Din registrul ideilor gingașe/Tipul politic

 

În înțeles psihologic și social, se poate numi politică: orice sistem de fapte și intenții prin care cauți a impune - până la totală substituire, dacă se poate, - voința ta voinței altuia. Uzul comun, care ținea seama numai de intensitatea și generalitatea efectului practic, respinge înțelesul politicii la activitatea de stat și pentru stat. Dar orice minte normală poate vedea că aceleași motive și atitudini, cu aceleași metode și rezultate se constată, indiferent dacă conflictele de voință se întâmplă între mucoși din clasele primare, între mahalagioaice de temperament, între dame care patronează opere umanitare rivale, - sau: între Napoleon și Europa, ori între Mussolini și orașul Danzig.

În orice situație politică, astfel definită, metodele pentru realizarea acelei substituiri de voință despre care vorbim sunt aceleași: pumnul, completat cu diverse aparate artificioase care-i imită efectele, intensificându-le minunat; zbierătul viguros, adică forma cea mai perfectă a limbajului intuitiv, - mijloc de comunicare incontestabil superior limbajului rațional, totdeauna migălos și tardiv; în sfârșit, amenințarea și făgăduința, sublima pereche clasică de argumente sentimentale, al căror efect prompt este totdeauna asigurat, dacă sunt prezentate într-un stil absolut metaforic și hiperbolic. Toate aceste, susținute și împlinite prin eliminarea cât mai desăvârșită a motivelor și faptelor care le-ar slăbi efectul; fiindcă aceste metode trebuie să rămână product curat al silei sau al unei sugestii cât se poate mai puțin intelectuale.

Din ierarhia naturală a trebuințelor și, prin urmare, a poftelor omului, rezultă că politica, în înțelesul curent, adică activitatea de stat, coincide în bună parte cu aceea ce, în știința economică, se numește: distribuția bunurilor. În faptă dar, tipul politic este o ființă care, prin calitățile sale materiale și sociale, se afirmă cu deosebire destoinică a pune stăpânire pe bunuri produse prin activitatea specifică altor tipuri umane. Așa a fost de la origini. Numai că la început raporturile acestea erau simple și perfect transparente, iar astăzi, peste măsură complexe și greu de pătruns. În cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte să recurgem pentru a înțelege raporturile cele mai comune dintre oameni, învingătorul devine bărbat politic prin însuși faptul învingerii, iar învinsul, adversarul politic de adineaori, devine simplu bun de consumație și cade sub guvernarea celui care l-a doborât, și acesta îl administrează, din momentul ce începe să-l rupă în bucăți, până la ultima fază a digestiei. De la acest caz cu totul luminos în esențialitatea lui general umană, până la diversitatea vieții politice moderne, natura fundamentală și poziția caracteristică a tipului politic rămân aceleași: el regulează împărțirea și consumarea valorilor născute prin fapta altor tipuri psihice și sociale. Tipul politic are dar slujba cu deosebire nobilă de a pune stăpânire pe produsele, materiale ori intelectuale, ale unor activități radical deosebite de politică, pe care le putem numi în scurt activități tehnice; iar operațiile prin care se perpetuează această stăpânire se numesc, cu un termen solemn: organizație socială și de stat.

Să nu se grăbească, mă rog, cetitorul a scoate, din cele scrise până aici, concluzii ponegritoare asupra oamenilor politici. Tipul politic pur nu este ființa simplu hrăpăreață pe care prea lesne și-o închipuiește uneori prostimea necăjită.

Trepădușul electoral, reporterul ignar și neastâmpărat, șeful de cabinet servil și obraznic, ori alte asemenea încarnări de elementare apetituri, nu sunt și nu devin tipuri politice, chiar dacă ajung și rămân la nivelul ministrabilității și la un regim susținut de icre moi, șampanie, automobil și dame de nediscutată marcă. Tipul adevărat politic gustă, se înțelege, ca oricare altul, din aceste realități, care oricum nau direct a face cu viața de stat, dar fără a se putea opri la dânsele; pentru că lui îi este cu deosebire dat, nu să se bucure de anume realizări ale vieții sociale, ci să dorească cu sete nestinsă a le stăpâni pe toate. Nu obiectul stăpânit, ci stăpânirea este ținta voinței politice. Să poruncești și să fii ascultat fără împotrivire, să fii admirat și lingușit cu cea mai fanatică stupiditate, să te răzbuni așa ca să îngrozești și pe cele mai plecate dintre slugile tale, să dobori și să strivești pe acel care-ți stă împotrivă, până a-i lăsa numai putere ca să-și înghită otrava fără seamăn a înfrângerii celei de pe urmă, - din aceste voluptăți de o grozavă simplicitate se țes visele și se realizează paradisele creaturii politice.

Dar această elementară sete de stăpânire, trebuința aceasta naiv sălbatică de a supune, a smulge aprobare și admirație fără margini sunt, în grad divers, atributele cele mai comune ale animalului prin excelență social. De aceea este atât de comună evlavia pentru tipul politic și râvna către dânsul. Numai tipului politic i-au dat oamenii din toate vremile, cu toată inima, brevetul de om mare. În cultul lui suntem crescuți; lui i se închină cărticica simplistă de istorie națională din clasa primară, ca și tratatul pompos de istorie universală de unde cetățeanul matur își completează cultura generală. Câte amănunte din dezvoltarea științei și a tehnicii află școlarul în cărțile hotărâte să-i vorbească doar tocmai de specia noastră considerată în afară și mai presus de animalitate? Ce știe el despre ostenelile atât de straniu ingenioase, despre toate drăciile profunde și curioase cu care a întâmpinat omul greutățile perfide ale realității? Însă trântele gălăgioase, tragerile pe sfoară solemne, tot bagajul mahalagismului uriaș al vieții politice trebuie învățat bine pe dinafară; pentru că năzbâtiile crude, viclene ori brutale, ale creaturii politice, sunt tocmai pe potriva sufletului oricărui exemplar al speciei, pe când istețimea tehnică și teoretică este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele din aceste exemplare.

Nu toți acei care nu domnesc și nu se bat pentru domnie, și nici toți acei care produc valori materiale, științifice ori artistice, pot fi trecuți cu strictă dreptate la categoria pe care am numit-o tipul tehnic. Mulțimea mare lucrează în aceste domenii nu din necesitate interioară, ci din întâmplare și prin constrângere socială. Dimpotrivă: politica este vocația naturală a majorității umane. Din impuls imediat, aproape orice om poftește și practică cu deliciu funcțiunea de stăpân; aproape oricui îi vine numaidecât bine să recurgă la siluire; să caute lacom admirația ori teama smerită și aprobarea fără rezervă a cât mai multor din acei cu care are a face. Succesul politic este acea valoare socială pe care gloata o înțelege mai deplin, la care jinduiește mai tare. Între toate satisfacțiile direct izvorâte din viața socială, cele mai palpabile și mai comun accesibile sunt sentimentul puterii și gloria, fie ele realizate într-un fund de mahala ori pe continente întregi. Și aceste satisfacții groase sunt însăși condițiile psihologice cele mai generale ale sociabilității.

Tipul eminent politic consideră ca subalterne orice alte activități în afară de a sa proprie: celelalte sunt meserii, numai a lui singură este o demnitate. În îngâmfarea, mai mult ori mai puțin prostește purtată, a celor mai de rând părtași ai puterii publice, ca și în brutalitățile prototipice ale lui Bonaparte, care a maltratat în public pe bătrânul Lamarck până l-a făcut să plângă, iar pe istoricul Volney l-a trântit în nesimțire cu un picior în burtă, creatura politică își arată și își justifică caracteristic superioritatea specifică de care se simte plină.

În scurt, am numit tehnică orice activitate producătoare de valori materiale, ori științifice, ori artistice. Tipuri adevărat tehnice sunt, în înțeles psihologic, numai acei indivizi care, prin naturală pornire, inventează valori științifice, artistice sau industriale, și se absorb cu autentică dragoste în munca prin care se creează astfel de bunuri. Mulțimii, care prin constrângere socială și din întâmplare numai servește să multiplice prin imitație rezultatele acestei inventivități, nu i se cuvine, strict psihologic, locul pe care l-am atribuit tipurilor inventive. Această mulțime se compune din tipuri natural politice, oprite din silă socială de a-și manifesta deplin și efectiv caracterul lor adevărat. Când oameni foarte ageri au spus că lenea este patima absolută, ei s-au gândit, îmi închipuiesc, numai la activitățile acele pe care le-am pus aici în opoziție cu politica, fiindcă numai acolo masa oamenilor se arată leneșă din fire, dar nicidecum în ce privește setea de putere și procedările elementare cu care ea se satisface.

În creația științifică, artistică sau industrială nu este loc pentru minciună, nici pentru bătaie, nici pentru zbierăt: numai copiii, nebunii și sălbaticii pot recurge la atitudini și procedări politice față cu realitățile materiale ori spirituale, considerate ca obiecte de înțelegere sau ca material de creație sensibilă. Sufletul omului tehnic neapărat se organizează într-un fel cu totul deosebit de acel politic, și tinde a se opune cu atât mai exclusiv acestuia, cu cât el însuși este mai viguros diferențiat. În omul tehnic se realizează o ființă energic deosebită de animalele violente care formează masa speciei. Oricât de rari sunt indivizii care întrupează această ființă nouă, oricât de puternic apare încă animalul violent, viclean și hrăpăreț chiar în majoritatea oamenilor de tip tehnic, hotărât este că în sânul acestui tip numai se întâlnește ființa nouă, specific omenească. Politica este însăși perpetuarea barbariei originare. Stăpâni ori stăpâniți, aceleași porniri primitive inspiră voințele celor mulți. Singur tipul tehnic reprezintă emanciparea autentică de această primitivitate: el constituie excepția adevărată în nivelul comun al speciei, fiindcă singur el este o ființă nouă, care nu poate încăpea în cadrele animalității, pe când creatura politică, cu psihologia ei redusă la varietățile simplei violențe și simplei viclenii, rămâne o anexă zoologică.

*

Merimee scria, din observație proprie, astfel: Lord Palmerston are siguranța unui vechi ministru și gustul de aventuri al unui școlar. Îmi pare foarte nesocotit, încrezător în steaua lui și cu totul fără scrupule. Ar răsturna lumea ca să aibă un succes de elocvență în parlament. Are toate prejudiciile și toate ignoranțele lui John Bull, îndărătnicia și îngâmfarea acestuia. Iar despre Gladstone: îmi pare în unele privinți un om de geniu, în altele un copil. Copil, om de stat și nebun, din toate aceste este câte ceva într-însul. Deunăzi reproduceau ziarele un portret al lui Lloyd George, schițat de nu știu care ziarist sau politician englez; acest autor se arăta cu deosebire impresionat de ușurința cu care premierul Angliei apucă, aruncă și întoarce ideile, de vioiciunea cu care își afirmă și își anulează atitudinile.

Am dat cele două constatări dintâi, pentru că sunt făcute de unul dintre cei mai ageri și mai lucizi europeni ai vremurilor noastre; și le-am dat pe toate trei, fiindcă se referă la oameni politici ai unei nații care nu se semnalează prin excese de vioiciune de nici un fel. Altminteri se poate înțelege și fără nici un exemplu, că mobilitatea infantilă, latentă ori manifestă, trebuie să fie caracterul natural al creaturii politice. Voința în plină libertate n-are nevoie să fie decât mehenghie; încolo ea se dispensează, natural și avantajos, de orice rigoare, consecvență și răspundere specific intelectuală.

Prințul Ludwig Windischgraetz, bărbat politic și fost ministru al Ungariei, istorisește următoarea teatrală întâmplare de o stranie frumusețe. Într-un salon închis al unui mare hotel din Budapesta, Tisza avea să prânzească cu câțiva prieteni politici. Când am sosit, spune Windischgraetz, l-am găsit pe Tisza dezbrăcat de surtuc, jucând singur, cu ochii la lăutari, fără să ia seama la prietenii care mâncau și vorbeau întrun colț al sălii. Juca fără să scoată o vorbă; numai din ochii lui mari făcea semn vioristului, când trebuia să schimbe cântecul. Patru ceasuri întregi a jucat singur, omul acesta de peste cincizeci de ani, cărunt, președinte de consiliu. Își juca triumfurile și planurile lui politice. Mulți vor zice că exemplul acesta păcătuiește prin perfecție: este răsăritean-meridional și maghiar. Desigur, în epidemia naționalistă care zgâlțâie Europa de câteva decenii, maghiarii s-au arătat să fie "cazul frumos" prin excelență. Dar eu cred că orice tip politic, independent de latitudine și descendență, își gustă triumfurile obținute sau plănuite tot așa de elementar ca și Tisza; numai că nu toți jubilează atât de vizibil. Pe cei mai mulți îi supune și deformează o estetică socială de proveniență nepolitică, o disciplină născută din uzurpările intelectului asupra voinței genuine. În ascuns, tot politicianul își are clipele lui de ceardaș. Căci n-are, în fond, altă voință și alte voluptăți decât acele ale primitivului care țopăie în jurul ospățului asigurat sau al dușmanului prins, ceea ce adeseori e totuna. Efectele activităților nepolitice au prefăcut creatura politică, așa că în locul gambadelor autentice, ea ne oferă mutre grave, în care, pentru cei neatenți ori altfel slabi de duh, își deghizează tumbele maimuța stilizată printr-o mimică solemnă.

Creatura politică are vocația și slujba de a rezuma simplicitatea și violența sufletului maselor; fizionomia ei caracteristică se va alcătui necesar din îndărătnicii și capricii, ca la copii și la primitivi. Concentrată excesiv în actualitate, voința politică este, în fond, neaccesibilă judecății consecvente; fiindcă grupul politic și creatura lui n-au memorie exactă, nici răspundere, și toată structura vieții politice este astfel, încât individul politic este dispensat și apărat de răspundere și memorie. La întâmplări de ordin intelectual, creaturile politice răspund prin solidarizarea pumnilor propriu-ziși sau deghizați.

Cine n-are cumpăt și răbdare va declara exagerate cele scrise de mine până aici. Cu desăvârșire frivolă va fi o asemenea judecată. Referatul meu despre tipul politic este exact, dar ideal și schematic. În practică, activitatea acestui tip se lovește de greutăți complexe care-i alterează efectele, fără a-i putea schimba, se înțelege, natura intimă care coincide doar tocmai cu fondul elementar al animalului uman. Adversarul statornic și cel mai vătămător al vieții politice este omul tehnic. Prin fapta acestuia s-au întâmplat cele mai adânci transformări în ființa speciei: animalul s-a pervertit și s-a prefăcut în om. Fiindcă prin tehnică s-a născut în ființa noastră un interes deosebit pentru viață, și pământul transformat de inventivitatea tehnică am început să-l iubim cu o dragoste rafinată care ne-a săltat peste granițele animalității. Îmbogățirea uriașă a realității prin tehnică a creat ocupații care trezesc și absorb energiile bune și a format caractere nouă, opuse acelora de care are cu deosebire nevoie politica. Mulțimea și diversitatea valorilor tehnice au dat ființă unui organism complicat de cooperație, și atunci însăși creatura simplu politică a fost silită să se transforme într-o creatură administratoare. Și aceasta a fost schimbarea cea dintâi și cea mai directă pe care a suferit-o tipul politic, prin puterea discretă dar tenace a tipului tehnic. Dar natura politică caută negreșit să dea activității administratoare o dezvoltare excesivă și parazitară, potrivit apetitelor sale elementare de putere, de glorie și universală acaparare. Iar viața tehnică se trudește să anuleze încălcările absurde ale administratorului, care instinctiv se poartă astfel, ca și cum administrarea, iar nu producerea și utilizarea propriu-zisă a valorilor ar fi scopul absolut al colaborării sociale.

În acest conflict permanent, succesele groase sunt desigur tot ale creaturii politice. Tehnica însăși, dând naștere organismului administrator și întemeind supunerea, răbdarea și spiritul de toleranță, a pregătit un suculent bulion de cultură, în care tipul politic dospește avantajos. Supunerea cronică oferă astfel de-a gata apetitelor politice hrana la care ele jinduiesc continuu. În societatea îmbogățită și disciplinată prin tehnică, puterea se obține fără vitejie; s-au cultivat dar inevitabil vicleșugurile, lașitățile arogante ori târâtoare, și toate păcatele mici și urâte în care se încheagă energiile inferioare și echivoce. Mecanismul acesta minunat al supunerii și îngăduielii, care face posibil statul, permite tipului politic, stăpân pe dânsul, să facă nerozii într-o măsură care în nici un domeniu specific omenesc n-ar putea fi atinsă. Fiindcă acel mecanism, prin structura și întinderea lui, are o miraculoasă capacitate de a neutraliza prostiile individuale. Dar să-și închipuie cineva ce s-ar întâmpla cu un matematic, un muzicant ori un inginer care ar comite neghiobii echivalente cu cele pe care le seamănă un bărbat politic cu deplină seninătate în activitatea sa de stat, și va evalua ușor cu ce marafeturi primitive se poate mulțumi, poate ființa și prospera activitatea politică.

De opt ani înflorește peste tot pământul politica. State se distrug și se fabrică, partide și programe se înmulțesc pe măsura microorganismelor, presa se îneacă în obezitate și huzur -: în lumina acestor fenomene, ochii cei mai stupizi pot vedea conflictul radical dintre tehnică și politică. Una nu poate prospera prea mult, fără ca cealaltă să nu înceapă a se prăpădi. Înflorirea politică este de-a dreptul orbitoare în pământul fostei împărății rusești: consilii, întruniri, decrete, manifeste, broșură de propagandă, teatru de propagandă, tren de propagandă -; raiul creaturii politice. Dar atât. Pentru alte lucruri care nu se pot realiza prin decrete, broșuri și vagon retoric, nu mai e vreme nici putere. Bairamul cel mare al politicii acolo este, dar mai fiecare țară europeană își are micul său chef.

Revoluție nu se poate face fără mizeria maselor, și masele noastre nu sunt mizere, - spune Bebel către un tovarăș rus, care-l întreba nerăbdător de ce nu pornește mai curând răsturnarea generală. Într-adevăr, trebuie mizerie pentru ca politica să-și dea floarea supremă: criza convulzivă, revoluția. Dar mizeria tot numai politica o poate produce, pentru că creatura politică nu poate să-și înghită prea lungă vreme natura intimă: violența; și nu poate dura fără trântă și scandal grosolan. Numai așa ea se poate simți cu adevărat pe sine, își poate da sieși deplină justificare - și astfel ea a născut războiul și mizeria, semnele cele mari de exuberanță politică.

Macchiavel, în consecvența lui unică, era de părere că ar trebui, din zece în zece ani, să vie catastrofe purificatoare, care să întoarcă statele la stări primitive; fiindcă aceste stări, după ideea lui Macchiavel, sunt adevărat sănătoase și robuste, iar artele păcii strică pe oameni. Oamenii politici n-au astăzi consecvența florentinului. Cu groază și înverșunare se apără acum toți de răspunderea războiului. Ca și cum faptul de a fi pornit o așa grandioasă operație purificatoare nu ar fi o glorie fără pereche; iar revoluționarii ruși se declară inocenți de întâmplările materiale ale patriei lor, ca și cum un ideal social n-ar justifica îndeajuns orișice. Evident, politica pură se strică, deoarece ea își neagă esența proprie și urmările ei cele mai specifice.

Realizările tehnice au fost totdeauna un minimum hotărât de exuberanțele continue ale zburdălniciei politice. Civilizația - cum se numesc în total valorile tehnice - s-a produs pe apucate, s-a strecurat cum a putut prin vălmășagul beției politice.

Este de înțeles că oamenii propriu-ziși, adică ființele umane de tip tehnic, să fi simțit încă demult rostul creaturii politice. S-au pornit copacii, zice Scriptura, să-și caute împărat; măslinul, smochinul și vița n-au vrut să se facă împărați, fiindcă avea fiecare destul de lucru cu roadele lor frumoase și bune, dar spinul s-a învoit numaidecât să fie mai mare peste toată pădurea. Ca o concluzie optimistă a acestei vechi înțelepciuni destul de amare, vin vorbele lui Fichte care, într-o vreme mult asemănătoare cu a noastră, visa astfel despre sfârșitul vieții politice: scopul propriu al statului este să se facă pe el însuși de prisos. Se vede ușor că această formulă nu poate avea înțeles decât din punctul de vedere al omului tehnic; singură existența tehnicii a făcut posibilă o asemenea critică a statului și deci a naturii politice; pentru că numai prin efectele directe și indirecte ale vieții tehnice, politica s-a alterat într-atât, ca, în teorie măcar, ea să poată fi subjugată tehnicii și calificată după normele acesteia.

Dar tocmai de aceea toată lumea n-are cădere să invectiveze politica și să se plângă de dânsa. Și dacă totuși face aceasta, atunci toată lumea adaugă numai o ipocrizie grosolană la plămădeala insipidă de locuri comune pe care ea o ia și o dă drept gândire. Căci toată lumea este aceea care dă naștere și creștere politicii. S-ar putea să nu semene plodul cu zămislitorul?