Divina Comedie/Paradisul/Cântul XXX

 

Cam șase mii de miluri de-acest mal
e-n miez de zi și umbra lui și-o-nclină
pământul nostru-aproape-orizontal,

când miezul bolții-ncepe să devină
atât de nalt că-ncep să ne dispară
În fundul nostru-a multor ochi lumină,

și-apoi, cum suie, de pe bolta rară
splendida serv-a soarelui ne scoate
o stea de stea până la cea mai clară.

Așa triumful, cel ce joacă-n roate
etern pe lângă punctul ce mă-nvinse
și pare-nchis el, cel ce-nchide toate,

vederii mele-ncet-ncet se stinse;
spre doamna mea din nou deci a privi
și-amorul mult și locul gol mă-mpinse.

Ah, tot ce-am spus de dînsa pân-aci,
de-ar pune-acu-ntr-un singur vers amorul,
de-această dată ca nimic ar fi!

Nu-ntrece-al dînșii farmec numai zborul
oricărei fantazii, ci sigur cred
că-ntreg i-l simte singur creatorul.

Că-n punctu-acesta sunt învins, conced,
cum tema sa-n vrun punct nu-l biruiește
nicicând așa pe-un comic ori traged;

ca soarele pe-un ochi ce tot clipește,
așa surâsu-i cu-amintirea lui
o parte-a minții mele mi-o știrbește.

Din prima zi când fața i-o văzui
În viața mea, și până-aci-n viziune
putere ca s-o cânt mereu avui;

ci-aci poema mea zăgaz își pune,
ca orice-artist dup-opintiri supreme,
să-i cânte-n vers a vrajei ei minune.

și las s-o cânte mai cu glas poeme
decât a mea, din tuba ce se duce
grăbit spre finea asprei mele teme.

Cu vocea și-actul unui zornic duce
mi-a zis: — „Din cel mai mare corp, rotirea
ne-a dus în cerul ce curat străluce

de foc spiritual plin de iubirea
acelui bun ce-l gustă fericiții,
mai dulce-n veci ca orișiunde-airea.

și pe-amîndou-a raiului miliții
vedea-le-vei; pe una-n chipul care
va sta la bara ultimei justiții.“

Cum stinge-un fulger, când deodat-apare,
puterile din văz, încât, orbit,
nu poți vedea nici lucrul cel mai tare,

lumina tare-asemeni m-a-nvălit
și,-așa-nfășat în mantia ce clarul
lucorii-o da, nimic n-am mai zărit.

„Acel amor, ce-n rai răvarsă harul,
pe cei primiți așa vrea să-i salute,
lucorii lui spre-a le-adapta fânarul.’’

Dar n-a ajuns la mine-atât de iute
cuvântu-i scurt, când știre și-avusei
că urc spre cer, mai sus de-a mea virtute;

și-atare-un văz s-aprinse-n ochii mei,
că nu-i pe lume-atât de pură pară
Încât să n-am puteri s-o rabd cu ei.

și ca și-un rîu văzui lumină clară
și-aprinsă de lucori, cu maluri pline
de-o negrăit de dulce primăvară.

și vii scântei roiau fără de fine
din rîu, căzând pe florile din maluri,
ca și tivite-n aur scump rubine.

Ca bete de miros, acele-opaluri
Săreau de-aci-n vârtejul făr’ de pace
și-un foc intra, și-alt foc ieșea din valuri.

„Cumplitul dor ce,-arzând acum, te face
să știi ce vezi în tainica vâltoare,
pe cât de-adânc îl ai, pe-atâta-mi place;

dar n-ai s-astâmperi setea-ți arzătoare
cât timp de-aici din apă n-ai să bei.“
Așa mi-a zis al ochilor mei soare.

și-mi zise-apoi: „și iarbă și scântei,
ce cad și ies din rîu, și mal, și unde,
nu sunt o viață, ci-o vedenie-a ei.

Dar nu că-n sineși lucrul s-ar ascunde,
ci-n tine este-o lipsă care-arată
că nu poți înc-așa de-adânc pătrunde.“

Nicicând, întors spre lapte,-un prunc nu cată
mai plin de zor în gura lui să-l prindă,
trezit din somn mai lung ca de-altădată,

cum eu, spre-a-mi face-acum mai bun-oglindă
din ochi, m-am aplecat spre-al apei fund,
ce curge-așa ca mai mult să ne-aprindă.

și-abia ce-n rîu ajunsei să-mi scufund
al genei vârf, văzui fără de veste
cum el din lung se prefăcu rotund

și-apoi precum un om, mascat când este,
ne-apare-altfel, ca o făptură nouă
când masca de pe-obraz el și-o desveste,

așa scântei și flori făptură nouă
luar-acum, mai mândră, și văzui
deodat’ în cer oștirile-amândouă.

Splendori a Celui-Sfânt, prin cari văzui
triumful nalt al regnului verace,
să-mi dați puteri s-arat cum vă văzui!

E-n cer lumină ce vizibil face
pe-al lumii domn oricui e creatură
ce-n singur el, văzându-l, află pace.

Se-ntinde roată-n cer a ei figură
imens-atât, c-a ei circumferință
lui Feb i-ar fi prea largă-ncingătură.

Din raze-și face-ntreaga ei ființă,
și-n primul cer reflect-a sa lumină
din care-și ia și viață și putință.

și,-așa cum, oglindindu-se-o colină
cu poala-n lac, să vadă, parcă,-i pasă
ce mândră-i ea de flori și ierburi plină,

așa-mprejuru-acelui foc își lasă
privirea-n el, din mii de tronuri pus
poporu-ntors de-aici la el acasă.

și, dacă-n gradul cel mai jos e pus
atâta foc, ce mare-o fi lucirea
acestei roze-n cele de mai sus!

Dar nici în larg nu mi-am pierdut privirea
și nici în lung, ci-am prins pe-ntreaga carte
și cât și cum împarte fericirea.

N-adaoge-aproape-aici, nu ia departe,
căci, unde-i rege-adreptul Dumnezeu,
fireștile puteri sunt legi deșarte.

Apoi spre-al rozei centru aureu
ce,-ntins treptat, exal-odoruri sfinte
acelui soare ce e-n mai mereu,

ca și pe-acei ce fac, dar li-e aminte
să-ntrebe, doamna mea m-a dus: „Privește
ce mare-i stolul albelor vestminte!

Cetatea noastră vezi cum se mărește,
și-aceste tronuri cât ne sunt de pline,
așa c-aici puțin popor lipsește.

Pe marele-acel tron, fixat de tine,
și-având coroana de pe-acum, va sta,
nainte-a fi părtaș tu ăstei cine,

Enric, augustul duh ce va-ncerca
să-ndrepte-a țării voastre jale lungă,
dar n-o fi ea dispus-a se-ndrepta;

căci oarba poft-așa vă are-n pungă,
Încât sunteți ca și copilul care
de foame-i mort, și doica și-o alungă.

Prefect va fi-n divinul for atare
pe-atunci, că-n tain-ori și fățiș mereu
n-o vrea cu el să meargă pe-o cărare.

Dar mult de Dumnezeu n-o fi răbdat
În sfântu-i tron și-l va trânti grămadă
la Simon magu,-n focul meritat,

ca de-alde-Alagna mult mai jos să cadă.“

▲ Începutul paginii.