Dinicu Golescu (Pillat)

 

Când iată, fără vești,
A și intrat în casă Dinicu din Golești,
Cu barba-i de cărbune și ochii lui de jar;
Pășise pragul vremii ca un ușor hotar.

— Boiere, drept la cuget și bun la Dumnezeu
Bine te văd aicea.
Și el îmi spuse greu:
— Deși suntem cu inimi și cu moșii vecine,
Am colindat Evropa și moartea, pân-la tine.
Să m-odihnesc, mă lasă, de-atâtea țări și mări;
De nu-s poet, în brâu-mi, port totuși călimări.

— Poet nu-i cel ce scrie, poet e cel ce-a mers.
E pasul care sună scandat ca și un vers
Pe drumuri pietruite și pe poteci de lut,
Voios că merge singur drept spre necunoscut;
Pribeagul, ce pornește cu soarele de mână
Și bea, în palmă, cerul, plecat pe o fântână;
Milogul care n-are în traistă nimic,
Doar foamea lui cea mare și un coltuc prea mic,
Și-și taie cu privirea, ca dintr-o jimblă bună,
Felii de câmp cu soare, sau miez de codru-n lună.
Poet e cel ce naște cu pasu-i universul.
Pe lângă-un drum-tovarăș, ce prețuiește versul!
Și orice cale-i dragă de poți găsi în ea
În zori: o rază nouă — și seara: altă stea...

Golescule, tu care întâiul ai deschis
Ca un copil cămara Apusului de vis,
De ce nu pot culege cu inima ta nouă
Lumina dimineții ca un polei de rouă
Pe-orașele străine cu nume greu de spus,
Când iarăș diligența pornește spre apus?...
De ce nu pot ca tine să intru la «Șenbrun»:
«Fântâna cea frumoasă» — cum zici în graiu-ți bun —
Pășind sfios nisipul greblatelor alei...
De portul tău exotic se minunau femei
Cu pălării de paie și șaluri de mătase,
Râdeau cu ochi albaștri sau negri, curioase,
Și la plecare fete nebune, în caretă
Îți azvârleau, ca pasări, volane din rachetă,
Sau întrebau, în grupuri, mirate, cine ești...
Tu , le zâmbeai, cu gândul la parcul din Golești.

— Grăiești, mi-e tare teamă, ca un stihuitor
Nu te-nțelege, iartă-l, bătrânul călător...
Mă întrerupse dânsul în chip «politefsit»,
Și-am priceput din vorba-i ce mult l-am plictisit.
Uitasem în avântu-mi că, Mare Logofăt,
Cu poezia nouă eră cam îndărăt
Și, înghițindu-mi versul de-acuma fără rost,
Priveam cum mă privește Golescu ca p-un prost...

— Eu Constantin, boierul cinstit dela Golești,
De-am străbătut întinsul cetăților crăiești,
N-am părăsit pământul iubit al țării mele
De dorul altui soare, de dragul altor stele.
Când am văzut nevoia și jalea de la noi,
Am fost în lumea largă să aflu gânduri noi,
Să-mi altoiesc un suflet rămas din vechiul Râm,
Sălbăticit de vremuri pe rodnicu-i tărâm.
N-am căutat, mă iartă, ca un poet nebun
Văzduhul și pământul în ochii mei s-adun.
De m-am purtat prin țara atâtor împărați,
E ca s-aduc în mine un suflet bun la frați.
Văzându-mi stângăcia a râs străinul tot,
Batjocorindu-mi chipul de hâd fanariot.
Și de s-au strâns în juru-mi, pe piețe, ca la urs,
Ce-am învățat rămâne și râsul lor s-a scurs
Ca Argeșu-n zăvoaie cu apele lui mari.

Am adormit în pace la umbră de vlăstari
— Vlăstarii poartă umbra căzutului copac —
Ați isprăvit voi oare ce-am început să fac?

Aveți, e drept, Apusul întreg în pălărie,
Ași vrea mai bine-n creier și-n cugete să fie.
De ce ai vrut, urmașe, din groapa mea să vin
De ai nemțească haină, dar suflet bizantin?
Pe mine de sta moda Fanarului, visam
Un suflet ca o floare ascunsă dup-un ram,
Un suflet proaspăt, dornic de roade ca pământul.
Strămoșii-i dăruiră, cu legea lor, cuvântul;
De mic îl botezară cu lacrimi și amar
Ca greu să cântărească pe-al cerului cântar;
L-a-mbălsămat cu cimbru și flori de busuioc
Pământul țării mele, să-i fie de noroc,
În el câmpia, lunca și munții să se-ascunză;
Ca un păstor ce zice doar codrului din frunză,
Cât îl atingi, un sunet fremătător să dea;
Un suflet nou și totuși bătrân ca țara mea...