Din viața militară/Fatmè
Pe Gheorghe Năftică îl văzuse Dumnezeu și-i pusese mâna-n cap de când venise în compania de la Kadichioi; dar mai ales de când îl dăduse la pichetul numărul 18, era omul cel mal fericit.
Soldat vechi, aproape să se libereze, îi părea rău că nu ajunsese și el un „grad” cât de mic, căci doar avea patru clase primare, cu atestat cu tot. Se-ntâmplase însă că – nici el nu prea știa de ce – sergentul-major îl luase în nume de rău și... pas de mai avansează!
Cu toate astea, viața din Dobrogea îl despăgubea de neajunsurile vieții cazone. Aici slujba era puțină, disciplina și mai puțină, iar corvada mai deloc. Cu deosebire în pichete. Avea ca șef un căprar cu care de țivil fusese prieten. Și chiar oricum să fi fost, tot e bun traiul în pichet.
De cum se crăpa de ziuă, își lua pușca pe umăr și:
— Don căprar, eu mă duc în patrulare.
— Să fii sănătos! Du-te opt.
Și pleca. Dar cum ajungea mai depărtișor, lângă un tufiș, pe care-l picnise el bine, vâra pușca printre crengi, o ascundea frumușel, cu cureaua-n sus, ca să n-o zărească vreun drumeț, apoi lua în mână o nuielușă, și tunde-o, băiete, razna prin pădure. Mai trăgea din țigară, mai fluiera de-i răspundeau toți codrii, iar peste un ceas te pomeneai cu Naftică tocma-n sat la Esechioi.
Așa-și făcea el viața. Seara, haide iar la tufiș, lasă nuielușa, pune pușca pe umăr și iacă-l la pichet.
— Nimic nou pe linie, don căprar.
— Nimic să fie!
Dar... de ce-și făcea el vacul tot la Esechioi? Parcă nu era mai frumos în pădure, la răcoare? Ori alte sate mai frumoase nu găsise?
Era bine, ce-i drept, și-n pădure, dar vezi că Fatmè a lui Iusuf cirezarul stătea în Esechioi. Lucru de necrezut, însă Năftică se amorezase turtă după Fatmè, și mai-mai îți venea să crezi că și Fatmè uitase că „așcherul” era „ghiaur”. La urma urmei, dacă nu l-ar fi iubit și ea, atunci ce zor avea să-i iasă mereu înainte? Pentru ce își lua firigeaua[1] de pe cap și se lăsa descoperită în fața lui? De ce-și făcea de lucru la cișmea întotdeauna când Năftică era pe-acolo?
Turc să fii, și ai mânca, bre, carne de porc! Turcoaică să fi fost, și ai fi iubit pe Năftică! El era cel mai frumos soldat din regiment. Cu mustața sucită în vecii vecilor ca de paradă, cu ochiul drăcos, cu mersul falnic, cu vorbe de glumă când îl căutai, care turc din sat putea să-i facă vreo concurență? într-un an de zile învățase turcește, de-ai fi zis că-i hogea. Atâta cusur avea și el, că nu era „botezat” întru Muhamed; dar cusurul era mic de tot, și pentru el și pentru Fatmè, de vreme ce amândoi primiseră, pesemne, botezul dragostei, care te vindecă de toate păcatele...
Iusuf, așa bătrân cum era, nu mai credea nici el în multe. După amiază, când ieșea hogea să cânte pe scara geamiei „Alah ecmec , Alah ecmec”[2], Iusuf trecea nepăsător și sceptic, nu ca alți turci, care se simțeau înfiorați de evlavie. Și era firesc să nu mai creadă atâta.
Comerțul lui de vite îl făcuse să umble lume multă; era purtat pe la Silistra, unde văzuse și un fel de caffe-chantant, era purtat pe la Ostrov, unde mâncase prin birturi creștinești, ba fusese de vreo două ori și pe la Brăila. Cât pentru originea lui, nici ea nu prea era curat turcească: tătar, cerchez, de toate la un loc.
Și iată pentru ce chiar el încuraja dragostea fetei cu un creștin, mai cu seamă că fata n-avea mamă, iar Iusuf ținea să fie liber, să scape de „piatra din casă”. Iată pentru ce Fatmè mânca la masă cu tat-său și cu Năftică, ba încă descoperită la față, ca să i se vadă ochii frumoși, nasul cam turtit, fața albă ca de ceară, părul negru și gâtul rotund, înconjurat de o salbă de galbeni.
Era frumoasă. Și când își vâra unghiile vopsite cu roșu în strachina comună din care tustrei mâncau pilaf, Năftică găsea întotdeauna prilej să se-ncurce cu mâna între boabele de orez și degetele iubitei. Ai fi zis că amorul își vâra și el aripile în strachină.
Năftică o iubea mult. Era o perversitate de simțuri care îl făcea s-o dorească fiindcă era turcoaică și fiindcă auzise despre turcoaice tot soiul de povești? Ori era o iubire normală, venită nu se știe cum și unde, cum sunt toate iubirile, fără patrie și fără bilet de legitimație?
Dacă stătea și se gândea bine, deșca Gheorghe descoperea că iubește pe Fatmè în toate felurile. Că ea nu era creștină, asta puțin îi păsa la urma urmei. Trăit de mic copil la oraș și încă într-un mediu foarte sceptic, el nu avea scrupuluri religioase, nu din convingere, dar dintr-un fel de lipsă de obicei. Nu era ateu, dar nu era nici bigot. Credea uneori, iar altădată habar nu avea că există religie. De Dumnezeu își aducea aminte numai când îl înjura, și atunci îl punea la plural, probabil ca să aibă satisfacția că execută pe mai mulți o dată.
Înainte să fie soldat, fusese sergent; sergent... de oraș, ce e drept, dar, în sfârșit, știa ce e „șarpele de aur”. Sergenții de oraș sunt singurii care, în mijlocul realismului ce ne copleșește din zi în zi, au mai păstrat tradiția legendară a dragostelor medievale; parc-ar fi niște marchizi în decadență: cum vine seara, ei apar în umbra tăinuită a gardurilor, și acolo, acești lilieci cu tesac, fluieră serenadele și nocturnele lui Schubert și [ale] lui Chopin, naționalizate în „ieși fetiță, din portiță”. La fluieratul lor, care nu-i „de-a turuitele”, ca la foc, nici de-a „bine-pace”, ca de obicei, apar bucătăresele care au schimbat pe comunul odor di femina într-o simfonie de mirosuri care-ți spun cum mănâncă „boierii”. Și atunci începe, ascunsă de lumina indiscretă a felinarelor, cea mai dulce dintre idile, idila pe furate, legănată-n șoapte ce se pierd, în sărutări nebune, în ahturile a două inimi ce se contopesc. Și-ntotdeauna crâmpeiul de roman se sfârșește cu:
— Da’ să nu dea dracu să te prind cu altu, că vâr tesacu-n tine!
Gheorghe Năftică își aducea aminte de toate fâșiile astea dintr-un trecut îndepărtat; ținea minte cum „se iubise” cu unguroaice lapidare, [...], cu nemțoaice leneșe, și niciodată nu le ceruse actul de botez, cum nu-l ceruse nici țigăncilor de la binale, care-nainte să zidească o clădire, cimentau cu el o dragoste fugitivă. Atunci de ce s-ar interesa de religia neprețuitei lui Fatmè?
Numai proștii se uită la asta!
Nu văzuse el pe fostul lui prefect ținând casă unei ovreici în Strada Sfinților și unei nemțoaice în Dealul Spirii? Nu știa acuma toată compania că însuși căpitanul trăia în casă cu o turcoaică? Atunci ce?
În privința asta era liniștit. Numai fata să vrea. Parcă e zor să se cunune? El știa una:
Să te țiu la mahala,
Birja pe seamă să-ți fie,
Și tu, dragă,-n conta mea!
Și dacă n-o fi tocmai cum zice cântecul, dar cel puțin au să trăiască liniștit, fără să le pese de oameni.
Într-o seară era el „schimbul al doilea de noapte”. În pichet, pe patul comun, dormeau ceilalți doi tovarăși și căprarul. Îi auzea sforăind și zărea prin crăpătura ușii lumina slabă a opaițului.
Noapte de vară, liniștită și plină de fiori. Se cam înnourase, iar freamătul din ce în ce mai tare al frunzelor spunea c-o să plouă. Ce-i păsa lui? Lângă pichet era adăpost dac-o turna de sus. Se plimba de colo până colo, cu pușca în toate pozițiile, și urmărea cu ochii un licurici din iarbă. Departe, în fața lui, se-ntindea un șir de dealuri, iar pădurea cânta mereu așa de duios!
Ce fericit ar fi fost el dacă Fatmè ar fi vrut să vină într-o noapte până la dânsul! Ar fi lăsat stelele să păzească pe cei din pichet și să aibă seama contrabandiștilor; iar ei doi ar fi rătăcit nebuni prin pădure și s-ar fi oprit în tufișul unde-și ascundea ziua pușca. Și ar fi sărutat-o și s-ar fi iubit și stelele i-ar fi cernut ei raze de aur în părul negru! Dar Fatmè nu venea niciodată. Îi făgăduise ea de mai multe ori, însă niciodată nu se ținuse de vorbă, nelegiuita.
Și el se gândea mereu la dânsa, și el făcea planuri de viitor.
La orașul lui nu s-ar fi întors cât cucu! La ce să se întoarcă? Pentru slujba de gardist? Altul îi era acuma visul. Fostul lui prefect ținea foarte mult la dânsul și-i făgăduise odată, când s-a dus el în concediu, că are să-i împlinească dorința: notarul din Kadichioi era un om bătrân, care nu mai avea mult de slujit. Cum s-o libera din armată, avea să-i ia locul, că doar are și el patru clase primare.
Atunci are să fie mai mare peste un sat, căci primarul e turc și nu știe decât să pună muhiurul pe hârtii; atunci are să ia pe Fatmè, și iată-i viața fericită.
Dar visul acesta era „pentru viitor”. Pentru prezent Năftică avea alt vis, care se putea împlini, cu voia lui Dumnezeu, în orice minut, dacă are omul noroc. Câți ca el avuseseră norocul acesta!
Căci era ușor. Însărcinarea pichetelor era de a păzi pe contrabandiști. Turcii, niște sălbatici care nu pot pricepe civilizația, credeau că și acuma se poate introduce tutun în afară de monopolul statului. Toate ordinele, toate somațiile, toate dramele desfășurate noaptea prin păduri nu fuseseră în stare să-i facă să părăsească soiul acesta primitiv de a-și procura iarbă de ciubuc. În flecare zi se descoperea „tutun de boccea” prin sate, ceea ce dovedea că se face contrabandă „pe o scară foarte-ntinsă”, cum zicea o circulară.
Și aici începea „rolul pichetelor”. Se știa la regiment că orice soldat care a prins o contrabandă are drept la o „recompensă” în raport cu valoarea contrabandei. Căprarul explica lucrul astfel:
— Mă băiete! Ziua ai voie să cauți în orice căruță întâlnești pe drum. Dai jos calabalâcul, scotocești peste tot și, dacă ți se pare, ai voie să dezbraci chiar cadâna. O cauți unde cu gându nu gândește ea. Noaptea, dac-auzi pași pân pădure, strigi de trei ori: „Cine-i? Stăi!” Nu s-a oprit când ai strigat a treia oară? Tragi cu pușca! Poți să-l omori, și nici capu să te doară! Dac-ai prins tutun la mort, îl trimeți la don căpitan, don căpitan îl trimete la reghiment cu raport, reghimentu la regie, regia prețăluiește cât face tutunu și-ți trimete banii...
Ce vis frumos! Dai cu pușca, și te pomenești că dintr-un glonț ies parale. Gheorghe Năftică nu mai părăsea gândul ăsta. De ce n-aude și el pași prin pădure? Sunt soldați care au câștigat așa până la cinci sute de lei. Ce bine i-ar prinde acuma, de liberare, și ce mai rochie de nuntă ar cumpăra pentru Fatmè!...
Era aproape să adoarmă, când iată că visul era pe cale să se-mplinească. Auzi mișcând printre copaci. Își ciuli urechile ca un ogar, deschise ochii mari ca să zărească în puterea nopții, își ținu răsuflarea și înțelese că-n adevăr nu de vânt se mișcau și trosneau crengile.
Luă pușca și începu să strige o dată, de două ori:
— Cineeee-i? Stăi!
A treia oară ochi. Glonțul trecu prin noapte ca o stafie roșie, iar ecoul se repetă din patru părți ale văii, prelung, sinistru.
Cei din pichet săriră într-o clipă. Mâna pe arme. Și alergară-n grabă spre marginea pădurii, unde fusese umbra.
— Ghiaur! mai putu rosti Fatmè când zări pe Gheorghe, și înțepeni la pământ, cu ochii mari deschiși, înfiorători...