Divina Comedie/Infernul/Cântul XXXIV

Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XXXIV

Cercul al noulea: Zona a patra și ultima.
Trădătorii.

“Stindardul Regelui din Iad e ‘n drum
spre noi!» - Așa ‘ncepu Virgil cuvântul:
“privește deci de poți să-l vezi de-acum”

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceață dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o ‘nvârtește vântul,

așa-mi păru că văd ceva clădire.
Și-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram și unde, și cu groaz’ o spui,
stau umbro ‘n ghiaț’ adânc acoperite
și-așa se văd ca ‘n geam un nod al lui,

o seamă drepte și-altele trântite,
și multe ‘n creștet, sau cu chipul feții
la tălpi adus, ca arcu ‘ncolăcite.

Sosind și undo-adânc pe câmpul gheții
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseții,

m’aduse fața lui și ‘n față-mi sta
și: — „lată Dis! Și iată punctu ‘n care
cu mult curaj tu cat’a te ‘narma!»

De-a mea și mută și ‘nghețată stare
să nu mă ‘ntrebi acum, și nici n’o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n’am murit, dar n’am rămas nici viu:
socoți, de ai vr’un strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n’aș mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei cei fără de fine
ieșea până’n buric din ghiața lui;
iar eu c’un uriaș conviu mai bine

decât un uriaș c’un braț de-al lui;
acum socoți tu ‘ntreaga lui făptură
când totului asemeni părți îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi dușman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii ‘ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată ‘n minte
văzând la el trei fețe-avându-i țeasta!
părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s’uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
și acolo se ‘ntâlneau unde-ar fi creasta

Între-alb și galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga ‘n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia ‘nceput.

Și-un rând de aripi avea sub fiecare
cum n’am văzut pe mări mai mari vintrele,
și nici ca Dis corabie-așa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, și vânt stârnea
în trei direcții când bătea cu ele,

și ‘ntreg Cocitu ‘n ghiață-l prefăcea.
Din șase ochi, cu bale ‘nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliță ce-l bate,
așa ‘n trei guri rupea și el pe trei,
(și-i măcina pentru-ale lor păcate).

La ăst dincoa-i părea mușcarea ei
nimic, în rând cu-acea sgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

— „Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură”
mi-a spus Virgil — „e Iuda Scariotul,
picioare-afar’ având și capu’n gură.

Din doi ce stau (cu) capu’n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn’afară Brut,
și vezi-l cum se sbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-așa de nalt crescut
e Casius. Dar noaptea sue — ‘mi-zise —
și-i timp de mers, căci toate le-am văzut».

L-am prins de după gât cum el voise,
și loc pândind și clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s’a prins de coasta cea păroasă,
și-apoi din păr în păr (mai cu folos),
descinse printre peri și ghiața groasă.

Iar când era și unde-al coapsei os
din grosul șold începe-a face șale,
trudit Virgil întoarse capu ‚n jos,

cu mare greu, în locui tălpii sale,
și prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă ‘ntoarce ‘n vale.

Și greu suflând ca ‘n lipsa de puteri:
— „Te ține strâns, căci n’avem altă scară
— ieșind din lumea veșnicei dureri!” —

Ieșind prin gura unei stânci afară,
m’a pus să șed pe-un mal apoi, și ‘n fine
pe fix pământ și-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi-bine
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că ‘n el putință nu e
de-a ști ce punct fu pe unde ou trecui.

— „Ridică-te — ‘ncepu Virgil să-mi spue —
o drumul rău, și lung ‘a noastră cale,
iar soarele spre-al terței miez se sue.”

N’am fost aici în vr’un palat cu sale,
ci ‘ntr’un amurg și pe-un pământ eram
cum e prin munți în peșteri naturale.

— „Maestre — am zis, pe când mă rădicam —
‘nainte ce să ies din Iad, mă ‘nvață
și fă să pierd eroarea care-o am:

Cum șade-acesta ‘nfipt, făr’a fi ‘n ghiață,
cu capu ‘n jos, și cerul cum ajunse
așa ‘n curând din seară ‘n dimineață?” —

— „Te crezi și-acum dincolo — el răspunse —
de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Și-acum tu ești sub ceru-a cărui zare
ne-acopere-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

și cu viața om făr de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer’ a ‘ngustei mese,
pe care tu ‘n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă ‘nf’ipt așa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
și-acel pământ, ce fu pe-aici, și-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

și-a curs spre-al nostru emisfer opus
și poate, spre-a fugi lăsă și-aceste
deșerte locuri și-a sbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu ‘ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ți de el veste

un mic pârâu ce scoborînd pe-un scoc
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc.”

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci și urmându-
(pornirăm să ieșim iar la lumină)
și făr’a ne mai sta spre-odihnă gândul,

(urcarăm din adânca vizuină,
și ‘ndată s’arătă privirii mele,
ca printr’un ochi, a cerului grădină)

și-aici ieșirăm spre-a vedea iar stele.