Divina Comedie/Infernul/Cântul XIX

 

Cercul al optulea: Bolgia a treia. Simoniacii.
Papa Nicold al III-lea. Violenta invectivă a lui
Dante împotriva papilor simoniaci.

O Simon Mage, o, bieții tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeți, pe-aur și pe-arginți lotrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc’al treilea sac pe voi vă ‘nghite!”

Acu’n vecinul loc de-amărăciune
urcați eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! o, câte-arăți tu arte
și’n cer și pe pământ și-aici afund
și cât de drept a ta putere’mparte!

Văzui c’avea și’n coaste și pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi și-având gârlici rotund.

Mai largi sau strimte nu mi se părură
decum în mândrul San-Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci (și-o spun că vreu
să’nlătur svonul fals) văzând că moare
un prunc în ca, am rupt pe una eu.

Din orice groap’ un rău scotea picioare
mai până’n șold pe gura văgăunii,
dar trupu ‘nfipt îi sta’n ascunzătoare.

Și toți cu arse tălpi cum sânt tăciunii,
așa-și sgârceau tot trupu-acești mișei
încât să rupă orice sfori și funii.

Precum pe-obiectul uns cu vr’un ulei
vezi flacăra dealungul lui cum fuge,
așa sbura un foc pe tălpi la ei.

— „Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii’ntreg popor,
și-o mult niai roșie flacără-l și suge?»

Răspunse el: - „De vrei să te scobor
pe coastă’n vale, unde-acela zace,
vei ști din gură-i crima lui și-a lor.”

Iar eu: — „Mi-e bine tot ce ție-ți place,
tu domn îmi ești și știi ca nu m’abat,
din vrerea ta și știi și ce se tace.»

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
și ‘ntorși ne-am scoborît, pe mâna stângă
spre fundu-acel și ‘ngust și ‘nscorburat.

Nici nu’ncetă pe șoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân’a sosit la cel
ce-avea din tălpi așa de-amar să plângă.

— „Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru ‘nfipt, te sbuciumi din călcâie,
vorbește-mi dacă poți,» strigai spre el.


Și-am stat ca și-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaș perfid, ce’n groapă-i stând,
îl chiamă iar, ca moartea s’o mai mâie.

Iar el strigă: — „Sosești așa curând?
Sosești tu, Bonifaciu? Așa-dară
minți scrisoarea ‘n ani, mai mult spunând!

Ești și sătul de-a veri ce te’ndemnară
să nu te temi prin fraud’a fi ‘nsurat
cu mândra doamnă ca s’o faci de-ocară?”
Și-atunci, cum stă și-acel ce-i rușinat
că n’a ‘nțeles ce i s’a spus și care
nu știe ce răspunde, astfel am stat.

Dar Domnul meu: — „Să-i spui făr’amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine”,
și-am spus precum ceru; și mult mai tare,

strâmbându-și toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
și-a zis plângând: — „Ce vrei atunci cu mine?

De-ți e dorința ta să știi ce fui
și numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să știi că marea mantie-o avui

și-aeve-al Ursei pui, o mână lungă
și-așa de-avid să-mi văd ursoii grași
că banii strânși m’au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sânt trași
câți, papi fiind, făcut-au simonie,
și-adânc căzuți acolo sânt rămași.

Cădea-voi jos și eu când o să vie
acel ce tu-mi păruși, când iute-acel
cuvânt, dac’ai sosit, ți-l spusei ție.

Dar stau de timp mai mult arzând ăstfel
și ‘nfipt cu susu’n jos, decât în țapă
va sta cu tălpi roșii-acoalea el,

că’n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime ‘n loc fără-de-lege,
și’n locul meu și-al lui el s’o ‘ncapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
și cum cu-acela moale domnu-i fu,
așa va fi cu el al Franței rege”.

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să știu, dar știu c’atare-mi fuse:
— „Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
Urmează-mă!” și-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru și-alții, darul apostolia
în locul celui ce’n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei dela Mathia?

Rămâi deci unde ești, că bine-ți face!
iar banii pungășiți păstează-i bine,
căci ei făceau să nu lași Franța ‘n pace.

Și dacă n’aș purta și-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porți trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, dați crimei privilegii
strivind pe buni și-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede’n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mișele
ce sta pe ape și curvea cu regii,

și-avea și șapte capete, și’n ele
și’n zece coarne (vlaga) înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Și ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador’un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu ‘ncreștinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim Păstor prin tine!»

Și’n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, știu eu, ori furia lui,
din labe el sbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea ‘n care-așa de sincer fui.

Deaceea el în brațe mă cuprinse
și, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde ‘ntâi descinse.

Și netrudit de-a mă ținea pe cale
la piept, încet pe arc’ apoi m’a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acoalea sarcina sa jos
pe rupte și-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n’ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într’altă vale.