Din tainele Lunii

Din tainele Lunii de Dimitrie Anghel

Vezi tu, povestea Enric, pe o noapte ca asta a murit tata…

Era lumină afară ca ziua, contururile se deslușiau uimitor de limpede și casa noastră albă părea ca de marmură făcută.

Nici un pic de vânt nu bătea și toate cele aveau o încremenire stranie de decor zugrăvit, care dela o vreme te făcea să clipești din ochi fără să vrei, ca să te asiguri de realitatea lui. Lin liliac mișca din când în când o umbră viorie care apărea și dispărea pe pereții casei. Apoi o privighetoare cântă, voind parcă anume să arate cât de nețărmurită era tăcerea ce stăpânia.

Din cuibul roș al bujorilor ce păreau niște potire de sânge, câțiva fluturi se ridicară buimaci de somn, ca înșelați de un zor de ziuă. Privighetoarea își fărâmă trilurile și muțenia în urma lor se întinse mai ciudata, mai ireală și mai nemărginită.

Lumina rece a lunii, cercetătoare și curioasă, pătrundea pretutindeni și în discul ei alb, ca alipit de ochiul unui geam, semuirea de om ce privește totdeauna părea că pândește pe cineva nevăzut.

Albă și rece, pretutindeni lumina ei creștea, părăsia hotarul de umbră pe care îl ajunsese și apoi sporită ca de o nouă putere, ca de o altă năvală de valuri ce-o împingea din urmă, ajungea din nou hotarul atins cu o secundă mai înainte și ca valurile nevăzute care împinse de fluxul mării înfloresc o dantelă albă de spumă, înfloria și ea o horbotă argintie și se retrăgea din nou ca să revie iarăși.

Urechia nu prindea nici un susur din năvala aceasta mută de valuri de lumină, ce înaintau ca mergând, conștiente de hotarul ce aveau să-l atingă, luna își adumbria sunetele și cu toate aceste lumina asta rece trebuia să cânte, împingând înaintea ei noaptea ce se statornicise printre flori ce se aciuiase printre firele de iarbă, ce dormita printre grăunțele de nisip așternute pe alei…

În iatacul lui, tata, străin de cele ce se petreceau afară, ceti până târziu și apoi stinse lampa.

Prichiciul ferestrei singur rămase luminat de o dungă argintie în minutul acela. In odae, din preajma punctului de foc ce se stinsese, noaptea crescu cuprinzând varul.

Cât timp putuse să treacă din clipa aceea și până ce am văzut umbra lui uriașă umblând după el pe zidul alb de lună, nu-mi pot da seamă.

E sigur însă că ațipisem și eu și că noaptea făcuse o bucată de drum. Să fi fost spre miezul nopții, sau mai târziu, nu știu. Ceea ce mi-aduc aminte, e că era de nerecunoscut. In lunga lui cămașă de țară, cu mânicile largi și învoalte, cu părul vulvoiu, așa îl revăd plecându-se pe marginea ferestrei.

Lumina lunii care trecuse acuma de prichiciul unde strălucia în minutul când tata stinsese lampa îi se așeză ca o mască de argint pe față și el, ca atins de lumina ei înghețată, se dete un pas înapoi, înfiorat, frângându-și în două umbra pe zid.

Și atunci, în mijlocul tăcerii aceleia albe și nețărmurite un urlet îngrozitor urcă.

Era o plângere lungă care trezia ecourile mute, un glas sinistru ca un bocet care alerga înaintea luminelor, un lătrat întretăiat de suspine care urca sub curba uriașă a cerului.

Cu capul dat pe spate, cu ochii sticloși ațintiți spre luna din discul căreia, ca alipit de ochiul unui geam, semuirea aceia de om, albă de nesomn, privește totdeauna, Tălpuș așezat pe picioarele de dinapoi, cu botul întins și rânjit, lătra ca și cum ar fi văzut pe cineva ascuns.

Era cineva în cuprinsul acela alb, de bună seamă, o ființă fără trup ce plutia în aer, un suflet poate ce locuise odată locurile acestea și se oprise uimit și privia acum la casa noastră liniștită. Era o existență întreruptă de moarte, cine știe, care clădise o casă pe pământ ca să se bucure, sădise pomi ca să-și adumbrească visarea, împrăștiase culori prin straturi ca să înveselească urîtul timpului și care revenia să vadă ce clădise, cât de mari îi crescuseră pomii, ce deveniseră florile care îi erau drage.

Afară era aceiași neclintire, numai se făcuse parcă și mai lumină. Valurile mute ale lunii, pe care nu le aude nimeni ce cântă, cuceriseră tot cuprinsul. Roua nopții căzuse și ea și firele de iarbă iradiau de străluciri. Bujorii singuri, atingându-și frunțile, se cumpăniau pe Iugere voind parcă să-și verse sângele din potire. Și în neclintirea asta tata ridicând o mână palidă în lumină, precum și o mână de umbră pe zid, amenință spre câine. Glasul lui schimbat, răsună apoi strigând:

„Tălpuș!… Tălpu-u-uși!…”

Câinele însă, ca și când ar fi fost din piatră făcut și nu ar fi auzit pe nimeni, urla înainte privind cu ochii lui sticloși văzduhul.

Și din senin, deodată, ca voind să alunge urletul acela de cobe, o undă de vânt trecu mișcând ramurile, erburile și florile. Un miros puternic de verbină se trezi, se înălță în aer, se împrăștia pretutindeni și apoi suflul acela nevăzut ce se ridicase și trezise mirosul, descrescù, slăbi și conteni din nou, de ai fi spus că un duh a trecut, a vrut să spue ceva ce nu e îngăduit, să destăinuiască o taină, a mișcat somnul lucrurilor și a pierit.

Deschizând mare ușa dela tindă, tata ieși în cerdac.

Lumina, ca și cum cineva ar fi intrat cu o lampă în casă, dădù năvală, aprinzând fulgere pe o panoplie cu arme. Un ceas bătu, tânguitor și el, tărăgănat și slab, dar câte bătù nu știu. Câinele însă își urmă lătratul și în cerdac am văzut atunci pe tata aruncând furios cu niște oale de flori ce stau orânduite pe marginea scărilor. Punctele albastre și roșii, viorii și galbene, cu cari erau deprinși ochii mei să le vadă la locul lor, amestecându-se între ele când bătea vântul, dispărură unul după altul.

Argintiu se întregi aerul în locul lor și pe marginea scărilor văzduhul singur își întinse culoarea. Și câinele își urmă lătratul…

Prelung, dureros și îngemănat parcă, urcă glasul, de-ai fi spus acum că sunt doi câini cari urlă. Erau două glasuri ce plângeau în glasul acela, de-ai fi spus că unul chiamă și celălalt răspunde, că sunt două voinți cari caută să se potolească și să se învingă, două ecouri diferite trezite de acelaș glas, dar cari luau drumuri osebite. Ca două sticle lucitoare erau ochii lui și pe pământ nu era nimeni totuși, nici în casă nimeni afară de noi, nici în văzduh alt cineva nu se vedea trecând…

Și cuprins ca de un fel de desnădejde că nu mai putea să amuțească urletul acela de cobe care își plângea durerea în două glasuri, înaintând ca un halucinat, cu lumina albă a lunii pe umeri și pe față, tata, trecând din nou pragul, merse drept spre panoplie unde fulgerau armele, luă un revolver, și eșind în cerdac, începu să tragă în câine.

Sgomotos detunăturile răsunară una după alta, dar Tălpuș ca și cum ar fi fost din umbră făcut, ca și umbra lui, și nu ar fi avut trup ca și ființa ce-i stătea la picioare, își întoarse capul, privi lung și duios în ochii celui ce trăgea într’însul și urmă să urle.

Cinci descărcături răsunară și când cuprins ca de un fel de nebunie tata, pășind pe albul lunii, coborî scările târînd după sine umbra lui nemăsurată, și trase din nou; glonțul lovind într’o piatră, sau întors de o putere nevăzută, îi lovi în tâmplă și îl întinse la pământ.

Și atunci, în lumina aceea mare și albă în care câinele urina să urle, copacii și florile iarăși se plecară și acelaș suflu, se ridică, ondulă pe fata erbii, mișcă încă odată potirele de sânge ale bujorilor și dispăru ca un duh.