesează de noi, se câștigă lesne, mai ales cu motive sunătoare. Guvernul se poate lăuda prin presa străină — i-o permit mijloacele deocamdată. Noi în genere n-am prea dat și nu prea dăm mult pe părerea străinilor, părere care e sau unilaterală și formată cu acel prisos de suficiență individuală pe care în țara noastră — și în cea turcească — se crede în drept de a o avea orice gazetar străin, pe de alta cu acea superfluență de lingușire care dovedește ceva și mai rău și aduce aminte de casele de binefacere. Pân-acum ni s-a întâmplat foarte adeseori să nu ne supărăm câtuși de puțin de opinia cea rea a ziaristicei străine și să nu ne bucurăm de părerea ei cea bună. Prea adeseori s-a întâmplat ca cea dântâi să fie falsă, cea din urmă plătită, iar fabrica unora și altora e mai adeseori țara noastră chiar, în care vestiții corespondenți se pun ușor la serviciul cutărei persoane sau cutărui interes. Dar dacă cunoștința originei multor producte intelectuale de asemenea natură nu ne inspiră nici vrun respect deosebit, nici vro temere în privința relei opinii căreia i-ar putea da naștere, pe de alta ne bucurăm oricând dacă vedem aprecieri adevărate, fie-n rău, fie-n bine; căci adevărul — atingând susceptibilitatea noastră națională și dureros fiind chiar — e tot mai bun decât minciuna aurită.

Atâta despre ziare în genere, cărora nu le dăm o importanță mai mare decum au într-adevăr.

Așadar guvernul poate să-și scrie laude în ziarele străine pe cât îi va plăcea, n-avem nimic în contra, ba ne pare chiar bine dacă caută a inspira încredere acolo unde are nevoie de ea, cu condiția numai ca acea încredere să nu coste prea scump.

Dar ceea ce nu putem trece cu vederea este calomniarea opoziției și confundarea tuturor nuanțelor ei sub eticheta de conservatori. Astfel de ex. moțiunea negativă din Cameră, propusă de d. Vernescu, i se atribuie asemenea opoziției în genere.

Propunerea d-lui Vernescu — zice „La Presse“ — ia aparența unei manopere care tinde a lăsa să se piarză într-adins pentru România provincia care-i era atribuită, ca să poată învinovăți pe cabinetul actual c-a lăsat să se mutileze teritoriul fără nici o despăgubire.

Acest machiavelism — urmează „La Presse“ — intră cu totul în mijloacele conservatorilor din București care, în timpul crizei de acum un an, găseau totdeauna oficioși grăbiți, gata să sufle la urechile principelui sfatul că luând un ministru din dreapta va îndrepta ca printr-un farmec reaua dispozițiune a țarului.

Principele Carol… a avut destulă perspicacitate și lealitate ca să recunoască că, luând un cabinet reacționar, urât de țară, riscă să provoace sub ochii roșilor un război civil. Un minister compus de oameni cari fuseseră loviți într-un mod atât de otărâtor de toate scrutinele care s-au urmat de la 1875, un minister ai căror membri scăpaseră numai prin răzbel de darea în judecată ar fi fost nu pacea cu rușii, ci intervenirea rușilor în afacerile României. Principele Carol a refuzat de-a intra în vederile ce voiau să-i dicteze, a cruțat țării sale durerea și rușinea de-a vedea ordinea restabilită de baionetele rusești în folosul câtorva ambițioși.

………………………

Bucurându-se de aclamările cari izbucneau în calea sa și ascultând mulțămirile meritate pe cari i le exprima bărbăteasca elocință a d-lui C.A. Rosetti, principele Carol a putut compara situațiunea actuală cu aceea în care era acum trei ani. Atunci, prizonier al camarilei conservatoare, trăia în cea mai mare izolare. La fiecare moment se vorbea de demisia sa și trebuia toate silințele și toată puterea de persuadare a miniștrilor cari se serveau de dânsul pentru ca să-l rețină. Dacă ieșea din palatul său, trecătorii își întorceau capul și nimeni nu se ascundea ca să-și exprime opiniunea asupra încercărilor sale dictatoriale.

Trebuie să concedăm că, între multele exemple de onestitate inversă și de iubire de adevăr intervertită, acest nou Brutus care a scris liniile de mai sus merită un loc deosebit în memoria noastră, precum ar merita un locușor asemenea deosebit, foarte deosebit, în societate, sau mai bine în afară de ea.

Propunerea d-lui Vernescu e un machiavelism care intră cu totul în mijloacele conservatorilor. S-a suflat M. Sale sfatul de a lua un ministru din dreapta ca să îndrepte reaua dispozițiune a țarului.

D. Vernescu e un om de treabă, căci toți aliații de la Mazar Pașa sunt oameni de treabă, dar nu-i conservator, ci liberal, tot atât de liberal ca d. C.A. Rosetti, iar cât despre sfatul dat M. Sale ne declarăm în imposibilitate de a-l judeca, pur și simplu din cauză pentru că, după încheierea convenției, M. Sa n-ar fi găsit un ministeriu din dreapta. Iar cât despre M. Sa țarul, noi suntem aceia cari am prețuit după adevărata ei valoare purtarea Rusiei față cu România și tocmai fiindcă am prețuit-o îndestul și nu suntem în fericita poziție de a retrage nici câtu-i negru sub unghie din aprecierile noastre, ne simțim incapabili de a îndrepta răua dispozițiune a țarului, lucru care ar fi de prisos pentru că e cu neputință, și e cu neputință tocmai pentru că există multe lucruri de prisos în lumea aceasta de la cari renunțăm cu dragă inimă. Avem din contra perspectiva de a nu plăcea nici odinioară înaltelor personaje cărora roșii le plac atâta.

Atâta despre rolul în stat al dreptei de la convenție și până azi.

Cât despre războiul civil pe care l-ar fi adus rămânerea la putere a conservatorilor, suntem pe deplin de acord cu scriitorul articolului din „La Presse“, adecă nu ne îndoim defel că roșii, a căror singură perspectivă de trai sunt funcțiunile statului, ar fi fost în stare, chiar în timpul unei invazii, chiar dacă România s-ar fi opus invaziei cu arma în mână, să turbure liniștea Bucureștilor prin manifestări de uliță, să amenințe pe domn cu detronarea, precum l-au mai amenințat, să prezinte spectacolul unui război civil în momentul în care am fi avut război cu străinii.

Despre asta nu ne îndoim, pentru că cunoaștem înaltul patriotism de care sunt insuflați acești copii mai mult importați decât importanți ai nefericitei noastre țări.

Cât despre estrema noastră fericire de-a fi scăpat prin război de darea în judecată, declarăm că nu suntem în stare de-a înțelege de ce ni se perpetuează fericirea. Lucrul se poate corige foarte lesne — rugăm pe roșii să ne dea din nou în judecată. O pot face, de nu prin Camere, totuși însă pe altă cale și, dacă roșii ar fi oameni onești, ar trebui să vadă că ne datoresc darea în judecată.

Nici nu știm alt mijloc care ar răsturna pe deplin toate rămășițele acestei bande de esploatatori ai averii și puterilor statului decât tocmai darea noastră în judecată. Ceea ce dorim de la d-nii roșii și de la organele lor de publicitate este ca să rămânem totdauna atât de respectuoși unul pentru altul precum am fost până acum și am fi desperați de a vedea că schimbă tonul față cu noi, alterându-ne astfel acea dulce uniformitate a vieții cu care ne-am deprins atât de bine prin dovezi de iubire la cari nu suntem în stare a răspunde.

Într-adevăr, reproducțiunea articolului din „La Presse“ în nr. de luni-marți 16-17 brumărel nu-l oprește pe „Românul“ de a face în numărul său de miercuri 18 brumărel declarații de iubire partidului conservator și — ceea ce mai lipsea — lecții de politeță „Timpului“. Într-adevăr noi, cari nu suntem admiratorii elocinței bărbătești a d-lui C.A. Rosetti, găsisem că glumele făcute de „Românul“ asupra partidului conservator sunt de rău gust și le dădusem epitetele cari le meritau, de vreme ce nu meritau un răspuns serios.

Guvernul, adică întreg partidul liberal azi la putere, iubește oposițiunea. Dar nu ne știm vinovați cu nimic. Nu s-ar putea să ne scutiți cu dovezi de iubire? Iată, suntem gata să ne declarăm nevrednici de iubirea voastră, numai dați-ne bună pace, să rămânem așa cum suntem.

Dar nu numai din astă cauză ne simțim neliniștiți. E drept că iubirea guvernului radical e o … fericire insuportabilă, dar în sfârșit multe lucruri sunt insuportabile și totuși omul trebuie să le ducă. Vorba ceea: să nu dea Dumnezeu omului cât poate purta. Ceea ce ne-ngrijește serios e că toată iubirea aceasta a liberalilor cată neapărat să fi ascunzând vro nouă nenorocire a țării. Se zice că d. Brătianu a fost din nou la vie la vestita sa vie din Livadia.

Este oare petrecerea aceasta la aer curat care pricinuiește focul dragostei pentru noi?

Noi am crede c-ar fi mult mai demn de-a spune verde ce vor. Bani vor? Oaste vor? Spuie-o curat și nu mai umbla cu tertipuri diplomatice și cu dovezi de iubire pe care nu le pricepem tocmai de teamă că le-am priceput prea bine.

❦

[21 octombrie 1878]

Chiar în cestiunea administrării Dobrogei nu e unitate în vederile cabinetului actual. Cel puțin hotărârea ca fiecare ministru în parte să-și facă regulamentul său de administrație publică dovedește că întreg cabinetul nu are nici o idee clară despre ceea ce trebuie să facă. Cauza este simplă. La noi în România nu există miniștri de resort, cari să-și înțeleagă ramura lor de administrație, căci toți d-nia lor au găsit de cuviință de-a administra patria lor proprie ca regulamente și legi traduse cuvânt din cuvânt din franțuzește, pe când toată activitatea minții individuale a d-lor, câtă va fi binevoit a le-o da Dumnezeu, se consumă pur și simplu în ambiția de-a rămânea miniștri, iar mintea ciracilor d-lor se consumă în tendința de-a ajunge cât mai în grabă la o poziție cât de bine plătită, cu condiția ca să coste muncă puțină. Generația actuală de postulanți, cumularzi și diurnași se găsește deodată față cu stări de lucruri care — mirabile dictu — nu se pot administra cu regulamente traduse și la tratarea cărora se cere gândire proprie și muncă proprie din greu.

Aci le stă mintea locului. Gândire proprie! Dar n-au avut-o niciodată.

Făcându-și prin Piza, Belgia și Elveția doctoratele în drept în câte 10—15 luni sau poate chiar în tot atâtea săptâmâni, tăind cânilor frunză prin Paris, unde câteva săptămâni înaintea examenelor se pun sub repetitori să-nvețe pe de rost răspunsurile la întrebări certe, precum se învață cățeii la aportare, și câștigând titluri fără vreo muncă a inteligenței, fără ca vreodată să fi învățat a judeca, a gândi, a cerceta, ne vin cu droaia și aspiră toți de a deveni miniștri, membri la Curți, academici etc. încât nu știm ce să admirăm mai mult, ignoranța sau tupeul lor.

Un ciudat mod de mișcare în societate se observă de mai mult timp încoace. Tocmai băieții cei mai blegi și mai târzii la minte, cari se strecură sau nu se strecură cu chiu cu vai prin școalele secundare, au norocul de a pleca în străinătate, de unde se întorc ca vițelul din fabulă, adecă mai blegi — dar cu titluri și cu aspirațiuni nemărginite. Cea dântâi aspirațiune a acestor tineri plini de speranță este o zestre de 10—20.000 de galbeni; a doua, deputăția; a treia, funcțiunile înalte ale statului și, în fine, fotoliul ministerial. Astfel vedem oameni cari n-au nici atâta judecată proprie câtu-i negru sub unghie grămădindu-se în Corpurile legiuitoare, în justiție, la universități. O cultură câștigată prin cafenelele Parisului dă tinerilor români dreptul de a aspira oricât de sus. Fiindcă însă pe calea regulată a unui stat bine organizat lucrul n-ar fi cu putință, întrebuințează alte mijloace, se fac ciraci politici ai cutării sau cutării persoane, câștigă o importanță nemeritată de oameni de partid și deodată numai ce vezi răsărind cutare ori cutare reputație uzurpată, pe cari organele gaștei o laudă și o ridică în ceruri, iar cetitorii cred, reputația se întemeiază, până ce la urma urmelor avem leit-poleit înainte-ne pe candidatul la minister. Cazuri s-ar putea cita o mulțime, ba chiar ar fi practic de a se face o statistică, a putrejunii sociale, atât de numeroase și instructive sunt ele.

Pentru România cel întâi și cel mai mare bine ar fi o curățire a universităților noastre de semidocții și simplii postulanți cari îi ocupă catedrele și introducerea unui alt mod de numire la ele, bazat pe incontestabile cunoștințe, dovedite prin scrieri însemnate și printr-un trecut științific însemnat, nu numai pe titluri academice cari dovedesc foarte puțin și în multe cazuri nimic chiar. Apoi ar trebui ca de la o epocă fixată să nu se mai admită în funcțiuni publice cei cari studiază în străinătate. Nicăiri în lume nu se întâmplă aceasta. În Germania și Austria nu s-ar primi nimeni în vro funcțiune a statului dacă a studiat în Franța și viceversa.

Dar această cestiune e de cea mai mare greutate; ea este izvorul reputațiilor uzurpate, a meritelor imaginare, și cultura în străinătate va fi încă multă vreme rana cea mai adâncă a acestei țări. Ea ne face să nu ne cunoaștem țara, să judecăm toate după calupuri străine, admițând pe acestea ca pe niște valori absolute, ca pe niște adevăruri nerăsturnabile, pe când ele nu sunt decât cristalizațiunea unor stări de lucruri cari n-au nici o asemănare cu ale noastre.

Își poate imagina cineva că oricare din această generație de avocați și intriganți de meserie va înțelege cu atât mai puțin starea Dobrogei cu cât n-au fost capabili de-a înțelege starea propriei lor țări, în care s-au născut și a cării limbă de bine de rău o vorbesc.

Tot acești oameni vor trece în Dobrogea spre a o civiliza. Oricine își poate închipui în ce fel va ieși această civilizare. Lefuri mari, trândăvie absolută, înfumurare și aroganță față cu muncitoarele elemente din acea țară, ruinarea cât mai curândă a ei prin invențiunea copioasă de dări cătră stat, județene, comunale etc. etc.

Noi din parte-ne am făcut oarecari propuneri pozitive și, deși știm că nu vom fi ascultați, le repetăm din nou.

Școalele primare ar trebui să fie confesionale, în cari însă se poate învăța în mod obligatoriu și limba statului, dacă se va crede de cuviință. Mijloacele pentru întreținerea acestor școale ar trebui să le dea averile bisericești, fie creștine, fie moametane, constituite în fonduri religionare și administrate de chiar membri ― clerici și mireni — ai comunității religioase. Limba maternă a copiilor să fie neapărat limba de propunere în școală.

Căsătoria fiind pentru toate elementele din Dobrogea o afacere religioasă și nu juridică, cauzele matrimoniale trebuie judecate de către forurile de cari s-au judecat și până acuma.

Organizarea administrației comunale să se lase așa cum era înaintea războiului.

Să nu se impuie nici o dare peste celea cari existau înaintea războiului.

Tratând Dobrogea cu aceeași lipsă de respect a trecutului ei precum am tratat patria noastră proprie de douăzeci și mai bine de ani încoace vom face populațiile să regrete trecutul și să ne urască. Numai complectând sau dând ocazie de a se complecta formele deja existente ale vieții publice îi vom face pe oameni să se simță tot în patria lor veche, să se simță la ei acasă, iar nu sub o dominațiune străină.

❦

[25 octombrie 1878]

„Românul“ află că d. George Chițu, ministrul instrucțiunii publice, și-ar fi dat demisiunea.

Înțelegem, urmează „Românul“, că d-sa, ca unul din cei mai distinși avocați de peste Olt, a făcut un însemnat sacrificiu material prin lunga sa ședere în minister, un sacrificiu pe care îl impunea greaua situațiune a țării, când fiece român, lăsând la o parte interesele sale particulare, trebuia să nu se gândească decât numai la binele cel mare al națiunii.

Timpul începând a se limpezi, d. Chițu va fi crezut momentul sosit pentru a curma sacrificiul.

Deie-ni-se voie a admite că timpul a început în genere a se limpezi, așa încât a sosit momentul în care nu numai d. Chițu își va curma sacrificiul, ci și alții.

E prea adevărat că roșii aleg tocmai timpurile cele mai nefavorabile pentru țară, când e război în zare, când e vorba de o mare prefacere undeva, când se poate face paradă de vorbe late, ca să ajungă la putere, căci în timpuri normale nu pot ajunge. Dacă un ministeriu conservator ar fi făcut una măcar din greșelele comise de dd. roșii în politică, d-nia lor, cu toate c-am fi avut oștire străină în țară, ar fi făcut manifestații pe uliță, ar fi îmblat cu jalbe în proțap la M. Sa sau poate la consulul știut, cu un cuvânt și-ar fi pus în mișcare toate apucăturile cari ar fi fost numai în stare de-a aduce cele mai mari greutăți asupra țării. A spune că d-nia lor fac sacrificii stând la ministeriu e absurd. D-lor cată a veni oricând pot și se duc când trebuie să se ducă, când adecă li se arată ușa.

Cauza pentru care d. Chițu e trimis la primblare nu ne e cunoscută dar desigur că nu numeroasele sale greșeli ca ministru sunt motivul retragerii sale. Se vede că se face loc cuiva pentru vreo tranzacțiune politică și de aceea i s-a dat vânt să-și vază de trebile advocățești.

„Românul“ urmează:

Oricum ar fi, această retragere este cu atât mai regretabilă cu cât nimeni la noi nu înțelesese mai bine decât d-sa unul din punctele cele mai însemnate din ramura instrucțiunii publice.

Am spus într-unul din numerii trecuți ai „Românului“ cât de prejudițioasă este pentru noi, sub toate raporturile, migrațiunea cea periodică a mii de tineri români care se duc a împopora diferitele școale din străinătate.

Milioanele cheltuite acolo pentru a aduce în schimb câte o diplomă de doctor sau licențiat, adesea numai diploma fără știința, acele milioane, dacă s-ar întrebuința în țară, ar putea să rădice la noi foarte sus nivelul instrucțiunii publice, iar prin însăși aceasta și prestigiul nostru național.

Cauza migrațiunii tinerilor, motivul ce se invoca necontenit, pe drept sau pe nedrept, este starea cea defectuoasă, necompletă, neîngrijită a învățământului superior.

Avem niște fragmente de facultăți, niște cadre așa-zicând universitare, dar nu avem nici o universitate care să poată rivaliza măcar cu universitățile cele de a doua mână de prin orașele cele mai mici ale Germaniei.

Într-o asemenea stare de lucruri, dacă sunt studenți puțini, nu e de mirare, căci studenții cei mulți văzând că în țară nu pot învăța mai nimic, se duc în străinătate.

Într-adevăr cestiunea stă așa — ceea ce contestăm însă e că d. Chițu ar fi înțeles-o vreodată.

D. Chițu, ca și „Românul“ și ca toți roșii în genere, pun mâna pe idei emise de alții, pentru a abuza de ele nepricepându-le pe deplin. Cauza că facultățile noastre sunt rele stă în modul numirii profesorilor. Și catedrele de la facultăți nu sunt nimic alta în România decât un obiect vrednic de invidia postulanților. Legea instrucției iar e în privința numirilor de-a dreptul rea. Titluri academice se cer și nimic mai mult. Dar simple titluri academice se cer de la un advocat, de la un medic, de la un judecător, de la un amploiat de administrație chiar, nu de la un profesor de facultate. Acesta ar trebui să-și fi dovedit calificarea științifică în alt mod, prin scrieri însemnate de valoare necontestabilă.

E drept că acest titlu e asemenea admis de consiliile examinătoare. Dar cum? O mică monografie fără nici o valoare e de ajuns pentru a-l numi pe un asemenea postulant la o catedră, care adesea-și prezintă teza sa de licență ca o scriere de merit?

Facultățile noastre sunt atât de slabe și de puțin frecuentate încât adesea profesorii sunt mai numeroși decât elevii. N-ar fi oare mai bine ca Facultatea de Litere din Iași de ex. să se desființeze cu totul, să se creeze catedre la București pentru unul sau doi din profesorii mai buni de acolo, iar din restul fondurilor să se dea stipendii la buni absolvenți de liceu, ca să se prepare în străinătate pentru studii superioare speciale? Aceasta ar fi practic și financiar și în privirea fondului. S-ar desființa o sumă de sinecure pentru a pune temelie unui corp adevărat de învățați. Acești tineri s-ar putea numi apoi la licee și, dovedind mai târziu o deosebită aptitudine personală, și la facultăți.

Căci migrațiunea tinerilor pentru științele istorice și cele exacte nu e atât de mare precum își închipuie „Românul“. Din contra. Cei mai mulți tineri cari se duc în străinătate sunt dresați a aporta cestiunile codului civil francez, se fac juriști. Deci tocmai în privirea facultăților de drept ar trebui o radicală prefacere și lărgire a învățământului superior. Aci e singurul teren în care s-ar putea specializa munca, s-ar putea crea catedre nouă, s-ar putea impune prin lege că, de la epoca cutare ori cutare, numai tinerii cari vor fi studiat dreptul în țara lor proprie vor putea ocupa funcțiuni judecătorești și administrative.

E necontestabil că emigrarea studenților în drept e o adevărată calamitate pentru țară. Abstracție făcând de la milioanele pe cari le cheltuiesc în străinătate și pe cari le-ar putea cheltui în țară, mai vin alte rele nu mai puțin esențiale. Întâi se deprind în centrele cele mari c-o mulțime de trebuințe, îndeplinite ieften acolo, scump la noi, trebuințe cari aci nu se pot satisface cu leafa de judecător la Piatra, Câmpulung sau Târgul-Jiului. Al doilea, ne vin aproape toți c-o omeopatică doză de cunoștințe, dar cu pretenția de-a se face de-a doua zi deputați, miniștri, profesori de universitate. Aceiași advocați apoi, cari nu știu nici dreptul cum se cuvine, nu se dau îndărăt dela concursuri pentru licee, pentru catedre de la facultatea de litere chiar. Afară de asta mai e un alt inconvenient și mai mare. Facultățile străine, foarte riguroase pentru indigenii lor, nu sunt deloc riguroase, ci din contra foarte îngăduitoare pentru străini. Tineri rău preparați, adesea fără studii liceale complete, pleacă în străinătate, unde după 10-15 luni de dresură li se dă vânt cu vorba: Assez fait pour l’Orient.

Întorși în țară — cu obiceiuri mult mai orientale de cum s-ar crede ― însă ca scoși de cutie, încep a se forma în grupuri politice și a pune la cale țara. Astfel se sporesc pe zi ce merge oamenii cari nu știu munci, dar cu o mulțime de necesități, fără ca producțiunea națională să poată ținea pas cu acea sporire, se-mulțesc consumatorii puri, ba încă rafinați și costisitori, fără ca inteligența acestor tineri să compenseze cât de puțin măcar munca reală și suferințele reale ale poporului lor.

Gândit-a d. Chițu la toate acestea? Defel.

Și cu toate acestea „Românul“ o susține, căci iată ce zice:

Unul din meritele cele mai necontestabile ale d-lui Chițu a fost d-a se fi gândit cu multă stăruință la îmbunătățirea facultăților române și mai ales a celor de Litere și științe, mai părăsite decât celelalte, silindu-se însă totodată d-a da mai multă soliditate învățământului primar și secundar, fără care, ca un edificiu lipsit de bază, instrucțiunea superioară nu poate lua o dezvoltare matură, un avânt serios.

Sperăm că succesorul d-sale la Ministerul Instrucțiunii Publice, oricare ar fi, va ști să profite de începutul făcut și va duce opera la capăt, având necontenit în vedere mijloacele d-a împuțina cu încetul, d-a reduce la minimum trista deșertare a școalelor române în favoarea celor din străinătate.

Facultățile de litere și de științe!

Apoi tocmai acestea au nevoie de concursul străinătății. Cele de drept ar fi trebuit să atragă atenția d-lui ministru.

Știm foarte bine la ce vrea să facă aluzie „Românul“. La numirea celor trei distinși învățați — Odobescu, Hăsdeu și Frollo — ceea ce nu l-a oprit însă pe d. Chițu de-a găsi foarte suficient și pe d. Crăciunescu, numit pe baza unei teze de licență (în treacăt vorbind, fără de nici o valoare reală).

Măsura cea mai nimerită pentru popularea acestor facultăți ar fi fost o lege prin care să se stabilească o dată pentru totdeauna că nu se vor numi profesori de licee, de gimnazii și de școli secundare în genere decât cei ce vor fi absolvit cu succes cursurile universitare.

A doua măsură ar fi fost curățirea acestor facultăți de postulanții ce le ocupă catedrele, cari nu știu nimic și pentru cari catedra e o sinecură. D. ministru ar fi trebuit să găsească mijlocul pentru aceasta dacă nu vrea să prefacă facultățile în spitale de nevolnici cu mintea…

Astfel e la facultatea din București d. P. Cernătescu, numit prin surprindere de către locotenența domnească profesor; sunt la Iași, d. Vizanti, Leonardescu ș.a., sunt la facultatea de medicină d. Protici și alți bulgari, buni de salahorie, nu de catedre.

Dar d. Chițu n-a gândit la toate acestea. A pune la loc pe profesorii de facultăți depărtați de predecesorul său pentru ignoranță sau pentru neglijență absolută a fost grija sa cea dentâi. Dacă și acesta e un merit, el e necontestabil.

D. Chițu a binevoit a crede că toți oamenii aceștia erau victime politice, mari învățați persecutați pentru adevărurile ce le propagă, descendenți direcți ai lui Galilei, pe când din contra nu erau decât sau ignoranți sau negligenți pe care o defectuoasă lege a instrucției îi făcuse în aparență sacrosanți.

Adevăratele merite ale d-lui Chițu ca ministru al instrucției sunt următoarele:

A-mpuținat școalele rurale. La ce să învețe mojicul carte, a socotit d-nia lui. A retras aprobarea esclusivă pe care predecesorul său o dedese unor cărți pentru învățămăntul primar, pentru ca buruiana cărților rele să înece planta mai gingașă a acelor bune. Dacă acele cărți aprobate esclusiv de predecesorul său au pătruns, cauza e plivirea generală ce se făcuse puțin înainte, încât se dăduse plantelor folositoare spațiul necesar ca să prinză rădăcină.

Un alt merit necontestabil al d-lui Chițu este încărcarea și încurcarea programelor. Desfidem pe cineva de a ne arăta programe atât de monstruos încărcate ca cele actuale din România. Uitând vechiul și nestrămutatul adevăr pedagogic non multa sed multum, d. Chițu a presupus că copiii români sunt toți excepționali prin memorie și judecată și i-a încărcat cu materii atât de multe și atât de diverse încât nici profesorii, nici școlarii nu se pot orienta în capetele lor. D-sa a crezut că, dacă copiii învață vorbe, apoi învață în genere ceva. Nimic nu învață, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu și judecata copilului n-a jucat nici un rol.

Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe cari nu le poate mistui e sila și scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate școalele la noi. Vezi tineri cari au învățat latinește, grecește, istoria universală, logică și psicologie, științe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul și … cu toate astea nu știu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce a părăsit școala a uitat tot.

Meritul d-lui Chițu e că sau a distrus sau a încercat măcar a distruge orice început bun și temeinic în școalele noastre. Că n-a stricat și mai mult nu e vina d-sale.

❦

[28 octombrie 1878]

În numărul de vineri al ziarului „Războiul“ un domn care iscălește numai cu inițiala T. și se numește vechi conservator găsește de cuviință a imputa „Timpului“ tonul ce l-am avut față cu Rusia și că venim azi a învenina relațiile dintre noi și ruși.

Ni se va permite a nu răspunde direct la această imputare. Am spus adeseori că, relațiile dintre stat și stat fiind întemeiate numai pe interese, pot fi foarte cordiale, fără ca prin aceasta sentimentele intime ale națiunii să ia parte la acea cordialitate…

Dovezi despre bunele relațiuni dintre România și Rusia ne dau mulțimea decorațiunilor pe care guvernul puternicei împărății vecine găsește de cuviință a le împărți la noi spre a împodobi piepturile patrioților și dovezi și mai temeinice credem că ni se dau pe cale diplomatică. Prin urmare în predmetul acesta suntem la limpeziș și nu mai imputăm nimănui nimic, pentru că credem de prisos a o mai face când cunoaștem înaltele virtuți civice ale luminatelor noastre sfere dirigente.

Contestăm asemenea că noi am fi înveninat vro relație bună existentă, căci, chiar dacă am fi voit s-o facem, antidoturile puternice cari se administrează nației ar face veninul nostru foarte neputincios, precum nici nu poate fi altfel, precum ar fi nenatural dacă ar fi altfel.

Asemenea avem și noi principiul cazuistic, nu absolut, că trebuie să stăm foarte bine cu toți vecinii noștri, și avem acest principiu tocmai din cauza înaltelor calități de tărie, statornicie, prevedere și patriotism care caracterizează partidul astăzi la putere, și numai când n-am avea cunoștință despre acele calități am fi de opinia contrarie a lui Machiavel.

Prin urmare e o necontestată identitate de principii în politica practică între noi și d. T.; suntem adecă țară mică și săracă și trebuie să cunoaștem puțina noastră însemnătate, să nu ne amestecăm în certurile celor mari și să mărturisim, mai ales, anemia noastră. Ceea ce contestăm însă e ca oricine să se recunoască atins de anemia generală, mai vârtos când știm că relații atât de trainice și de bine întemeiate pe reciprocitatea intereselor ca cele însemnate mai sus nu se pot învenina prin o furtună de hârtie. Într-adevăr, ce politică ar fi aceea și ce adâncime de vederi ar trebui să aibă ca să se modifice așa, numaidecât și în mod esențial, prin atitudinea unui ziar? Am spus-o noi înșine de mai multe ori că e un guvern rău acela care-și poate schimba politica sa după polemici jurnalistice, și e rea, absolut rea politica ce se poate modifica după articolul de fond al cutărui jurnal. Privilegiul, dacă voiți, pe care ni-l păstrăm în situațiunea de față e ca să mărturisim că nu suntem vrednici de a recunoaște adâncimea și siguranța de vederi a politicei guvernului, că nu ne intră în cap, poate că suntem prea târzii la minte, și acest privilegiu nu-l cerem pentru ca să câștigăm o popularitate de care n-am fost vrednici niciodată de a o căpăta nici prin lingușiri, nici prin îngâmfata încredere în puterile noastre, ci pentru că așa este făcută mintea noastră, că nu înțelegem adecă prăpăstiile, nici să credem orbește vorbe ale căror cuprins real nu se pipăie și nu se vede.

Așadar nu se teamă d. T. că ne deosebim tocmai mult în privirea politicei esterioare, factorii reali ai acestei politice fiindu-ne prea bine cunoscuți pentru ca să sperăm că prin atitudinea noastră vom schimba ceva din mersul ei fatal, inaugurat de la începutul războiului.

Ceea ce ne credem însă datori a rectifica sunt unele chestiuni de fapt în întâmpinarea d-lui T., precum cea privitoare la art. 2 din convenție despre care d. T. zice că n-ar fi garantând integritatea actuală a României și despre partea Rusiei; apoi depeșa marelui duce Nicolae, pe care d. T. o declară de falsă.

Să ne ierte d. T., dar adevărul înainte de toate. Amicus Plato, magis amica veritas. Articolul 2 garantează integritatea teritoriului român și despre Rusia, aceasta-i opinia lumii întregi; opinia contrară e pur și simplu o sofismă foarte străvezie.

Iară faptul că o telegrama a marelui duce a fost trimisă M. S. Domnitorului, cerând ajutorul armatei române, este un fapt autentic. Însuși guvernul a declarat-o în ședințele secrete ale Adunărilor și, până când nu se va dezminți în mod limpede, mănținem afirmațiunea noastră în fața afirmațiunei d-lui T. Trebuie să observăm însă că aceasta nu oprește ca și cealaltă depeșă, publicată de ziarul „Le Nord“, poate să fie asemenea autentică.

Un singur pasaj ne mai rămâne în întâmpinarea d-lui T. la care avem ceva de zis. El e atât de caracteristic și de neașteptat încât nu-i vom refuza spațiul cuvenit. Iată-l.

Fost-a cineva la 1856 care să spuie acestor frați din Basarabia în ce stare ei — cari erau cu averi, respectați în interesele, onoarea și familia lor sub ruși—vor ajunge sub guvernul român?

Până în cele din urmă zile ale despărțirei lor de noi, ei fură jăfuiți, torturați de bunii lor frați ale căror guverne succesive i-a adus la sapă de lemn. Să fim drepți!… Nu numai roșii s-au purtat astfel cu Basarabia, dar și albii!

Iată acum și răspunsul nostru.

Dacă domnul T. este român, ceea ce cam ne vine a nu o crede, îi vom aduce aminte că cele trei județe basarabiene ce ni s-au răpit astăzi sunt numai o parte dintr-un mare trup numit Basarabia și că acest trup se află acum de 66 de ani sub administrațiunea împărătescului nostru vecin. Așa fiind, binevoiască d. T. a ne spune la ce stare de prosperitate materială, finanțiară, economică și intelectuală a ajuns Basarabia în acest interval de 66 de ani de când a avut fericirea de a fi dezlipit de muma-patrie. Dacă d-sa poate să ne răspundă în cunoștință de cauză că mama poate râvni pe fiica pentru bunăstarea ei în toate privințele enumerate, atunci nu avem decât a ne închina înaintea celor zise de d-sa în pasajul citat mai sus.

Dacă însă, precum știm, nu ne poate face această mărturisire, atunci declarăm că d. T. poate să fie român prin întâmplarea nașterei, dar desigur nu este nici prin cugetul său, nici prin inima sa.

❦ DIN ISTORIA CALULUI

[Articol cu paternitate incertă]

[28 octombrie 1878]

Homer nu cunoaște încă cavaleria, eroii săi merg la luptă în căruțe, și numai Odisseu și Diomed se suie de două ori pe cai. Abia în timpul istoric al Greciei oamenii încep a călări, iar căruța de bătălie, cu două roți, se mai păstrează pentru alergări în arenă. În timpul lui Solon era o mică trupă de călăreți la Atena, iar în războiul peloponeziac cavaleria avea deja 1000 de oameni. Scări și șa nu existau în anticitate, ci numai chingă, frâu și cel mult o cergă. Tot așa era la greci și la teuctherii germani, ai căror cai Cezar îi găsește mici, urâți și cu coame lungi.

Frâul era adesea un simplu căpăstru. Scara a fost cunoscută abia în suta a patra după Hristos și anume de la parți; înainte omul punea mâna în coama calului și se arunca pe el. Alexandru cel Mare se urca astfel pe calul său Bucephalos. Cea dântâi potcoavă cu cuie s-a găsit în mormântul regelui francilor, Childerich I, la Tournay.

Pentru a înlesni suirea la deal, Via Appia și orice drum roman pentru armate avea trepte de piatră pentru cai, apoi călărimea romană avea la lănci un fel de călcâi, cum sunt catalicii, pentru a se urca pe cai. Grecii și romanii creșteau cai mai cu seamă pentru petrecerile publice. Se călărea și se umbla în căruți cu câte patru cai sau mânzi. La alergări s-alegeau oamenii cei mai ușori, băieți chiar ca în zilele noastre, jockeyi. În Roma trăsurile cu două și patru roate se introduseră abia în zilele lui Cesar.

Rasa excelentă a cailor arabi durează după tradiție, din cele cinci iepe ale lui Mohamed; în realitate însă e mai veche.

Dar Mohamed, în contrast cu ovreii, pe cari legea-i oprea de a avea călărime (5 Moisi 17:16, Jes. 2:7), a făcut din contra din cultura calului o prescriere religioasă. Rasa spaniolă, îmbunătățită prin cai arabi, a căzut iar sub Carol V prin cultura catârilor. În zilele războiului de 30 de ani cultura spaniolă veni în Germania, mai cu seamă în Mecklenburg, Friesland, în Austria și-n Danemarca.

Până-n zilele dinastiei Hohenstauffen femeile îmblau călărește ca și bărbații; abia mai târziu se-ntroduse șaua de-a curmezișul. Cele dentâi trăsuri le-a adus la 1533 Catarina de Medicis din Italia în Franța, la 1601 Maria de Spania în Germania.

Nobilul cal arab trece până azi de rasa cea mai bună; se țin registre de familie și de șirul strămoșilor pentru ei, în cari s-arată descendența lor. Calul arab e cel mai sprinten și mai iute, dar totodată cel mai nobil și mai elegant în mișcările lui. De la el descind calul englez și cel andaluz. Ali Pașa din Cairo, care ținea mult la nobilii cai arabi și susținea că niciun cal englez nu se poate întrece cu unul arab într-o alergare de patru mile engleze. Halim Pașa se oferi a se rămăși pe orice sumă că pe calul său englez Companion se va-ntrece cu orice cal arab. Și-ntr-adevăr calul englez învinse pe cel mai bun cal arab a lui Ali cu jumătate de ceas.

În structura capului caii arabi și cei englezi sunt ușori și eleganți, spre deosebire de cei finlandeji și daneji. Din vremea migrațiunii popoarelor rasele de cai s-au amestecat și s-au corcit. Caii poloneji sunt mici, cei din Ucraina și cei căzăcești sunt foarte răbdători, deși neînsamnați.

Corcirea cailor să-ntâmplă cu măgari, zebra, ba chiar cu cerbii. Mulul asemănător cu caii se trage din măgar și iapă, catârul din armăsar și măgărița. În Bruxelles era un corciu de cal și zebra, în Berlin unul de cerb și iapă. Cultura catârilor e străveche, ba Moisi o oprește chiar. Cu toate acestea în vremea lui David cei mari călăreau pe asemenea animale, precum Absalon, sirienii și armenii. Încă și azi armenii din Rusia și din Turcia se ocupă cu cultura catârilor.