Din registrul ideilor gingașe/Sentimentalii

 

În corespondența lui Voltaire cu Frederic cel Mare vine deseori vorba de lacrimi. Pentru poezii, pentru tragedii mai ales, câteodată și față de întâmplări triste netrecute prin poezie, bărbații aceștia se întrec în plâns, și, desigur, nu fără mândră mulțumire, își anunță unul altuia frecvența și bogăția lacrimilor. Așa era și pe atunci: "verser des larmes" era o eleganță obligatorie.

Dinadins am pomenit, ca exemplu, pe aceștia doi, - oameni deosebit de isteți și practici, care treceau cu voința lor peste orice, ca să se vază în trăsături cât mai groase puterea ciudată a unei mode psihologice. Când regele cel atât de sensibil a dat răvaș de drum filozofului, el spunea intimilor: l-am stors ca pe o lămâie, nu mai aveam ce scoate din el. De partea lui, filozoful sensibil făcuse contrabandă cu hârtii de valoare saxone, pe care Frederic tocmai le interzisese în Prusia - un gheșeft minunat între atâtea altele ale patriarhului. Acest literat care-și amesteca, când vroia, lacrimile umanitare cu ale prietenilor regali sau alții, nu se oprea să tragă pe sfoară un vecin de moșie pentru câțiva stânjeni de lemne. Și doar omul care ține tarabă de sensibilitate, măcar și sporadic, are înainte de toate aerul că suferințele altora îl ating mai mult ca orice... Se dovedește tocmai că manifestarea eclatantă a sensibilității nu oprește pe om să-și vază teribil și fără rezervă de treburile care-i sunt exclusiv și imediat folositoare.

Moda lacrimilor a trecut de mult. Într-o nemereală de geniu, Caragiale a numit lacrimile: balele melancoliei. Vorbele aceste strălucite rezumă o stare de suflet a unei epoci întregi: nouă ni-e scârbă să ne dăm pe față sensibilitatea - și tocmai celor mai autentic sensibili dintre noi ni-e scârbă. O pudoare nouă s-a născut în omul civilizat, pudoarea sentimentului. Desigur, această achiziție este rezervată unei minorități. Încolo, dacă lacrimile fizice sunt aproape total demodate, lacrimoșenia ca intenție și manieră, ca esență de stil, este marfa tuturor răspântiilor. Sentimentalitatea este procedura cea mai grosolană pentru a da, pe înțelesul celor mulți, o idee avantajoasă despre persoana noastră morală. Este lucru însemnat că toate brutele, și cele mai brute între brute, adoră romanța sentimentală, în muzică și cuvinte. Și e destul de straniu că popoarele înapoiate, deci aspre la suflet și crude, au o muzică eclatant sentimentală, iar cele mai adevărat îmblânzite au una de ton energic, demn și voios. Stilul doinei, ca să vorbim scurt, caracterizează muzica neamurilor care, la supărare, spintecă burțile, taie urechile și nasul, scot ochii, prăjesc pe jăratec - tratează prin urmare, cu o fantezie excesivă sensibilitatea aproapelui. Aici negreșit, nu poate fi vorba de prefăcătorie, ci se dovedește numai că între atitudinea sincer sentimentală și afinarea reală a sensibilității poate să existe un raport invers - există poate totdeauna.

Lăsând la o parte formele materiale ale sentimentalismului, lacrimi, suspine, intonații și mutre înduioșate, definim fondul lucrului astfel: sentimentală e acea dispoziție de suflet care pornește de la gândul că lumea este făcută cu totul dinadins pentru noi, și există numai pentru ca să irite sensibilitatea noastră. Este banal că aproape fără încetare toți ne ostenim să potrivim cât mai bine realitatea cu simțirea noastră, și că, în stare normală, nici o clipă nu ne părăsește convingerea că putem să o potrivim întrucâtva. Aceasta face ca în mulțimea mare a oamenilor, cu rezistența intelectuală slabă, ușor se naște credința că realitatea este din capul locului alcătuită cu totul de dragul nostru. În înțelesul acesta sentimentalismul este puerilitatea esențială a masei umane, și aceasta se arată în gustul literar, în visurile și impulsiunile politice ale mulțimilor. De câte ori realitatea dezminte prostia sentimentală, omul simplu se supără fără măsură, de câte ori pare să o confirme, omul se bucură și se topește întrun optimism duios. Pe asemenea supărări și bucurii se întemeiază atitudinile estetice, morale și politice ale mulțimilor.

În politică, se înțelege ușor că opozițiile trebuie să se arate sentimentale, să manifeste cât mai indiscret sensibilitate pentru durerile oamenilor, să întărească până la exces credința elementară în mai-binele absolut. Această prioritate a sentimentalismului se face cu atât mai evidentă, cu cât mai multă paradă se face de știință în politică. Una din cele mai precise forme de așa-numită politică științifică este materialismul economic. Pe urma lui Marx se repetă cu țanțoșă hotărâre că raporturile politice depind exclusiv de felul producției. Se înțelege însă că felul producției întrun anume timp nu depinde de sentimentele, nici de visurile cuiva. Dar această constatare teoretică este cu desăvârșire neplăcută în practică - politică nu se poate face cu dânsa. Atunci partidul acela, care tocmai revendica pentru dânsul cu glorioasă convingere științifică doctrina materialistă, a împărțit foarte abil lucrul în două: excluziv pentru cărțile savante se rezervă doctrina pură, că nu se pot fabrica forme politice în contra fatalității economice; iar în discursuri și broșurele se păstra buna și vechea metodă a fanfarelor și atacurilor sentimentale. Și așa marxiștii puri au putut face, în Rusia feudal-agrară, stat comunist, cu imperturbabilă eleganță teoretică, fără să le pese cât de puțin de realitățile economice. Desigur, un exemplu delicios de triumf al sentimentalismului pur în politică. Adică: sentimentalismul e pur, firește, de partea mulțimii; în sferele de sus, e politică pură, așa cum se face ea de când lumea, nepătată de vreun moft științific. Cetitorul distrat să nu se grăbească a-mi aduce aminte că guvernul sovietic a făcut exproprieri, prin legi sau lăsând avutul unor clase la discreția indivizilor cu specială inițiativă în materie de rechiziție fără bon, și că aceste maniere nu sunt deloc sentimentale. Desigur, nu. Dar deposedările și împroprietăririle simple și sumare au servit să întărească ideea sentimentală: că prin ele se creează forme sociale și de stat comuniste. Așa, după jumătate de veac de ironii teribile din partea socialismului științific împotriva celui sentimental și utopic, s-a aruncat încolo, la moment politic oportun, tot bagajul de postulate științifice și s-au adoptat procedările drastic populare ale răpirii sumare, garnisite cu vechile și veșnic tinerele uzanțe sentimentale.

În literatură, atitudinea sentimentală servește, cu mănos succes, a da unui anume public ideea avantajoasă despre sensibilitatea umană a scriitorului (cea artistică nu e în chestie), și totodată a face pe acest public să crează că are cine să poarte cu duioșie de grijă durerilor și, cum se zice, aspirațiilor sale celor mai scumpe. Aceasta se obține foarte frumos prin alegerea subiectelor și aranjarea lor în vederea sentimentelor și aspirațiilor scumpe de care vorbim. Literatul sentimental pare necontenit să arate cu degetul când spre inima lui, când spre a publicului. Iar subiectele și stilul constituiesc pentru dânsul o mănușă roză în care își îmbracă mâna cu care gesticulează emoționat. La noi, literatura lui Vlahuță și a domnului Brătescu-Voinești este un exemplu atât de perfect, încât trebuie renunțat să-l explicăm celor care nu-l simt numaidecât, la simpla numire a celor doi maiștri.

Însă cei care nu înțeleg numaidecât - și cu atât mai mult cei care nu înțeleg nici mai târziu - se grăbesc aici să triumfe cu ajutorul bunului simț și zic: dacă în viața practică nu e recomandabil să consideri lumea făcută numai de dragul sentimentelor omului, cel puțin în artă avem dreptul să ne-o închipuim îndreptată și împodobită absolut după trebuințele inimii. Dar eu cred că, nu numai în câmpul orișicum anodin al artei oricine are dreptul să încerce a potrivi lumea după cum îl îndeamnă inima, ci ori în ce direcție; fiindcă, strict vorbind, inimii nu i se poate obiecta nimic. Cât privește simțirea și dorințele, nu-i nimic de spus omului care seamănă ananas în Groenlanda sau înființează în Patagonia stat aidoma cu cel englezesc. Totul e, cum privești rezultatele. Și, în această privință, se întâmplă că chiar arta se dovedește a fi mai puțin liberă decât își închipuiesc cei ce sunt oameni cu inimă duioasă și numai atât. Literatul sentimental lucrează din dorința să arate că lumea e făcută sau - dacă e și mai aplecat la visare - că trebuia să fie făcută dinadins pentru sensibilitatea lui și a publicului care-i seamănă. Acest literat nu izbutește să creeze figuri vii, cum se zice, ci numai scheme, în genul înger sau în genul monstru, scheme pe care experiența adevărat estetică le face să apară imediat caricaturale și false. Fiindcă și creația artistică se lovește inevitabil de imperativul blestemat al realității. Orice sentiment și dorință poate fi materie de artă, și nu de asta poate fi discuție. Dar acela care nu deosebește visurile sau interesele lui sentimentale de înfățișarea necesară a lumii, ci se servește de ele pentru a le strecura pieziș drept imagini de viață, se găsește, cu întreprinderea lui artistică, exact pe treapta celui care cultivă ananas la cercul polar. Despre acest rezultat publicul acestui scriitor nu prinde de veste niciodată, ceea ce-i cu atât mai bine pentru reputația scriitorului, deși cu atât mai rău pentru artă ca atare.

În artă ca și în politică sentimentalismul primează. Arta curentă nu poate fi estetică, politica nu poate fi științifică. Există astăzi o coincidență care mi se pare instructivă: arta comună se face din ce în ce mai sentimentală până într-atât că nici farsa, nici opereta nu mai sunt suferite fără condimente duioase; persiflajul curat și vesel al comediilor lui Labiche sau din libretele lui Offenbach pare cu desăvârșire neacceptabil; iar, de partea ei, politica se concentrează tot mai esențial în tehnica ciomagului. "Sensibleria" veacului 18 s-a înecat, printr-un faliment grozav și rușinos, în teroarea revoluției celei mari. Cine știe ce sfârșit va avea sentimentalismul colportat astăzi de comis-voiajorii propriu-ziși care populează teatrele și bioscoapele, ajutați de cei literari care, în toată Europa, fabrică sau propagă literatură de bune intenții în stil sirupos și tehnică de tortă cu figuri...