Din registrul ideilor gingașe/Explicație finală

 

Războiul, reabilitând violența, a vărsat în viața europeană cantități mari de sinceritate; siluirea e doar o pornire eminent imediată și naturală în majoritatea indivizilor din specia umană. Din punct de vedere sufletesc, rezultatul autentic și direct a fost de a da pe față această pornire.

Însă criza nu a fost simplă; efectele ei trebuiau să fie variate, și uneori să se contrazică ciudat.

Nimeni, de pildă, din cei cu răspunderea supremă a trebilor publice europene nu vrea să-și atribuie gloria de a fi dorit și început războiul, ci toți vor să arate că se trudesc să asigure pacea.

Scribi, robi ai claselor conducătoare, porunciți anume să vocifereze, cu patos de cafenea, un nietzscheism de răspântie, se ciocnesc de alții tocmiți să tămâieze masele, pe cele de sus, ca și pe cele de jos, cu arome creștine anume drese pentru uzul actual. Astfel, violența sau caritatea evangelică pot fi pe rând adorate, cu mondenă grație, de aceiași oameni.

Bărbați de stat cochetează cu aspirațiile cele mai indiscrete ale feminismului, și visează totuși să reînființeze familia patriarhală, în toată rigoarea disciplinei sale antice. Iar reacționari vehemenți învârtesc, la ocazie, ochi dulci spre lucrătorii cei mai roșii.

Criza războinică a revărsat un amestec original de adevăr, de contraziceri deșănțate și grimasă.

Consecvența este o povară, pe care omul obișnuit o aruncă fără scrupul în viața de toate zilele, sau chiar în cea oficială și solemnă; și ușuratic el adoptă idei a căror origine n-o știe și al căror rost n-are timp nici putere să-l înțeleagă, ca să se apere de obiecții nu totdeauna ușor de priceput pentru mintea lui simplu practică.

Astăzi clasa burgeză întâmpină multe greutăți ideologice, și în spiritele comune se produce o aiureală din mijlocul căreia răsar atitudini autoritare fără alt fond decât o nervozitate arogantă foarte stângaci consumată. În nedumerirea aceasta ideologică, burgezia își caută uneori adăpost în filozofia unei alte clase, și se face, fără chibzuință și fără bun-gust, stegarul nobilimii de sânge, desfășurând un conservatorism inutil pompos, de simplă maimuțăreală. Dar, fără îndoială, doctrina însăși aristocratică și conservatoare nu se reduce la astfel de manopere cabotine; ea poate fi, astăzi, reprezentată serios și fundată inteligent. În România, de exemplu, oameni eminenți au dat formă strălucită, și logică și estetică, unei doctrine conservatoare potrivite țării acesteia. Totuși, societatea românească întârzie, în unele privinți, atât de surprinzător în faza imitației primitive, încât, acum proaspăt, înflorește la noi un conservatorism pur francez - sau mai preciz: burbonic - care desigur face figură pitorească, dar și foarte bizară în patria lui Carp și mai ales a lui Eminescu.

Atitudinile aristocratizante ale burgeziilor apusene sunt adeseori, ele singure, imitații puțin grațioase și de slabă valoare practică. Copiile sud-est-europene ale unor astfel de imitații vor figura, probabil, numai ca un paragraf mărunt în istoria amuzantă a vremii noastre.

Luciditatea aspră și rece este tradiție în clasa burgeză și principiu al civilizației uriașe pe care această clasă a creat-o. Primatul inteligenței formează temelia bunului-gust al burgeziei și noblețea spiritului ei specific. Oameni ca Norman Angell, Keynes și Caillaux dovedesc că această tradiție a inteligenței este vie, că luciditatea burgeză nu s-a topit toată în frigurile prin care trece astăzi lumea.

Am credința că o clasă, ca și un om, se poate adapta chiar celor mai aspre și complicate încercări, fără a se deda la tumbe și grimase. Cetitorul a văzut desigur că ținta celor cuprinse în această carte e mai ales să denunțe contraziceri și strâmbături sufletești și sociale, care vin să pocească din ce în ce mai des și mai dizgrațios fizionomia omenirii cultivate.