Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul II

 

Iar soarele-ajunsese pe-orizonul
al cărui cerc de-amiazăzi învălește
În punctul cel mai sus al său Sionul,

iar noaptea, ce-n opusul cerc rotește,
ieșea din Gange cu acea Măsură
ce-i lunecă din mâni când se-mplinește;

așa că albii-obraji și de purpură
ai mândrei Aurori, din locul meu,
de multă vârstă galbeni se făcură.

Pe malul mării noi mergeam mereu
și-acum, așa cum răzgândiți drumeții
cu gândul merg, dar umbletu-l au greu.

și iat-atunci, că,-n faptul dimineții,
cum roșul Mars pe marea-ntunecată
adânc spre-apus străbate-alboarea ceții

așa văzui—vai, să-l mai văd o dată!—
venind spre noi un punct de foc pe mare
cum nici un zbor iuțime-așa n-arată.

și,-n timp ce, vrând să-i fac o întrebare,
mă-ntoarsei spre maestrul meu o clipă,
mai luciu-l revăzui și mult mai mare.

și de-ambele lui părți se-ntinse-n pripă
știu eu ce alb și, dedesupt,
acú văzui alt alb încet cum se-nfiripă.

Dar ne-ntrerupt maestrul meu tăcu
până ce-ntâiul alb aripi deschise
și-atunci pe-acest luntraș îl cunoscu.

—„Grăbit să cazi acu-n genunchi, îmi zise,
și-nchină-te! E înger acest foc.
De-acum solii de-acestea-ți sunt trimise.

Vezi cum respinge-orice-omenesc mijloc;
nu vrea lopeți, nici altfel de vântrele
decât aripi spre-acest departe loc.

Vezi cum spre cer întinse stă cu ele
și bate-n vânt cu aripi de lumină,
cari n-au schimbare ca umana piele.“

Venind mereu deci paserea divină,
vedeam cum ea tot mai de foc se face,
că nu putui s-o rabd în ochi vecină;

eu m-așternui. și-o luntre-așa zburace
opri la mal, și-așa de fulg făcută,
că nici c-un semn n-a stins a apei pace.

De har divin întreagă străbătută,
la cârmă sta angelica solie
și morți în luntre-avea mai mulți de-o sută.

„Când Israil ieșit-a din robie“
cântau cu toții-un singur glas, în cor,
și psalmu-ntreg cu tot ce-ntr-însul scrie.

Făcând un semn al crucii-asupra lor,
pe mal au dat năvală aceștia iute,
iar el, precum veni, plecă cu zor.

Străin acestei țări necunoscute
și-uimit părând, în jur privea poporul
cum fac acei ce văd nemaivăzute.

Tutindeni soarele-azvârlea cu zorul
În plină zi săgeți și,-arzând ferbinte,
gonea din miezul bolții Căpriorul,

când, ochii ridicându-i noua ginte
spre noi, a zis: „— Rugămu-vă, de știți,
ce drum spre deal avem de-aci nainte?“

Iar dulcele maestru: — „Voi gândiți
că poate noi am ști aceasta țară,
dar, ca și voi, străini suntem, veniți

puțin ceva nainte-vă, pe-o scară
a altui rău și-atât de aspru drum,
că joc acest urcuș o să ne pară.“

Băgând de seam-apoi cu toții cum
îmi suflă gura și că-s viu adică,
de-uimire multă-ngălbenir-acum.

Precum, pe lâng-un sol ce-oliv ridică,
se-ndeasă toți s-aud-o noutate
și-a fi strivit nici cui nu-i este frică,

acele umbre-așa steteau mirate
cu toate-acum, în fața mea privind,
uitând că merg să spele-a lor păcate.

Văzui pe una cum porni, dorind
cu-atâta foc să mă cuprindă-n brață,
că fui mișcat și eu ca să-l cuprind.

Năluci ce numai par că au o viață!
De trei ori vrând să-l am la piept, bătui
de trei ori pieptu-mi, gol având în față.

De-uimire, cred, eu galben mă făcui,
dar el zâmbi,-ndărăt trăgându-și pasul,
iar eu, urmându-mi drumul meu, trecui.

Duios el m-a rugat să stau, iar glasul
făcând să știu ce umbră e,-l rugai
s-amâie-o clipă pentru noi popasul.

—„Cum drag în carnea morții tu-mi erai,
mi-ești drag, a zis, și-acum când mi-e luată.
De-aceea stau. Dar tu ce drumuri ai?“

—„Casella meu! Spre-a mă re-ntoarce-odată
aici la voi, fac calea mea de-acum,
dar cum de-a ta-i atât de-ntârziată?“

— „Nu-mi fu făcut ultragiu nicidecum,
că el, ce ia oricând pe-oricine îi place,
de mult mi-a tot negat al mării drum.

Din justă vrere vrerea lui se face
și-i drept că, de trei luni, el ia-ntre-ai lui
să plece-oricine vrea-n deplină pace.

Iar eu, care pe-al mării mal stătui,
de unde Tibru-ncepe ca să moară,
primit de el cu bună vrere fui

din locul cătră care-l vezi că zboară,
căci orișicând aci s-adun-oricine
din cei ce nu spre-amarul rîu scoboară.“

— „Vro nouă lege dacă nu-ți reține
memoria și-uzul cântului acel
ce-adese-a stins atâta dor în mine,

alină-mi bietul suflet puțintel“,
așa-l rugai, „că,-n trupu-i care moare
venind aici, mi-e truda morții-n el“.

„Iubirea-n gând cu mine vorbitoare“,
așa-ncepu și dulce-așa cântând,
că sună și-azi în mine-acea dulcoare.

Măestrul meu și eu și toți cei stând
cu el păreau că-n farmecul ce-avură,
n-aveau pe lume-altce nimic în gând

și-atenți la cânt și nemișcați stătură,
când:— „Ce-i aici, de-umblați așa de-ncete?“
strigă deodat-onestul moș din gură.

„Ce preget e? Ce lene-n gând vă dete?
Urcați spre deal, spre-a rupe solzii-acei
ce-opresc pe Cel Etern să vi s-arete!“

Precum, pe când adun-ori boabe,-ori mei,
porumbii ce s-adună la mâncare,
și fără-a se-ngușa ca de-obicei,

deodată-și lasă hrana, când le pare
că văd ceva venind ce-i înspăimântă,
cuprinși fiind de-o grijă mult mai mare,

așa văzui lăsând și ceata sfântă
cântarea ei. Spre deal fugi-napoi
cum fuge-un om ce n-are nici o țântă,

și-n fugă mai târzii n-am fost nici noi.

▲ Începutul paginii.