Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul IX

 

În dulcele său pat lăsând iubitul,
amanta lui Titon cel vechi, așa
albind la orizont tot răsăritul,

de pietre scumpe fruntea ei lucea,
tocmite-n chipul friguroasei fiare
a cărei coadă, când lovește,-i rea.

Iar noaptea două stări, cum ea le are,
făcuse,-urcând spre locul unde stam,
și-aripi acum plecá spre-a treia stare,

când eu, ce încă aveam ce-mi dete-Adam,
căzui de somn, ca cel ce nu mai poate,
pe iarba unde-aceștia cinci eram.

În ceasul, deci, când rândunica scoate
jălitu-i plâns spre-a zorilor lumină,
aminte-având întâiu-i bocet, poate,

când mintea-n noi e mult mai peregrină
din carnea ei și mai negânditoare,
și-a ei vedenie-aproape e divină,

părea că-n vis eu văd, plutind în soare,
cu pene de-aur un vultur, ce-n zbor
cu-ntinse-aripi stă gata să scoboare;

părea că este-acolo unde-n nor
peri, lăsându-și soții, Ganimede,
când smuls el fu și dus in sfântul cor.

Gândeam: „El stă pe-aci, așa se vede,
din simplu obicei, căci poate-alt loc
de-a fi prădat de el nedemn îl crede.“

Păru apoi că-n larg rotitu-i joc,
cumplit căzând ca fulgerul, mă prinse
și-n sus cu el mă duse până-n foc

și parc-aici și eu și el s-aprinse.
și-atât m-ardea închipuitu-acel
pojar de sus, că somnul meu se stinse.

Nu cred c-Ahil s-a deșteptat
altfel, rotind în jur priviri ce-nmărmurise
de-atâta loc străin pe lângă el,

când mamă-sa lui Chiron i-l răpise
și-l duse-n Schiros, adormit pe brață,
de unde-n urmă-l scoase-apoi Ulise,

cum eu mă deșteptai, când, de pe față
perindu-mi somnul,-ngălbinii deodată,
ca omul când de-o mare spaimă-ngheață.

Văzui cu mine singur pe-al meu tată,
de două ceasuri soarele-n tărie
și-n larg spre mare fața mea-nturnată.

— „N-ai nici o grijă și știut să-ți fie
că-n bun loc stăm, vorbi conducătorul,
deci nu scădea, ci-ncinge-a ta tărie!

Ajungi acum să vezi și purgatorul.
Vezi largul zid ce-n jur îl cercuiește,
iar unde pare rupt îi stă zăvorul.

Pe când al zilei fapt de-abia mijește,
iar sufletu-ți dormea-n el, pe câmpia
pe care-atâta floare-o-mpodobește,

venind, o doamn-a zis: „Eu sunt Lucia.
Să iau pe-acest ce doarme să mă lași,
să-i fac mai lesne-astfel călătoria.“

Cei trei la umbre-n vale sunt rămași.
Ea te-a luat și, zi cum se făcuse,
În sus veni, iar eu pe-ai dânsei pași.

și-aici te-a pus, dar mai întâi îmi spuse
cu mândrii ochi de-această sfântă-ntrare
și-apoi și ea și somnul tău se duse.“

Cum prinde-un om în dubiu-mbărbătare
și schimbă-n siguranță frica lui,
când verdele-adevăr în față-l are,

așa și eu, iar, când văzu că nu-i
În mine spaimă, cel ce-mi vru tot bine
porni pe deal și-am prins și eu să sui.

Tu bine vezi cum eu înalț, creștine,
materia mea, să nu te mire dară
că pui și duh mai mult ca s-o sprijine.

și,-așa suind, eram unde de-afară,
ce-ntâi și-ntâi o scorbură părea,
cum este-n zid firida ce-l separă,

văzui că-i poartă, și că stau supt ea
trei scări de trei colori deosebite
și-având portar ce mut încă stătea.

și, tot mai larg privirile-mi țintite
pe el, văzui că șade-n capul scării
c-un chip așa că ele-mi fur’-orbite.

C-o spadă-n mâni, în felul apărării,
ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice,
c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.

— „Voi doi de jos, așa-ncepu a zice,
ce vreți și cine-i cel ce v-a condus?
Vegheați ca drumu-n sus să nu vă strice!“

— „Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus
venind, o doamnă, zise-al meu părinte,
de-această poartă chiar acum ne-a spus.“

— „Spre bine pașii ducă-vi-i nainte!
vorbi din nou acel gentil portar.
Pășiți acum pe-a noastre trepte sfinte!“

Spre ele-am mers; și prima ca de var
era din piatră lucie, curată
și lins-așa că mă reda cum par;

ca purpura, dar mai întunecată,
din piatr-,a doua, aspră și bătrână,
și-n lat și-n lung în multe părți crăpată;

și-a treia apoi, a ambelor stăpână,
părea porfir cu-așa coloare nouă
ca sângele ce-acum zvâcni din vână.

Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă
sta sfântul sol, șezând pe-un prag cum nu e
mai plin de licur clarul strop de rouă.

Văzând că buna vrere-a mea mă suie,
Virgil îmi dete-ndemn: — „Acum tu lui
smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie“.

La sfintele-i picioare m-așternui,
cerându-i mila porților deschise,
ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.

El șapte „P“ pe frunte-atunci îmi scrise
cu-al săbii vârf și-apoi :— „Pe dealul sfânt
tu vezi de-nchide-aceste răni“, îmi zise.

Culoare de cenușe,-ori de pământ
ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă;
și două chei a scos de sub veșmânt,

de-argint și de-aur, dând ca să deschidă
cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel
și-așa-mpăcat-a inima-mi avidă.

— „Când una dintre chei, ne zise el,
o lesne-umblare-n broasca porții-o neagă,
rămâne-atunci închis acest tunel.

Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă
știință și-artă a celui ce-o-nvârtește,
fiindcă nodul numai ea-l dezleagă.

Când Petru mi le-a dat, a zis: „Greșește
mai bine cui descui, decât la scară
să ții popor ce mila ți-o cerșește.“

și-mpinse-acele uși, când loc ne dară.
—„Intrați, ne-a zis, ci-aveți de grijă bine.
că,-n urmă-ți de te uiți, te-ntorci afară.“

și, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine
acele două-aripi la poarta sacră,
de fier, și tari, și-adânc de vuiet pline,

nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră
n-a fost așa, văzând cum îi dispare
Metell’ cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.

Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare
și parc-a fost Te Deum ce-au cântat
și-un dulce glas s-amesteca-n cântare.

și, ce-auzeam, în mine-a deșteptat
o stare-așa precum ți-e sâmțământul
când voci și-organe cânt-amestecat

și-acum auzi, și-acum n-auzi cuvântul.

▲ Începutul paginii.