Din trecutul nostru/În Moldova, Alexandru cel Bun

 

Bogdan-Vodă, sub sceptrul căruia erau acum uniți toți micii cneji ai Moldovei, moare către sfârșitul anului 1365 și e înmormântat în biserica de la Rădăuți, zidită de el. Lațcu, fiul și urmașul lui, e un suflet slab, nepregătit pentru greutățile domniei. Oastea e împuținată și ostenită de-atâtea lupte. Țara, de-abia înjghebată, e șubredă încă în alcătuirile ei din lăuntru, și din afară n-are nici un sprijin de nicăieri. Iar ungurii mereu îi calcă hotarele, asmuțiți de Papa de la Roma. Ca să mai adoarmă dușmănia asta veche, Lațcu se lasă ademenit de sfaturile călugărilor latini, ce furnicau prin târgurile Moldovei, și trece la închinarea bisericii din Apus. Papa-i trimite binecuvântarea lui. Un episcopat catolic se înființează în târgul Siret, unde cel dintâi episcop e un polon, Andrei din Cracovia. Contenesc luptele la hotar. Oamenii își lucrează ogoarele în pace. Dar la domnul lepădat de lege poporul și fruntașii țării se uită ca la un străin. Lațcu moarte în 1373. De la el nu rămân feciori, ci numai o fiică, Anastasia, pe care-o ia în căsătorie olteanul Roman, lăstar din ramura Mușatinilor, înrudită cu Basarabii.

Istoria Moldovei se întunecă pentru treizeci de ani. Din șirul voievozilor ce se perindează pe tonul lui Bogdan, până la Alexandru cel Bun, nici o figură luminoasă nu mai răsare. După Lațcu, domnește aproape un an Costea Mușat, tatăl lui Roman. Cearcă să ocrotească legea catolică: fruntașii țării îl răstoarnă și cheamă la domnie pe litvanul Iurg Coriatovici, care, pentru împăcarea drept-credincioșilor moldoveni, înființează un episcopat ortodox sub ascultarea Patriarhiei de la Ohrida. Dar nici ei nu domnește mai mult de un an. Boierii îl răstoarnă și așează domn în locul lui pe Petru, fiul lui Costea Mușat. El strămută scaunul Moldovei la Suceava. Fiind cumnat cu Vladislav, regele polonilor, Petru își pune coroana și țara sub ocrotirea acestor vecini tari pe vremurile acelea, și domnește-n pace șaisprezece ani. În anul 1391 moare.

Roman, fratele și urmașul lui, întemeietorul orașului Roman, stă numai trei ani la cârma țării. Polonii se amestecă din ce în ce mai mult în gospodăria Moldovei, și vrajbă semănată de ei în jurul tronului de la Suceava prinde-a rodi. Orbiți de patima domniei, încep să se ridice frații împotriva fraților și fiii împotriva părinților. — Zile negre și istovitoare pentru biata țară! Ca umbrele-au lunecat domnii aceia peste viața neamului nostru, și nici o amintire înălțătoare nu ne-au lăsat din trecerea lor. Polonii ajută pe Ștefan I, fratele lui Roman, să-i ia domnia, și tot ei, mai târziu, ațâță vrăjmășie și lupte sângeroase, pentru coroană, între feciorii lui. La 1399 iar vine Roman, și iar îl surpă leșii. Pe Juga, fiul și urmașul lui, îl răstoarnă Mircea, marele Voievod al Munteniei, cu sprijinul căruia se așează în scaunul de la Suceava, pentru un lung și fericit șir de ani, Alexandru Vodă — cel mai vrednic și mai cuminte dintre feciorii lui Roman. Nesfârșitele frământări din lăuntru și desele schimbări de domn sleiseră puterile Moldovei. Ungurii și polonii se uitau la țara asta frumoasă și fără noroc, și așteptau cu bucurie ceasul în care să și-o împartă-ntre ei ca pe o pradă. Noul gospodar înțelege primejdia, și caută a se pune bine cu polonii pe care-i ajută de trei ori cu oaste, în luptele lor contra cavalerilor teutoni din Prusia (1410, 1414 și 1422).

„Alexandru-Vodă, zice-n graiul lui bătrânesc unul din vechii noștri cărturari — făcut-au prieteșug mare cu leșii și legătură tare, ca hie la ce treabă, unul pre altul să agiutorească; nici sminteală n-au fost, că întâi au poftit craiul pre Alexandru-Vodă ca să-i trimită ajutor împotriva crijacilor la pruși. Nici l-au amăgit cu prieteșugul, că au trimis ajutor călăreți moldoveni, care au făcut mare izbândă; că bătându-se cu crijacii, întâi s-au făcut a fugi, de i-au înșirat, gonindu-i spre pădure, și îndată pedestrindu-se, le-au săgetat caii sub nemți, de le-au căutat a dare dos; și aceiași ai noștri s-au încălărat, și mare moarte au făcut într-înșii...”

În legăturile lui cu polonii, în jurământul de credință pe care-l face înaintea regelui, Alexandru-Vodă aduce prietenia statornică a unui domn cinstit, cugetul drept, inima deschisă și brațul viteaz al unui bun tovarăș de luptă. El nu e supusul smerit care cerșește îndurarea și ocrotirea stăpânului, ci domnul vrednic și prevăzător, gata să ajute oricând, cu oastea. Cu sfatul și cu banii lui pe regele vecin și prieten.

Vremurile sunt neașezate, și banul e scump. Regi mândri și puternici se văd nevoiți să-și pună coroana amanet . Craiul Vladislav, împrumutându-se de la Alexadnru-Vodă c-o mie de ruble de argint, îi zălogește Pocuția, unul din cele mai frumoase ținuturi ale Poloniei.

Moldova nu e nici ea mai bogată, dar nu dorește nimărui nimic, și nici cheltuieli prea mari n-o împovărează. Plugarii muncesc mult și se mulțumesc cu puțin pentru nevoile lor. Ei își dau bucuros banul pentru trebuințele domniei, pentru încăputarea oștirii și mai ales pentru înzestrarea țării cu locașuri sfinte. Pe văile apelor mari și în adăposturile munților, biserici și mânăstiri de piatră își înalță din desimea codrilor turlele strălucitoare vestind Cavalerii teutoni. În războiul lor cu polonii erau ajutați de unguri. Marea luptă în care-au făcut minuni de vitejie arcașii lui Alexandru cel Bun, sub comanda spătarului Coman, s-a dat pe pământul Prusiei, în preajma cetății Marienburg, în anul 1422. La 1339 Regele Angliei Eduard al III-lea își amanetează la niște negustori coroana de aur. La 1441 Sigismund, regele Germaniei, își pune amanet la Ulrich Ortileb coroana regală pentru suma de 1500 de galbeni. pacea și lumina vieții noi celor ce vreme de veacuri au stat în grijuri și-n întuneric, călugări învățați, veniți din țara Basarabilor, întemeiaseră mai de mult mânăstirea Neamțului. Sub AlexandruVodă se înalță mânăstirile Bistrița, Pobrata și Moldovița, s-așează treptele bisericești: un mitropolit la Suceava, un episcop la Roman și altul la Rădăuți, se statornicește rostul și rânduiala boierilor în sfatul domnesc și-n trebile țării:

Logofătul e slujbașul cel mai de credință al tronului, el poartă pecetea domnească, el întocmește hrisoavele de judecăți și ocine, și sub privegherea și ascultarea lui sunt toți ispravnicii de la curtea domnului.

Vornicul e judecătorul tuturor pricinilor din țară. Hatmanul e paznicul Sucevei și povățuitor a toată oștirea. Postelnicul este tălmaciul curții, primitorul solilor și sfetnicul cel mai de aproape al domnului în trebile din afară ale țării.

Vistiernicul poartă grijă și dă seamă domnului de toate veniturile și cheltuielile țării.

Paharnicul și stolnicul îngrijesc de băutură și de bucate la masa domnească.

Clucerul poartă cheile cămărilor și pivnițelor domnești. Jitnicerul are-n seamă hambarele cu grâu. Slugerul ­ tainul slugilor. Comisul ­ grajdurile domnești. Șătrarul ­ corturile oștirii. Armașul ­ paza temnițelor, și Aga ­ straja și liniștea orașului. Și alte bune întocmiri se așează pe la județe și pe la mărgini pentru cârmuirea și paza țării. Pârcălabul de Hotin are-n grija lui hotarul dinspre țara Leșască și Căzăcească; vameși sunt puși pe la schelele țării și ispravnici pe la ținuturi.

În toată vremea asta de muncă neadormită pentru întemeierea gospodăriei și orânduiala dinlăuntru a Moldovei, înțeleptul voievod nu pierde o clipă din vedere primejdiile ce se urzesc în afară. Cugetă că țara-i slabă, iar greutățile ce-i stau în cale sunt multe și mari, și de aceea caută sprijinul și ocrotirea pe care armele nu i le pot încă da în păstrarea legăturilor de prietenie cu leșii. El știe ce vifor se ridică de la răsărit împotriva creștinătății. Știe și de învoiala pe care-n primăvara anului 1412 au încheiat-o la Lublau Sigismund, regele Ungariei, cu Vladislav, craiul Poloniei — de înțelegerea lor de a-și împărți Moldova pe din două, dacă domnul ei nu ar veni cu toată oastea în ajutorul ungurilor, când ar fi vorba de un război cu turcii. Toate le știe și le cumpănește și prin toate se strecoară, biruind pe cei vicleni și răi, cu cinstea, cu blândețea și cu bunătatea lui. Știe bine ce fel de prieten îi este Vladislav; cu toate astea, de câte ori îi cere, îl ajută cu oaste împotriva cavalerilor teutoni; iar când turcii calcă hotarul Moldovei, la 1420, și Alexandru-Vodă mână trei stafele după ajutor la craiul leșilor, acesta nu-și clintește un ostaș pentru apărarea celui mai cinstit și mai credincios prieten. -Poate că tocmai amintirea aceasta amară va fi tulburat mai târziu sufletul drept al bătrânului voievod și-l va fi ademenit să-și întoarcă oastea alături cu Svidrigel, ducele Litvaniei, împotriva aceluia, căruia treizeci de ani i-a păstrat cea mai curată credință. Și-a plătit scump acum pasul acesta nenorocit, — scump, și pentru că și-a văzut oastea sfărâmată, și pentru că și-a călcat cuvântul, și pentru că era într-o vârstă, când nu mai avea timp să îndrepte o asemenea greșeală. Cu durerea asta pe suflet a închis ochii, în anul 1433, adevăratul întemeietor al Moldovei, aceluia căruia poporul pentru înțelepciunea și blândețea lui, cu drept cuvânt i-a zis: Alexandru cel Bun. Oasele lui se odihnesc la mănăstirea Bistrița din județul Neamțului.