Din registrul ideilor gingașe/Cetățeanul și literatura lui

 

Pierre Mille judecă inutilă și ridiculă discuția care nu mai încetează, prin reviste și ziare literare, asupra întrebării dacă scriitorilor li se cade să aibă, ca scriitori, opinii politice. Dacă nu ceteam acestea, negru pe alb, nu mi-aș fi închipuit că asemenea discuție mai trăiește, și încă atât de tare ca să plictisească pe un om cuminte și deștept. Iar dacă tema discuției continuă să fie așa de simplistă cum scrie Pierre Mille, s-ar părea că ne găsim în fața unei imbecilități stranii și fără leac, specifică literaților.

Cine o fi interzicând scriitorilor să aibă opinii publice? Așa numiții esteți cumva? Dar estetismul proclamă indiferența subiectelor: materialul artei este infinit, alegerea temelor stă absolut în voia artistului. Bănuiesc că tocmai acei care vâră peste tot interese politice sau altfel practice, strecoară cu egală abilitate, când dogma care interzice, când pe acea care impune scriitorilor să aibă opinii politice. Este un moft advocățesc foarte vizibil; numai neatenția publicului curent este destul de vastă pentru ca să nu-l vadă. Nu e vorba să nu aibă scriitorul opinii politice, ci să nu le aibă pe acele care îmi sunt mie antipatice și protivnice partidului meu. De obicei, asemene dorinți nu se mărturisesc scurt și simplu.

Gherea spunea totuși aproape de-a dreptul că ar fi bine să se pătrunză toți literații de socialism. Maiorescu însă părea să condamne absolut orice urmă de idee politică în operele literare; dar e de însemnat că exemplele care-l supărau erau tocmai literatura cu tendință socialistă și acea cu tendință poporanistă: și putem bănui că se desfăta fără rezervă cu "invectivele" lui Eminescu și "sarcasmele" lui Caragiale. Va fi fost oare plăcerea lui tot așa deplină și pură, când cetea batjocurile "revoluționare și antimonarhice" ale lui Heine, și cel puțin tot atât de reușite, estetic, ca și cele "antidemocratice" ale lui Caragiale?

Împărat și proletar supără pe socialiști; concluzia bucății este pesimistă și reacționară. Dar în poemul acesta de filosofie politică imparțialitatea artistului este exemplară; elocvența proletară și reflecțiile Cezarului sunt tratate cu aceeași scrupulozitate estetică. Se înțelege, acest amănunt scapă din vedere acelor care evaluează poezia numai în vederea lecturilor la club sau a cântării în cor la manifestații. Întrebuințarea literaturii poate fi civică, domestică sau exclusiv particulară; - poate fi și estetică. E de însemnat că numai în acest din urmă caz intervine supărare. Din idei platonico-creștine multiseculare și-a țesut europeanul mediu o haină de zile mari, în stil ascetic. Plăcerea, pură și simplă, este condamnabilă. E lucru frivol, egoistic, pierzător de suflet. Mărturisirea ei directă are totdeauna o savoare cinică. Trebuie să notăm însă numaidecât că același om mediu, care face scandal pentru cusururile abia perceptibile ale unei mâncări, pentru greșeli imaginare ale croitorului sau altor furnizori de înfrumusețare personală, manifestează ascetic pentru arta cu tendință. Fiindcă altfel arta nu mai e serioasă. Astfel o lucrare literară fără concluzii politice sau moralistice gros subliniate, despre care nu s-ar putea spune mai mult decât că e plăcută, se găsește, prin aceasta, condamnată ca bizarerie frivolă. Plăcerea culinară și croitorească se bucură de superbă și deplină libertate. Plăcerii pe care o dă o construcție de sonorități și imagini nu i se recunoaște drept o existență și valoare proprie; ea trebuie să fie scuzată prin opinii social utilizabile. La mâncare, îmbrăcăminte și confort, toată prostimea se compune din esteți absoluți și pasionați. Aceștia toți, când e vorba de literatură, se fac moraliști puri. Un ascetism neprevăzut izbucnește fervent; idealurile, interesele superioare ale neamului sau ale omenirii sunt numaidecât mobilizate cu stoică asprime.

Patronii stoici ai literaturii exploatează nelipsit ambiția artiștilor slabi de înger: li se dă a înțelege că este cetățenește nedemn să producă valori intelectuale care să nu fie decât plăcute. Se găsesc însă artiști capabili să-și înăsprească cât de tare viața, numai din voința de a crea lucruri exclusiv frumoase, deci exclusiv plăcute. Flaubert este aici exemplul cel ilustru; și în cazul lui se vede bine cât de mare este neînțelegerea între arta literară și patronii serioși ai literaturii. Epicureismul acestora în alte domenii, mai sus pomenite, ne face să bănuim că ascetismul lor în materie literară este numai semnul unei viguroase insensibilități.

În cartea literară se vorbește de oameni; ea, vrând nevrând, cuprinde, într-un fel oarecare - idei. Când Domnul Oricine citește literatură, el nu poate să nu o considere ca instructivă. Iar când filozofează despre literatură, el, înainte de toate, nu permite autorului să se degradeze până a fi simplu "amuseur" public - fiindcă Oricine este omul seriozității eminente și absolute. Este, ce-i drept, estet absolut pe terenul valorilor culinare sau croitorești, dar înfierează cu pecetea frivolității plăcerile intelectuale lipsite de justificare civică patentă. "Oricine" este contemplativ cu stomacul și după indicațiile jurnalului de modă. Încolo nu admite decât civism sever și este, fără rezervă, pentru arta cu idei.

Trebuie în adevăr o abstracție bolnăvicioasă pentru ca să vezi în poeziile lui Eminescu altceva decât pesimism, în Caragiale altceva decât antipatii reacționare. Un cetățean propriu-zis este o ființă plină de opinii solid mărginite. Îndoiala și eclectismul sunt infirmități neiertate cetățeanului de supremă obligație. El nu are voie să înceteze lupta pentru idei nici măcar atât cât i-ar trebui ca să reflecteze asupra lor. E drept că ideile sunt date și sacre. Este o fericire minunată, că în orice carte literară se găsesc idei. În fața ideilor, un om serios nu poate rămâne rece: pe loc trebuie să le adopte sau să le atace. Dacă ideile sunt curat politice, cartea este eminent civică.

Din punct de vedere al seriozității cetățenești, am lămurit acum fundamentul teoriei ca și al practicii literare. Am rezolvat cred și cearta despre obligațiile politice ale scriitorilor. Toată greutatea era să nemerim exact punctul de vedere; pe urmă adevărurile s-au desfășurat lesne, unul din altul. Cu toată asprimea, trebuie să constat că argumentarea mea este riguroasă; concluziile mele, folositoare.