Din registrul ideilor gingașe/Revolta contra istoriei

 

"Oamenii mari sunt necesari, vremea lor este întâmplătoare", a zis Nietzsche în superbă formulă romantică. Mai târziu, hipertrofiat de paralizia generală, își exaltă gândul asupra lui însuși: "secolele or fi ceară în mâna mea".

Acest erudit "defroque" a părăsit tagma filologilor trântind, cum zice, ușa după dânsul, a atacat cu vehemență de transfug iluminat spiritul și opera istorică a veacului său, fără să ia seama cât de mult îl stăpâneau credințele și visele umaniste; și poate cele mai copilărești dintre toate. Elevul mânăstirei protestante Schulpforta, pepinieră de filologi, camaradul renegat cu dușmănie de Wilamowitz și cu dragoste de Erwin Rohde, își alcătuise, cu adevărat umanist, o filosofie a istoriei din istoricii, încă mai mult poate, din tragicii antici. Ideile lui sunt, în această privință, rodul unei poetizări originale și violente a eroilor legendari din drama greacă, a oamenilor celebri naiv dichisiți de biografismul tendențios al clasicilor. Prinsă în dogme de filolog clasic și în imagini prestigioase de poet, gândirea lui Nietzsche a rămas până la sfârșit nevârstnică. El vedea oamenii celebri și lumea din jurul lor după chipul eroilor și al corurilor de tragedie. Activitatea și pasivitatea istorică, el le despărțea în chipul cel mai simplist posibil.

Dar, în general, mintea literatului imaginează greu, adeseori fals, structura reală a vieții istorice. Fiindcă e lesne în literatură să faci ce vrei, sau aproape, literatul conchide simplu că în politică omul "mare" face orice-i trece prin cap. Este cel puțin discutabil, chiar dacă în literatură și în arte se poate reveni efectiv la forme vechi, numai prin simpla putere a talentului, cum se zice. Probabil că nici în domeniul acesta al luxului celui mai liber și copilăresc, reînvieri întocmai ale stilurilor trecute nu sunt realizabile. Încercările de acest fel sunt sterpe, duc la parodie involuntară ori la pastiș bizar. Oricum, viața politică și socială nu se poate plăzmui din inițiativa fantaziilor individuale. În fața aforismelor celebrului filolog-poet, se cuvine să punem vorba unuia care știa de aproape ce-i politica. Bismarck zicea: unda fert, non regitur; și pe el, cel puțin, nici un om întreg la cap nu-l va suspecta de slăbiciune pentru concepția democratică a istoriei.

Înțelegem însă că o clasă stăpânitoare, în primejdie să-și piarză situația, trebuie să iubească cu deznădejde filosofia care, oricât de orbește și oricât de fantastic, îi promite viață lungă, și prosperă, dincolo chiar de marginile pe care i le-au prescris condițiile istorice, și oarecum în contra acestor condiții. Filosofia istoriei, nu inventată, dar strălucit poetizată de Nietzsche, poate fi înțeleasă ca fenomen de apărare burgeză. Această clasă, în delirul unei crize grele, e setoasă de a reînvia orice trecut, ca trecut, și ca garanție pentru fixitatea puterii sale; și e dornică să crează că o reînviere a trecutului e o chestie de voință, atârnă de silințele oamenilor tari în care speră, pe care-i așteaptă, îi caută, îi inventează cu nervoasă și puerilă nerăbdare. Astfel în burgezia mare se poartă, ca supremă eleganță, monarhismul și diverse ortodoxii religioase.

Când un profesor de literatură sau un diletant rămas pe dinafară de cursul viu al vieții literare se încântă pe sine ori speră să-și fericească prietenii cu tragedii clasice de proprie fabricație anahronismul este prea de tot secundar și se anulează ușor și fără durere. Anahronismul politic și social e lucru grav și costă scump. Și printr-un joc logic, dar de o ironie diabolic pitorească, anahronismele spre trecut se fac tot mai violente și deochiate, pe potriva anticipațiilor pe care vor să le impună istoriei revoluționarii extremi. Sunt atunci momente de rivalizare teribilă; dreapta se zbate în utopia trecutului, stânga în cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare să-și fi pus la cale o bătaie de joc statornică: această întrecere nebună în utopii el o rezolvă, fără excepție, printr-o realizare mediocră, care e ca un duș deopotrivă batjocoritor pentru cei doi concurenți, înfierbântați de așteptări direct opuse și egal amăgitoare. Fără metaforă: viața politică este tărâmul voinței și al instinctului; când această viață trece printr-un maximum de intensitate, voința izbucnește în toată stupiditatea ei constitutivă.

Este filosofic și distractiv să înțelegi că Nietzsche, poetul desperării burgeze, avea despre oamenii mari și viața societății aceleași idei, adică aceleași vise naive care se perpetuează din străvechi timpuri în masele populare, oricare ar fi ele, conservatoare ca și sovietice. Cei doi vrăjmași, deopotrivă răzvrătiți contra necesității istorice, unul cu deznădejde, celălalt cu nerăbdare, se zbat în convulsiile unui profetism imbecil și popular. Aristocrată autentică e singură știința. Dar ea nu dă decât nuanțe, rezerve și temperări. E radical inaccesibilă maselor, poeților și - oamenilor tari.