Divina Comedie/Paradisul/Cântul VIII

 

Crezu pământul, într-a sa perire,
c-ar da,-ntr-al treilea ciclu rotitoare,
frumoasa Chipris patimă-n iubire;

deci nu numai ei singură onoare
i-au dat cu vot și jertfe sfinte-acei
antici păgâni în vechea lor eroare,

ci-aveau pe Dio și Cupido zei,
ca mamă ea, iar el ca fiu, pe care
ziceau că-l poartă Dido-n poala ei.

Deci ea, ce-mi da-nceput aci-n cântare,
dă nume stelei cea cu drag privită
de soare, și-apunând și când răsare.

Ci-a mea suire-n ea nu-mi fu simțită,
dar sigur fui că sunt suit, firește,
văzând pe doamna mult mai înflorită.

și, cum scânteia-n flăcări se-osebește
și-un glas de-alt glas distinge-se deplin,
când unu-i ferm, iar altul scade,-ori crește,

văzui lucori așa-ntr-al ei senin
rotind și, cred, cu iute roat-ori rară,
precum li-e dat gradat un văz divin.

Nicicând un vânt din recii nori de vară,
văzut ori nu, cu grab-așa nu vine
Încât târziu și leneș să nu-ți pară,

de-ai fi văzut acele lămpi divine
venind spre noi, cari, danțu lor lăsându-l,
ce-ncepe sus din cercuri serafine,

cântau astfel de dulce-un cânt, în rândul
dentâi venit, că făr’ de dor apoi
nicicând n-am fost de-a fi tot ascultându-l.

Venind aproape-o facl-atunci din roi:
— „Stăm gata toate, așa-ncepu când stete,
pe placul tău spre-a trăsalta de noi.

Aci-ntr-un cerc și-un umblet și-ntr-o sete
cu îngerii-nvârtim cerescul joc,
de care-odată tu cântași, poete:

Voi, minți ce-urniți al treilea cer de foc,
și-atât de mult dorim plăcere-a-ți face
că tot cu-atâta drag vom sta pe loc.“

Deci, după ce privii, să văd de-i place,
spre doamna mea smerit și-a ei privire
făcu să fie-a mea-n vegheată pace,

mă-ntoarsei spre-acel duh care-n vorbire
promise-atât și: —„Cine ești să-mi spui“
strigai zbătut de-o mare-a mea-mboldire.

Oh, cât de mult acum și cum văzui
sporindu-i deci, prin noua veselie,
pe când vorbeam, plăcerea prim-a lui!

și-așa sporit vorbi: — „în lumea vie
am stat puțin. Mai mult dac-aș fi stat,
mult rău ce-acum va fi n-avea să fie.

Mă ține-ascuns de tine harul dat
ce-n raze mă-mpresoară și mă-mbracă
la fel c-un verme-n tort învesmântat.

Tu m-ai iubit, și-aveai de ce, căci, dacă
trăiam mai mult, ar fi-ntrecut și zvonul
iubirea mea-ntru câte-avea să-ți facă.

și malul stâng, pe care-l udă Ronul
din jos de-unde pe Sorge-urmaș îl are,
la data vreme m-aștepta cu tronul

și-acel italic colț frumos în care
Gaeta, Bari și Catona sunt
și de-unde Tront și Verd’ descind spre mare.

și-aproape fui să-mbrac regesc vestmânt
În țar-al cărui șes Danubiu-l spală,
când lasă-n urm-al nemților pământ.

și-ostrovul drag, ce-n negru fum se-mbală,
la golful tău, Pelore și Pachine,
bătut cumplit de-a lui Eur năvală,

nu prin Tifeu, ci prin pâcloase vine,
și el dorea pe-ai săi stăpânitori,
de Carol și Rudolf născuți prin mine,

de nu-mpingea un rău guvern spre-orori,
ca de-obicei, popoarele-mpilate,
să strige prin Palerm’: Omori, omori!

Aceasta de-o vedea sărmanu-mi frate,
și-ar fi gonit golanii-avizi ce-avea
din Spania, spre-a nu intra-n păcate.

De lipsă-i e, vai, doamne,-a prevedea
prin el sau alții spre-a nu pune-n barcă
mai mult decât să poată duce-n ea.

Avaru-i duh născut din larga parcă
nevoie-avea de-altfel de servi, vezi bine,
și nu de-acei ce stau mereu și-ncarcă.“

— „Fiindcă marea mea plăcere-n mine,
ce-al tău cuvânt mi-o dă, stăpâne-al meu,
tu-n cel ce-oricărui bun e cap și fine

mi-o vezi, cum cred, precum mi-o văd și eu,
mai scumpă-mi e și mi-e și mult mai clară,
căci tu mi-o vezi privind-o-n Dumnezeu.

Tu vesel m-ai făcut. Explică-mi dară
cuvântul tău ce-mi pare-a fi-ndoios:
cum poate-un dulce pom da poam-amară?“

i-am zis. Iar el: — „De pot ca să-ți descos
acest un adevăr, tu, cel ce-l cere
În față vei avea ce-acum ți-e-n dos.

Supremul bun, ce mișcă prin plăcere
Întregul regn ce urci, făcu virtute
motrice-n el divina-i prevedere.

și nu numai naturi sunt prevăzute
În spiritu-i perfect prin sineși el,
ci-ntregul esse-al lor cu-a lor salute.

Deci arcul ăsta bată-n orice fel,
fatal ajunge prevăzuta-i fine
ca și-o săgeată ce-o-ndreptezi spre țel.

De-ar fi altfel, ar naște, vezi tu bine,
regatul ce-l străbați atari efecte
ce n-ar mai fi creații, ci ruine.

Nu poate fi așa, de n-au defecte
acele minți ce-n stele pun mișcare,
cum primu-ar fi, căci nu le-a fapt perfecte.

Dovezi că-i adevăr vrei și mai clare?“
— „O, nu, căci în necesse, clar o vezi,
nu poate sta natura-n nelucrare.“

și-apoi: „— N-ar fi mai rău de om, ce crezi,
de n-ar putea trăi-n tovărășie?“
—„O, da, i-am zis, și-aici nu cer dovezi.“

—„și poate fi, de n-ar fi-n viața vie
diverse-oficii bine limitate?
De loc, de-i drept ce-al vostru dascăl scrie.“

Aici m-aduse cu deducții date
și-așa-ncheie: „Deci cade-se diverse
fântâni să aib-a noastr-activitate.

De-aceea unu-i Solon, altul Serse,
dincoa’ Melhisedec, sau cel ce-și lasă
pierdut pe-aripi copilul pe-unde merse.

Rotita fire, când sigil apasă
pe-al morții lut, perfect de bine-mparte,
dar nu distinge-o casă de-altă casă.

Urmarea e că Iacov se desparte
din mamă de Esau, și-i dat Quirin,
din tat-așa de jos, ca fiu lui Marte.

Natura generată-ar fi-n deplin
și-n toate-având un drum cu-al ei părinte,
de n-ar invinge-acel prevăz divin.

Acum ce-aveai în dos ai dinainte,
dar, ca să-mi vezi deplin iubirea mea
și-o mantie-ți voi da peste vestminte.

De-a pururi firea, când norocul vrea
să-i stea-mpotrivă, ea, ca și ogorul
ce nu-i priește-un sad, dă probă rea.

Ci,-atentă lumea de-ar privi cu zorul
ce fel de fundament natura pune
s-urmeze lui, mai bun i-ar fi poporul.

Dar voi siliți să intre-n religiune
pe cei ce-au fost născuți să-ncingă spada
și faceți regi pe cei cu predici bune

și,-umblând pe-alături, perdeți astfel strada.“

▲ Începutul paginii.