Din trecutul nostru/Urmașii lui Alexandru cel Bun

 

Viața Moldovei se întunecă iar pentru un sfert de veac. Figurile domnilor de abia se întrezăresc. Feciori legiuiți și feciori din flori ai slăvitului gospodar tinzând mâini lacome spre mândra moștenire părintească se-ndeasă, se-mbrâncesc, se sfâșie fiecare cu boierii lui, fiecare cu proptelele lui, și, după cum bate vântul dinspre Țara Leșească sau dinspre cea Ungurească, ei vin, se duc, vin iarăși, zbuciumându-se și găsindu-și pieirea în jurul coroanei, ca fluturii în para lumânării. Nici o rânduială nu se mai păzește în urmarea domnilor. Ilie este feciorul cel mai mare al lui Alexandru cel Bun, fecior legiuit, și rudă după nevastă cu regele Poloniei căruia-și închină sabia și sceptrul, și cu toate astea nici un an nu poate sta la domnie. Către sfârșitul anului 1433 îl alungă și-i ia locul frate-său Ștefan, sprijinit de Vlad Dracul, domnul Munteniei. După doi ani vine el cu oastea de la poloni, dar în toate luptele pe care le dă e biruit și când amândoi se îngrozesc de atâta măcel, își întind mâinile spre împăcare peste bucățile însângerate ale sărmanei Moldove, pe care și-o împart ca pe-o moșie a lor. „După aceea, scrie vornicul Grigore Ureche, s-au împăcat Iliaș-Vodă cu frate-său Ștefan și s-au împărțit cu țara. Cetatea Albă și Chilia și toată Țara de Jos s-au venit lui Ștefan- Vodă, iară lui Iliaș-Vodă Suceava și Hotinul cu Țara de Sus, zicând că după aceea au fost legătură cu craiul leșesc și mai mare, și daruri în toți anii i-au fost trimițând Iliaș”.

Iar darurile acelea, și toată risipa aceea de bani și de sânge, ca și toate păcatele boierilor și domnilor de-atunci, de-atunci și din alte vremi, le plătește tot mulțimea aceea tăcută și supusă a muncii fără de răsplată și fără de sfârșit, tot țăranul acela harnic și răbdător care, și atunci și-ntotdeauna a știut păstra întreagă, sub paza jertfelor lui, făptura cea de-atâtea ori primejduită a neamului nostru.

Și nouă ani stăpânesc Moldova acești doi frați — „doi domni în țară săracă”. În toamna anului 1444, pierind Vladislav , craiul Poloniei și al Ungariei, în marea bătălie de la Varna, rămâne Ilie-Vodă fără ocrotire. Poftit de fratele său în Vaslui, la o petrecere domnească, se duce bucuros, dar abia pășește pragul casei unde-l aducea dorul de frate, că patru gealați se repăd și, punându-i un căluș în gură, îi târăsc în fund la vatra cu jăratec, unde îl țin întins cu fața în sus și-i ard ochii cu fierul roșit în foc.

Orbii nu pot domni. Rămâne Ștefan singur stăpân, având pe lângă el un alt frate, Petru, care luase parte la orbirea lui Ilie, și care se mulțumește deocamdată, firimiturile ce se scutură de pe masa domniei. Dar peste trei ani, în ziua de 13 iulie, vine Roman fiul lui Ilie, cu oastea de la Cazimir noul crai al Poloniei și, lovind țara pe neașteptate, prinde pe Ștefan și-i taie capul. Tânărul Petru fuge în Ungaria, unde Ioan Corvin e mare și tare, se însoară cu sora acestuia care îmbătrânește așteptând un mire, și, cu sprijinul puternicului cumnat, ia sceptrul Moldovei. În ziua de 2 iulie 1448 Roman moare otrăvit în drumul spre Polonia. Mamei lui, pribegei Maria, îi mai rămâne un fiu, Alexandru, un biet copilaș de zece ani, care se uită cu ochi mari, speriați la mă-sa de câte se aude spunând aceleași și tot aceleași vorbe: „Pe tată-său l-au orbit, pe fratesău l-au otrăvit, iar noi umblăm fugari... tu trebuie să fii într-o zi domn și să ne răzbuni pe toți”.

Dar craiul Poloniei, nepotul ei de soră, se urnește cam anevoie, și tot ar ajuta-o el, dacă nu l-ar chema aiurea griji mai mari, și dacă n-ar ști că la spatele lui Petru, stă Huniade. Împrejurările însă par mai zorite decât oamenii. Neliniștitul domn al Moldovei, spre a se cumpăni pe tronul ce se clatină sub el, întinde c-o mână cetatea Chiliei lui Huniade, cu alta jurământul de credință lui Cazimir, și, făcându-și socoteală că-i adoarme pe amândoi, uită că mai e o putere pe care n-o înșeală nimeni: Moartea neașteptată a lui Petru deschide micului Alexăndrel porțile Moldovei. Între acești doi însă cic-ar fi mai stat vreo două luni, un domn de pripas, poreclit Ciubăr-Vodă, despre care închipuirea ce poznașă spune c-ar fi murit mâncat de șoareci.

Deci în primăvara anului 1449 Maria își vede visul cu ochii. Din mijlocul acelorași boieri care au stat sfetnici lui Petru, dă acum porunci de domn și cărți de judecată plăpânda ei odraslă. Dar nici Huniade nu doarme, nici numărul feciorilor din flori al lui Alexandru cel Bun nu s-a încheiat încă. Și toamna aceluiași an aduce Moldovei voievod nou. Bogdan vine din Muntenia, unde era dus mai de mult; nevasta lui, frumoasa Oltea, e de-acolo, Vlad Dracul ține pe-o nepoată a lui. În ziua de 12 octombrie se întâlnesc la Tămășeni, pe apa Moldovei, cele două cete de voinici, a căror vitejie va să hotărască cine să steie domn. Câtă îndârjire trebuie să fi fost de-o parte și de alta se vede din aceea că, pe câmpul de luptă, cad morții, peste ostașii de rând, o mulțime de boieri însemnați între care se pomenesc doi vestiți fruntași ai lui Alexăndrel: Oancea Logofătul și Costea Andronic. „Și după multă nevoință, zice cronicarul, au biruit Bogdan-Vodă pre Alexandru-Vodă”.

Și iarăși Maria cu fragedu-i odor fără noroc, cu micul ei cerșitor de domnie, se duce să bată la ușa nepotului Cazimir.

Mulți din boierii lui Alexandrel se dau acum de partea biruitorului. Dar ce greu se păstrează o coroană bătută de-atâtea vânturi! Nici n-apucă Bogdan a se așeză bine la domnie și, lovindu-l pe neașteptate, trimisul lui Cazimir, cu oaste din Rusia, îi și răzluiește cetățile de sus: Hotinul, Neamțul și Suceava, pe care i le dă lui Alexăndrel.

„Iară Bogdan, zice vornicul Ureche în graiul lui bătrânesc, fără zăbavă adunând oaste de pe unde au putut au venit și au scos pre Alexandru-Vodă din scaun și iar au stătut BogdanVodă în scaun. Deci Alexandru-Vodă au năzuit la leși și au făcut jalobă la crai pre Bogdan-Vodă. Iară craiul au făcut sfat ce va face cu această țară mișcătoare și neașezată. Sfătuiau unii de ziceau să scoată domnii, să nu-i mai lese să fie și să pună giudețele sale și să o împartă să facă ținuturi. Iară alții ziceau, care erau împotrivă, că mai bine este a se apăra de turci de după păretele altuia decât după al său”.

De părerea asta e și regele, dar stăpân... „păretelui” aceluia să fie văru-său Alexandrel. Și, de cum se desprimăvărează, trimite să-i strângă oaste multă din Rusia, și prinde a face pregătiri mari de război.

Leșii se mișcă încet. Îi mai zăbovește și teama, teama de pământul Moldovei, mai mult decât de oamenii ei. Așa că tocmai pe la strânsul bucatelor, oastea crăiască trece Prutul și, ocolind pe departe pădurile, înaintează cu grijă și tot pe locuri deschise spre coclaurile Vasluiului, unde meșterul Bogdan, așteptându-și oaspeții, prefăcuse dealurile în cetăți și codrii în oaste.

La începutul lui septembrie năvălitorii întind corturile în valea Lipovățului. Aici vine o solie de pace din partea lui Bogdan: Să stea el domn peste toată Moldova până va împlini Alexăndrel cincisprezece ani, și pentru asta se leagă a plăti craiului câte 70.000 de galbeni turcești pe an. Ochi mari, scânteietori de lăcomie, holbează nobilii castelani și palatini ai leșilor, când aud ei de atâta bănet. Pacea se încheie în ziua de 5 septembrie. Croită pe trei ani, ea nu ține decât o noapte. A doua zi în zori oastea craiului e pe drum, bucuroasă de întoarcerea asta neașteptată, mai mult decât de-o biruință. Numai Alexăndrel și boierii lui sunt amărâți. El trecuseră pădurea Crasnei de cu seară sub pavăza lui Manuil, pârcălabul Hotinului, care mai luase în grija lui și carele cu provizii păzite de-o ceată de podoleni. Trecerea le fusese strașnic de grea, și țipetele lor vestiseră pe cei din urmă ce gând are pădurea cu ei. De aceea grosul oștirii se varsă acum pe șesul deschis. Ca dintr-o baltă de sânge iese soarele pe măgura din dreapta. Departe, înainte, se saltă ceva în zare, întâi parc-ar fi niște tufe ce-și clatină vârfurile în adierea dimineții, dar se deslușește îndată că sunt oameni, oameni mulți, zoriți, ce izvorăsc mereu de după muchia dealului. Sunt moldovenii lui Bogdan. În sunetul trâmbițelor oastea regală se gătește de luptă. În frunte se așează opt escadroane de călăreți. Ei lasă pe moldoveni să se apropie, și, la cea dintâi bură de săgeți, plecându-se pe gâtul cailor, se repăd orbește cu sulițele întinse. Ca o perdea se trag la o parte boierii călări, și-n fața leahului rămân pedestrașii, țăranii care nu fug de greu și nu se tem de moarte. În gloata asta vânjoasă, în mulțimea asta, care freamătă din ce în ce mai îndârjită, se prăbușesc, ca într-o vâltoare, rândurile călăreților poloni; unii taie cu coasele vinele cailor, alții cu furcile, mai lungi decât sulițele, scot ochii năvălitorilor, iar cei mai mulți îi doboară cu ghioaga. — Pier viteji mulți de-o parte și de alta. Trei mari căpetenii ale polonilor cad în luptă, și toată oastea lor învălmășită începe a-și căuta drum de scăpare, când iată că Manuil cu moldovenii lui Alexăndrel vine să smulgă biruința din mâinile fraților lui și s-o arunce în partea vrăjmașului. Zice cu durere cronicarul: „Și biruia Bogdan-Vodă, de n-ar fi dat ajutor moldovenii lui AlexandruVodă, care trecuse pădurea cu podolenii, pe care îi trimisese cu carele. Aceia s-au vârtejit la război de au dat inimă celorlalți, ce erau pieitori, și au împins pre oastea lui BogdanVodă, de unde au prins a fugi și umpluse pădurile. Și așa cu vitejia iar a moldovenilor a rămas izbânda la leși cei ce pierduse război”.

Seara târziu se mistuie-n codru Bogdan cu ai lui, gata să iasă iar la luptă în revărsatul zilei. Dar oastea craiului toate le-ar da acum să poată face aripi; — „nici au așteptat de al doilea rând războiul” zice același cronicar: „Ce numai s-au bulucit dimpreună cu Alexandru-Vodă și cu toții s-au tras mai degrabă spre Țara Leșască”. Ș-acesta e și singurul rod al biruinței lor.

Bogdan rămâne domn. Ocrotit de unguri, temut de poloni, viteazul de la Tămășeni și de la Crasna cugetă că-ți poate pune paloșul în cui pentr-o bucată de vreme. Dar iese încă fum de sub mormanul de cenușă cu tot sângele ce s-a vărsat. O seamă de boieri, dintre bunii sfetnici ai lui Bogdan, îl părăsesc și fug în Polonia la Alexăndrel. În hrisovul din 31 iulie 1451 prin care domnul întărește o danie Mânăstirii Neamțului, nu se mai pomenesc decât șase din boierii cunoscuți ai Moldovei, în fruntea acestora e Ștefan, fiul iubit al domnului, un tinerel frumos, cu ochii albaștri și cuminți, a căror dulce privire e pururea dusă, pierdută în cine știe ce adâncime de gânduri mari.

Pentru el, pentru mândrețea asta de Făt-Frumos se luptă Bogdan din răsputeri, să-i lămureasc-o țară. Și multe greutăți i se mai pun în cale, iar numărul vrăjmașilor sporește.

E un an încheiat de la cercarea de sânge din valea Crasnei. Trei castelani ai regelui pășesc iarăși cu oaste spre hotarele Moldovei. Solii lui Bogdan îi întâmpină la Camenița, și, pe când se târguiește o pace, care tot în aurul moldovenilor ar fi să-și aibă temeiul, iată că un nou fiu al lui Alexandru cel Bun aduce o dezlegare neașteptată. Petru Aron cere numai o sută de voinici, pentru a scăpa țara de Bogdan, și a netezi lui Alexăndrel drumul la domnie. Învoiala e făcută și, în seara de 15 octombrie, pe când domnul petrecea la o rudă a sa în satul Răuseni, lângă Suceava, un ropot de călăreți ș-un zăngănit de arme în curte îngheață deodată veselia oaspeților. Într-o clipeală ușile sar din țâțâni, masa e răsturnată, sângele se amestecă cu vinul. Mâini nelegiuite târăsc pe Bogdan afară și-i taie capul.

Alexăndrel vine cu mama lui la Suceava să culeagă roadele crimei. Dar Petru nu se mai ține de cuvânt, ci cată să-și păstreze sieși sceptrul mânjit de sângele fratelui său. Și iarăși Moldova se părăginește sub doi stăpâni răi. Boierii țin mai mult cu Alexăndrel care, pentru a-și mai ridica o pavăză împotriva lui Petru, se-nchină și lui Huniade în ziua den17 februarie 1453. Dar copilul-domn s-alege-un stricat și, ca de un vin tare îmbătat de putere, își face dușmani din cei mai buni apărători al lui. Peste doi ani, cei mai mulți boieri trec de partea lui Petru Aron. O luptă hotărâtoare se dă la Movile în ziua de 25 martie. Învins, Alexăndrel caută adăpost în Cetatea Albă, unde în curând otrava pune sfârșit și zilelor lui așa de zbuciumate.

Rămâne Petru Aron domn singur a toată Moldova. Boierii țării se strâng în jurul lui, Mitropolitul Teoctist îi stă ca cel de mai aproape sfetnic. La 6 octombrie 1455 se închină polonilor, și hărăzește Mariei, să-i fie sprijin și mângâiere, cetățile Siretului și Volovățul. Iar peste un an, ca să-și aibă liniște și din partea îngrozitorului Mohamed, se leagă a-i plăti bir câte 2000 galbeni venețieni pe an.

Darnic și-mpăciuitor cu toată lumea, Petru începe a se crede neclătinat în domnie, când iată că, -n primăvara anului 1457 vine, c-o mână de oaste, tânărul Ștefan, feciorul Oltei ș-al lui Bogdan. El vine dinspre Țara Muntenească.

Voinici lui, tot unul și unul, îi curăță drumul cu zborul săgeților. În deșert oamenii lui Petru cearcă să-i ație calea. La Doljești, pe Siret, îi pune pe fugă întâiul rând de săgeți. O nouă ceată trimisă împotrivă-i îl întâmpină la Obric, în ținutul Neamțului. Un alt rând de săgeți o împrăștie și pe aceasta. Voioși, toți flăcăii lui Ștefan chiuie, ca după lup, pe urma celor „voinici la fugă” — și glas din glasul lor prind văile și apele, și codrii, ca și cum toate s-ar bucura de sosirea noului domn. Biruitorul pășește hotărât spre Suceava. Înfricoșat, Petru fuge la poloni.

Ridică-te, Moldovo, și pune veșmânt de sărbătoare. Pentru a primi pe trimisul lui Dumnezeu, pe Ștefan, pe mântuitorul tău!