Dintr-o casă moartă

 

Cum geme vîntul! Nu vreau, și–l ascult.
Cad fulgii ca o mreajă nesfîrșită…
Tăcută stau în casa părăsită,
În casa moartă, moartă de demult.
 
C’un suflet plin de dragoste și dor,
Închisă între zidurile moarte,
Te chem din nou, cu spaimă de departe,
Din nou îți cer o vorbă de-ajutor.
 
Iar vîntul jalnic mă bocește ’n horn,
Omătul cade ’n juru–mi ca o spumă…
Cînd lacrimile grele mă sugrumă,
La cine altul oare să mă ’ntorn?
 
Sau poate, ostenit de–atîta amar,
De–atîta desnădejde fără soare,
Tu n’ai se–mi erți durerea arzătoare,
Durerea grea ce–ți voi aduce ’n dar…
 
Să nu mai spun nimic, să nu–ți arăt
Nici lacrimile–mi stoarse de ispită…
Să tac, să mor în casa părăsită
Și să mă ’ngroape fulgii de omăt.