Din registrul ideilor gingașe/Spre viața ușoară

 

Nu demult scria un pedagog - i-am uitat numele - că trebuie să bați copilul îndată ce-ți vine să-l bați. Iritația care-l făcea pe copil să te supere și supărarea d-tale își găsesc astfel soluția naturală și salutară. Oprirea acestui curs normal al lucrurilor nu-i decât o anomalie vătămătoare, printre atâtea altele născute din așa-numita viață civilizată. Nervozitatea modernă ar fi, zicea pedagogul, puternic nutrită prin înăbușirea sistematic generalizată a unei asemenea porniri eminent umane, strict respectabilă ca atare.

Desigur nu exagerez spunând că toți cunoaștem din experiența intimă setea de a lovi; mulți dintre noi, voluptatea loviturii date. Este evident că operația trebuie să aibă cu atât mai bun efect asupra nervilor cu cât ești mai asigurat că vei rămâne până la sfârșit în rol activ; altfel, tratamentul poate duce la complicații pernicioase nu numai nervilor, ci și altor organe prețioase. În cazul copilului succesul este special garantat, superioritatea fizică fiind aproape absolut asigurată educatorului. Eu însumi am neglijat până în momentul acesta să-mi întreb copiii dacă anume gesturi ale mele, paterne și naturale, pe care au avut ei să le înregistreze în frageda copilărie, au făcut sistemului lor nervos, în afară de momentana emoție derivativă, vreun bine esențial și durabil. Dacă cumva n-au avut decât decepții în această privință, atunci, cu voia publicului, îi rog aici, în fața lumii, să mă ierte; ceea ce vor și face, cred, fiindcă procedura mea solemnă nu-i poate lăsa nesimțitori. Luați seama, vă rog, aceasta nui o simplă explicație în familie, ci, după cum se va vedea îndată, un paragraf cu deosebire semnificativ în discuția unor probleme de însemnătate universală.

Cât privește nervii mei, n-am aflat nici un folos pe urma acelor fapte prompte și răsunătoare. Din contră: iritația simplă și superficială dinaintea faptului era înlocuită cu una complicată, pătrunzătoare, care mă mina îndelung. Ceea ce dovedește, probabil, că sunt un perfect degenerat; notez aceasta în interesul celor cari sunt ca mine. Foarte puțini, desigur - pentru binele patriei noastre și al omenirii întregi.

În adevăr, despre noi, europenii din sud-est, nu se poate zice că ne-am stricat nervii oprindu-ne pornirile vioaie înainte de a-și fi dat roadele palpabile de care vorbim. Terenul nostru sufletesc este tot așa de binecuvântat în acest domeniu ca și pământul nostru negru, vestit, ah! odinioară, pentru grânele sale. Sosirea în București era pe vremuri o delectare aleasă pentru contemplativii cari veneau din Apusul depărtat. După zumzetul surd și tern al gărilor occidentale, te chemau la viață dintrodată ecourile strașnice ale Gării de Nord. Dumnezeule, ce splendide mitralii de sudălmi, ce apostrofe, ce ghiontuieli și câte alte manifestări dramatice, din culoarul vagonului de dormit până la picioarele monumentului din piațeta debarcării! De sus în jos, strict ierarhic, treceau leit-motivele cu trompetică sonoritate, prin dezvoltări și agremente după temperament și clasă socială, de la clientul ursuz și autoritar, prin hamali, gardiști, birjari, până la țigănușii de pe scările din spate. Firește, culminația sonoră era la cei de jos; maximul de vitalitate trebuie să fie în rărunchii națiunii. Acolo reciprocitatea replicelor e nesecată, concertul ajunge la complexități de o neînchipuită savoare... Ce program de poem simfonic, pentru tinerii maiștri români! Dar această schiță este numai o icoană din trecut; astăzi atenția noastră este prea blazată pentru a se mai lăsa trezită de asemenea mărunțișuri delicate.

Ferească Dumnezeu, nu cred că orice emoție se descarcă, la noi, în palme și alte varietăți din sfera comunicărilor extreme, dar aproape orice emoție duce la zbierăt, și doar avem natură emoționabilă! În tot cazul, semnele temperamentului nostru sunt din cele mai favorabile.

Acest dramatism robust nu însemnează numai că suntem, din mila istoriei, rămași mai aproape de starea naturală; el corespunde și caracterului fundamental al societății noastre, care-i, de sus până jos, aristocratică. Aristocratul se distinge prin aptitudinea de a comanda; iar comanda, în plina ei înflorire, alunecă lesne spre procedările simple și liniștitoare de nervi de la care am pornit. Aici intervine totuși o deosebire de vechime: aristocratul proaspăt este pur și simplu grozav; iar la noi circulația socială a fost așa de liberă, încât lumea noastră mișună de comandanți ridicați repede din grade tare inferioare și cari, se înțelege, se manifestează cu exces. Suntem foarte individualiști, zic oamenii cu carte. În vorbirea simplă exclamăm, gândind același lucru unii de alții: ce strașnic mitocan! Iar sexul gingaș, ciripește: tout m'est du. Delicios - însă tot acolo vine.

Față de această realitate socială, mă feresc cât pot de compatrioții acei cari, deunăzi, cu prilejul unei recolte ceva mai bogate de argumente pugilatorii în viața noastră publică, se ziceau scandalizați: sunt desigur niște vajnici ipocriți, dacă nu cumva niște subversivi cari au pus gând rău energiei noastre naționale. Să luăm seama: ne găsim la o cotitură a istoriei. Această formulă, putem zice: genială, a cotidianelor noastre nu se va repeta niciodată destul. Și această cotitură memorabilă deschide tocmai o strălucită carieră bătăii. Ar fi și de mirare să nu fie așa. Războiul a sporit colosal prestigiul lovirii fizice. Este un punct câștigat: fiindcă argumentul cel mai firesc, cel care ispitește mai tare, care vine în gând mai iute oamenilor celor mulți este numai acesta. Adorabil de simplu, surd sau trosnitor, te face să-ți tresară măruntaiele de plăcere când îl aplici, de sete de a-l întoarce majorat când îl primești.

Toată creația teoretică a veacurilor, orice știință și întreaga logică sunt aberații monstruoase față cu această unică expresivitate originară. Mai întâi, gândirea este perversitate. Este un chin absurd să-ți clarifici idei, o trudă groaznică să le așezi pentru a le putea trece în mintea altuia. Este o tortură să distingi nuanțe, să observi schimbări, să fixezi fapte, să generalizezi raporturi. Pe câtă vreme să dai o singură palmă zdravănă este o desfătare superbă, minunea bruscă și divină care te liberează de încurcăturile exasperante ale reflecției. Palma rezumă stilul epocii: are concizia expresionistă și spontaneitatea bergsoniană. Este une donnee immediate, emanciparea mândră de mizeriile ridicule ale inteligenței... În Bergson și Nietzsche inteligența singură s-a declarat pernicioasă și, pocăită, s-a robit impulsivității pure. Noi, în partea locului eram de mult luminați în această privință; dar confirmarea filozofică a unei practice oarecare nu-i niciodată lipsită de eleganță. Generațiile viitoare se vor dispensa probabil de asemenea lux, care pe noi, oamenii vechi, ne atrage încă.

Singură violența realizează sinceritate absolută, fiindcă distruge radical miorlăiturile sentimentale și mofturile intelectuale din care-i țesută suprafața obișnuită a sufletelor. În această privință se stabilește chiar o proporție interesantă: superdelicații de meserie, care-și exploatează ostentativ sensibilitatea, sunt adeseori brute desăvârșite. Fenomenul este cu deosebire frecvent și ușor observabil la parveniți se înțelege; și sunt societăți întregi cu suflet de parvenit. Cunosc grațioase persoane, d'une sensibilite exquise, qui n'aiment que ce qui est fin, le fin du fin, care plesnesc și ghiontuiesc, îndată ce le vine bine, cu o ușurință și o vervă demne de cel mai nealterat rural.

Dacă semnele nu înșeală, lumea a luat, sigur și harnic, drumul mântuirii. Pe încetul - și nu prea încet - vom scăpa de povara chinuitoare a civilizației, cu înfrânările sale iritante și strâmbăturile care neapărat se nasc din atâtea opriri, abateri și subtilizări a pornirilor celor mai naturale. Nu vedeți cum însăși materialitatea civilizației, toată urzeala aceasta de fleacuri friabile provoacă setea noastră sănătoasă de a sparge? Întreg aparatul tehnic, toată această complicată canalie de sticlă fină ori groasă, de porțelan străveziu, de lame, fire și cuișoare metalice, exasperează curat numai prin dimensiile și articulațiile sale mofturoase, încurcă sfântul nostru spațiu, își bate joc de vioiciunea mândră a mișcărilor noastre naturale. Toată mecanica aceasta, care se rânjește asemenea unui dobitoc perfid, este nervilor noștri o zădărire, o ofensă în orice clipă. Ce calm și senin trebuie să fi fost Strămoșul, în peștera lui plină de poezie, de băligar și de suflu mistic, unde nu vedea decât un topor și trei cuțite de piatră! Și superficialii se miră, ori se indignează chiar, când nobilul legionar în campanie pulverizează cu nesațiu toate pernicioasele nimicuri câte nu-i încap în sac și în tureatca cizmei...

În vremurile de adevărată înțelepciune, cărturarii cuminți au priceput că tehnica este de la diavol. Adâncă pătrundere! Au trebuit multe veacuri până când tu, deliciosule Bergson, să pui capăt rătăcirii, strecurându-ne în suflet, cu finețea ta elegantisimă, acest adevăr vechi și profund: mecanica este fructul inteligenței; inteligența falsifică tot ce atinge; ea este esențial inferioară, plebee și, în fond, stupidă... Eram un intelectual de modă veche, robit prejudiciilor pozitiviste. Neuitată îmi este clipa în care am spart primul pahar, aruncându-l cu necaz în tavan; pot zice că atunci mam deșteptat de-a binelea din somnul raționalist în care zăcusem atâta vreme; atunci sugestiile subtile ale profetului intuiționist și-au dat rodul dintr-odată. Și am înțeles, prin "elan vital", adevărata constituție a sticlei, și m-am luminat de ce lecțiile domnului Poni asupra siliciului îmi păreau aride și oarecum ostile. Ca toate pretinsele științe, chimia tradițională se dovedește a fi un sistem fals, nenatural, protivnic instinctelor, singure creatoare de adevăruri superioare. Notele rele pe care le-am luat la acest obiect și la altele înrudite cu dânsul mă consacră martir al adevărului: glasul sfânt al instinctului striga în mine contra pozitivismului clasic.

Violența sistematică între oameni și violența asupra inutilităților absurde ale tehnicii: acesta va fi începutul propriu-zis al vremurilor nouă, al vieții normale și ușoare. Dar violența este numai o aripă a nobilului front; cealaltă este misticismul. Duhul blândeții în care se îmbracă acesta ne face să uităm lesne înrudirea lor profundă. Amândouă aceste metode elementare de viață se nasc din osteneala inteligenței, din resentiment împotriva greutăților complicate ale tehnicii intelectuale și manuale. Pofta irezistibilă de satisfacție simplă, imediată, ușoară, este cuibarul în care clocesc deopotrivă misticismul și violența. Sufletul primitiv se răzbună, animalul vrea să muște, să urle, să se scarpine, să moțăie și să viseze, așa cum îi cere viața profundă a măruntaielor.

Între toate greutățile neînțelese care apasă omul civilizat, cea mai nesuferită, poate, este acea științifică; nici o alta nu-l supune la o așa puternică denaturare. Să desfaci atenția cu totul de apetiturile elementare, fiziologice ori sociale, pentru ca so fixezi asupra existenței lucrurilor, independent de raporturile acestei existențe cu dorințele și nerăbdările tale, este o faptă fundamental perversă. De aceea, omenirea normală, poporul, ca și boierii, disprețuiesc, mai mult sau mai puțin politicos, aceste apucături, le tratează de curiozități și râd de dânsele. Boierii sunt ocupați să domnească, poporul râvnește să le ia locul, între aceste tabere, absorbite de funcțiuni așa de serioase și conștiente de importanța lor, stă omul teoretic, tolerat foarte de sus și protejat fără exagerare, câteodată urât, totdeauna nițel ridicul. Atitudinea teoretică este jignitoare și subversivă, fiindcă-și permite să se îndoiască și să critice, fără nici un respect de puterile societății, fără frică de efectele îndoielilor și negațiilor sale. Adevăratul tip teoretic are o rezistență intelectuală supărătoare, este dar puțin sugestibil, nu formează ușor masă și-i greu de disciplinat. Însemnați că omul normal modern, încurcat de rezultatele palpabile ale tehnicii, și-a făcut numaidecât formula de consolare: nu în capul și în laboratoriile savanților, ci în atelierul și la masa tehnicianului practic se fac invențiile utile, se creează valori serioase!

Evident: omului normal procedura științifică trebuie să-i apară ca o șicană absurdă, ca un moft pueril; concluziile ei sunt obișnuit fragmentare, complicate, fără utilitate imediat palpabilă, și mai cu seamă, neinteligibile, îl plictisesc deci mortal. Știința începe a trezi publicul atunci când promite să repare în zece zile plămânii cei mai găuriți de oftică, să dea legătură comodă cu planeta Marte și capacitate de flirt consecvent septuagenarilor, sau să învie morții cu injecții de adrenalină. Apoi, se înțelege, trage fiecare cu urechea când prin culoarele laboratoriilor miroase a rost de afaceri. Dar atenția și înțelegerea ajung la paroxism când vine vorba de comunicare directă cu răposații, de ploaie cu flori și fructe din lumea cvadridimensională, ori când spiritul actual al unui financiar se restrânge amabil și face loc, în corpul d-sale, spiritului transcendent al lui Caragiale. Ce profund idealist și dezinteresat trebuie să fie fondul naturii omenești, deoarece chiar genii eminent practice cad sub farmecul nobil al spiritismului!... Și în care parte este cursul valorilor mistice atât de ferm ca la anglo-saxoni? Unde-i centrala Burselor religioase, unde se trag atâtea candide cecuri asupra infinitului ca la dânșii? Aștept din zi în zi ca această minunată combinație de geniu practic cu geniu mistic să organizeze o Bank of religious business5, cu ghișeuri perfect amenajate, pentru Astral, Prana, Kama-Rupa, Manas, Budhi, Atma...

Să nu uităm că astăzi energia și ordinea britanică fundează o rațiune socială împreună cu Asia, cuibul neistovit al religiilor, ca și al molimilor și verminei! Acolo, în sfânta Indie, venerabila Annie Besant, în relații directe și cotidiane cu Ființa Supremă, cultivă, liberă de scrupulele nesănătoase ale inteligenței pământești, spanacul mistic, tropical, colosal, și îngrijește cu zel evlavios de circulația promptă și îmbelșugată pe piața universală a acestei minunate plante depurative, cu care se vor curăți radical spiritele de otrăvurile științei și filozofiei oficiale, cu care poate se consolează chiar corpurile de lipsa tot mai mare, pe piața materială, a comestibilelor vulgare.

Este fără îndoială o fericire sigură și absolută să frecventezi personal Cauza cauzelor, ori cel puțin să cunoști exact numărul, figura, culoarea și reședința ființelor sublime care poartă corespondența între Dumnezeu și oameni, să pătrunzi începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor prin simple permutări de litere și cifre din Biblie, să analizezi și să reconstruiești realitatea fizică, mai ales pe cea metafizică, numai cu ajutorul lui 7 și al multiplilor lui. Ce excursie delicioasă și reconfortantă prin tot domeniul experienței și dincolo de hotarele sale, numai cu câteva vorbe și cifre în minte, ori mai bine fără nimic, în stare de pură inocență intelectuală, ca un dulce îngeraș! Ce știință minunată, totdeodată profundă, ușoară, amuzantă și imediat utilă! Orbi și pervertiți acei care ne chinuiesc copiii și tineretul cu programe clasice, reale, moderne, cu licențe, doctorate, examene de stat. Învățați generațiile tinere numai multiplii lui 7 și lăsați-le să mediteze singure (ori mai bine, perechi-perechi de ambe-sexe), la sânul inspirator al naturii aparente, pentru ca să pătrunză tainele naturii ascunse, prin "intuiție" și "elan vital", spre gloria "evoluției creatoare"!...

Slavă, închinare și mulțumire veșnică războinicilor feluriți, dar legați prin firească solidaritate, bătăuși, haiduci, polițiști, mândri legionari, vouă, preoți viguroși ai violenței sfinte și eterne! Recunoștință și pomenire până în vecii vecilor lui Nietzsche, profetul sublim și convulziv, grațiosului Bergson, simplei și dulcei Annie Besant, tuturor teosofilor, antroposofilor, magilor, șamanilor și cabaliștilor, geniilor entuziaste ori subtile care ne-au dezrobit din lanțurile inteligenței hapsine, ne-au spălat sufletele de venin raționalist, ne-au aruncat în danțul superb al instinctelor și al intuiției!...

Cetitorule, te rog, dacă nu ți-ai luat încă definitiv rămas bun de la inteligență, privește și judecă o ultimă dată, după regulele ei învechite și anulate de modernismul care te ademenește cu toate formele șicului irezistibil, privește figurile care populează astăzi localurile de lux; uite-te la burdufurile de seu care chiftesc prin dancinguri, în sleeping, în restaurantele delicate, în limuzine de marcă mare, și spune-mi dacă în slabele licăriri de suflet care clipocesc sub pleoapele lor porcine nu se vede clar osteneala profundă a dobitocului de a sta, artificial, pe două picioare, și că de-abia se țin să nu se lase, natural, în patru labe! Poziția solidă și firească, baza adevăratei vieți intuitive, normale și ușoare.