Din registrul ideilor gingașe/Pentru libertatea gustului

 

Este acum lucru dovedit: sunt în București oameni care nu deosebesc stilul lui Haydn de stilul domnului Gheorghe Enescu.

La un concert al Cvartetului Rose, executanții au intervertit, fără să previe, ordinea bucăților anunțată în program - și publicul a aplaudat furios pe Haydn și a strigat cu desperare: Autorul!... Criticii au izbucnit în râs amar și s-au pornit să moralizeze publicul. Firește: între public și critic este solidaritate și vrăjmășie totodată, oarecum ca între elev și pedagog. Se părea, în adevăr, că elevul se compromisese drastic. În fața cvartetului vienez, mă rog!... Nu-i vorba, noi, românii, mai ales astăzi, îi trimitem la urma toată pe nemți - acolo de unde au venit... Atât ar mai trebui, să nu putem face la noi acasă ce vrem. Dar între noi e bine să ne explicăm puțin.

Oamenii bine informați despre viața muzicală română îmi spun așa: era până acum fapt verificat aproape de atâtea ori câte concerte a dat domnul Gheorghe Enescu în fața compatrioților lui, că legătura sinceră și cea mai caldă între artist și ascultătorii săi se stabilea, în anii din urmă, pe Humoresca lui Dvorjak. De ce tocmai pe această bucată, e treaba criticilor de specialitate să cerceteze. Diletanții sensibili mi-au sugerat că aici lucrează delicat oarecare înrudire tainică între sufletul slav și cel latin, să zicem chiar: daco-latin...

Dar trebuie să așteptăm rezultatele unei analize riguroase istoric-estetice. Până atunci rămânem la constatarea simplă și sigură că bucata cerută totdeauna cu foc de către publicul român de la maistrul său iubit este documentul autentic pentru oricine vrea să înțeleagă legătura între acel public și acel maistru.

Și dacă publicul și-a manifestat așa hotărât sensibilitatea muzicală, de ce să-l ținem legat pentru mai mult? Humoresca lui Dvorjak - asta știe publicul.

Ajunge... E în adevăr drept să-l tratăm deodată așa de aspru pentru ideile lui despre stilul lui Haydn, acel al lui Enescu, de pildă, sau despre alt fapt de muzică care n-are direct a face cu Humoresca lui Dvorjak?

Desigur, în publicul concertelor din orice țară se găsesc destui oameni care nu pot deosebi pe Haydn de Enescu; probabil numai că în unele țări acești oameni știu că există alții care se pricep să deosebească stilurile, și hotărât lasă pe seama acelor cunoscători inițiativa și răspunderea oricărei manifestări în sală. În alte țări structura publicului nu-i atât de fermă și rațională, și inițiativa manifestațiilor o au uneori cei care nu dispun decât de multă energie fizică și de entuziasme diverse extramuzicale.

Se înțelege că o intervertire în ordinea bucăților, fără știrea unui asemenea public, poate da pe față foarte hazliu alcătuirea lui intimă.

Numărul acelor care, în artă, se decid după motive estetice este infim. De aceea este foarte gingaș lucru să cercetezi oamenii asupra cunoașterii stilurilor. Starea naturală a omului normal după cetirea unei cărți, ori în sala de teatru, ori în expoziția de pictură, este nedumerire și curiozitate (mai mult sau mai puțin prudent stăpânită) de a afla ce trebuie să crează despre carte, despre piesă, despre pânză, lucruri a căror rațiune de a fi rămâne în fond mai totdeauna neînțeleasă pentru dânsul. El știe că există o ierarhie în producerea și cunoașterea operelor de artă. Măsura în care omul normal are conștiință de această ierarhie este felurită, după țări și timpuri. În societățile foarte primitive disciplina artelor o țin preoții și magii; în cele foarte cultivate, intelectualii special instruiți pentru aceasta; iar societățile în doi peri se bucură de o libertate vioaie, cu efecte neprevăzute, uneori foarte vesele. La primitivi situația e simplă: gustul e uniform și sincer manifestat. Pentru civilizați și fracțiuni de civilizați, duplicitatea este inevitabilă în artă. Pentru că producția este extrem de abundentă și diversă; iar de altă parte există o ierarhie și o disciplină care amenință și oprește continuu pe omul de bun-simț să-și dea pe față gustul autentic.

Sunt nenumărați oamenii cari cumpără și admiră ce nu le place, cari ascund cu mare grijă ce le place, și încă alții, mai nenorociți cari nici nu apucă să cetească, să auză, să vadă ce le place, fiindcă urmăresc cu mare zel frumusețile dictate de sus. Este destul de ciudat poate că și în domeniul artei se stabilesc autorități, și mai ales că sunt ascultate. Pentru omul normal producerile specific artistice sunt, în fond, indiferente, și situația acestui tip de umanitate generală față de opera de artă este o perplexitate pe care caută să o mascheze cât mai bine cu ajutorul foiletonului de artă. Acestui om de mijloc nu-i trebuie orchestră simfonică, ci lăutari; nici pictură născută din vizualitate artistică, ci cromolitografie sentimentală. De aceea dezvoltarea tehnicii artistice este de neînțeles dacă o raportăm la rudimentarele trebuințe estetice ale omului normal. Și cred că tocmai indiferența esențială a tipului acestuia față de creația specific artistică explică mai ales formarea autorității în materie de artă. Omul de bun-simț își adăpostește indiferența și perplexitatea sa naturală față de opera artistului printr-o ipocrită sau maimuțărească supunere la opiniile dictate de critică. Trebuie amintit că de la romantism încoace, critica, urmând unor dispoziții intelectuale generale, s-a depărtat de public, s-a îndușmănit chiar cu dânsul și, ceea ce-i și mai dezastruos pentru cetitorul docil și de bun-simț, a adoptat adeseori un stil excesiv de poetic, făcut din metafore și comparații vertiginoase, din transpuneri extravagante de senzații - cuvintele, tonurile, colorile schimbate fantastic unele prin altele: o perturbare grozavă a regnurilor naturii fizice a părut indispensabilă pentru a exprima originalitatea fără seamăn a intelectualului modern. Iar omul de mijloc înghite supus și păstrează credincios acest stil, și fricos și stângaci îl întrebuințează pentru a ține pas cu modernitatea, la care cu nici un preț nu poate renunța. Astfel, îl auzi și pe dânsul vorbind de pianiști care sculptează tonurile, și de versuri care miroase a iasomie.

Omul de mijloc este astăzi, în judecarea artei, cu deosebire uluit; criticul îi vorbește de miresmele unui ton de vioară, de savoarea unei fațade arhitectonice - și-l maltratează fiindcă nu deosebește stilurile. Apoi nu-i cuminte acel care se ține hotărât și din toată inima de Humoresca lui Dvorjak? Ce tonuri sculptate, ce acorduri cu parfumuri! Iată o bucată care are valoarea, profund semnificativă, că se poate fluiera ușor și plăcut, și-i așa de dulce, și cu delicioasă melancolie îți aduce aminte de un sfârșit de chef delicat, cu lăutari absolvenți de conservator!

Dar autoritatea criticilor este, după cum se vede, o fatalitate absolută. Omul de bun-simț rar scapă (ca în exemplul de mai sus) de tirania ei. Spun drept că atunci când se manifestă liber în artă, omul de bun-simț mi-e drag și îl stimez din toată inima, fiindcă-i onest și are haz. Dacă, cine știe de ce - din eleganță de esteți probabil - nu vroim să-l instruim (și cu transpuneri lirice nu se învață oamenii a deosebi stilurile și a înțelege tehnica artistică), bine e să-l zăpăcim cu metafore amețitoare, și din amuzant, cum poate fi adeseori, să-l facem cu desăvârșire ridicul?

Cu cât critica e mai diversă și mai individualistă, cu atât e mai puțin apăsătoare; cu atât mai tare înlesnește libertatea gustului pentru omul de bun-simț și-l desface de obligativități la care nu-l putem supune decât dacă vroim să fim ironici. Școli și direcții accentuat și unitar organizate încurajează în omul normal lenea de a gândi, care și așa îi este naturală, și fac din el un poznaș automat de formule.