Divina Comedie/Infernul/Cântul I (George Pruteanu)
La mijlocul de drum al vieții noastre[1]
m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:[2]
pierdusem drumul drept prin văi sihastre.
1-4 Mi-e greu să povestesc de ea! Azi, încă,
gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
simt groaza iar din suflet cum mănîncă.
1-7 Amar a fost, îngemănat cu moarte...
Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
de alte lucruri voi vorbi în carte.
1-10 Nimic nu pot rosti despre intrare,
căci totul era somn în jur și-n mine
cînd părăsisem limpedea cărare.
1-13 La poalele, ajuns, unei coline,
unde lua sfîrșit hidoasa vale
ce multă spaimă-mi strecurase-n vine,
1-16 privii în sus spre crestele ei goale
scăldate-n binefăcătoarea rază
a astrului ce-ndreaptă orice cale.
1-19 Și-atunci simții cum parcă-înseninează
al sufletului cer de teama prinsă
în noaptea mistuită-n fiori de groază.
1-22 Precum un om ce, cu suflarea stinsă
de-a fi răzbit năvalnică bulboacă
se-ntoarce spre vîltoarea greu învinsă,
1-25 ființa mea, fugind încă buimacă,
s-a înturnat spre vama cea stîncoasă
ce n-a lăsat pe nimeni viu să treacă.
1-28 Apoi, după ce-am stat puțin, doar ca să
mai prind puteri, pornii pe coasta cheală
avînd mereu ca sprijin talpa joasă.
1-31 Și-atunci văzui, pe povîrniș, la poală,
o sprintenă panteră,-împestrițată[3]
pe toată blana, cum, fără sfială,
1-34 în față-mi răsărea, înverșunată
și-atît zăgaz mi-a stat acea jivină
încît să mă întorc vrui nu o dată!
1-37 Era spre-întîia zorilor lumină
și soarele suia cu-aceleași stele
ce-l însoțeau cînd Dragostea Divină
1-40 dădu întîiul suflu-în toate cele.
Părea că să n-am frică mă învață,
de fiara cu zălud bălțata piele,
1-43 blîndu-anotimp și dulcea dimineață,
dar nu-într-atît cît teama să-mi descînte
de-un leu, ce-mi apăru deodată-în față,
1-46 vrînd parcă-asupra mea să se avînte –
cu bot lihnit și nările la pîndă
văzduhu-întreg căta să-l înspăimînte.
1-49 Dar iată și-o lupoaică ce, flămîndă,
de pofte rele, jalnică-arătare,
atîtor oameni le e grea osîndă;
1-52 de-așa potrivnicie-a fost în stare
cu chipul ei ce mă umplea de groază
încît pierdui nădejdea de-înălțare.
1-55 Și, ca și-acel ce hulpav cumulează,
dar ceasul rău i-aduce vremi sărace
și plînge gîndu-în el și-l întristează,
1-58 așa, pe mine, bestia fără pace
simțeam încet-încet cum mă strămută
spre locul unde orice rază tace.
1-61 Și cum mă năruiam în valea slută,
o umbră mi se-înfiripă în față,
ce-în lunga sa tăcere părea mută.
1-64 Cum prin pustie-o văd venind, ca-în ceață,
“Aibi milă!”-am spus, și-adăugai pe dată:
“Nălucă doar de ești sau om în viață!”
1-67 “-Nu-s om”, a spus, “dar om am fost odată,
lombarzi mi-au fost părinții și străbunii
și Mantua mi-e patria-adevărată.
1-70 Sub Julio am văzut lumina lumii,
la Roma am trăit, sub August” – zise –
“în evul calp al zeilor minciunii.
1-73 Poet am fost. Cîntai pe-al lui Anchise
fecior, plecat din Troia-în pribegie
cînd mîndrul Ilion se prăbușise.
1-76 Ci drumul tău cum de intră-n stihie?
De ce nu urci pe creasta-încîntătoare
ce prícină-i și țel de bucurie?”
1-79 “-Virgiliu ești, izvor între izvoare,
și fluviu de rostire cristalină!”
răspunsu-i-am, nu fără-îmbujorare.
1-82 “Tu, slavă altor glorii și lumină,
mi-ajute lunga mea ucenicie
și dragostea-întru cartea ta divină!
1-85 Mi-ești autor și far în măiestrie
și numai tu ai plămădit în mine
frumosul stil ce mi-a adus mîndrie.
1-88 Vezi fiara care drumul mi-l aține:
salvează-mă!, tu, minte veșnic trează,
căci mi-a-înghețat și sîngele în vine.”
1-91 “-Alt drum îți este dat și altă oază”,
- rosti, văzînd că plînsul mă învinge –
“de vrei să scapi acestui loc de groază;
1-94 lighioana ce în suflet ți se-înfinge
om în putere-în calea ei nu lasă,
ci viața ți-o sleiește și ți-o stinge,
1-97 și e din fire-atît de ticăloasă
că pofta-în veci nu și-o mai potolește
și după prînz ar sta din nou la masă.
1-100 Cu fel de fel de monștri se prăsește
și s-o prăsi pînă ce-o fi să-apară
Copoiul, s-o strivească bărbătește.
1-103 Nu-l vor nutri moșii sau vreo comoară,
ci-înțelepciunea, dragostea și mila –
și fi-va între Feltre a sa țară.
1-106 Și ástfel mîntui-ne-va umila
Italie, pentru care se pierdură
Eurial și Niso, Turno și Camilla.
1-109 Tot el o va goni cu mînă dură
din orice loc, zvîrlind-o în Infern,
unde din pizmă s-a născut și ură.
1-112 Deci spre-al tău bine gîndurile-îmi cern:
îți voi fi ghid, urmează-mă-în cărare.
te voi purta printr-un tărîm etern
1-115 unde jeliri se-aud de disperare
și duhuri de-o vecie chinuite
cerșesc a doua moarte fiecare.
1-118 Apoi vedea-vei altele, spăsite
în flăcări hărăzite să le spele
spre-a le-înălța-între neamuri fericite.
1-121 Iar de vei vrea și tu să urci la ele,
unei ființe mai presus de mine
te voi lăsa, urmînd plecării mele;
1-124 căci Principele bolților senine,
de nesupus ce-am fost la dreapta-i lege,
afara-împărăției lui mă ține.
1-127 E pretutindeni domn și-aici e rege.
Tărîm și scaun aici i-s laolaltă:
o, fericiți puținii ce-i alege!”
1-130 Am implorat: “-Poete, pe înaltă
și sfîntă vrerea ce ți-a fost străină,
mă scapă de-o năpastă și cealaltă,
1-133 mă du să văd și poarta cea divină
a lui San Pietro, și-urgisita turmă
a celor ce tristețea nu-și alină.”
1-136 Atunci el a purces, iar eu în urmă.
Note
modificăLegături externe
modifică| ▲ Începutul paginii. |
|
Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor. |