Din registrul ideilor gingașe/"Sufletul slav"
Pe piața culturii curente "sufletul slav" este o floare de stil foarte comună, care începe chiar a se vesteji. Fusese, curând după începutul războiului, lansată ca trufanda de la Paris, se înțelege. De aceea și la București se zicea mai mult pe franțuzește - l'âme slave, cu intonație suavă și delicat emoționată. Deveneai interesant dacă ajungeai să-ți găsești urmând spița neamului, ceva sânge slav. Prin slav se înțelege, în uzul elegant al cuvântului, numai rus și polonez - prestigiul rușilor este pasionalitatea și misticismul, al polonezilor grația exquise. Sârbii, cehoslovacii și alții, sunt ca și cum n-ar fi; sunt istoricește destul de obscuri și mai ales fără nici un lustru aristocratic.
Puțină vreme înainte de revoluția rusă trăia și gazetărea la Petrograd un ziarist francez - nu mai știu cum îl chema - care agăța neobosit în articolele lui l'âme slave la toate colțurile - negreșit, cu epitete entuziaste: sufletul slav e candid, violent, dulce, fugos, adânc, visător, copilăros..., și mai ales: impenetrabil, dar în definitiv, fermecător peste măsură. Acest lirism cătră sufletul slav a ținut, cu remarcabilă fierbințeală, până la revoluția bolșevică. Câteva săptămâni după ce "l'âme slave" a făcut explozie de-a binelea, același gazetar francez arunca soldaților sovietici epitete de altă sonoritate: unsuroși, puturoși, păcătoși. În scurt "sufletul slav" se împuțise pentru nările gingașe ale parizianului.
În treacăt, e potrivit să amintim că Franța generoasă pusese încă alte capitaluri decât lirism trandafiriu - și mult mai grele la cântar - în afacerea cu "sufletul slav", care amenința acum să nu mai fie deloc plăcută, să-și piarză, prin urmare, orice haz poetic. Sufletul acela fermecător se arătase să aibă prea mult imprevu. Inerția admirabilă a locurilor comune a fost, se înțelege, mai tare decât surpriza dureroasă în domeniul practic, și sufletul slav a continuat să existe literar și să facă servicii de șic poetico-filosofic în conversații delicate, în discursuri și toasturi aprinse, în romane și piese de teatru. În pauze de concert, aceste două cuvinte decorative se aud încă foarte mult: muzica rusească se află în circulație atât de intensă și comună încât a ajuns marfă de admirație vulgară, fără control nici nuanță.
Mai interesantă totuși decât întrebuințarea literară a sufletului slav este, cred, decepția pe care a provocat-o în adoratorii ei comuni revoluția bolșevică. Mi se pare că dintr-o asemenea întâmplare s-ar putea înțelege cât de greșit este să taxezi în bloc "sufletul" unei nații. Popoarele sunt alcătuite din clase, și asta nu-i lucru neglijabil. Despre sufletul, mai precis, despre interesele hotărâtoare ale claselor, romanele și reportajul sentimental nu informează serios. Și nu numai de clase trebuie să țină socoteala cine vrea să cunoască o nație, ci și de situația ei în timp. Nemții au fost odată poporul "gânditorilor și al poeților", pe urmă, după nu prea multă vreme, popor strașnic de negustori, industriași, soldați. Acum ei încep să învețe politica, lucru cu totul nou pentru dânșii, și de pe acum chiar dovedesc un talent destul de frumos pentru această dramatică ocupație. Astfel, cu vremea, aspectul "sufletului" popoarelor se schimbă considerabil. Numai diletanții naivi nu știu asta; iar politicianii momentului ignorează dinadins acest adevăr, pentru ca să arunce în capul mulțimii locuri comune simpliste și sonore.
Momentul istoric trebuie avut mai cu seamă în vedere, pentru a înțelege întrucâtva caracterul unui grup uman. Și cu deosebire nu trebuie uitat că avem a face cu momente, nu cu caractere veșnice. Rusia era și este o țară social-bolnavă: contrastul între formele politice și realitatea economică și intelectuală era acolo excesiv. Schimbarea formelor politice ajunsese obsesie; rusul trebuia să fie inevitabil monoman, fanatic, desperat sau credincios de ultima naivitate.
În Berlin trăia un profesor de filosofie, Alois Riehl. Dascălul acesta e destul de puțin cunoscut afară din țara lui. Cursurile sale erau așa de greu de urmărit, încât și nemții cari se destinau filosofiei le ascultau de două sau trei ori ca să se folosească adevărat de dânsele - era un cap de o subtilitate rară, și omul avea obiceiul să vorbească oarecum ca pentru gândul lui, nicidecum ca pentru ascultătorul care trebuie inițiat. Nu știu de ce Riehl avea admiratori fervenți printre ruși. Și încă cum! Am văzut tineri ruși cari știau doar o sută de vorbe nemțești, și veneau totuși să-i asculte evlavios cursul de teoria cunoștinței. După o lecție grozavă despre logica matematică a lui Boole, am întrebat pe unul din tinerii aceia credincioși despre interesul lui atât de fierbinte pentru Riehl. Mi-a răspuns, chinuindu-se greu cu vorbele nemțești: "Riehl îți dă o concepție de viață..." Aveam desigur a face cu un om prea religios, care dintro lecție despre așa-numitul calcul logic, ținută într-o limbă lui aproape neînțeleasă, extrăgea direct - "o concepție de viață". Era aproape întocmai situația unei bătrâne țărance catolice care asculta latineasca preotului. Desigur așa puteri simple și uriașe trebuiesc, ca să se răstoarne împărățiile. Un rus foarte europenizat și cât se poate "desrusit", căruia îi arătam nedumerirea mea în privința compatrioților lui față cu filosoful cel atât de greu de înțeles, mi-a spus: Ce-ți bați d-ta capul! Rusului i-a intrat cine știe cum în minte că Riehl poate da argumente contra țarismului. Atâta-i ajunge.
Acum, care om, având cât de puțină rigoare intelectuală, va putea zice cu hotărâre că această ciudată stare religioasă a tânărului rus din anul 1900 este un caracter fix al sufletului rusesc, necum al celui slav în general? Până astăzi rușii s-au arătat să fie artiști de mâna întâi, eroi, martiri, apostoli. E serios să afirmi că n-au să fie niciodată negustori, industriași și organizatori proverbiabili?
Toată experiența istorică vorbește energic, oricui vrea și poate să înțeleagă, de maleabilitatea extremă a speciei noastre și a grupelor sale. Plicticoasă și descurăjătoare este, în fața acestei experiențe atât de luminoase, tenacitatea platitudinilor pretinse etnografice cari dospesc îndărătnic în mințile trândave, hrănite acolo de ignoranța literaților și de procedările grosolane ale agitatorilor. Pe ruși, diletantismul vulgar îi tratează când de îngeri sublimi și incomparabil interesanți, când de iremediabile brute aziatice. Psihologia popoarelor, practicată astfel, este un joc pueril, fastidios și inept; - nu totdeauna inocent, fiindcă adesea în el se ascunde lene mintală sau rea credință, ori și una și alta.
"Sufletul slav"
Pe piața culturii curente "sufletul slav" este o floare de stil foarte comună, care începe chiar a se vesteji. Fusese, curând după începutul războiului, lansată ca trufanda de la Paris, se înțelege. De aceea și la București se zicea mai mult pe franțuzește - l'âme slave, cu intonație suavă și delicat emoționată. Deveneai interesant dacă ajungeai să-ți găsești urmând spița neamului, ceva sânge slav. Prin slav se înțelege, în uzul elegant al cuvântului, numai rus și polonez - prestigiul rușilor este pasionalitatea și misticismul, al polonezilor grația exquise. Sârbii, cehoslovacii și alții, sunt ca și cum n-ar fi; sunt istoricește destul de obscuri și mai ales fără nici un lustru aristocratic.
Puțină vreme înainte de revoluția rusă trăia și gazetărea la Petrograd un ziarist francez - nu mai știu cum îl chema - care agăța neobosit în articolele lui l'âme slave la toate colțurile - negreșit, cu epitete entuziaste: sufletul slav e candid, violent, dulce, fugos, adânc, visător, copilăros..., și mai ales: impenetrabil, dar în definitiv, fermecător peste măsură. Acest lirism cătră sufletul slav a ținut, cu remarcabilă fierbințeală, până la revoluția bolșevică. Câteva săptămâni după ce "l'âme slave" a făcut explozie de-a binelea, același gazetar francez arunca soldaților sovietici epitete de altă sonoritate: unsuroși, puturoși, păcătoși. În scurt "sufletul slav" se împuțise pentru nările gingașe ale parizianului.
În treacăt, e potrivit să amintim că Franța generoasă pusese încă alte capitaluri decât lirism trandafiriu - și mult mai grele la cântar - în afacerea cu "sufletul slav", care amenința acum să nu mai fie deloc plăcută, să-și piarză, prin urmare, orice haz poetic. Sufletul acela fermecător se arătase să aibă prea mult imprevu. Inerția admirabilă a locurilor comune a fost, se înțelege, mai tare decât surpriza dureroasă în domeniul practic, și sufletul slav a continuat să existe literar și să facă servicii de șic poetico-filosofic în conversații delicate, în discursuri și toasturi aprinse, în romane și piese de teatru. În pauze de concert, aceste două cuvinte decorative se aud încă foarte mult: muzica rusească se află în circulație atât de intensă și comună încât a ajuns marfă de admirație vulgară, fără control nici nuanță.
Mai interesantă totuși decât întrebuințarea literară a sufletului slav este, cred, decepția pe care a provocat-o în adoratorii ei comuni revoluția bolșevică. Mi se pare că dintr-o asemenea întâmplare s-ar putea înțelege cât de greșit este să taxezi în bloc "sufletul" unei nații. Popoarele sunt alcătuite din clase, și asta nu-i lucru neglijabil. Despre sufletul, mai precis, despre interesele hotărâtoare ale claselor, romanele și reportajul sentimental nu informează serios. Și nu numai de clase trebuie să țină socoteala cine vrea să cunoască o nație, ci și de situația ei în timp. Nemții au fost odată poporul "gânditorilor și al poeților", pe urmă, după nu prea multă vreme, popor strașnic de negustori, industriași, soldați. Acum ei încep să învețe politica, lucru cu totul nou pentru dânșii, și de pe acum chiar dovedesc un talent destul de frumos pentru această dramatică ocupație. Astfel, cu vremea, aspectul "sufletului" popoarelor se schimbă considerabil. Numai diletanții naivi nu știu asta; iar politicianii momentului ignorează dinadins acest adevăr, pentru ca să arunce în capul mulțimii locuri comune simpliste și sonore.
Momentul istoric trebuie avut mai cu seamă în vedere, pentru a înțelege întrucâtva caracterul unui grup uman. Și cu deosebire nu trebuie uitat că avem a face cu momente, nu cu caractere veșnice. Rusia era și este o țară social-bolnavă: contrastul între formele politice și realitatea economică și intelectuală era acolo excesiv. Schimbarea formelor politice ajunsese obsesie; rusul trebuia să fie inevitabil monoman, fanatic, desperat sau credincios de ultima naivitate.
În Berlin trăia un profesor de filosofie, Alois Riehl. Dascălul acesta e destul de puțin cunoscut afară din țara lui. Cursurile sale erau așa de greu de urmărit, încât și nemții cari se destinau filosofiei le ascultau de două sau trei ori ca să se folosească adevărat de dânsele - era un cap de o subtilitate rară, și omul avea obiceiul să vorbească oarecum ca pentru gândul lui, nicidecum ca pentru ascultătorul care trebuie inițiat. Nu știu de ce Riehl avea admiratori fervenți printre ruși. Și încă cum! Am văzut tineri ruși cari știau doar o sută de vorbe nemțești, și veneau totuși să-i asculte evlavios cursul de teoria cunoștinței. După o lecție grozavă despre logica matematică a lui Boole, am întrebat pe unul din tinerii aceia credincioși despre interesul lui atât de fierbinte pentru Riehl. Mi-a răspuns, chinuindu-se greu cu vorbele nemțești: "Riehl îți dă o concepție de viață..." Aveam desigur a face cu un om prea religios, care dintro lecție despre așa-numitul calcul logic, ținută într-o limbă lui aproape neînțeleasă, extrăgea direct - "o concepție de viață". Era aproape întocmai situația unei bătrâne țărance catolice care asculta latineasca preotului. Desigur așa puteri simple și uriașe trebuiesc, ca să se răstoarne împărățiile. Un rus foarte europenizat și cât se poate "desrusit", căruia îi arătam nedumerirea mea în privința compatrioților lui față cu filosoful cel atât de greu de înțeles, mi-a spus: Ce-ți bați d-ta capul! Rusului i-a intrat cine știe cum în minte că Riehl poate da argumente contra țarismului. Atâta-i ajunge.
Acum, care om, având cât de puțină rigoare intelectuală, va putea zice cu hotărâre că această ciudată stare religioasă a tânărului rus din anul 1900 este un caracter fix al sufletului rusesc, necum al celui slav în general? Până astăzi rușii s-au arătat să fie artiști de mâna întâi, eroi, martiri, apostoli. E serios să afirmi că n-au să fie niciodată negustori, industriași și organizatori proverbiabili?
Toată experiența istorică vorbește energic, oricui vrea și poate să înțeleagă, de maleabilitatea extremă a speciei noastre și a grupelor sale. Plicticoasă și descurăjătoare este, în fața acestei experiențe atât de luminoase, tenacitatea platitudinilor pretinse etnografice cari dospesc îndărătnic în mințile trândave, hrănite acolo de ignoranța literaților și de procedările grosolane ale agitatorilor. Pe ruși, diletantismul vulgar îi tratează când de îngeri sublimi și incomparabil interesanți, când de iremediabile brute aziatice. Psihologia popoarelor, practicată astfel, este un joc pueril, fastidios și inept; - nu totdeauna inocent, fiindcă adesea în el se ascunde lene mintală sau rea credință, ori și una și alta.