Divina Comedie/Infernul/Cântul XXIV

Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XXIV

Cercul al optulea: Bolgia a șaptea. Hoții.

Tăcuți și singuri, fără soți acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg și frații minoriți pe drum.

când bruma pe câmpii vrea să repete
frumoasa faț ‘a albei ei surori
ci-aripile ‘n curând îi pier muiete,

lipsit de-orice nutreț se scoală’n zori
țăranul trist și vede alb tot locul,
și-oftând își bate șoldu-adeseori,

acasă ‘ntors în vai își varsă focul
ca bieții-acei ce n’au ce să-și mai facă,
ci ‘ncet începe să-și aline focul

văzând cum lumea ‘ntr’alt vestmânt se’mbracă
în scurt răstimp, și ia toiagul lui
și-(a) turmei foame’n câmp acum o’mpacă;

așa’nspăimântat de-al meu maestru fui
de-atâta nor ce i-l vedeam pe frunte,
ci-al spaimei plastru tot așa-l avui.

Că ‘ndată ce-am ajuns la rupta punte
s’a’ntors cu-acele dulci priviri spre mine,
precum le-avu dintâi sub tristul munte.

Și-atent aici privind peste ruine
și ‘n minte multe cumpănind de toate,
el brațe-a ‘ntins strângându-mă la sine,

și ca și-acel ce face și socoate
și-apururi pare-a ști și-apoi ce vrea,
astfel spre vârf trudindu-se-a mă scoate

pe-o stânc’a stat și-alt stei de după ea
văzând, mi-a zis: — „Tu treci pe-aceea stană,
dar vezi dintâi de poate-a te ținea.”

Ah, n’a fost drum de-acei (ce) poartă blană,
căci greu de tot, el cel ușor, eu dus
din colț în colț, urcam acea corhană.

Și dacă n’ar fi fost decât mai sus
într’alt ponor mai scurt’aici ruptura,
eu nu știu el, dar eu m’aș fi răpus.

Cum îns’al Malebolgii fiind spre gura
acelui puț adânc, pieziș se’ntinde
oricare — o bolgie — și are-astfel făptura,

că sue-un mal iar celălalt descinde.
Și-ajunsem astfel și-unde-am cunoscut
că cea din urmă piatră se desprinde.

Când fui pe vârf, deloc n’am mai putut
să merg și-am fost atât făr de suflare
că unde-am fost ajuns, am și șezut.

— „Să cade-aici să’nvingi orice-amânare,
căci stând pe puf sub cald coperemânt
n’ajungi la gloria cea, fără de care,

câți mistue-a lor viață pe pământ
pe urma lor aceleași urme lasă,
ca spumele pe-un râu sau fumu’n vânt!

Deci sus! Și’nvinge truda ce te-apasă
prin vrerea cea ce ‘nvinge orice bătăi,
când ei de-al trudei chin nimic nu-i pasă.

Căci nu-i deajuns să pleci dintr’aste văi;
mai lung’o scară drum pe ea ne cere!
De știi ce-ți spui, grăbește pașii tăi.”

Plecai-atunci și-am zis, pe când putere
mai multă fățăream s’arăt decum
aveam: —„Deci mergi! am și puteri și vrere!»

Pe stânci luarăm deci din nou un drum
și greu și strâmt și ‘n totul stării sale
mai rău și decât cel do până acum.

Spre-a nu-i părea trudit vorbeam pe cale,
când iat’un glas, părând că nici nu știe
vorbi deplin, ieși dintr’altă vale.

Ce-a zis, deși eram pe-acea stinghie
ce-i punte-aici, eu n’am putut să știu,
dar cel care vorbea ‘mi păru’ n mânie.

Plecat privii spre-adânc, dar ochiul viu
nimic prin neguri n’a putut învinge,
deci zisei: — „Duce, o, fă te rog să viu

la zidul cel ce-a șasea vale-o ‘ncinge.
C’aud, dar să’ nțeleg eu n’am putere,
și stau și văd și tot nu pot destinge.”

— „Răspunsu-mi este-atât că-ți fac pe vrere,
că ruga cea onestă nu se neagă —
răspunse el — ci o stampe;i în tăcere.”

La capul punții pe-unde ea se leagă
cu-a opta râpă, deci, ne-am dus, și ‘nfine
văzui atunci deschisă bolgia ‘ntreagă,

și ‘ntrânsa șerpi, și-oriunde șerpi, și pline
grămezi, de-atâtea specii, ‘ncât de ei
simt sângele și-azi sloi de ghiață ‘n mine!

Să-mi tacă Libia de pustiul ei,
căci ori și cât foesc în el scârboșii
jaculi (chelidri), cencri și farei

n’avu mai răi și mulți ca furioșii
de-aici, nici ol, nici golul etiop,
nici malul sterp din preajma Mării-Roșii!

Și-aci ‘ntr’acest scârbos și crud potop
fug umbre goale-urlând de ‚nspăimântate
și scorburi nu-s și nu-i heliotrop!

Și-au mânile ‘ndărăt cu șerpi legate
ce’n spline’nfig și cap și cozi și-apoi
ieșind fac nod pe burtă ca și’n spate.

Și iat ‘atunci, pe un duh de lângă noi
sărind un șarpe-l sfredeli prin locul
ce leagă gâtul de-umerii-amândoi.

A scrie-un „O” sau „I” mai scurt e jocul
de-cum s’aprinse el și-arzând căzu
și’ntreg îl prefăcu ‘n cenușă focul.

Și-așa cum sta distrus (astfel) acu
de sineși spuza prinse să s’adune
și’n sus sări și-a fost acel ce fu.

Astfel de oamenii învățați se spune
că moare-un fenix”, și la fel și ‘nvie
pe când și-a cincia sută de-ani apune.

(La iarbă și la grâne nu se ‘mbie),
ci-amom și lacrimi de tămâie-alege
(și nard și mir îi țes funebra ie),

și-așa cum cade-un om și nu ‘nțelege
de-a fost el tras de-o iazmă inimică
sau de-alt vr’un rău ce poate pe-om să lege,

se uită’n jur mirat când se ridică
oftând confuz de groaza mare-a lui
prin care-a fost și-i plin de-avuta frică;

pe hoț când a ‘nviat așa-l văzui.
Vai, aspră-i, doamne, sfânta-ți lovitură
ce’n dreapta ta mânie-o ‘mparți oricui!

Ceru Virgil acestui mort, de-arsură
să-i spuie cine-a fost? Iar el: — „Deabia
plouai din Tosca ‘n trista asta gură.

Nu om să fiu, ci bestie-mi plăcea
ca mul ce fui, și Fucci i-al meu nume
și demnul grajd al meu Pistoia fu.”

Eu lui Virgil: — „Să nu mai facă glume!
Să’ntrebi ce culpă-l trase-aici, că’n viață
îl știu cumplit și gata să zugrume.”

N’avu, când ne-auzi, minciună ‘n față,
ci drept privi și sincer vru să fie,
cu obrajii-aprinși de-o jalnică roșață:

— „Că tu mă afli-aci’n ticăloșie
cum vezi că sînt, mă doare mult mai tare
decât că fui gonit din lumea vie.

Nu pot să neg ce-mi cere-a ta’ntrebare.
Atât de jos în Iad eu fost-am pus
ca fur de sfinte-odăjdii din altare;

iar furtu-mi fu năpaste pe-alți pus.
Spre-a nu te bucura de-a mea’ntâlnire,
de-o fi să ieși din groapa asta sus,

tu ia’n urechi și-ascult ‘o prevestire:
de Negri’ntâiu Pistoia se desparte,
Florența-și schimb’ apoi popor și fire,

din Val de Magra neguri Marte-adună
și ‘n negri nori el învălit apoi,
năvală dând cu groaznică furtună,

pe Câmpul Piceean va da război,
spărgând în prip’a noriului putere.
spre-a fi strivit oricine-i. Alb ca voi.

Și-ți spui acestea că să-ți fac durere!”